1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/purificarea-lumii-2/
Purificarea lumii (2)
prima parte
Ideologii totalitare: Precedente
Lucrarea lui Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, este cea mai importantă operă despre natura
ideologiei totalitare. Pentru ea, totalitarismul este aplicarea unei logici fixe ce permite iniţiaţilor
înţelegerea felului în care prezentul se potriveşte în făgaşul istoriei. O astfel de perspectivă
ideologică relevă un trecut decadent pe cale de a pieri, explică modul în care prezentul deschide o
oportunitate de schimbare radicală şi prezice viitorul ideal. Ideologul devine actorul de al cărui
angajament feroce va depinde cotitura istorică.
Datorită îndoctrinării ideologice (tabere naziste pentru tineret sau lagăre comuniste de re-educare,
de exemplu) aderentul va dezvolta un simţ rafinat de percepţie al impulsului istoric în evenimentele
de zi cu zi şi va detecta secrete şi conspiraţii acolo unde ochiul neiniţiatului nu vede nimic. Va
asimila aşa de bine această logică încît evenimentele devin clare şi lipsite de ambiguitate. Surprize,
complexitate, incertitudini şi chiar varietatea şi bogăţia din viaţa personală dispar. Echipat mental
cu noua ideologie, el poate rămâne neatins de experienţa personală contrară, acesta fiind motivul
datorită căruia intelectualii marxişti şi-au putut menţine adeziunea comunistă timp de decenii, după
ce epurările, foametele genocidale şi gulagurile au devenit evidente pentru toată lumea.
Reţineţi că discuţia este despre ideologia totalitară, nu despre regimul totalitar. Ceea ce constituie
un regim totalitar este o întrebare importantă şi mult controversată. Scriitori după al doilea război
mondial au oferit diverse definiţii. Regimuri comuniste, naziste şi altele de factură fascistă elimină
guvernul reprezentativ, urăsc cultura burgheză, stabilesc dictatura unui singur partid şi instaurează
cultul personalităţii, construiesc proiecte masive cu armate faraonice de lucrători şi încearcă să
pună în aplicare conformismul, prin îndoctrinare şi intimidare. Afişează militarism, belicozitate,
xenofobie, iredentism şi dispreţ pentru cultura burgheză. Expediază în lagăre de concentrare şi
exterminare în masă nu numai duşmani individuali, ci întregi categorii de persoane. Însă regimurile
totalitare sunt variate şi de aceea istoricii nu sunt deloc unanimi în clasificarea lor.
Ceea ce este în joc pentru noi este ideologia, logica fixă ce motivează o mişcare politică şi care
într-o bună zi ar putea să legitimizeze un regim politic la putere. Putem să discutăm în mod
rezonabil despre o ideologie, chiar dacă nu a reuşit încă să instaureze un regim.
Similaritatea dintre totalitarisme, de nemenţionat timp de decenii în compania cercetătorilor
progresişti, se bucură încă o dată de atenţie academică, în parte datorită interesului de a compara
genocidurile sovietice, maoiste, Khmer Rouge şi naziste. Noul efort a reînnoit aprecierea că

2. fascismul şi comunismul nu au avut doar regimuri similare, ci au împărtăşit, de asemenea, şi
ideologii paralele.
Fascismul şi comunismul au pretins amîndouă drept exclusiv de proprietate la cea mai mare utopie
a secolului trecut, anume socialismul, şi fiecare a pretins că vorbeşte – prin partidul unic – în
numele întregului “popor”. Amîndouă s-au străduit să circumscrie individul proiectului colectivist, fie
că a fost vorba de fraternitatea internaţională a muncitorilor (al cărei triumf era garantat de ştiinţa
socialistă), sau de o comunitate etnică aparte (a cărei supremaţii era garantată de ştiinţa de rasă).
Pentru cei care deţin convingeri convenţionale cu privire la diviziunea stânga-dreapta, comparaţia
este uimitoare: cum a putut exista teren intelectual comun între două mişcări militarizate care, în
timpul perioadelor decisive, s-au duşmănit de moarte?
Emilio Gentile scrie că, în timp ce ambele tipuri de totalitarism dispreţuiesc religia tradiţională,
fiecare conferă statutul de sacru unui concept pământesc, cum ar fi naţiunea, sau rasa, sau
proletariatul şi “exaltă preceptul etic suprem al vieţii publice”. Acest concept “devine un obiect de
venerare şi dăruire, chiar la punctul de sacrificiu de sine”. Mişcarea dezvoltă, de asemenea, un mit
care prevede o “revoluţie antropologică”, în care oameni noi înfăptuiesc o schimbare cataclismică.
Protagoniştii în fiecare mişcare au convingerea exaltată că ei sunt:
strămoşii unei umanităţi noi, constructorii unei civilizaţii noi, interpreţii unui adevăr
nou, arhivarii diferenţierii între bine şi rău şi comandanţii destinelor celor prinşi în
epopeea lor.
Convinşi că au această misiune unică, ei trebuie să motiveze ura faţă de adversari. Efectuează sau
cel puţin legitimizează violenţă crudă şi îşi rezervă privilegiul de a modela scopul şi semnificaţia a
milioane de vieţi. Scopul lor final, scrie Gentile, “este de a crea o civilizaţie nouă de-a lungul unor linii
expansioniste dincolo de statul-naţiune.”
Şi Roger Griffin descoperă un nucleu mitic în ideologia fascistă. El
ajunge la concluzia că există într-adevăr o ideologie fascistă
generică (nu numai manifestările istoric distincte ale fascismului
italian, spaniol, german, etc.) şi că nucleul ei constă în mitul
“palingenetic” – cuvântul se referă la reînnoirea sau naşterea
repetată. Mitul afirmă că ridicarea din temelii a unei noi Rome
glorioase este posibilă acum, pe fondul corupţiei şi degradării din
prezent. Pentru Griffin, ideologia fascistă imprimă adepţilor ei
sentimentul de a trăi un punct de cotitură iminent în istoria
contemporană, când poziţia dominantă şi pretins falimentară sau
degenerată a forţelor conservatoare, individualismului liberal şi

3. socialismului materialist vor ceda în cele din urmă, pentru a face
loc unei noi ere în care naţionalismul vitalist va triumfa.
Violenţa este necesară, pentru a depăşi degenerarea şi a elimina
elitele parazitare ce au ţinut naţiunea în loc. Deşi concesii tactice pot fi făcute faţă de procesul
parlamentar, scopul este de regenerare organică naţională – este anatema de a contesta partidul
conducător sau de-a admite pluralitatea de crezuri. Pentru a accelera procesul, masele trebuie
forjate într-o comunitate organică, epurate de contaminări şi învăţate eroismul şi autosacrificiul
necesare pentru a realiza renaşterea colectivă.
Cartea lui Griffin, publicată în 1991, atribuie mitul palingenetic şi speranţei marxist-leniniste de a
crea omul nou comunist, dar numai în trecere şi, de altfel, nu are prea multe de spus despre
comunism. Însă deja din 2002 Griffin devine explicit în menţionarea faptului că palingeneza
formează nucleul mitic al unor regimuri variate precum România lui Ceauşescu, Libia lui Gaddafi şi
Cambodia lui Pol Pot. Palingeneza cuprinde acum mitul creării unei noi societăţi, nu doar refacerea
ei dintr-un trecut mitic (iar astfel adaugă acestui cuvânt o aură etimologică nejustificată).
Comunitatea politică palingenetică nu mai are nevoie să fie naţionalistă. Această poziţie este
consecventă cu ideile mai recente ale lui Griffin în care concepe o palingeneză transnaţională.
În timp ce Griffin ajunge la concluziile sale în principal din studiul fascismului, Luciano Pellicani
ajunge în esenţă la acelaşi rezultat în urma studiului comunismului. Pentru Pellicani, evenimentul
zguduitor din perioada modernă a fost mişcarea mondială din secolul douăzeci în căutarea unui
paradis apatrid şi fără clase. Forţa ei motrice a fost o pasiune sihastrică copleşitoare: de a răsturna
ordinea existentă în scopul stabilirii unei lumi pure absolute şi abstracte.
Instigatorii acestei pasiuni au fost intelectualii alienaţi care s-au
bucurat de un privilegiu special oferit de modernitate, anume
acela de a urmări o carieră profesională fără restricţii în domeniul
ideilor. Pellicani afirmă că alienarea lor a provenit de la respectul
scăzut al lumii capitaliste moderne faţă de utopiile lor, cu toate
că, pentru intelectuali, aceste lumi imaginare erau în mod evident
superioare ordinii existente. Dotaţi cu un aparat teoretic şi un
jargon inaccesibil majorităţii, aceştia au revendicat ceea ce
Pellicani numeşte o gnoză – o cunoaştere secretă şi speculativă
a dinamicii istoriei – care să lumineze drumul către o societate
transfigurată.
Într-o lume coruptă şi abuzivă, gnosticii revoluţionari prezic o
ruptură istorică, o desprindere cataclismică de trecutul
degenerat, o revoluţie ce va remedia injustiţiile, “restaurând
marea armonie universală distrusă de dorinţa de profit”. În plus, “gnoza ştie cum şi când lumea a

4. fost invadată de rău, ştie cum şi când va fi purificata” şi astfel, cei în posesia acestor cunoştinţe
elevate pot funcţiona în rol de ghizi ai transfigurării sociale. Ei pot strânge masa de furioşi,
dezavantajaţi, oprimaţi, deprimaţi, deconectaţi şi ofensaţi într-un marş menit să elibereze
umanitatea, iar această eliberare să pună capăt sistemului diabolic din prezent.
Marşul revoluţionar nu se îndreaptă numai spre o destinaţie ideal, ci proiectează şi inamicul pe care
îl înfruntă. Pe lângă propagandă şi îndoctrinare, scrie Pellicani, “ura este un alt factor puternic de
realizare a unităţii şi mobilizare”. Pellicani îl citează pe Maxim Gorky, marele autor simpatizant al
bolşevicilor, pentru a explica faptul că motivele revoluţiei au fost pur umanitare. Însă deoarece
umanitatea nu se ridică de obicei la înălţimea idealurilor celor care o iubesc, contraponderea
necesară la dragoste e ura faţă de duşmanii umanităţii.
Această ură are probabil mai multe consecinţe directe decât dragostea, deoarece umanitatea este
abstractă, în timp ce duşmanii umanităţii sunt fiinţe vii reale care, cu o analiză corectă, pot fi uşor
identificaţi şi luaţi în vizor. Pentru nazişti, duşmanii erau paraziţii rasiali. Sub marxişti-leninişti,
aceştia au fost ţăranii necolectivizati, comercianţii şi antreprenorii sau alţi subiecţi ai paranoiei
conducătorului. Iar sub comuniştii asiatici, duşmanii au fost orăşenii şi ţărănimea de mijloc. Lagăre,
gulaguri şi omoruri în masă au fost necesare pentru înfăptuirea transfigurării sociale.
Pentru Arendt, ideologia totalitară stabileşte o logică fixă prin care se poate interpreta prezentul.
Pentru Gentile, impune o religie politică apocaliptică. Pentru Pellicani, este o gnoză revoluţionară.
Se pune întrebarea dacă purificaţionismul mondial este o altă astfel de mişcare, predicând
transformarea totală.
Numeroşii Marx
În căutarea unui răspuns, o sursă potrivită este teoreticianul mişcării. În cazul socialismului militant,
curiosul poate să meargă la Marx şi linia sa de discipoli pentru a încerca să înţeleagă
purificaţionismul global. Însă acesta e doar un ajutor parţial, deoarece nu există niciun limbaj
teoretic care să dea singur coerenţă mişcării.
Autorii Hardt şi Negri merită o menţiune specială pentru amalgamarea teoretică. Ei susţin că
mişcările sociale din prezent funcţionează pentru capitalismul global aşa cum proletariatul ar fi
trebuit să funcţioneze pentru capitalismul industrial. Însă ei nu sunt Marx şi Engles, cel puţin nu
încă.
Principalii concurenţi teoretici
sunt anarhişti, feminişti
radicali, teorii ecologice şi
analize ale sistemelor globale,
fiecare chemând la schimbare
globală. De asemenea, de luat

5. în seamă este şi o facţiune a
teoriei critice germane (aceea
a lui Herbert Marcuse), care
acuză capitalismul occidental
de a fi adevăratul
totalitarianism, cu toate că
alte facţiuni sunt în favoarea
democraţiilor liberale. La
această combinaţie de
ideologie anti-occidentală se
adaugă şi teoria anticolonială
(a emancipării prin vărsare de
sânge), teoria postcolonială
(acuzând Vestul de
răspândirea unor forme de
cunoaştere ce umilesc
popoarele afectate şi duc la
pierderea de identitate),
anarho-marxismul şi teoria
autonomistă (opoziţie
militantă prin grupuri
dispersate la baza societăţii în locul acţiunii prin partide politice organizate), anumite variante ale
teoriei critice rasiale (care văd subordonarea drept un element cheie al relaţiilor publice) şi teoria
anti-iluministă (asociată cu Michel Foucault, care consideră raţionalismul modern drept o formă de
opresiune).
Faptul că aceste teorii se contrazic nu împiedică mişcarea. După cum ne spune Pellicani, teoria
obscură este utilă deoarece imprimă un caracter gnostic unor credinţe simple. Detaliile labirintului
teoretic au importanţă doar pentru periferia intelectuală. Masa de adepţi are nevoie să ştie doar
cum să pună evenimentele în cadrul corespunzător, iar conducerea trebuie să fie stăpână doar pe
argumentaţia polemică corespunzătoare normelor. După cum spune Hannah Arendt, o importanţă
critică revine cadrului practic mental: logica ce iluminează istoria, cu cât mai bătător la ochi cu atât
mai bine şi care pune la îndemână agende practice de acţiune.
Pentru a înţelege purificationismul, trebuie să ocolim teoreticienii şi să ne uităm la literatura
activiştilor. Următorul portret ideologic a fost asamblat în urma lecturii extensive a materialelor de
factură practică.
Principiile purificaţionismului 1: T oxicul

6. Asemeni ideologiilor din trecut, purificaţionismul pune în contrast prezentul degenerat cu viitorul
ideal. Deşi scrierile sale nu pun problema chiar în acest fel, ele împart istoria între toxic şi pur.
Coform acestei doctrine, lumea este împărţită între sistemul
global împuternicit care este un furnizor de toxicitate şi
comunităţile vlăguite care suferă consecinţele. Sistemul
mondial care perpetuează oprimarea este cunoscut drept
Imperiu şi exercită dominarea prin tentaculele corporatiste,
manipulare mass-media, puterea de stat şi pricepere militară.
Este egoist, lacom, nemilos, rasist, exploatator şi poluează
planeta în neştire. Impune o cultură saturată de media,
tehnologii dezumanizante şi sisteme de producţie
exploatatoare asupra popoarelor.
Cadrul care susţine Imperiul este “liberalismul” (cunoscut în
SUA drept conservatorism). Cineva cu simpatii liberale l-ar
putea asocia, printre altele, cu dreptul persoanelor fizice de a-şi exprima liber convingerile politice
în temeiul legilor care protejează o astfel de expresie şi cu libertatea de a stabili contracte cu alţii,
în scop personal sau de afaceri, în cadrul instituţiilor juridice care protejează contractul şi
proprietatea. Însă pentru noii ideologi, acest lucru este greşit. Liberalismul pretinde că satisface
dorinţa pentru libertate, în timp ce de fapt contaminează motivaţiile umane şi îi face pe oameni
lacomi şi egoişti.
Aşa cum se presupune că europenii educaţi ştiu, Marea
Depresiune a discreditat politicile economice liberale, dar
liberalismul făcut o neaşteptată şi pe deplin nedorită revenire în
anii 1980, o perioadă menţionată de noii radicali drept
“Neoliberalism”. Neoliberalismul elogiază din nou pieţele libere,
evită bunăstarea socială şi denigrează sectoarele publice mari.
Fragmenteaza comunităţile şi cauzează nedreptăţi sociale pe
scară globală. De asemenea, evocă memoria lui Margaret
Thatcher şi Ronald Reagan şi este, de aceea, cu atât mai odios.
Oamenii trăiesc în sărăcie sub jugul Imperiului Neoliberal, hrana este contaminată, produsele sunt
artificiale, consumul risipitor este obligatoriu, grupurile indigene sunt deposedate şi natura în sine
este subminată. Specii invazive au luat amploare, gheţarii se topesc, iar dezechilibrul anotimpurilor
ameninţă o catastrofă globală. În prim plan al Imperiului se află Statele Unite, care consumă cea
mai mare parte a resurselor planetei, foloseşte tehnologii militare avansate pentru a face poliţie în
lume, îşi încordează degetele globale pentru a smulge profituri de la săraci şi se foloseşte de
tehnologii de supraveghere şi legi anti-teroare pentru a menţine proprii cetăţeni sub control.
Întrucât supraveghetorii Imperiului sunt albi (sau simbolic astfel, dacă, de exemplu, se întâmplă să

7. fie negri sau asiatici), cei slabi sunt oameni de culoare, dovedind astfel că sistemul este rasist.
Pentru a se întări în lume, Imperiul foloseşte mijloace de comunicaţie şi transport în scopul
coordonării bunurilor pe care le stăpâneşte. Cu toate acestea, este de asemenea dependent de
popoarele şi geografiile pe care le exploatează, astfel încât devine sensibil la mişcările de
rezistenţă ale oprimaţilor. Când sistemul se fisurează, seminţe de rezistenţă pot să prindă rădăcini,
iar agitatorii pentru o viaţă mai pură vor prolifera. Fie prin ralierea la o identitate, problemă, prin
asociere locală sau ca răspuns la un anume afront, ei vor forma grupuri pline de pasiune cunoscute
sub numele de “mişcări sociale”. Vor câştiga influenţă prin găsirea de afinităţi cu alte grupuri şi
crearea de reţele care traversează comunităţi, frontiere şi culturi.
Principiile purificaţionismului 2: Puritatea
“O nouă lume este posibilă” prin lupta acestor grupuri (sloganul Forumului Social Mondial). Acea
lume va fi curată ecologic, cultural armonioasă şi justă politic. Apariţia vieţii noi va fi posibilă când
grupurile în reţea vor triumfa asupra Imperiului şi vor curăţa societăţile de toxicitate.
În timp ce capitalismul crează, distruge şi este în continuă
schimbare, noua ordine va fi durabilă. Va fi alimentată de energie
alternativă, agricultură organică şi industrie în buclă închisă
reciclabilă, dar doar dacă industria va mai fi necesară. Oamenii
vor călători cu transportul în comun, sau se vor plimba în maşini
cu amprentă uşoară asupra ecosistemului, sau şi mai bine, vor
merge pe bicicletă. Vor locui în clădiri verzi construite din
materiale locale şi în oraşe care se vor dezvolta organic în
bioregiuni. Viaţa va fi eliberată de emanaţiile de carbon. Va fi un
mod de viaţă permanent, placid, în care economiile sunt
integrate cu ecosistemul planetei.
Lumea nouă va atinge şi puritate culturală. Prin purificaţionism
“cultural” nu ne referim la particularităţi folclorice interesante, nici
pur şi simplu la patrimoniu şi în niciun caz la canonul literar sau
muzical. Mai degrabă, cultura este un succesor al spiritului folcloric: acea sursă vitală misterioasă
din care emană identitatea, sensul vieţii şi mândria. Se găseşte în stilul de viaţă indigen, în habitatul
local, sentimentul de comunitate şi experienţa impetuoasă a artei periferice. Chiar şi comunităţile
care au rămas cu tradiţii sărace pot privi în interior, poate chiar contempla experienţa lor de
opresiune împărtăşită şi de alţii, pentru a descoperi spiritul folcloric din care să extragă identitatea
şi mândria.
În timp ce corporaţiile globale produc pseudo-cultură artificială
care serveşte interesele Imperiului, comunităţile posedă sau

8. pot redescoperi cultura adevărată. Aceste comunităţi culturale
sunt organice în două privinţe. În primul rând, asemeni
alimentelor organice, ele sunt pure şi nu alterate. În al doilea
rând, ele sunt totalităţi integrale şi nu asociaţii de persoane
libere.
În această lume nouă, credinţele indivizilor vor creşte natural
din culturile lor. Modurile indigene de viaţă vor deveni mai
protejate în faţa americanizării galopante. Mai mult,
comunităţile vor fi apărate de criticile aduse prin mijloace de
raţionament abstract raţionalist.
Dacă nu ar fi această apărare culturală, Imperiul ar defini
comunităţile prin intermediul stereotipurilor lumii occidentale, impunând asupra diverse popoare
prejudecăţile occidentale formate faţă de orientalii subjugaţi. Le-ar expune la aşteptări raţionaliste,
ar impune asupra lor produsele mass-mediei corporatiste şi le-ar face să adere la concepţia
occidentală despre libertate, care este un cal troian al hegemoniei culturale. Prin sistemul său
mascat sub forma unei culturi universale, Imperiul îşi dezvăluie rasismul şi şovinismul. Astfel,
Imperiul subminează demnitatea unei culturi indigene, spurcă ceea ce altfel ar fi rămas pur. Iar
culturile sunt asemeni ecosistemelor sensibile, expuse la distrugere datorită contaminării
neoliberale.
În perioada premergătoare la noua lume, victimele în special se bucură de un statut de puritate
eterică. Ele realizează aceasta prin calitatea lor de victimă, semn că sunt antagoniste Imperiului.
Aliaţii Imperiului care pretind că au fost victime (sioniştii, de exemplu), folosesc doar presupusa lor
calitate de victimă pentru a justifica opresiunea, deoarece sunt componente (sau stăpîni) ale
Imperiului, iar Imperiul se împuterniceşte numai pe sine, nu poate fi propria sa victimă. Ar trebui să
fie clar, totuşi, că atunci când au loc acte de rezistenţă împotriva Imperiului ce provoacă victime
civile în masă, mutilaţii şi victimele nu sunt victime ale purităţii, ceva care este, prin definiţie,
imposibil. Mai degrabă, astfel de accidente sunt repercursiuni uşor de înţeles ale agresiunii
Imperiului.
Culturi multiple vor înflori în noua lume care veni, salvate de omogenizarea globală. Persoane din
diverse comunităţi etnice, de diferite vârste sau divers incapacitate, de gen diferit şi transsexuali
vor trăi împreună în armonie şi respect mutual. Toate religiile vor fi binevenite atâta timp cât vor
sărbători alte religii. O religie care luptă împotriva Imperiului este însă scutită de obligaţia de a
sărbători altă cultură; în schimb, ea va exprima furia de înţeles împotriva subjugării sale la Imperiu.
Lumea nouă va avea structuri politice foarte diferite de regimurile republicane care conduc Imperiul.
Republicile au controale instituţionale îndepărtate de popor, ajung la decizii prin ajustări şi
contestare politică, se luptă pentru politici, rezolvă problemele cu soluţii tehnologice şi avansează

9. sinuos, iar pieţele pe care le susţin sunt într-un flux-reflux constant şi au rezultate inechitabile
pentru diverse grupuri. În contrast, lumea nouă va fi pur democratică. Va fi o democraţie la baza
societăţii în care participanţii vor avea o voce directă prin grupul cu care se identifică, iar niciun grup
nu va domina alte grupuri. Procesul democratic se va înfăptui prin întâlniri eliberate de frâiele
manipulative ale justiţiei, procedurii, precedentului şi ierarhiei. Acestea vor fi forumuri în care va
înflori discursul ne-hegemonic, iar forumurile vor fi cu siguranţă democratice, deoarece progresişti
autentici le vor facilita. Pe scară globală, grupurile popoarelor asuprite vor descoperi ce au în
comun, nestânjenite de frontiere. Normele transnaţionale vor înlocui treptat legile şoviniste
delimitate de naţionalitate. Fluxurile climatice şi de energie vor intra sub administraţie
transnaţională, normele de reglementare a muncii vor depăşi frontierele, iar statele-naţiune vor
slăbi. Cadre organizate de redresare, cunoscute drept ONG-uri, vor servi ca autorităţi mondiale de
egalizare şi aplicare a umanităţii.
Fără îndoială că revanşarzii imperialişti vor contraataca. Vor exercita puterea militară, financiară şi
controlul media pentru a discredita pe susţinătorii purităţii. Vor ridica spectrul ruinei economice, vor
face aluzie la ameninţări teroriste din partea deposedaţilor, vor incita temeri de pericole fictive, cum
ar fi arme de distrugere în masă. De aceea, calea spre puritate va necesita luptă. Noii purificatori
susţin că lupta se răspândeşte rapid, chiar şi în interstiţiile capitalismului mondial. Se răspândeşte
deoarece rasismul, colonialismul, patriarhia, oprimarea, militarismul şi distrugerea naturii stârnesc
mişcări de rezistenţă. Faptul că agenţi de mutare socială şi-au anunţat existenţa demonstrează
apariţia unei mişcări sociale (a unui nou grup). Noii purificatori pot începe, agitând în rândul
comunităţilor. Apoi, pentru a spori presiunea, încep organizarea în reţea. Pot forma coaliţii între
mişcări şi în afara graniţelor, arăta solidaritate pentru participanţi la intifade distante, care riscă
violenţă pentru a construi o lume mai bună. Aceste echipe transnaţionale în reţea sunt avangarda
lumii în transformare.
partea a treia