Sf. Teofan Zăvorâtul

1. Șiretenia celui viclean
Amintiți-vă predica de pe munte a Mântuitorului, în care El învăța cum
trebuie să fie cei care Îl urmează. După ce explică dispozițiile creștinești ale
sufletului, El arată acele lucrări și osteneli creștinești care sunt văzute de către toți:
rugăciunea, milostenia, postul. Orice creștin ce are râvnă să-și îndrepteze viața
umblă negreșit întru ele, și cu cât are cineva mai multă experiență și obișnuință cu
ele, cu atât este mai aproape de desăvârșirea creștină, cu atât este mai aproape de cer
și cerul este mai aproape de el. Și prin ce au fost mai puternici creștinii în toate
timpurile, prin ce au fost de temut lumii și stăpânitorului ei? Prin rugăciune, prin
milostenie și prin post. În veacul nostru, duhul lumii se străduie să precumpănească
asupra duhului lui Hristos, dar ia uitați-vă: prin ce vrea el să atingă scopul acesta?
Prigoane nu pornește – dar ce face? Vrea să ne lipsească de arme: de rugăciune, de
post și de milostenie. Și iată că și în presă, și discursuri, și în glumă, și în serios,
peste tot întâlniți la iubitorii acestei lumi atacuri ba asupra rânduielilor bisericești și
asupra împărțirii de milostenie, ba asupra postului, asupra oricărei asceze și asprimi
a omului față de sine însuși. Știe, șmecherul, că dacă va reuși să ne lipsească de
aceste arme ale vieții creștinești, biruința va fi de partea lui fără cine știe ce luptă
crâncenă, pentru că fără ele, la fel ca și ostașul neînarmat și gol, cădem și vom cădea
negreșit în robie. Da, de altfel, lepădarea de ele este deja robie și moarte.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 2,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)