identitatea personala - un cimitir de iluzii invinse

1. Identitatea personală:
un cimitir de iluzii învinse
În 1985 am crezut că înţeleg de
ce societatea românească nu
reacţionează la agresiunea etică a
regimului de exterminare fizică şi
intelectuală impus de N.
Ceauşescu. Explicaţia mea era că
patriotismul fusese deturnat de
activiştii ideologici ai regimului,
fiind reinterpretat de către
propaganda de partid într-o
manieră care să paralizeze orice
critică. "Dacă atacipartidul şi
critici statul, dacă doreşti
schimbarea instituţiilor, atunci faci
jocul străinilor, al celor care, prin
definiţie, nu ne vor binele". O
veche şi sănătoasă rusofobie
politică, care ne făcuse în trecut
prudenţi faţă de manevrele
slavofile şi panortodoxe, era acum
mobilizată pentru a ne aservi
ocupantului intern: comuniştilor
naţionali. Manevra, constatam în
1985, fusese încununată de succes.
Dintr-un serviciu adus ţării,
patriotismul românesc devenise
un alibi, chemat să cauţioneze un
regim criminal şi josnic, cel
comunist. Succesul regimului era
dublu: el reuşise nu doar ca
românii să nu se revolte, dar îi
adusese în situaţia de a crede că nu
o fac din motive înalt patriotice.
Răul, prin urmare, nu trebuia
căutat numai în deformările
propagandei ideologice, ci şi în
modul în care românii îşi
concepuseră trecutul şi,
finalmente, în maniera în care se
.
se referea, destul de banal, la
contextul inventării capitalismului,
cînd, evident, mediul etic şi
comportamental al
protestantismului (teza Weber) ori
al civilizaţiei publice catolice (teza
Sombart) au fost hotărîtoare
pentru naşterea sa. Teza Culianu
devenea falsă atunci cînd
capitalismul, odată ajuns la
maturitate, nu mai avea nevoie de
justificări etice, morale ori
religioase: propria sa logică de
funcţionare îi ajungea. Or, şi
acesta era argumentul meu, logica
pusă în joc de funcţionarea
capitalismul este universală, tot
atît de universală ca şi logica
funcţionării ştiinţei matematicea
naturii, după ce aceasta a devenit
matură. Nu contează că eşti
ortodox, şintoist ori musulman,
atunci cînd faci capitalism. Îţi
trebuie doar concurenţă şi
proprietate privată. În termeni
epistemologici, Culianu
confundase contextul descoperirii,
care e particular şi irepetabil, cu
contextul justificării, care e universal
şi reproductibil.
Deşi continuu să cred că
argumentul meu este logic valid,
astăzi mă tem că el este bazat pe o
iluzie antropologică. Liberalismul
a postulat un tip de om care
respectă regulile, ia decizii
raţionale, calculează riscurile, caută
confortul personal şi
respectabilitatea socială, preţuieşte

2. raportau la propria lor identitate
naţională. Rezultatul acestei
descoperiri a fost consemnat într-
o carte violentă - În chestiunea unei
aberaţii: patriotismul românesc -, în
care mă răfuiam cu vulgata
istoriografică naţională şi cu
adoraţia colectivistă şi dulceagă a
"românismului" - termen barbar şi
impropriu. Motivul pentru care
ucisesem în mine "românismul"
era de natură în primul rînd etică:
descoperisem un lucru umilitor,
acela că lucrurile care fuseseră
inventate pentru a exalta faptul de
a fi român erau şi cele prin care ni
se administra servitutea voluntară.
Şi nimeni nu părea să observe
acest lucru - cu excepţia
temnicerilor, care îl exploatau.
Aceasta era drama.
Evenimentele din decembrie '89
m-au găsit lecuit de iluzia vulgatei
bunului român. Nutream însă o
alta, la fel de tenace: iluzia unităţii
"poporului". Continuam să cred
că în faţa marilor încercări istorice
o populaţie reacţionează asemeni
unui individ: psihologic coerent,
cu o anumită inteligenţă a acţiunii
eficace. Că popoarele sînt
"construcţii" culturale, iar
naţiunile sînt corpuri politice
"inventate" ştiam, - în special din
pisăloaga literatura politologică
anglo-saxonă. Credeam, prin
urmare, că "invenţia" mea şi
"construcţia" gînditorilor din
trecut trebuiau cu necesitate să
coincidă, în acţiunea politică
inspirată de marile evenimente, cu
realitatea corpului social
românesc. Anul 1990, care a
început, în confuzie, cu
demonstraţia din 12 ianuarie (cînd
s-a cerut şi acceptat, simultan,
libertatea, este generos, are cultul
muncii şi al lucrului bine făcut,
respectă ordinea, nu suferă tirania,
este tolerant chiar şi faţă de
intoleranţă, e lipsit de pasiuni
religioase, nu agreează spiritul de
turmă, e capabil să se supună
constrîngerilor liber consimţite
(legale) etc. Ei bine, aveam să
înţeleg din 1995 încoace, acest tip
de om nu este universal.
Dificultatea argumentului meu
este că teoria liberală stă sau cade
împreună cu acest tip de om. Spre
pildă, epoca comunistă a
confecţionat un cu totul alt tip de
om: este omul care, spre deosebire
de omul liberal, nu respectă
regulile, ia decizii arbitrare, nu
calculează nimic, iubeşte fastul, se
dă în vînt după faţada socială,
doreşte să aibă el totul,
dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e
incapabil să-şi ajute dezinteresat
semenii, urăşte munca, face numai
treabă de mîntuială, respectă doar
forţa, e servil cu puternicii şi
abject cu subordonaţii, e
intolerant, superstiţios, "curajos"
doar în turmă, încalcă orice regulă,
nu respectă nici un contract, e
incapabil să se supună
constrîngerilor legale etc. Poţi să
faci capitalism liberal cu un astfel
de om? Răspunsul e sec: numai
prin constrîngere. Dar, dacă o faci
prin constrîngere, nu mai ai
liberalism, ci altceva, situatdincolo
de graniţele libertăţii (singurele cu
adevărat interesante).
Finalmente, cred că universalitatea
liberalismului se bazează pe o
iluzie antropologică şi culturală:
iluzia că tipul uman liberal este
universal. Asta nu înseamnă deloc
că liberalismul nu ar fi universal.

3. reintroducerea pedepsei cu
moartea şi scoaterea în afara legii a
partidului comunist) şi s-a
încheiat, en beauté, cu demonstraţia
Alianţei Civice din 15 noiembrie
(cînd un fel de unitate populară
tot s-a realizat), a fost indiscutabil
anul marii schisme interne a
societăţii româneşti. Am asistat
devastat la ruptura din familia
mea, care o epitomiza pe aceea din
poporul meu, şi am trăit, oripilat,
reducerea la cenuşă a iluziei că
formăm un popor cu trăsături de
comunitate civilizată. Dacă în
1985 m-am înstrăinat de un
anumit fel de a vedea istoria şi
identitatea naţională, în 1990 m-
am înstrăinat de prezentul nostru
popular. Totul trebuia regăsit:
trecutul şi contemporaneitatea.
Despre cultura română, I.P.
Culianu spusese că este lipsită de
orice valoare majoră. În ultimul
său an de viaţă construise teoria că
"etica ortodoxă", care ne-ar
caracteriza, constituie un handicap
insurmontabil în calea adoptări
unui capitalism eficient, care ar
depinde de un ethos opus. Adept
incondiţionat al capitalismului
liberal, am simţit imediat că
această teorie trebuie combătută.
Am făcut-o susţinînd că logica
internă de funcţionare a
capitalismului matur nu are nimic
de-a face cu contextul descoperirii
sale. Teza de imposibilitate
enunţată de Culianu
El este universal, dar nu este
universal tipul uman care îl face cu
putinţă. Acest tip uman trebuie
"produs". E clar că fără oameni
civilizaţi nu avem civilizaţie. În
acelaşi fel, fără valori liberale nu
avem liberalism, iar fără un
comportament economic liberal
nu există capitalism. Aveam să
înţeleg că toată problema
funcţionării capitalismului(ca şi a
democraţiei) nu se reducea la
importarea unui mecanism
juridico-instituţional, ci la un tip
de adecvare comportamentală,
care, de fapt, fie se baza pe o
afinitate etică, fie implica un soi de
convertire culturală. Chiar dacă
logic greşise, din punct de vedere
cultural Culianu avusese dreptate,
iar eu mă înşelasem.
Dacă din 1985 m-am înstrăinat de
trecut, iar din 1990 de prezent, din
1995 trăiesc înstrăinarea de tipul
uman dominant al culturii mele.
Acestea sînt şi etapele apropierii
posibile de ceea ce, cu oarecare
emfază, oamenii credincioşi
numesc "Dumnezeu". În cuvintele
lui Duns Scot, acest proces poate
fi descris astfel: "Persoana este
ultima singurătate". Căci, pentru a
trece de la o realitate cu ghilimele
la una fără, identităţilenu mai sînt
de folos nici măcar în chip de
cîrje.
Horia-Roman PATAPIEVICI