Sf. Teofan Zăvorâtul

1. Întrebare și răspuns
Cândva un cărturar L-a întrebat pe Domnul: ce să fac ca să moștenesc viața
veșnică? (Lc. 10, 25) – și întreba de parcă L-ar fi ispitit, de parcă ar fi fost numai
curios ce va spune Învățătorul, fiindcă știa și el care este răspunsul.
Se poate însă întreba despre mântuire nu numai din curiozitate deșartă, ci din
dorința sinceră de a primi răspunsul neștiut sau uitat – se poate întreba dintr-o
nevoie arzătoare, pentru că sufletul doare și inima este chinuită de nedumerirea: ce
să fac ca să moștenesc viața veșnică?
Această nedumerire chinuitoare este cu atât mai firească cu cât este mai
tulbure acea sferă de gânduri care îi înconjoară pe cei ce întreabă și cu cât sunt mai
mari contradicțiile de idei pe care le întâlnesc în scrierile și în discursurile omenești.
Oare nu într-o asemenea situație ne aflăm noi acum? Uitați-vă în jur, și veți vedea că
și cei care sunt de la noi nu spun unul și același lucru. Unul, de pildă, zice: „Roagă-
te și Domnul te va mântui”; altul: „Plângi, frânge-ți inima, și Dumnezeu te va
milui”; un al treilea: „Fă milostenie, și ea va acoperi mulțime de păcate”; cutare:
„Postește și mergi mai des la biserică”; celălalt: „Lasă toate și fugi în pustie”. Iată
câte răspunsuri diferite de la cei care sunt de la noi și de-ai noștri! Și toate acestea
încă sunt adevăruri, toate sunt reguli mântuitoare, cu care te vei întâlni negreșit pe
calea mântuirii, măcar că ele nu o cuprind pe de-a-ntregul.
În ce-i privește pe cei ce cu toate că se socot a fi de-ai noștri, au încetat a mai
fi de-ai noștri, care s-au lăsat atrași de duhul veacului și de filosofarea deșartă, care,
însușindu-și câteva concepții sănătoase împrumutate din creștinism și, nutrind
despre ei înșiși visuri mărețe, ne-au părăsit și s-au despărțit cu inima de Hristos,
măcar că încă Îl mărturisesc cu limba, între ei este o și mai tristă, și mai
bolnăvicioasă mulțime de idei diferite, care s-au abătut de la calea adevărului și
rătăcesc pe la răspântiile minciunii. Să ascultați ori să citiți cum filosofează unii
despre acea ordine a lucrurilor care, după părerea lor, ar trebui să fie în locul celei
care este acum. De mântuirea sufletului nici pomeneală la ei; fericirea veșnică, chiar
și atunci când este admisă, este socotită a fi deja în posesia noastră, potrivit nu știu
căror drepturi ale omenirii, și toată grija respectivilor este îndreptată spre a îndulci,
ca bonus, și viața pământească, prefăcând-o din amară în paradisiacă. În acest duh,
unul proclamă: „Nu crede în nimic, în afară de mintea proprie; urmează înclinărilor
naturii tale, fii independent, trăiește după bunul plac, nu îngădui unei mâini străine
să dispună de tine – și vei fi fericit”. Altul propovăduiește: „Unde nu se înmulțesc
distracțiile publice – teatrele, concertele și așa mai departe – viața nu este viață”.
Într-o parte se aude: „Nu se poate merge pe calea dreaptă, trebuie să știi să trăiești,
să știi să învârți lucrurile în așa fel ca să nu scapi din vedere propriile interese și să
nu-i lași pe ceilalți să-ți bage de seamă planurile, intențiile și sentimentele” – asta se
numește la ei „chibzuință”. Dincolo se trâmbițează că dacă nu îți aperi cinstea și
onoarea vei pieri. Băgați de seamă ce gândire întunecată? Și totuși, aceasta
alcătuiește, putem spune, temelia obiceiurilor lumii; ea poate fi văzută hălăduind
după bunul plac și în simplele convorbiri, și în adunările mari, și în cărțile tipărite.
Închipuiți-vă acum ce trebuie să aibă loc în mintea și în inima cunoscutului
dumneavoastră – iar uneori în mintea și în inima fiicei sau fiului dumneavoastră –

2. atunci când într-un loc, în două, în trei, aud discursuri de acest fel, când într-o carte
citesc idei de acest fel, iar într-o a doua și o a treia unele și mai rele – și asta nu o
singură zi sau lună, ci ani întregi – , când pe deasupra văd în jurul lor obiceiuri
pătrunse de același duh, văd cum în inima lor ispitită de sminteli apar gânduri
pofticioase, care clatină dispoziția cea bună; închipuiți-vă că toate aceste impresii de
tot felul se adună și își unesc forțele într-un suflet tânăr (de altfel, nu trebuie
neapărat ca acel suflet să fie tânăr): ce trebui să simtă inima care încă nu L-a uitat pe
Domnul și prețuiește cuvântul adevărului, care a ieșit din gura lui Dumnezeu? Nu se
va tângui ea asemenea apostolului Petru când era gata să se înece: „Doamne,
scapă-mă, că pier! Doamne, ce să fac ca să mă mântuiesc?” Tați și mame! Auziți
oare tânguirea aceasta?...
Da! Mai ales acum este firesc să întrebe oamenii despre calea spre mântuire.
Dacă acum ar apărea printre noi Domnul, toți cei ce caută adevărul bine și văd că
duhul de acum, învățăturile de acum, rânduielile de acum se bat cap în cap, ar striga
într-un glas către el: „Doamne, ce să facem ca să moștenim viața veșnică? Ce să
facem ca să ne mântuim?”
Domnul i-a poruncit atunci iudeului să caute răspuns la întrebarea sa în Lege:
ce este scris în Lege, a zis El, cum citești? (Lc. 10, 26). Acum El, fără îndoială, ar
porunci să cercetăm Evanghelia, învățătura nou-testamentară sau Biserica Sa și l-ar
întreba pe oricine I s-ar adresa: „Cum înțelegi cele cuprinse aici?” Este limpede că
întorcându-i iudeului luare-aminte spre Lege, Domnul a vrut să-i dea de înțeles: „N-
ai de ce să Mă întrebi pe Mine, calea mântuirii este scrisă în Lege: fă așa și te vei
mântui”. Întocmai la fel ar trebui să li se spună și creștinilor clătinați de
nedumeririle năpustite asupra lor: „N-aveți de ce să întrebați! Singura cale spre
mîntuire e creștinismul. Fiți creștini adevărați, și vă veți mântui. De asta există
Sfânta Biserică, de asta există și dogmele, și poruncile, și sfintele taine, posturile,
privegherile, rugăciunile, sfințirile – toate acestea, toate cele ce sunt cuprinse și
insuflate de Biserică, sunt singura cale adevărată spre mântuire”. Și atunci ce trebuie
să facem? Trebuie să cinstim cu sfințenie toate învățăturile, așezămintele și
rânduielile Bisericii și să umblăm în ele fără abatere, neascultând de nici o cugetare
a filosofiei de modă nouă, care năzuiește să strice toate fără să zidească nimic.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, “Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 2,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)