Sf. Teofan Zăvorâtul

1. Simțământul credinței
Domnul, Care ține toate în dreapta Sa, ține și orice suflet. Prin ce răspunde
sufletul la asta? Prin mărturisirea de netăgăduit a faptului că există Dumnezeu, de la
Care, la fel ca toate celelalte câte sunt, depinde și ca ființare, și ca lucrare, și ca
soartă ultimă. Această mărturisire zace în inimă ca simțământ. Ea nu ține de rațiune;
dimpotivă, când rațiunea, primind această mărturisire de la inimă, începe să sape
singură până la temeliile ultime ale ei, o pierde și deseori o înăbușă pentru o vreme
și în inimă. Aici se petrece ceea ce s-a întâmplat cu psihologii, care sunt împătimiți
de palpabil. S-au apucat să caute sufletul, ca să-l pipăie – și au pierdut sufletul. Așa
și cu credința. Nu trebuie căutată „dovada palpabilă”, ci trebuie dezvoltat
simțământul ei. Aici și rațiunea poate da o mână de ajutor, poate favoriza
dezvoltarea simțământului religios prin meditație. În acest scop, din vechime i s-au
arătat cunoscutele dovezi, patru la număr, ale existenței lui Dumnezeu. Ele arată
urma lui Dumnezeu – și nu numai urma, ci și un fel de schițare a chipului
dumnezeiesc. Când rațiunea își lămurește toate aceste indicații așa cum trebuie, e ca
și cum ar pune o oglindă în fața instinctului duhovnicesc ascuns în inimă. Privindu-
se în această oglindă, el se unește cu chipul de acolo și devine mărturisire bine
definită, altfel spus credință rațională. Așa stau lucrurile potrivit rânduielii firești.
Totuși, rămân multe pete albe. Pe acestea le umple Dumnezeiasca Revelație, și pe
deasupra mai adaugă ceva: nu un adaos pentru frumusețe, ci lucruri esențiale, fără
de care toate cele arătate mai înainte n-au nici un rost. Aici intră taina Preasfintei
Treimi, întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și toată iconomia mântuirii noastre.
Acestea sunt precum capul în trup, ca ochii în portret. Iată în ce fel este toată zidirea
credinței: temelia este simțirea Dumnezeirii, în continuare merge cunoașterea
naturală a lui Dumnezeu, apoi Dumnezeiasca Revelație, care pe de o parte
completează cunoașterea naturală, iar pe de alta, cea esențială, adaugă ceva nou, în
urma căruia toul își capătă chipul autentic. Cei care se mărginesc la a crede în
existența lui Dumnezeu, în pronia Lui, în viața viitoare și în plata pentru viața de pe
pământ seamănă cu o clădire fără cupolă, cu un trup fără cap. Iar ateii? Aceștia au
ieșit deja din rânduiala firească: ei intră în aceeași categorie cu nebunii și retardații.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 1,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)