1. Purtarea crucii
În mijlocul Păresimilor, Sfînta Biserică înfățișează cinstirii și închinării noastre crucea
Domnului. Ce vrea ea să insufle prin asta? Iată ce: „Ia seama”, pare a spune Biserica fiecăruia
dintre noi, „cu câtă liniște atârnă pe cruce Domnul: nu se zbate, nu se frământă, ci, o dată suit pe
cruce, nu se mai pogoară de pe ea până când nu-Și dă duhul lui Dumnezeu și Tatălui. Așa și tu: o
dată ce ai purces la nevoința luptei cu patimile pentru a plăcea Domnului, să te vezi răstignit pe
cruce, să rămâi pe această cruce liniștit, fără să te zbați, și mai ales să gonești orice gând de a te da
jos de pe ea până când va sosi clipa să zici și tu: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu
(Lc. 23, 46)”. Alfel spus, nu lăsa râvna ta să slăbească, nu-ți îngădui slăbiciuni față de păcat, să nu
trădezi nevoințele pe care le-ai început, mergi neclintit pe calea dureroasă a lepădării de sine, și ea
te va aduce la fericita odihnă din sânul Tatălui Ceresc. Fie ca Domnul să ne dăruiască nouă tuturor
a rămâne întotdeauna în starea aceasta!... Ne-am hotărât a plăcea lui Dumnezeu? Să nu părăsim
hotărârea aceasta. Am purces la nevoință? S-o ducem la bun sfârșit. Iar când neputința va începe
să-și ceară drepturile și să clatine duhul nostru, de fiecare dată s-o împresurăm în grabă prin
cugetări dătătoare de vlagă, să grăim duhului nostru astfel: „Ce să facem dacă altminteri nu se
poate? Trebuie ori să pierim, ori să rămânem pe crucea răstignirii de sine cât timp este în noi
suflare de viață. Și Domnul a fost pe cruce, și toți sfinții au mers pe calea crucii. Binențeles, este
un lucru plin de osteneală și de durere – dar osteneala asta este oare lipsită de răsplăți? Nevrednice
sunt pătimirile veacului de acum de slava ce va să se arate întru noi! Departe pare răsplata? Să
mai răbdăm puțin în omorâre statornică a omului celui vechi, și încă de aici vom pregusta viitorul
ce ne așteaptă. Suntem loviți? Lovim și noi, iar prin aceasta noi ne întărim, iar pe vrăjmașul îl
istovim – și cu cât îl vom pune mai mult pe fugă, cu atât vom deveni noi mai puternici, iar el mai
slab. Iar din oastea vrăjmașului vor începe să dea bir cu fugiții, unul câte unul, cei ce se luptă cu
noi, iar în cele din urmă vor fugi până și cei mai răi, cei mai stăruitori, și numai de la depărtare vor
mai lovi în noi. Iată și pacea, iar păcii îi urmează bucuria în Duhul Sfânt! Și aceasta poate veni
repede – trebuie doar să ne punem legea de a nu ne da bătuți, de a nu face pe placul omului celui
vechi”.
Tocmai aici este necazul. Cine e primul nostru vrăjmaș? Autocompătimirea – vrăjmașul
cel mai înșelător, cel mai primejdios. „Hai”, zice, „las-o puțin mai moale, nu vezi că ești epuizat?”
Vedeți ce „bun” este vrăjmașul, ne ia apărarea! Dar dacă îl asculți, o îngăduință față de omul cel
vechi duce la o a doua, a doua duce la o a treia, după care te vei moleși cu totul, toată strictețea pe
care ți-ai impus-o o să se ducă de râpă și toate rânduielile vieții evlavioase vor fi uitate. Totodată,
gândurile se vor răspândi, poftele se vor întărâta, iar râvna sufletului se va răci. Îndată se va ivi
„pătimioara” iubită, care la început va momi luarea-aminte, apoi împreună-simțirea, iar în cele din
urmă și împreună-glăsuirea cu ea. Să se ivească doar prilejul, și gata e păcatul. Iarăși cădere, iarăși
întunecare a minții, iarăși chin al conștiinței, iarăși neorânduială înăuntru și în afară. Tot mai
departe, cădere după cădere, și totul va intra în vechiul făgaș. Și în vechiul făgaș încă ar fi bine,
dar și mai rău va fi, căci după fulger întunericul se face și mai adânc, iar după scularea din păcat
noile căderi duc sărmanul suflet la neorânduială tot mai mare.
V-a ajutat Domnul să vă sculați? Rămâneți în picioare! Ce noimă are să cădem iarăși, de
vreme ce știm că va trebui să ne sculăm iarăși și suntem încredințați că următoarea sculare va fi și
mai grea? V-ați apucat de lucru? Nu vă lăsați păgubași. Vă este greu? Ce să-i faci! Treceți cumva
peste asta; vă va fi tot mai ușor pe zi ce trece, iar până la urmă va fi ușor de tot. Pe deasupra, nu
totul este osteneală și durere: Domnul trimite și mîngâiere, iar moartea vine degrabă, punând
sfărșit tuturor încercărilor.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 1,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)