1. Credința și cunoașterea1
Cunoașterea, se spune, este limpede, iar credința… cam întunecoasă. În
practică însă, lucrurile stau altfel: pentru credință totul e luminos, pentru cunoaștere
totul e întuneric. Cât privește viața duhovnicească, ce să mai vorbim: acolo pentru
cunoaștere totul este întunecat, de la început până la sfârșit. Și îndeobște, în curgerea
vieții numai credința vede totul limpede, în vreme ce cunoașterea nu face decât să
părăsească probleme fără să le rezolve.
„Cunoașterea”, grăiește Sfântul Isaac Sirul, „este potrivnică credinței. În tot
ce ține de ea, credința dezleagă legăturile legilor cunoașterii. Cunoașterea n-are
putere să facă ceva fără să lămurească și să cerceteze dacă poate să fie lucrul la care
se gândește și pe care îl vrea omul, în vreme ce credința cere doar gândire curată și
limpede, depărtată de toată șiretenia și iscodirea. Casa credinței este înțelegerea
pruncească și inima plină de simplitate, în vreme ce cunoașterea întinde curse
simplității inimii și stă împotriva ei. Cunoașterea este rânduială a firii, care o păzește
pe aceasta în toate stadiile sale, în vreme ce credința săvârșește alergarea sa mai
presus de fire. Cunoașterea este însoțită de frică, în vreme ce credința – de nădejde.
Pe cât se călăuzește omul după mijloacele cunoașterii, pe atât este legat de frică, de
care nu se poate slobozi; iar cine urmează credinței, degrabă se face slobod și însuși
stăpânitor și, ca un fiu al lui Dumnezeu, se folosește de toate în chip slobod și cu
stăpânire. Mijloacele cunoașterii au stăpânit lumea cinci mii de ani – poate ceva mai
mult sau mai puțin – dar omul n-a putut să ridice capul său din pământ și să-și dea
seama de puterea Făcătorului Său până ce nu a strălucit credința noastră și nu ne-a
slobozit de întunericul lucrării pământești și al supunerii deșarte întru zbaterea cea
deșartă a minții. Totuși, chiar și acum, când am aflat liman netulburat și vistierie
nedeșertată, iarăși poftim a ne pleca spre izvoare sărăcăcioase. Nu este cunoaștere
care să nu fie sărăcăcioasă, oricât de mult s-ar îmbogăți, în vreme ce pe vistieriile
credinței nu le încape nici pământul, nici cerul” (Cuvântul 25).
(Sf. Teofan Zăvorâtul, “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 1,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)
1
Este vorba aici de cunoașterea rațională, discursivă (n. tr.).
