Inliniedreapta.net tradarea nejudecata (bronislaw wildstein)

249 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
249
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
2
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Inliniedreapta.net tradarea nejudecata (bronislaw wildstein)

  1. 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/bronislaw-wildstein-tradarea- nejudecata/Trădarea nejudecatăNu de mult ne-a vizitat țara vestitul publicist polonez Adam Michnik. A lasat în urma lui un gustamar, ne-a trântit, adică, o lecție de cum ar trebui să-i iertăm pe comuniști, ba chiar ne-a muștruluitcă ar fi trebuit să facem asta încă de acum douăzeci de ani. Și l-a pus urgent la colț pe GabrielLiiceanu, pentru “foarte greșitul” său Apel către Lichele din 1990, ștampilându-l cu eticheta de„procuror bolșevic”, nici mai mult, nici mai puțin.Ceea ignoră mass media și mulți intelectuali de la noi este însă că, la el acasă, în Polonia, Michniknu e o autoritate morală atât de incontestabilă cum ar părea când te uiți de la București. El este unintelectual foarte mediatizat, pentru că este de stânga. „Autoritatea” lui morală se limitează laelectoratul social-democrat (fost comunist, rusofil) și liberal (stângist eurosupus, corect politic,etc). După cum se vede inclusiv la alegeri, polonezii nu se încadrează unanim în aceste categorii,cam jumătate dintre ei preferând opțiunea conservatoare, patriotică și proamericană. Aceștia îlconsideră pe Michnik cel puțin controversat.Blogul În Linie Dreaptă își propune săaducă în fața cititorilor săi și punctul devedere al intelectualilor polonezi dedreapta, să spargă astfel monopoluldeținut de imperiul Michnik-GazetaWyborcza în cadrul informațiilor primitede români despre viața intelectualăpoloneză. Am mai tradus aici articolesemnate de Bronislaw Wildstein, unintelectual reprezentativ pentru cealaltăopțiune, jurnalist si publicist conservator,provenit din rândurile Solidarității, fostcolaborator apropiat al președinteluiLech Kaczynski și fost președinte al Televiziunii Poloneze, un susținător curajos al lustrației.Prezentăm în continuare textul unui interviu acordat de Wildstein publicației religioase CaieteCarmelitane, pe tema problemelor morale ale trădării, judecării și iertării în postcomunism. (AncaCernea)Bronislaw Wildstein – discuţie cu Arthur BazakCaietele CarmelitaneArthur Bazak: Am impresia că trăim într-un turn Babel al conceptelor. Confuzia limbilor a atins chiar
  2. 2. şi semnificaţia conceptelor morale fundamentale. Unul dintre acestea este noţiunea de “trădare”.Cum ar trebui să fie înţeleasă ea în mod adecvat?La începutul anilor ’90 totul s-a făcut pe dos. Nu am făcut lustrația, nici decomunizarea, nu amjudecat vinovățiile trecutului recent, nu am cerut socoteală ticăloşilor, autori ai crimelor sauexecutanți. Ni sa spus că toţi suntem la fel de pătați și comunismul ne-a corupt pe noi toţi la diferiteniveluri. S-a ales strategia ascunderii capului în nisip, pentru apărarea unui mic grup al acelora careau trădat naţiunea.Bronisław Wildst ein: Trădarea este astăzi o noţiune învechită şi incorectă (politic). Acest lucru sedatorează în principal faptului că descrie ceva ce constituie miezul experienţei morale. Ar trebui săfie înţeleasă ca o înşelare a loialităţii elementare faţă de o altă persoană, o comunitate, un anturaj,un ideal, sau nişte valori. “Trădarea” este un concept moral foarte puternic, este opusul loialităţii.Ea poartă în sine o puternică încărcătură evaluativă, putem spune – stigmatizatoare. Cel caretrădează, adică trădătorul, calcă în picioare toate valorile pe care este construită etica. Unasemenea radicalism, ca acela pe care îl poartă în sine semnificaţia trădării, este inacceptabil într-olume în care sunt contestate toate valorile puternice.AB: Se pare că în decursul ultimlor douăzeci de ani, în Polonia nu au avut loc prea multe discuţiiserioase pe această temă. Şi ar fi multe de discutat.BW: “Trădarea” a fost eliminată din vocabularul dezbaterii publice din Polonia de după ’89, dintr-unmotiv foarte simplu. Dacă s-ar fi luat în discuţie în mod serios fenomenul trădării, atunci s-ar fi ivitimediat întrebarea cu privire la modul în care acest concept se aplică istoriei recente a ţării noastre.Cum să-i judecăm pe acei oameni care şi-au trădat chemarea şi loialităţile fundamentale: faţă decomunitate, de anturaj, de naţiune, sau, la urma urmei, inter-umane? Această trecere sub tăcere şiaceastă lipsă a dorinţei de a ridica problema trădării în Polonia este izbitoare. Este uluitor chiar şinumai faptul că se acordă o mai mare atenţie persoanei trădătorului şi împrejurărilor care arjustifica actul său infam, decât persoanei trădate. Trădătorul devine obiect de simpatie şipreocupare morală. Victima este atunci cu totul marginalizată. Se ajunge la o inversare totală aconceptelor: trădătorul devine de facto victima, asupra soartei căreia se cuvine să ne aplecăm cuînţelegere plină de compasiune. Pe lângă asta, trădarea şi dilemele morale ce rezultă din ea pentrutrădător, sunt, pentru progresiştii noştri morali, mult mai interesante decât situaţia simplă şi banalăa persoanei trădate. Aceasta este o trăsătură foarte caracteristică a vremurilor noastre. Interesulcognitiv faţă de aparenta complexitate a situaţiei trădării se transformă pe neobservate în iertaremorală.AB: Conceptul de trădare are oare sens şi aplicabilitate în discursul politic democratic? În statultotalitar, în care împărţirea în “noi” şi “ei” descria, într-un mod fără îndoială simplificat, viaţa socială,trebuia să se vorbească mult mai răspicat decât în prezent despre loialitate şi trădare.Există o astfel de opinie curentă, cum că totul trebuie iertat în vrac. S-ar putea spune chiar că este
  3. 3. o teroare a iertării. Un fel de versiune vulgarizată a lui “Să ne iubim”, de Mickiewicz.Biserica este tratată, de exemplu, ca o spălătorie, unde te poți curăţa de păcate complet și cuușurință. Aceasta este un pur cinism, cel mai adesea din partea acelora care nu prea au multe încomun cu Biserica propriu-zisă, dar recită cu mare plăcere formule evanghelice. Sunt capabil să iertmulte, dar nu sunt de acord ca cineva să o facă în numele meu, atunci când trădătorul nu simtepocăinţă, şi de fapt, chiar dacă și-ar regreta purtarea, el încă beneficiază de reale profituri de peurma trădării sale, până în ziua de astăzi.BW: Un stat democratic nu este o ordine în care să se înscrie în mod evident valori precumtrădarea. Desigur, cu toţii ştim, mai mult sau mai putin intuitiv, ce este trădarea de ţară. Darînţelesul moral mai profund al trădării este oarecum şters. În acelaşi timp, chiar şi într-o democraţie,care este o formă de organizare politică a comunităţii umane, există o anumită imagine şiînţelegere a binelui comun. Semnificaţia trădării în acest sens este independentă de tipul de sistempolitic. Trăim într-o lume mult mai complexă decât cea de acum câteva decenii. Dar asta nuschimbă expresia valorilor morale fundamentale şi contrariilor lor, cum ar fi trădarea.Trăim în Polonia într-un sistem democratic care se bazează pe faptul de a nu fi judecat sistemulnedemocratic şi vina celor care l-au creat, susţinut şi justificat. Democraţia este astăzi o evidenţă,ca aerul pe care îl respirăm. Dar până de curând, lupta pentru democraţie te putea costa libertatea,şi nu rareori, viaţa. Nu pot să înţeleg de ce până astăzi nu reuşim să cerem socoteală celor care aufacut carieră din frângerea vieţii oamenilor care luptau pentru libertate şi democraţie. Astăzi ei suntnu doar cetăţeni cu drepturi depline ai unui stat democratic de drept, beneficiind de toate libertăţilepe care le oferă acest sistem, dar mai culeg profituri frumoase din “realizările” lor trecute. Acestlucru este posibil numai într-o ţară bolnavă. Să luăm de exemplu decesul recent al lui MieczyslawRakowski. Astăzi este prezentat ca un distins jurnalist, care în martie ’68 s-a comportat foartedemn şi nu aderat la campania antisemită. Dar eu mi-l aminteam cu totul altfel, ca secretar al KCPZPR (Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez) şi ultimul premier al Polonieicomuniste. Doar privind la acest personaj în întregimea sa, se obţine adevărata lui imagine.AB: Aceasta îmi amintește de situaţia unuia dintre cei mai renumiți sociologi polonezi. Înainte caZygmunt Bauman să devină un respectat specialist al “modernității fluide”, în anii ’40 şi ’50 el acombătut rezistența poloneză. Și a avut în acest domeniu şi ceva rezultate. Dar a-ți aminti astăzi deasta e o manifestare de mare indecenţă şi un simptom al nesimțirii.BW: O astfel de abordare selectivă a biografiei autointitulatelor personalități democratice esterezultatul acelei ștergeri conceptelor morale fundamentale de care vorbeam mai devreme. În acestfel, prin tăcere, pot fi eliminate elemente biografice importante, care nu sunt deloc lipsite deînsemnătate pentru înţelegerea unui anumit personaj. Această indignare la adresa celor care, ca şiPiotr Gontarczyk în cazul lui Bauman, au îndrăznit să reamintească fapte fundamentale, de altfel,documentate, ne spune ceva foarte important despre realitatea noastră. Este o mărturie adispariţiei capacității fundamentale pentru judecăţile morale.
  4. 4. În 1968, comunistul Zygmunt Bauman a căzut victimă campaniei antisemite a conducerii de partid de atunci. El a emigrat din Polonia, și deși, vrând, nevrând, se detașase de comunismul real, a rămas în continuare un gramscist și un frankfurtian, devenind un adevărat reper al New Left. A făcut, deci, carieră în Occident, unde această orientare este, după cum se știe, la mare preț. Atunci când istoricul IPN (un fel de CNSAS – IICCMER din Polonia) Piotr Gontarczyk a scos la iveală dovezi privind implicarea lui Bauman, după cel de-al doilea război, în represiunea armată împotriva rezistenței antisovietice din Polonia, s-au găsit nenumărate voci care să-l acuze pe… Gontarczyk! Nu contau dovezile privind faptele lui Bauman, conta prestigiul acestui distins intelectual, etc etc…. NTAB: Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru ca un trădător să poată fi readus în comunitatea politicăsau religioasă?Categoria milostivirii a servit multor comunităţi pentru estomparea vinovăţiei morale şi iertarea înnumele întregii naţiuni. În plus, milostivirea este un element de şantaj emoţional. Dacă nu eștimilostiv (a se citi: nu ierți totul tuturor in absentia), nu poți fi numit un adevărat creştin. Ni se dă încap cu mila precum cu bâta.În toate acestea, moare victima trădării. Este incredibil, așa, după bunul simţ. (…)În lumea noastră virtuţile morale creştine se transformă tot mai des în contrariile lor. Par să fieaceleași cuvinte, dar conţinutul este cu totul diferit. Este o caricatură a creştinismului spre folosulunui grup mic, care își are interesele sale politice specifice.BW: Există câteva reguli simple, care sunt necesare. În primul rând, trebuie să spunem faptelor penume. Daca trădarea nu este numită trădare, aceasta provoacă distrugerea ordinii morale, care, încultura noastră, decurge din principiile morale ale creştinismului. Fiecare dintre noi are un simțintuitiv a ceea ce este bine şi rău, ce este trădarea, înșelarea încrederii. Dar trăiește printre noi ungrup de sofişti profesionali a căror unică ocupație este încurcarea distincţiilor morale care, prinnatura lor, sunt simple. Această deteriorare a limbajului şi complicare a lucrurilor simple duce ladispariţia treptată a acelor concepte morale, pe care se sprijină temelia culturii noastre şi viaţanoastră de fiecare zi.În al doilea rând, trebuie să fim pregătiţi pentru o confruntare neplacută cu consecinţele acţiunilornoastre. Max Weber, un sociolog german care a trăit la cumpăna dintre secolulele XIX și XX, apropus o distincţie între etica de convingeri şi etica responsabilității. Acest al doilea tip implicăluarea în calcul a tuturor efectelor unei acţiuni, chiar și a celor care nu sunt compatibile cu propriileintenţii. Este foarte dificil, dar necesar pentru menţinerea ordinii morale.În al treilea rând, recunoaşterea realitatății efectelor răului comis ar trebui să conducă la omărturisire a vinovăţiei. Inclusiv publică, atunci când natura acestui rău o impune.
  5. 5. În sfârşit, primirea cu smerenie a pedepsei meritate şi – dacă este posibil – o formă de reparaţiepentru victimele acelor acţiuni.AB: Pare atât de simplu, dar multe comunităţi din Polonia care au ceva de lămurit după perioadacomunistă, nu și-au dezvoltat mecanismele interne de purificare. Mai ales elitele au o problema cuasta: jurnaliştii, mediile universitare, intelectualii, dar şi unii dintre oamenii Bisericii.BW: Este o expresie a aplicării practice a vorbei celebre a lui Arthur Schopenhauer, că rareoriindicatoarele rutiere merg pe drumurile pe care le arată. Este, de asemenea, un simptom clar al boliiepocii noastre, care se caracterizează prin faptul că nu există presiune morală din partea altoroameni şi în special din partea acelor medii care sunt chemate să facă aceste purificări și socoteli.Trecutul devine atunci neimportant, ceea ce duce la anomie, adică o ruptură a comunităţii, în careregulile nu se mai aplică. În plus, în cazul elitelor, decide și mecanismul sociologic al conformismuluide grup, care nu permite considerarea cu o oarecare detașare şi cu un anumit grad de obiectivitatea alegerilor personale.La începutul anilor ’90 totul s-a făcut pe dos. Nu am făcut lustrația, nici decomunizarea, nu amjudecat vinovățiile trecutului recent, nu am cerut socoteală ticăloşilor, autori ai crimelor sauexecutanți. Ni s-a spus că toţi suntem la fel de pătați și comunismul ne-a corupt pe noi toţi ladiferite niveluri. S-a ales strategia ascunderii capului în nisip, pentru apărarea unui mic grup alacelora care au trădat naţiunea.AB: Cum se face că oamenii care ar trebui să aibă o vedere mai precisă şi o înțelegere mai ascuțitădecât alții, au cedat iluziilor și au devenit, din cauza lor, păsările cântătoare ale regimului totalitar?BW: În timpul celui de-al doilea război mondial intelectualitatea veche, de dinainte de război, a fostepuizată în chip înfricoșător. Acest proces a fost continuat de guvernul comunist, care a introdusprincipiul selecţiei negative, a creat o oportunitate pentru cei mai răi şi mai lipsiți de scrupule. Îngeneral, aceasta a fost într-adevăr vremea avansării sociale rapide. Au apărut oameni care datoraufoarte mult noului regim popular. În plus, trebuie să-i înţelegem pe aceia care, după experiențarăzboiului, au vrut pur și simplu să trăiască într-o ţară chiar şi numai parțial normală și în acest scopşi au fost gata de mari compromisuri.Apoi a venit ’56, şi intelectualitatea a început să-şi recapete demnitatea. Treptat, pas cu pas,pătura intelectualității s-a autodefinit, ceea ce a fost extrem de dificil, pentru că tocmai acest grupa fost deosebit de supus controlului autorităţilor. Astfel, acesta a fost un grup ai cărui membri aumers până la compromisuri ruşinoase, dar din rândurile sale au provenit cei care s-au împotrivitdeschis regimului comunist, plătind uneori un preţ ridicat. Acesta a fost perioada lor frumoasă.AB: Dar tocmai această activitate de mai târziu, în opoziţie împotriva comunismului, este de multeori motivul pentru absolvirea de vechile vinovății. Amintirea angajamentelor jenante nu este de bonton. De ce? Pentru că nu ține cont de meritele lor de mai târziu. Dimpotrivă, le arată în tot
  6. 6. dramatismul situaţiei lor.BW: Asta vine din teama de a sta în adevăr şi frica de tânăra generaţie. Confruntarea cu trecutulnecesită revizuirea propriei vieţi, evaluarea exigentă a alegerilor morale făcute, ceea ce este unlucru dificil din punct de vedere psihologic. Iar tinerii care au primit darul de a se fi născut mai târziu,şi care nu au fost supuși multor încercări, pot să fie foarte radicali în această confruntare. În acestfel, intelectualii încep să formeze o comunitate informală a fricii. Acest lucru este evident mai alesîn învăţământul superior.AB: Se poate spune că avem de-a face în acest caz special, cu o dublă trădare. Așa cum o defineaJulien Benda, “trădarea cărturarilor”. Trădarea ideologică este aceea în care oameni care erauchemați la gândirea critică au susţinut împreună, ca tagmă, sistemul statului totalitar. După 1989, oelită intelectuală, refuzând solidaritatea cu intelectualul de rând, a comis o trădare socială. Ideologiaclasei de mijloc, care a justificat această atitudine, a dat tonul dezbaterii publice în care discuțiadespre trădarea de primul şi al doilea tip este anacronică şi automat împinsă la o parte.BW: Nu am fost niciodata printre adepții foarte entuziaști ai tezei lui Herling-Grudzinski, Herbert şiTrznadel, care, în trădarea de către intelectuali a etosului lor, au văzut în primul rând motivejosnice: egoismul, dorinţa de a face carieră, de a dobândi un prestigiu facil, confort în viață şipromovare socială. Foarte mulți intelectuali au căzut în iluzie din cauza idealismului lor și credințeisincere în valori ca progresul, emanciparea, egalitatea între oameni şi egalizarea şanselor. Vecheacredinţă de stânga este cea care le-a impulsionat activitatea. Nu vreau să îi justific, dar altfel nu sepoate înţelege asta. Îmi este mai aproape punctul de vedere al lui Czeslaw Milosz din “GândireaCaptivă”. În aceasta a constat diabolismul acestui sistem, care a răpit oameni celebri şi sufletelenobile, folosindu-se de credinţa lor naivă în construirea paradisului pe pământ. Trebuie totuşi să nuuităm că invocarea intențiilor, chiar foarte înalte, nu justifică în nici un caz actele comise ca urmarea acestora.Cred că ar merita să ne gândim la readucerea în pastorala (bisericească) a figurii lui Dumnezeu-Judecătorul, care pedepsește faptele rele, și le răsplătește pe cele bune. O astfel de re-iudaizare acreştinismului nu ar putea ieși decât spre binele credincioșilor acestuia. S-a abuzat de aceastămilostenie, și de tratarea lui Hristos ca pe un tovarăș de gașcă, şi a lui Dumnezeu ca pe un medic şiterapeut.AB: În spatele acestui proiect ideologic, bazat pe anumite premize morale şi cognitive, gândireailuministă şi romantică, a căror textură a devenit vizibilă cel mai clar în marxism…BW: Trufia prometeică constând în convingerea, pe care faptele istorice nu o pot zdruncina,conform căreia mântuirea poate fi obținută aici, pe pământ, şi asta prin mijloace politice. Aceastaeste, probabil, o rămăşiţă a unei gândiri gnostice, care se reduce la aceea că un anumit grup dedesăvârșiți poate prin eforturi proprii să aducă “mântuirea” din lumea cea rea, eliberarea principiului
  7. 7. divin închis în ea.Nu este lipsit de semnificație faptul că nici în vest, nici la noi, comunismul nu a fost judecat, în niciun fel. Aceasta are consecinţe reale. Dacă judecarea ar fi avut loc, ar fi trebuit revizuit tot idiomulcultural de stânga pe care se sprijină Europa contemporană. Comunismul a exemplificat în modstrălucit unde duc toate aceste idei sublime și visuri frumoase.AB: Există situaţii în care trădarea nu ar trebui iertată?BW: Aceasta este o întrebare îngrozitor de grea …AB: Nu pot, în acest caz, să nu vă întreb dacă ați putea vreodată să-i iertați lui Maleszka ceea ce afăcut, turnându-vă pe Dumneavoastră și pe prietenul Dvs? O explicație necesară pentru cititorul român, care nu cunoaște scandalul Maleszka; în Polonia este o istorie celebră, despre care Ewa Stankiewicz și Anna Ferens au făcut și un film celebru, Trzech Kumpli, care a primit mai multe premii. Pe scurt, este istoria adevărată a trei studenți, prieteni nedespărțiți, implicați în activitatea anticomunistă la sfârșitul anilor 70: Bronislaw Wildstein, Stanislaw Pyjas – ucis cu brutalitate de securitatea poloneză în 1977, și Leslaw Maleszka. După 1990, Wildstein s-a străduit din răsputeri să facă lumină în privința împrejurărilor asasinării lui Pyjas, și a aflat că turnătorul, pervers și plin de zel al prietenilor săi, fusese nimeni altul decât Maleszka, ajuns, în noua orânduire, mare jurnalist la … ați ghicit, Gazeta Wyborcza! Maleszka nu și-a negat turnătoria, dar nici nu și-a exprimat vreodată regretul; una dintre ipoteze este că Pyjas a fost ucis tocmai pentru că începuse să-l bănuiască. Wildstein a avut și el parte de interogatorii dure, în care securiștii foloseau informații incredibil de amănunțite despre el, luate din turnătoriile lui Maleszka. Michnik l-a apărat, inițial, pe Maleszka, dar după apariția filmului, l-a dat afară. Detalii despre istoria celor “trei prieteni” – aici (in engleza) NTBW: Omul ar trebui să fie capabil să tragă singur unele concluzii din purtarea sa. Maleszka nu estecapabil de asta. Există o astfel de opinie curentă, cum că totul trebuie iertat în vrac. S-ar puteaspune chiar că este o teroare a iertării. Un fel de versiune vulgarizată a lui “Să ne iubim”, deMickiewicz.Biserica este tratată, de exemplu, ca o spălătorie, unde te poți curăţa de păcate complet și cuușurință. Aceasta este un pur cinism, cel mai adesea din partea acelora care nu prea au multe încomun cu Biserica propriu-zisă, dar recită cu mare plăcere formule evanghelice. Sunt capabil să iertmulte, dar nu sunt de acord ca cineva să o facă în numele meu, atunci când trădătorul nu simtepocăinţă, şi de fapt, chiar dacă și-ar regreta purtarea, el încă beneficiază de reale profituri de peurma trădării sale, până în ziua de astăzi.
  8. 8. AB: În discuţia despre trădare, apărătorii trădătorilor adesea utilizează o retorică creştină. Oponenţiilustrației răstălmăcesc “mila” în toate cazurile. De unde această nevoie de legitimare religioasă aideologiei care se opune chemării la socoteală?BW: Este foarte convenabil şi cinic în acelaşi timp. Categoria milei a servit multor comunităţi pentruestomparea vinovăţiei morale şi iertarea în numele întregii naţiuni. În plus, milostivirea este unelement de şantaj emoţional. Dacă nu ești milostiv (a se citi: nu ierți totul tuturor in absentia), nupoți fi numit un adevărat creştin. Ni se dă în cap cu milostivirea precum cu bâta.În toate acestea, moare victima trădării. Este incredibil, așa, după bunul simţ. În tradiţia noastrăexistă o Pieta – Maica lui Hristos, dar nu întâlnim o pieta care să o reprezinte pe mama lui Iuda,îndurerată asupra trupului neînsuflețit al fiului. Şi poate că asta nu e o întâmplare.AB: Mila fără dreptate este probabil una dintre ereziile cele mai importante ale lumii moderne.BW: În lumea noastră virtuţile morale creştine se transformă tot mai des în contrariile lor. Par să fieaceleași cuvinte, dar conţinutul este cu totul diferit. Este o caricatură a creştinismului spre folosulunui grup mic, care își are interesele sale politice specifice.Aşa cum nu există milă fără dreptate, adică fără recunoașterea vinovăţiei şi impunerea pedepseicuvenite, tot astfel nu putem vorbi de justiţie fără milă. Aceste două valori sunt inseparabile.Problema nu constă nici măcar în absolutizarea uneia pe seama celeilalte. Doar că sunt luate înconsiderare izolat una de alta. Si acesta este pur și simplu inuman.Ca o paranteză, cred că ar merita să ne gândim la readucerea în pastorala (bisericească) a figurii luiDumnezeu-Judecătorul, care pedepsește faptele rele, și le răsplătește pe cele bune. O astfel dere-iudaizare a creştinismului nu ar putea ieși decât spre binele credincioșilor acestuia. S-a abuzatde această milostivire și de tratarea lui Hristos ca pe un tovarăș de gașcă, şi a lui Dumnezeu ca peun medic şi terapeut.AB: Cum să distingem administrarea justiţiei de răzbunarea dictată de resentimentul victimei faţă deprigonitor?BW: Justiţia crește din răzbunare. Răzbunarea înseamnă a ne lua revanșa asupra acelora care ne-au cauzat prejudicii nouă sau celor dragi. Răzbunarea este sălbatică şi personală. Justiţia ocivilizează şi duce la depersonalizarea acestei relaţii. Dar pedeapsa pe care justiţia o impune, nueste altceva decât o “răzbunare dreaptă” – cum a spus Kant.AB: Cum să restituim încărcătura noţiunilor de trădare şi de împăcare?BW: Se poate spune că trăim într-o lume a sensurilor inversate. Prin urmare, cea mai simplămodalitate de a restabili încărcătura anumitor concepte morale, este ca ele să-şi recapeteînsemnătatea lor de bază, să-și dezvăluie semnificaţia lor fundamentală. Lupta pentru sufletele
  9. 9. oamenilor începe de la cuvinte.

×