Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana

1,304 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,304
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
2
Actions
Shares
0
Downloads
30
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Identitate crestina si constiinta eclesiala in europa contemporana

  1. 1. Identitate creştină şi conştiinţă eclesială în Europa contemporană - lucrare de seminar – Disciplina: Misiologie şi ecumenism Alba Iulia 2007 1
  2. 2. Identitate creştină şi conştiinţă eclesială în Europa contemporană 1. Preliminarii: Perspectiva pe care o oferă doar scurta analiză a titlului acestei lucrări estedeosebit de complexă, de aceea am convingerea că în aceste pagini am surprins, cât mi-astat în putinţă, câteva dintre aspectele ce definesc această temă. Nu voi avea, aşadar,pretenţia că este o lucrare exhaustivă, ci, mai degrabă, o radiografie a unei stări de faptdin societatea contemporană. Mă refer aici la identitatea creştină, la formele ei explicitede manifestare, iar nu în ultimul rând la modul în care este receptată aceasta în noulcontext socio-cultural european. Pentru a desfăşura întreaga analiză a celor expuse anterior, este necesar să reliefăm, înprimul rând, semnificaţia acestor termeni. Astfel, două dintre definiţiile conceptului deidentitate sunt: „ faptul de a fi identic, egal, conform cu(…); asemănare perfectă;similitudine”1, precum şi „ ansamblu de date prin care se identifică o persoană”2. Deremarcat faptul că aceste definiţii, deşi nu evidenţiază nimic din caracterul comunitar saurelaţional al persoanei, nu îl exclud, ci îl sugerează; este important de amintit că omuleste o fiinţă socială. Acest aspect determină, în mod implicit, un nou element implicat înaceastă scurtă analiză, şi anume conştiinţa. Ea poate fi privită ca „ sentiment al omuluiasupra propriei sale existenţe; înţelegere; gândire; spirit; sentiment al responsabilităţiimorale faţă de propria sa conduită”.3 Aceasta este o viziune sui-generis, pentru căconştiinţa nu vizează numai latura personală, ci şi pe cea interpersonală, care îlcaracterizează atât de interesant pe om, în esenţa sa. Această perspectivă unilaterală de înţelegere conceptuală este, în primul rând rezultatulunei abordări superficiale în ceea ce priveşte omul şi societatea, caracteristică a lumiimoderne, contemporane. Avem de contracarat aşadar superficialitatea abordăriimoderniste a omului, ca individ, iar nu ca persoană. Se distruge în acest mod1 Elena Ciobanu, Maria Păun, Magdalena Popescu-Marin, Zizi Ştefănescu-Goangă, Dicţionar deneologisme, Bucureşti, EDITURA FLOAREA DARURILOR şi EDITURA ROTECH, 2000, p. 131.2 Ibidem, p. 131.3 Ibidem, p. 254. 2
  3. 3. complexitatea fiinţei sale, dar, mai ales se ştirbeşte, în manieră vizibilă, chipul luiDumnezeu în om, prezent ca dovadă a iubirii lui Sale: „ Şi a făcut Dumnezeu pe om dupăchipul Său(…)”; ( Facere 1, 27 ). Se pierde în lumea modernă responsabilitatea esenţialăîn plan eshatologic de a păstra acest chip al Creatorului, aşa cum ne îndeamnă şi SfântulApostol Pavel: „ Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi,dimpreună cu faptele lui. Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplinăcunoştinţă, după chipul celui ce L-a zidit.”; ( Coloseni 3, 9-10 ). Această viziune a omului modern este rezultanta directă a unei înţelegerieronate a spiritualităţii, care în lumea contemporană se vrea separată de sursa ei – religia.Apar sisteme de gândire aberante,care privesc spiritualitatea din prisma unui amalgam degnoze, mituri, tradiţii, ce se întrepătrund; un fel de sincretism dăunător. „ Ideea comunăa acestor curente şi şcoli era aceea de desacralizare sau de secularizare, sub pretextulcă omul a ajuns la maturitate; omul modern este confruntat cu << moartea luiDumnezeu >> (…) ”.42. Identitate creştină în Europa modernă În Europa zilelor noastre, nimic nu pare să preocupe mai mult societatea şi peindivid decât expunerea ostentativă a unor apartenenţe şi identităţi cât mai variate, dar înacelaşi timp paradoxale. A devenit, din păcate, o „modă” a face paradă de identitateaetnică, socială, sexuală, dar se vorbeşte puţin, dacă nu chiar deloc, despre cea religioasă,care conferă persoanei esenţa, prin legătura ce o stabileşte cu transcendentul.a ) Tendinţe de manifestare identitară în plan social În societatea actuală se remarcă o tendinţă pregnantă a persoanelor de a aderala o grupare socială ( mişcarea feministă, mişcarea gay, grupări care luptă pentrulegalizarea avorturilor, grupări în favoarea legalizării prostituţiei etc ), culturală saureligioasă, de a se identifica neapărat cu obiectivele acestora, reducându-şi astfelînsuşirile personale. Trebuie să ne reamintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel, careprecizează : „ Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul4 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şitransmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 16. 3
  4. 4. tuturor, care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El . ” ; ( Romani 10, 12 ). De aicideducem că singurul nostru mod de raportare a identităţii adevărate, creştine este sautrebuie să fie Iisus Hristos, pentru că doar El e Lumina, alături de deschiderea şi deiubirea nemărginită de care dă dovadă. Coordonata aceasta, proprie şi societăţii româneşti postrevoluţionare, vine să exprimetocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale sănătoase, dar, mai alesmoralei Bisericii: libertatea. Ea, deşi este un preţios dar al lui Dumnezeu, a ajuns sădevină astăzi o scuză suficientă pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură şiinconsecvenţa. „ Toate însă au un numitor comun, exploatarea libertăţii, ca viciufundamental al democraţiei. Aşadar, în continuare, o răsturnare de valori: virtuteadevine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare; cu cât libertatea e maigeneroasă, cu atât sunt mai mari foloasele celor care o neagă.”5 Persoana, în virtuteaacestei libertăţi se debarasează de comunitate, se defineşte, greşit, prin raportul cu eaînsăşi sau cu grupul la care a aderat şi îşi pierde atributele personale evidenţiate doar înrelaţia de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. „ Devine astfel evident că singurulexerciţiu, ontologic posibil, al libertăţii este iubirea. Afirmaţia << Dumnezeu este iubire>> ( I Ioan 4, 16 ) înseamnă că Dumnezeu există ca Treime, deci ca << Persoană >>(…)”.6 Această idee este specific ortodoxă, pentru că sugerează teza conform căreialibertatea nu poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind, in nuce, expresia necesităţiiacute de comuniune, în sensul în care o persoană este liberă doar dacă se află în relaţiibune, în comuniune cu ceilalţi. Se creionează aşadar adevăratul sens al libertăţii, pentrucă: „ Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” ; ( IICorinteni 3, 17; cf. Gal 5, 18; I Cor 8, 9 ).b) Identitatea creştină între asumare şi negare5 Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II – a, îngrijităde Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, EDITURA RENAŞTEREA, 2005, p. 42.6 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae, Bucureşti,EDITURA BIZANTINĂ, 1996, pp. 41-42. 4
  5. 5. Din cele expuse anterior putem observa că fără o comuniune autentică nu esteposibilă afirmarea identităţii creştine la adevăratele ei dimensiuni. Dat fiind faptul căomul este purtător al chipului lui Dumnezeu ( cf. Fac 1, 27 ), el nu poate face abstracţiede relaţia de comuniune treimică, ce îi devine astfel tipar identitar, pentru că Dumnezeu– Tatăl îşi relevă identitatea Sa absolută şi veşnică prin relaţia Sa cu Fiul, în Duhul Sfânt.Deşi pare inexplicabil, acest argument vrea scoată în prim-plan faptul că, princomuniune, omul îşi mărturiseşte cât se poate de explicit identitatea sa. Credinţa în Dumnezeul de o Fiinţă, dar slăvit în Treime, obligă persoana umană sămărturisească identitatea sa creştină prin fapte, cuvânt şi prin cult. Identitatea devineaşadar un element definitoriu al persoanei, pentru că numai unicitatea dă mărturie despreo persoană, adică o identifică. În ceea ce priveşte primele două forme de mărturie: prin cuvânt şi prin faptă, putemafirma fără nici un dubiu că sunt interdependente. Aşa cum ne învaţă Sfântul ApostolIacov , episcopul Ierusalimului „ credinţa fără fapte moartă este ” ; ( Iacov 2, 17 ş. u.),însă ambele sunt precedate în permanenţă de cuvânt, care are o valoare importantă îndesăvârşirea mărturiei. Interdependenţa se poate traduce prin faptul că mărturisirea prinfapte este împlinită prin cuvânt, desăvârşită, totală, aşa cum Logosul vine în lume săplinească. El Însuşi spune: „ Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu totcuvântul care iese din gura lui Dumnezeu .”; ( Matei 4,4 ), subliniind ideea conformcăreia cuvântul dă viaţă, zideşte. Mărturiile noastre verbale sau prin fapte, oricât ar fi de puternice, de sincere, devizibile, nu ar fi depline fără cuvânt; de altfel, o mărturie fără cuvânt este unaeminamente fără ecou, pentru că nesocoteşte porunca Domnului Hristos - CuvântulÎntrupat, care spune: „ Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le înnumele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-amspus vouă (…)” ; ( Matei 28, 19-20 ). În cadrul mărturisirii identităţii creştine un loc aparte îl ocupă cultul divin evidenţiat, înspecial, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dar şi prin celelalte slujbe şi rugăciuni aleBisericii, ea însăşi un spaţiu cu o unitate mai presus de cuvinte, dar totuşi reală şipalpabilă. Prin cultul divin, omul exprimă cât mai vizibil şi mai clar cu putinţă că estecreştin. Referindu-se la aspectul acesta. Pr. Prof. Dr. Ion Bria afirmă că: „ Identitatea 5
  6. 6. spirituală s-a format în cadrul unui ritual comunitar, public, care exprimă sensibilitateaşi fantezia unei comunităţi, simţul ei artistic. Ritualul este sufletul colectiv: Cuvântul luiDumnezeu se proclamă cu voce tare în mijlocul poporului, Evanghelia este purtată înprocesiune în faţa poporului. Tot satul petrece la cununia tinerilor, tot satul petrece pecel răposat la cimitir.” 7 Toate elementele prezentate mai sus converg spre o singură realitate eshatologică şiteantrică asumarea lui Hristos, în toată deplinătatea sa; adică să ne asumăm, atât Patimileşi Moartea Sa, cât mai ales, Învierea, ce se reactualizează permanent prin SfântaLiturghie. Asumându-ne Crucea lui Iisus Hristos ne vom identifica cu Acesta şi vomdobândi efectele răscumpărătoare ale Jertfei Sale. „ Eliberarea ( izbăvirea ) sauRăscumpărarea prin Cruce şi Înviere, trebuie să fie aşadar apropiată, integrată înexperienţa personală de fiecare credincios în parte. Experienţa Învierii trebuie săstructureze istoria credinţei personale şi eclesiale.”8 Vom ţine astfel cont de cuvinteleStăpânului: „ (…) Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi iacrucea şi să-Mi urmeze Mie.”; ( Matei 16, 24 ). Având în vedere cele expuse se impune, de la sine, o responsabilitate crescută a celuicare îşi asumă identitatea creştină, pentru că despre Hristos nu putem să mărturisimoricum, ci numai în adevăr; ne descoperă acest imperativ al responsabilităţii în asumareaşi mărturisirea identităţii noastre spirituale, chiar Domnul, atunci când spune: „ Eu suntCalea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine ” ; ( Ioan 14, 6 ). Într-o lume care neagă permanent pe Iisus Hristos şi Biserica, atât direct, verbal şiacţional, cât şi indirect, prin atitudini ostile, creştinul trebuie să mărturisească minunatasa identitate creştină. „ Cetăţenia paradoxală a creştinilor uneşte, aşadar într-o figurăcruciformă de tip antonimic interioritatea şi exterioritatea, verticala şi orizontala,transcendenţa şi imanenţa, cerul şi pământul, contemplaţia şi acţiunea, mistica şiangajarea. ”97 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântareaÎ. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995, p. 46.8 Idem, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei,Alba-Iulia, 2002, p. 48.9 Ioan Ică jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, EDITURA DEISIS, 2002, p. 21. 6
  7. 7. c) Criza identitară actuală şi efectele sale vizibile În societatea contemporană, cetăţenia creştinilor este pusă adesea sub semnulîntrebării de apariţia unor stări de conflict intern datorate unei dinamici sociale ce nu maiţine cont de etica şi morala socială; morala şi etica Bisericii nici nu mai este adusă îndiscuţie, fiind considerată anacronică. Perioada modernă a fost eminamente o perioadă cuputernice frământări sociale ( sistemele totalitare; războaie ce au drept justificareargumentul economic, revolte etc ) şi morale, fapt ce şi-a pus puternic amprenta asuprapersoanei, asupra structurii sale interne, dar mai ales asupra relaţiilor cu semenii. Toateaceste observaţii vin să evidenţieze tocmai faptul că societatea contemporană dă, prinstările ei conflictuale, o lovitură puternică persoanei. Sunt reduse în acest mod importanţacaracteristicilor specifice persoanei, dar şi identitatea sa spirituală, socio-culturală, etnică.Principalul motiv al acestui efect este tocmai modul în care identitatea unei persoane nuse poate exprima decât în relaţie cu ceilalţi. Un prim efect scurtelor referinţe anterioare este apariţia unei crize în plan personal,caracterizată, în special, prin individualismul exacerbat. Egocentrismul motivează şistructurează din interior întreaga persoană; o determină să nu mai ţină seama în devenireaei de ceilalţi. În mod implicit, în relaţia dintre om şi Divinitate nu mai are firescul ei sensdublu, fiind determinată doar de năzuinţele şi doleanţele individului în relaţia cuDumnezeu, neţinând cont că Acesta este o Persoană, în deplinătatea Sa şi doreştecomuniunea cu el. Omul se va convinge singur de cuvintele Apostolului Neamurilor, carezice: „ Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragostenu am, nimic nu-mi foloseşte. ”; ( I Corinteni 13, 3 ). Trista realitate pe care tocmai amenunţat-o determină în plan social distrugerea oricăror relaţii între persoane şi a uneiambianţe comunitare, benefice omului prin prisma împlinirilor pe care le poate aduce.„ Prioritatea individului, a individului natural anulează în experienţa modernităţiidinamica socială, dinamica construirii unei societăţi. În locul societăţii avem o sumă deindivizi, în locul comunităţii, colectivitatea.”1010 Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, ( conferinţe), text îngrijit de Iulian Nistea, Bucureşti,EDITURA BIZANTINĂ, 1995, p. 58. 7
  8. 8. O altă situaţie de criză ce umbreşte identitatea persoanei este ceea ce astăzi denumimcriza axiologică. Nu mai este deloc o noutate că omenirea se confruntă din ce în ce maiacerb cu lipsa valorilor, iar în unele cazuri, deloc fericite, cu o răsturnare a lor. Omulmodern este dezrădăcinat şi a pierdut complet simţul esenţialului, chiar sensul vieţii prinfuga după himerele unui timp necreştin. „ Viaţa este taină nepătrunsă. De aceea ea nu seanalizează nu se exprimă în vorbe, ci se trăieşte pur şi simplu. Acela care trăieşte cuadevărat ştie ce este viaţa.”11; din această taină omul, dar mai ales creştinul trebuie săextragă şi să dezvolte acele realităţi şi adevăruri veşnice, imuabile, care îi estetizează şi îi„îmbogăţeşte” viaţa pe pământ. Chiar dacă există uneori o răsturnare de valori, în sensul în care non-valoarea esteaclamată, maliţiozitatea şi ironia sunt încoronate, nu trebuie să uităm că : „ De la religiesemenii aşteptă soluţii.”12 Aceste soluţii nu se pot exprima decât prin mărturisirea fărăechivoc a identităţii creştine, prin intermediul adevăratelor valori ce îi stau la îndemânăomului. Un alt aspect demn de reliefat, care derivă din cel anterior este criza culturală cu care seconfruntă omul de astăzi. Kitschul şi nimicul, ca forme de expresie au luat loculadevăratelor mărturii artistice; în subsidiar, o cale de zidire şi desăvârşire interioară, aşacum este arta a devenit astăzi nocivă omului, identităţii sale spirituale; ne referim aici lapornografie şi la unele manifestări artistice post-moderniste, care lovesc şi distrugresorturile interne ale persoanei umane. Deşi, iniţial, efectele prezentate anterior sunt colaterale conceptului de identitate, la oanaliză mai atentă sesizăm că ele sunt noi provocări la adresa identităţii spirituale acreştinului contemporan, pe care trebuie să le depăşească urmând îndemnul StăpânuluiLumii, care spune: „ În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”; (Ioan 16,33 ). Răspunsul creştin în faţa provocărilor modernismului nu poate faceabstracţie de o altă realitate spirituală evidentă, şi anume Biserica.11 Ernest Bernea, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, ediţia a III-a, revizuită, Bucureşti,EDITURA VREMEA, 2000, p. 108.12 Prof. univ. dr. Andrei Marga, Religia în era globalizării, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, EDITURAFUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE, 2004, p. 287. 8
  9. 9. d) Biserica şi păstrarea identităţii „ Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristospentru mântuirea oamenilor.”13 Deducem de aici că Biserica este chemată să ajutecreştinul în reconsiderarea propriei sale identităţi. Acest lucru se realizează doar în raportcu ceilalţi membrii ai Bisericii. Ea este chemată să ofere soluţii pertinente tuturorîntrebărilor noastre; nu suntem creştini „pentru a ne ameliora caracterul sau pentru apractica o anumită morală sau pentru vreo satisfacţie sentimentală prin cult, ci suntemmembrii ai acestei Biserici, pentru că suntem însetaţi să primim un răspuns concret laproblemele noastre.”14 Doar în cadrul Bisericii creştinul poate mărturisi în mod evident adevărata saidentitate, punând capăt falsei imagini despre Dumnezeu, care guvernează întreagalume. „Societatea creştină L-a gândit adeseori pe Dumnezeu împotriva omului, alibertăţii lui, iar modernitatea secularizată l-a gândit pe om împotriva lui Dumnezeu,împotriva profunzimii sale spirituale ( …).”15 În ea, creştinul poate mărturisi adevărata înţelepciune şi măreţie a identităţii sale,izvorâtă din nebănuita dragoste a lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Se împlinesc astfelcuvintele Scripturii: „ Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri să se săse facă acum cunoscută prin Biserică (…) ” ; ( Efeseni 3, 21).3,Conştiinţa eclesială în contemporaneitate Din cele sesizate anterior, am observat că persoana deţine, în raport cusocietatea, o dimensiune comunitară, în sensul în care se identifică doar în relaţie cuspaţiul comunitar la care ia parte. Însă, în raport cu Biserica, atât omul, cât şi întreagacreaţie deţin o dimensiune eclesială. Între cele trei elemente ( omul, comunitatea şiBiserica ) se stabileşte o relaţie strânsă, cu dublu sens, caracterizată prin interdependenţă,deoarece relaţia omului cu comunitatea poate genera o anumită atitudine faţă de Biserică,dar, în acelaşi timp, dimensiunea eclesială poate influenţa orientarea persoanei faţă decomunitate. Biserica, în raport cu celelalte două realităţi, „ nu le serveşte doar de cadru13 ***, Catehism Ortodox, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2005, p. 35.14 Christos Yannaras, op. cit., p. 76.15 Olivier Clement, Adevăr şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, interviuri cu Sanctitatea SaBartolomeu I, Patriarhul Ecumenici, traducere şi note de Mihai Maci, Sibiu, EDITURA DEISIS, 1997, p.143. 9
  10. 10. sau mediu în care se pot realiza conform planului veşnic al lui Dumnezeu, ci leîmpărtăşeşte din ea puterea sau Harul lui Dumnezeu în vederea acestei împliniri a lor.”16a ) Conştiinţă şi ipostas eclesial - aspecte generale Pornind de la modelul Sfintei Treimi vom observa că fiecare din PersoaneleEi se relevă prin ipostaziere. Ea transformă Persoana în ceva unic, nerelativizândcaracteristicile ei. Interesant este faptul că fără comuniune, atât de evidentă în cadrulSfintei Treimi, nu este posibilă afirmarea identităţii şi implicit a conştiinţei eclesiale.„ Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi Aceştia treiUna Sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele şi aceşti treimărturisesc la fel.” ; ( I Ioan 5, 7-8). Deducem, prin analogie, că persoana umană semanifestă, în comuniune aproape identic, în sensul în care este şi ea capabilă de oipostaziere, concretizată în identitate şi conştiinţă eclesială. Între persoană ( prosopon ) ipostas nu există o similitudine perfectă. Persoana, înînţelesul ei primar, este iniţial o existenţă particulară, pentru care comuniunea este nu esteceva pre-articulat, ci, mai degrabă, ceva realizabil; ea are o libertate mărginită de eticasocială. În creştinism adesea persoana este confundată cu ipostasul, însă ipostasul este oentitate în sine net superioară idei de persoană, nicicum o mască a ei. Susţinem aceastapentru că ipostasul, fiind caracterizat de comuniune inter-personală, transcede normelesociale; reuşita surmontării barierelor etice este dată tocmai de libertatea de auto-afirmarea persoanei, întemeiată cât mai firesc pe iubire, singura poate depăşi orice obstacol.„ Dragostea nu cade niciodată.” ( I Corinteni 13, 8 ), ne spune Sfântul Apostol Pavel şitrebuie să-i credem mărturia. Specialiştii17 afirmă că există trei moduri de ipostaziere a persoanei umane: ca ipostasal fiinţei, prin libertatea de auto-afirmare înţeleasă prin prisma comuniunii; ipostasulbiologic, se manifestă între două coordonate concepere şi moarte, cu tot ce implică ele;ipostasul eclesial, care se realizează în şi prin Biserică. Între acestea detaşat se reliefeazăca importanţă ipostasul eclesial, care îl naşte pe om, în toată deplinătatea şi splendoareaposibilă, prin Taina Sfântului Botez, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „ Adevărat16 Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate – restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Bucureşti, EDITURALIBRA, 1997, p. 147.17 Cf. Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., pp. 95-97. 10
  11. 11. adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre înÎmpărăţia lui Dumnezeu. ” ( Ioan 3, 5 ; cf. Matei 28, 19-20 ). Ipostasul eclesial iacontur vizibil la Botez şi se confirmă permanent prin Sfânta Euharistie, ca expresie a uneifiinţe profund eclesiale. Dacă ne referim la conştiinţa eclesială, ca o interiorizare permanentă a realităţilor pecare le comportă Biserica, trebuie să subliniem că ea se întemeiază pe Euharistie şi peeshatologie, ambele cu o importanţă decisivă. Dacă ne referim la conştiinţa eclesialăîntemeiată pe Euharistie subliniem automat Jertfa Mielului, care S-a dat pe Sine tuturorşi a realizat acea unitate tainică a oamenilor, prin Trupul şi Sângele Său, în Biserică,împlinind cuvintele Scripturii: „ Că o pâine şi un trup suntem cei mulţi; căci toţi neîmpărtăşim dintr-o pâine.”; ( I Corinteni 10, 17 ). În ce priveşte fundamentuleshatologic, trebuie să avem în vedere că prin pronia Sa Dumnezeu are ca scoprestaurarea întregii creaţii, în şi prin Biserică. „ Ortodoxia are acea viziune eshatologicădespre recapitularea tuturor în Hristos. El este << locul tuturor >> (Ps 86, 8, lumeaoikumene, care va să vină.”18 ; ( cf. I Ioan 5, 10-12 ). Ea nu este o mentalitate retrogradă, de tip colectivist, în care persoana atribuie totulBisericii, ci îl prezintă pe om în raport direct şi indisolubil cu Biserica, pentru a expunecaracteristicile nemateriale, pe care Aceasta i le imprimă. Ea „ Înseamnă a motiva, aîntemeia şi a orienta orice lucrare a ta eclesial, pornind de la conştiinţa ta eclesială, dela certitudinea că orice iniţiativă al cărei subiect eşti tu se lucrează în organismuleclesial. (…) Aceasta înseamnă că reuşitele tale să fie atribuite Bisericii, dar şislăbiciunile şi neputinţele tale să fie asumate şi vindecate în Biserică.”19 De remarcat, căputem distinge cel puţin două forme ale acestei conştiinţe eclesiale şi anume: pasivă,care constă în identificarea cu chipul hristologic prezent în Biserică, dar şi cu valorile pecare Ea le deţine; activă, care se manifestă, fie prin interiorizare ( asimilarea în planintern a valorilor hristologice), fie prin exprimare ( expunerea, fără excese de fariseim, înplan social, a valorilor creştine deja asimilate; mărturie proprie ). Cele două forme sestructurează gradat, prima determinând apariţia celeilalte.18 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cubinecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995,p.167.19 Pr. Prof. Constantin Coman, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice, Bucureşti, EDITURABIZANTINĂ, 1997, p. 51. 11
  12. 12. Am sesizat în capitolele anterioare cât de importantă este urmarea lui Hristos, „ (…)până ce condiţia umană se apropie de statura perfectă a lui Hristos în plenitudinea Sa.(…) Urmarea lui Hristos nu înseamnă mântuirea gratuită, de la distanţă , nici auto-mântuirea prin merite personale.”20 Având în vedere acest aspect vom sublinia roluldeosebit de important pe care îl deţin în mecanismele interne ale conştiinţei eclesiale,două elemente: principiul eclesiocentric şi principiul hristocentric. Primul, vizează roluldeosebit de important pe care îl deţine Biserica în viaţa fiecărui creştin, respectândcuvintele: „ Lui fie slava în Biserică şi întru Iisus Hristos în toate neamurile veaculuiveacurilor.”; ( Efeseni, 3, 21 ). Al doilea vizează o recunoaştere a măreţiei Persoanei luiHristos, a identităţii Sale, atât cât este omenesc posibil, adică a Logosului întrupat.„ Iisus Hristos este absoluta şansă şi măsură fiinţială a omului pentru că este sublimulprovocator al omului, al istoriei şi al fiinţei. El nu adoarme conflictele şi conştiinţele, cile provoacă cu orice preţ. ”21 Se relevă aici faptul că cele două principii specifice oricăreiconştiinţe eclesiale sunt într-o strânsă conexiune, şi au un rol important în cateheză. În principiu, există o singură realitate care însumează caracteristicile definitorii înplan spiritual sau identitare ale unei persoane, precum şi conştiinţa sa eclesială, şi anumefiinţa eclesială. „ Persoana, ca exigenţă a libertăţii absolute, presupune o naştere dinnou, o naştere <<de sus>>, un Botez. Şi tocmai fiinţa eclesială este cea care ipostaziazăveritabila persoană după modul de a fi al lui Dumnezeu. Prin aceasta devine Bisericachipul lui Dumnezeu cel întreit.”22b ) Unitatea Bisericii şi importanţa ei pentru fiinţaeclesială20 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şitransmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 112.21 Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu-o introducere, ediţia a II-arevizuită, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2006, p. 22.22 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 11. 12
  13. 13. Unitatea este una din caracteristicile esenţiale ale Bisericii, care se reveleazătuturor oamenilor. Însă, odată cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri, omul s-apervertit şi a ieşit din starea de comuniune cu Dumnezeu, care L-a creat. Vedem căprimul şi cel mai nefast efect al căderii în păcat a fost ruperea comuniunii, implicitdezbinarea dintre Creator şi creatură. Noi înşine am devenit individualităţi, sub impactulunui mediu social difuz, după izgonirea din Rai. Acest aspect s-a menţinut până la venirea Mântuitorului, care a refăcut unitateaBisericii, între forma ei văzută şi cea nevăzută, a unificat, prin Taina Întrupării sale fireaomenească, rănită de păcat, cu firea dumnezeiască, atât de sublimă şi de nebănuită.„ Păcatul dezbinării şi antiunităţii este biruit de Logosul întrupat prin jertfaunificatoare, care inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu, a comuniunii tuturor cuDumnezeu, structura supremei iubiri.”23 Unitatea este, în mod cert, dincolo de înţelesul ei noţional, o realitate eshatologică şisoteriologică de maximă importanţă. „ Biserica Ortodoxă crede că adevărata unitate edată de Dumnezeu. Această unitate ontologică, indivizibilă este realizată, păstrată şitransmisă în istorie, fără întrerupere, în doctrina ei ( credinţa apostolică ), în Tainele ei (Botez, Euharistie ), în structura ei canonică, liturgică şi eclesială. ” 24 Se remarcă faptulcă unitatea Bisericii se răsfrânge automat asupra fiinţelor eclesiale ce o alcătuiesc,reliefând paradoxul creştinismului sub forma unităţii prin diversitate, conform cuvintelorScripturii: „ Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădulareletrupului multe fiind sunt trup, aşa şi Hristos.”; ( I Corinteni 12, 12 ). Unitatea Bisericii se exprimă în fiinţa eclesială, prin setea ei nestăvilită de comuniune,prezentă ca un dat al ei, iar în manieră obiectivă prin două forme: dialogul creştin şiecumenicitatea. Ele se întrepătrund generând un ansamblu, un tot unitar.c) Dialog creştin în Europa Conştiinţa eclesială este cea care dă undă verde valorificării acestei noi forme demanifestare a nevoii de comuniune şi în acelaşi de afirmare a identităţii spirituale. „ Mult23 Pr. Ştefan Buchiu, op. cit., 122.24 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, op. cit. ant., Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 125 13
  14. 14. râvnita unitate creştină nu se poate realiza decât prin iubire, iubirea prin cunoaştere,cunoaşterea prin dialog; or un dialog nu e posibil decât între două sau mai multeidentităţi clare.”25 Dialogul are menirea să depăşească orice bariere psihologice, etnice,sociale, şi să reorienteze fiinţa eclesială spre o adevărată unitate comunitară în IisusHristos. Dialogul specific creştinismului nu trebuie să se realizeze vertical, de pe poziţiaunui ortodoxism infatuat, ci orizontal, urmând exemplul lui Hristos; Acesta a venit înlume smerit purtând un dialog fără urmă de îngâmfare cu oamenii timpului aceluia. Nuputem exclude prezentarea adevăratelor valori ale Ortodoxiei în dialog, însă într-omanieră care să cucerească fără să rănească.d ) Modernitatea ecumenismului O formă care poate fi considerată o rezultantă a dialogului creştin este şiecumenismul. Trebuie să sesizăm o chestiune de nuanţă: ecumenismul valorifică toateaspectele specifice unei identităţi şi conştiinţe eclesiale, însă atunci când este supralicitatpoate să degenereze într-o mişcare al cărei ultim scop să fie dorinţa de unitate falsă,ascunsă sub masca unui sincretism religios. Chiar dacă în prezent se observă o astfel detendinţă negativă, creştinul autentic nu poate face abstracţie de rolul important pe care îlare ecumenismul în reliefarea caracterului unitar al Bisericii. El este o urgenţă istorică,din viziune ortodoxă, orice separare între creştini fiind reprobabilă şi reprezintă o misiunecapitală a Bisericii, evidenţiată prin acţiuni concrete. „ Ortodoxia este un spaţiu deechilibru, de comuniune şi de sărbătoare. Ortodoxia română suferă mult din cauzaacelora care acceptă să fie descrisă ca fiind anti-occidentală şi puţin deschisă faţă deecumenism. Interesată mai mult de comparaţii confesionale, folosind un limbaj teologicrestrictiv, teologia română totuşi, n-a demisionat de la vocaţia ei ecumenică .” 26 Ne dăm seama că mai sunt multe de realizat în această privinţă, însă un aspect estecert: „ Dimensiunea ecumenică a Ortodoxiei e preţioasă pentru societatea şi culturaromânească de astăzi.”27 Se împlineşte astfel dezideratul Bisericii enunţat de SfântulApostol Pavel: „ ( …) ca toţi să fie una. ” ; ( Ioan 17, 21 ). Trebuie remarcat faptul că25 Î. P. S. Bartolomeu , op. cit., p. 36.26 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cubinecuvântarea Î. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995,p.46.27 Idem, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei,Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 152. 14
  15. 15. există voci care consideră că mişcarea ecumenică este înţeleasă de ortodocşi ca o cale decăutare a unităţii, însă în momentul în care ecumenismul este asimilat unei forme deunitate, el este cea mai cruntă rătăcire.284.Valenţe ale Ortodoxiei Nu ne propunem în acest capitol să aducem în prim-plan decât modul unic încare Ortodoxia ştie să integreze atât de precis atât identitatea spirituală cât şi conştiiinţaeclesială specifice fiinţei îmbisericite .a ) Ortodoxia-profil general. Este o sarcină deosebit de dificilă, aceea a conturării unui profil al Ortodoxieiîn ansamblul elementelor care îi definesc existenţa. Nu îmi propun acest lucru, ci maidegrabă, vreau să atrag atenţia asupra faptului că ea s-a impus în decursul celor douămilenii de creştinism. Ea, prin setul de valori promovat şi confirmat de Biserică, prinSfinţii Părinţi şi prin Tradiţie, devine un reper al adevăratei apropieri dintre om şiDumnezeu. Ortodoxia devine o necesitate în încercarea de a-L descoperi de Dumnezeu,de a-I cunoaşte Fiinţa în cel mai sublim mod, întâlnirea personală, directă cu El. Aceastăîntâlnire taincă se manifestă în Ortodoxie datorită păstrării vii a Chipului lui Hristos înspiritualitatea ortodoxă; El Însuşi ne asigură că: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” ; ( Ioan 14, 6 ).b ) Tendinţe Cel mai des, Ortodoxia este asimilată cu o imagine-tip, aceea a unei Bisericiuniforme, retrograde, a unui conservatorism ritual şi cultic, a unui unui radicalismdoctrinar. Este vorba adesea, de exagerări sau poate chiar de răutăţi voite, pentru căspiritualitatea ortodoxă aşează în centrul ei omul în relaţia sa cu lumea şi cu Dumnezeu.28 Pentru mai multe informaţii vezi Pr. Dr. Constantin Coman, op. cit, p. 70. 15
  16. 16. Cei care vor să evidenţieze aceste „ lipsuri” ale Ortodoxiei se situează pe poziţiacriticii conservatorismului. Ei consideră că spiritualitatea ortodoxă este una obscură,încărcată de misticism, de asceză, şi nu este în acord cu dezvoltarea actuală a societăţii.Cei mai radicali consideră Ortodoxia chiar o mare piedică în calea unui progres socialfulminant, însă lipsit de orice bază. Mântuitorul ne spune clar: „ Căutaţi mai întâiÎmpărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.” ; ( Matei 6, 33 ). Aceia care încearcă mereu să deformeze chipul Ortodoxiei, şi prin aceasta chiarChipul Logosului întrupat, trebuie să ştie , ca mărturisitori ai unei identităţi deosebite, că:„ acuzată de conservatorism, Ortodoxia este singura care ştie ce conservă. Apa cea vie aEvangheliei lui Hristos, pururea înnoitoare prin Duhul Sfânt. Şi e de ajuns.” 29 La extrema cealaltă se situează cei care asociază implicarea Bisericii în plan social,prin diverse canale şi cu ajutorul unor mijloace inedite, drept tendinţă de modernizare. Seface abstracţie aici de imperativul misionar al Bisericii ( cf. Matei 28, 19 ), de la careBiserica nu se poate nicicând abate. Este evident că se impune ca întregul organismeclesial, implicit fiecare membru al său, să fie conştient că : „ (...) o renaştere, orevigorare, a unei spiritualităţi creştine, sunt nu numai necesare, ci absolut vitale, şi nunumai pentru cultura umană, ci pentru existenţa omului în lumea pe care şi-a construit-oîn jurul său.”30 Între aceste două reacţii Ortodoxia nu poate rămâne impasibilă, ci este necesar să îşielaboreze propriul ei răspuns pertinent, expunându-şi clar valorile, dezideratele şi scopulei soteriologic, conjugate cu o implicare activă.5. Ortodoxia în societatea actuală Astăzi, Ortodoxia se manifestă în cadrul social larg prin două coordonate.Acestea sunt juxtapuse, generând un fericit paradox specific spiritualităţii ortodoxe: Unul,adică Hristos, se relevă multora, adică tuturor neamurilor, dar se relevă multiplu,29 Î. P. S. Bartolomeu, op. cit., p. 49.30 Ieromonah Savatie Baştovoi, Otrodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi răspunsurii, Timişoara,EDITURA MARINEASA, p. 12. 16
  17. 17. diferenţiat. ( cf. I Corinteni 10, 16-17 ). Ne referim aici la caracterul universal şispecificul naţional.a) Caracterul universal Dintru început se remarcă faptul că Biserica creştină nu poate fi relativizată,deoarece setul de valori şi formele sale de manifestare nu permit acest fapt, ceea ce neface să înţelegem că: „Creştinismul e universal, nu cunoaşte îngrădiri naţionale,teritoriale sau de alt soi. Orice fel de segregaţie e necreştinească.”31 Această clarificarese impune din prisma unităţii Bisericii, a integrităţii cămăşii lui Hristos, care nu va puteafi biruită în veci. Biserica Ortodoxă nu devine tributară formelor de clasificare socială, prin aceea că eaintegrează în fiinţa sa eclesială toate modurile de ierarhizare ale unei comunităţi ( locală,naţională, regională ), pentru a le naşte într-o singură manieră, unică şi irepetabilă, prinipostasul eclesial. „ Comunitatea euharistică era în componenţa sa o comunitatecatolică, în sensul că depăşea nu numai divizările sociale, ci chiar şi pe cele naturale,aşa cum se va realiza această depăşire în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei revelaţie şisemn real era comunitatea locală.”32( cf. Mt 19, 13; ) Nu se exclud aici în modobligatoriu formele de exprimare naţională, cu condiţia ca acestea să nu degenereze într-un naţionalism ieftin, lipsit de esenţă şi spirit creştin. Mai degrabă putem afirma că seîncearcă o subordonare a formelor ortodoxe de exprimare naţională aspectului universalal trăirii răsăritene.b) Specificul naţional în Ortodoxie Ortodoxia nu poate face excepţie de ceea ce reprezintă fondul axiologic şimoral al unui popor, pentru că astfel s-ar dezice de la misiunea ei de a învăţa neamurile,dată de Mântuitorul. Ea poate să utilizeze acest fond naţional în misiune tocmai în31 Nicolae Steinhardt, op. cit., p.58.32 Î. P. S. Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 170. 17
  18. 18. direcţia asumării unei identităţi spirituale şi a conştiinţei eclesiale. „ PortretulOrtodoxiei cuprinde postulate principale şi universale ale creştinismului, dar şi elementecare ţin de istorie, de cultură, de etosul unui popor anumit, de practica cultică a unuiloc, de limbajul unui timp.”33 În ce priveşte mărturia ortodoxă românească putem spune că în cazul de faţăOrtodoxia a reprezentat o componentă fundamentală a naţiunii române, fapt ce se relevăşi în cadrul etnogenezei, în care elementul spiritual răsăritean şi-a spus cuvântul. Ordineaşi structura canonică sunt absolut necesare în conturarea unui profil unitar al Ortodoxieiromâne. Ea comportă anumite aspecte care îi transformă mărturia ei în unicat. Spaţiul mioritic este indubitabil o coordonată esenţială în cazul mărturiei ortodoxeromâneşti. El reia într-o sinteză ameţitoare toate elementele ce creionează profilulpsihologic, moral, dar, mai ales, spiritual al românilor. De caracteristicile sale nu se poateface abstracţie în misiune, deci şi în asumarea unei identităţi spirituale şi în formarea uneiconştiinţe eclesiale puternice şi active. Spaţiul acesta genuin devine un mediu prielnicapostolatului pe care Biserica este chemată să-l realizeze prin slujitorii săi. Creştinismul în România şi-a păstrat, din fericire identitatea specifică, traversând crizeinsurmontabile, datorită vechimii existenţei sale în aceste locuri. România, însăşi, este oţară care „ respiră ” profund printr-o cultură şi artă creştină, fără a exclude deschidereaspre nou, însă într-o manieră mult mai responsabilă decât celelalte popoare ortodoxe. Un alt aspect demn de reliefat este şi dinamica Tradiţiei, ceea ce presupune că TradiţiaBisericii noastre Ortodoxe n-a încremnenit într-o formă latentă, ci păstorii ei încearcă,alături de credincioşi, să redescopere şi să reafirme sensurile ei într-o lume asuperficialismului modern.c) Implicare ortodoxă Din cele prezentate anterior, se impune o implicare activă din parteaortodocşilor, o afirmare curajoasă a identităţii spirituale într-o lume în care disonanţadintre esenţă şi aparenţă este majoră. Se cere astfel, o profundă conştientizare şiresponsabilizare a aceluia care va mărturisi pentru Adevăr, dar mai ales a aceluia care vaprimi Adevărul, pentru că: „una dintre piedicile în calea propovăduirii creştinismului33 Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şitransmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p. 94. 18
  19. 19. este şi puţina cultură şi deschidere a celui căruia i se propovăduieşte, dar şi, nu negăm,urmările ateismului, ce le-a suportat însăşi instituţia Bisericii.”34 De aceea, şi SfântulApostol Pavel, conturând profilul unui adevărat dascăl pentru Hristos, spune aşa: „ Unslujitor al Domnului nu trebuie să certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să deaînvăţătură, îngăduitor. Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă că doar le va daDumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului.”; ( II Timotei 2, 24-25 ).6. Concluzii Perspectiva pe care ne-o oferă tema prezentată este deosebit de vastă şicomplexă, datorită elementelor variate şi relaţiilor pe care le implică. Un prim aspect este cel al mărturisirii în Duh şi Adevăr, al unei acceptări fireşti apropriei identităţi spirituale, într-o lume care uită sau bagatelizează cuvintele Scripturii: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, al dragostei şi al înţelepciunii.Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru (...) ”; ( II Timotei 1, 7-8a ). Este cuadevărat nevoie de curaj în a mărturisi adevărata ta identitate lumii. Este un curaj şi maimare atunci când îl alegem pe Hristos ca model al vieţii noastre, pentru că lumeamodernă nu-L mai vrea alături. Dar, toate acestea nu sunt decât reprezentări obiective aleunei conştiinţe eclesiale active, fapt destul de rar întâlnit în comunitatea europeană, însădeloc exclus. Din acest punct poate şi trebuie să înceapă rolul creştinului ortodox român. El, în oricesituaţie trebuie să dea mărturie vizibilă şi clară despre Hristos, prin redescoperireaOrtodoxiei. Acest fapt nu poate însemna o reînnoire a Ortodoxiei, ci mai degrabă oprezentare cât mai susţinută a adevăratelor valori ortodoxe. „Ortodoxia este bogată prinlărgimea viziunii sale teologice, prin proximitatea cultului, profunzimea spiritualităţii,prin libertatea pastorală faţă de constrângerile istorice”35 Tot Ortodoxia este singura care într-o lume anacronică, a non-valorii şi a unui spiritprofund sincretic, poate oferi adevăratele coordonate ale vieţii prin intermediul34 Ieromonah Savatie Baştovoi, op. cit., p. 61.35 Pr. Prof.Univ. Dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şitransmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002, p 233. 19
  20. 20. comuniunii în Hristos, deci în Biserică: „ Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întruMine şi Eu întru Tine, şi aceştia în Noi să fie Una (...) ”; ( Ioan 17, 24 ) . Ea este cea carerevelează taina vieţii care e în noi, reală, dar e dincolo de fiinţa noastră biologică, în fiinţaeclesială personală, inetgrată neapărat în trupul Bisericii. În concluzie, creştinul nu poate fi pasiv la transformările sociale din jurul său, citrebuie să îşi reînnoiască permanent mărturia personală a identităţii sale spirituale, caexpresie a celei mai profunde şi nedisimulate conştiinţe eclesiale. El trebuie săconştientizeze pe ceilalţi că vom putea depăşi obstacolele inerente aduse de modernitateaşi inconsecvenţa omului, doar urmând Celui ce ne cheamă: „ Veniţi la Mine toţi ceiobosiţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi.” ; ( Matei 11, 28 ). „ Cu talantulBotezului suntem dăruiţi noi, creştinii ortodocşi, talant îngropat şi de puţini dezgropat şisporit”.36 Noi, toţi avem datoria să sporim, după puteri acest minunat talant, fiindconştienţi de faptul că: „ Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om; aşava avea de toate. Pe când dacă omul îl va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumiiva avea şi atunci, dar ca un hoţ, nu ca un fiu, până ce va ajunge să nu aibă nimic.”37Bibliografie 1. ***, Catehism ortodox, tipărit cu binecuvântarea Î. P. S. Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2005.36 Arsenie Boca, Talanţii Împărăţiei, tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeşului, ediţia aII-a revizuită, Iaşi, EDITURA PELERINUL, 2004, P. 122.37 Ibidem, p. 152. 20
  21. 21. 2. Anania, Î. P. S. Mitropolit, Valeriu Bartolomeu, Apa cea vie a Ortodoxiei, culegere de texte, ediţia a II-a, îngrijită de Nicoleta Pălimaru şi Maria Elena Gangiu, Cluj-Napoca, EDITURA RENAŞTEREA, 2005.3. Baştovoi, Ieromonah, Savatie, Ortodoxia pentru post-modernişti în întrebări şi răspunsuri, Timişoara, EDITURA MARINEASA, 2001.4. Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate: mărturisiri pentru un om nou, ediţia a III-a, revizuită, Bucureşti, EDITURA VREMEA, 2000.5. Boca, Arsenie, Talanţii Împărăţiei, tipărită cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeşului, ediţia a II-a, revizuită, Iaşi, EDITURA PELERINUL, 2004.6. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr., Ion, Spre plinirea Evangheliei – Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2002.7. Bria, Pr. Prof. Univ. Dr., Ion, Ortodoxia în Europa – Locul spiritualităţii române, carte tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, EDITURA TRINITAS, 1995.8. Buchiu, Pr., Ştefan, Întrupare şi Unitate, restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Bucureşti, EDITURA LIBRA, 1997.9. Ciobanu, Elena, Păun, Maria, Popescu-Marin, Magdalena, Ştefănescu-Goangă, Zizi, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, EDITURA FLOAREA DARURILOR şi EDITURA ROTECH, 2000.10. Clement, Olivier, Adevăr şi Libertate, Ortodoxia în contempăoraneitate, interviuri cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, traducere de Mihai Maci, Sibiu, EDITURA DEISIS, 1997.11. Coman, Pr. Prof., Constantin, Biblia în Biserică – Eseuri pe teme biblice, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ,1997.12. Ică, jr., Ioan, Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Sibiu, EDITURA DEISIS, 2002.13. Marga, Prof. Univ. Dr., Andrei, Religia în era globalizării, ediţia a II-a, Cluj- napoca, EDITURA FUNDAŢIEI PENTRU STUDII EUROPENE, 2004. 21
  22. 22. 14. Remete, Pr. Prof. Univ. Dr., George, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu-o introducere, ediţia a II-a, revizuită, Alba-Iulia, EDITURA REÎNTREGIREA, 2006.15. Zizioulas, Î. P.S. Mitropolit, Ioannis, Fiinţa eclesială, traducere de Aurel Nae, Bucureşti, EDITURA BIZANTINĂ, 1996. Cuprins 22
  23. 23. 1. Preliminarii..............................................................................p. 2.2. Identitate creştină în Europa modernă.....................................p. 3. a) Tendinţe de manifestare în plan social.........................p. 3. b) Identitatea între asumare şi negare...............................p. 5. c) Criza identitară şi efectele ei vizibile............................p. 7. d) Biserica şi păstrarea identităţii......................................p. 9.3. Conştiinţa eclesială în contemporaneitatate.............................p. 9. a) Conştiinţă şi ipostas eclesial – aspecte generale...........p.10. b) Unitatea Bisericii şi importanţa ei pentru fiinţa eclesială..... .............................................................................................p.13. c) Dialog creştin în Europa................................................p.14. d) Modernitatea ecumenismului.........................................p.14.4. Valenţe ale Ortodoxiei.................................................................p. 15. a) Ortodoxia – profil general...............................................p.15. b) Tendinţe...........................................................................p.16.5. Ortodoxia în societatea actuală.....................................................p. 17. a) Caracterul universal.........................................................p.17. b) Specificul naţional în Ortodoxie......................................p. 17. c) Implicare ortodoxă...........................................................p. 19.6. Concluzii.......................................................................................p. 19.7. Bibliografie....................................................................................p. 21.8. Cuprins ...........................................................................................p.23. 23

×