1. UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
CATEDRA DE PSIHOLOGIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
- SEMESTRUL II -
Conferenţiar univ. dr. Ioan Buş
1

2. TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ
TIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 1 SEM.
CERINŢE: Parcurgerea cursului de Psihologie Judiciară presupune:
Învăţarea suportului de curs electronic
Parcurgerea bibliografiei obligatorii
Examinare: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI) (100%)
PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI JUDICIARE:
Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile
actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru
cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de
producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea practică
presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi combatere a
manifestărilor antisociale la nivel individual şi social.
Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în
care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al
comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de
contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod obişnuit
acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa
persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea
unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate
aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant,
permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental
al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii
esenţiale în conturarea programelor de prevenire.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:
♦ factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
♦ mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
♦ particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;
♦ mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale;
♦ psihologia victimei;
♦ psihologia mărturiei judiciare;
♦ modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;
♦ structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦ dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
♦ mass-media şi infracţionalitatea;
♦ implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.
2

3. PROGRAMA ANALITICĂ
Obiective:
1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară;
2. Înţelegerea noţiunilor de comportament şi personalitate infracţională, victimologie, delincvenţă
juvenilă, memoria martorilor;
3. Însuşirea caracteristicilor psihologice ale principalelor categorii de infractori;
4. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii, precum şi însuşirea unor
cunoştinţe referitoare la reeducarea şi reintegrarea socială a infractorilor.
TEMATICA:
TEMA 1
Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară
TEMA 2
Teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional
TEMA 3
Teorii psiho-sociale
TEMA 4
Teorii psiho-morale
TEMA 5
Aaliza psihologică a actului infracţional
TEMA 6
Tipuri de infractori
TEMA 7
Profilul personalităţii infractorului
TEMA 8
Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori
TEMA 9
Delincvenţa juvenilă
TEMA 10
Psihologia victimei
TEMA 11
Suicidul
TEMA 12
Particularităţile psihologice ale mărturiei şi martorului
TEMA 13
Psihologia mediului penitenciar
TEMA 14
Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor
3

4. TEMA 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE
Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă
şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline
teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai
diverse genuri şi forme ale activităţii umane.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un
fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi
sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială,
fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de la
normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane
implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale
actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională (Bogdan,
1973; Buş, 1997 ).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând, de
cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura activităţii
lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot influenţa destinul
acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia
legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea
la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea
persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de
justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă.
În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a
preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de
investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca
metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii,
sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei
generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În organizarea şi
realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele
psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia diferenţială, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea unui
sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri
ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea unor modele
teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. (Butoi & Butoi,
2001).
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice
de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor fenomenelor
psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor date informaţii
pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului;
elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor; elaborarea unor strategii
4

5. de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-
profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în expertizele de specialitate
oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.
COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ
Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l
sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei
persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în
funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social
la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu
particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva
decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc elementele ideologice, mai
mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice. Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de
persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le
aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Comportamentul normal, obişnuit,
al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date.
Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite,
atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană
dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat
de personalitate. Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de
posibilităţi scontate, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa
reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din
punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,
comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi de
sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta
configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului
atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai
profunde în forma de comportament dată.
Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de fenomene psihosociale
specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al
acestuia. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare
înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru
modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care
contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol
important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu
acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de
comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul
conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică
deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament
antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant,
delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include
abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările
normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau
psihopatologice.
5

6. DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA
După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei,
fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi
validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi
evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca
manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la
aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale
acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o
anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru
toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu
corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin
mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că
orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă
mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”),
deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente
acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia
standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.
Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al
societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea
vieţii sociale.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. Fiind
intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în
cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o
fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul
unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la
normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită
societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională.
În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din
“coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică
normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele
care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea
devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând
cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu
caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun
adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie,
justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este
primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi
grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de
natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):
6

7. a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin
evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate,
modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în
raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de
reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului
normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale
diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor,
reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi
tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este
investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în
definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de
periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau,
dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci,
comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele
sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de
comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul
17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce
constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care
se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu
accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.
A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să
ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni
diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa
rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.
ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ
ÎN SISTEMUL JUDICIAR
Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de
alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi
desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare
a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. Codul
deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea secretului
profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt, recomandări vizând perfecţionarea pregătirii
profesionale, norme referitoare la independenţa personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate, competenţă
şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.
7

8. In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza activităţii
psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor Americani
(A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologiei în sistemul
judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au psihologii din poliţie, justiţie sau din
instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar
le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi
deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
♦ umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
♦ dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa
biotipologică şi psiho-comportamentală;
♦ orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate,
iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);
♦ orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii,
libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a
dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;
♦ oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia
socială a persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură
psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi
contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica
judiciară şi politica managerială de administrare a actului de justiţe, sunt în măsură să dea răspuns celor două
întrebări.
Înterbări de control
1. Definiţia psihologiei judiciare.
2. Specificaţi relaţia dintre devianţă şi infracţionalitate.
3. Precizaţi cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei judiciare.
TEMA 2
TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL
CONSIDERAŢII GENERALE
Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării
acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive
sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de
importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate
nivelurile ei.
În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor
comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut
de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional.
În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului
infracţional, au fost selectate acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.
În această selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentul infracţional au un
element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât
orice act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Având în
vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil
incompletă.
8

9. Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei,
1996).
TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE
Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice
constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca
fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.
TEORIA ANORMALITĂŢILOR BIOLOGICE
Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a
întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc,
având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa
fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali
decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal
individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite
categorii de infractori (Lombroso, 1895).
Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile
frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a
deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală
medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această
descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic).
Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care
vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe
interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic
cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl
apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a
ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura
criminalilor etc.
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură
degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.
Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895)
stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul
simţului moral.
Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul
“omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.
Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră
alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură
între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai
atavistice”, cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”.
În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi
psihic şi pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).
Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii
săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia
generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai
mult în direcţia comiterii unor acte criminale.
9

10. Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter
ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un
precursor al biotipologiei.
TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ
Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia
există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.
Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor
de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui
Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de
constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor
infracţiuni specifice:
TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa
rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de
grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi
fraude.
TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung,
fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de
vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă
spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.
TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic
plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor
de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi
predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.
TIPUL DISPLASTIC - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat
psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi
schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi
încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
Wiliam H. Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile
temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei foiţe embrionare,
distinge trei tipuri fizice:
TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras; reacţii
încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită; comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire
de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus şi mişcare.
TIPUL MEZOMORF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic, musculos, viguros;
plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie, căutarea riscului; manieră directă,
deschisă, chiar puţin dură, curaj şi combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinută, fără intonaţii;
maturitate în prezentare.
TIPUL ECTOMORF (cerebrotonic) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung, slab; muşchi
slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism, inhibiţie,însingurare; activism mintal; sociofobie;
evitarea zgomotului; prezentare infantilă.
După raportul torace-membre şi funcţionalitate endocrină, N.Pende distinge tipul brevilin (scund ),
tipul mediu (normal) şi tipul longilin (înalt).
După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip (macrosplanchnic),
torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip (normosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic),
membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza
anumite tipuri de infracţiuni.
10

11. TEORIA GENETICĂ
Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi
în domeniul biologiei.
Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula
cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii
cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste
realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom,
poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi criminal.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în închisori din
Anglia, S.U.A. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale,
considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de perechi sunt obişnuiţi
sau autozomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar
pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.
Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera Y:
astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. În urma fertilizării
ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y.
Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul
normal.
Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula
XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparenţă
masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că
frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei
generale.
Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se
poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe
spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces.
Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină,
înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături
nu sunt constante.
Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea
unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.
TEORIA INADAPTĂRII BIO-PSIHICE
Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele
fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia
ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un
complex bio-psihic.
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin
“plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi
chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influenţele
mediului se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme
diverse.
Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la infracţiune. În opinia
lui Kinberg persoana reacţionează în general în funcţie de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a
stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul
constituţional şi funcţia morală.
11

12. Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru
trăsături psihologice fundamentale:
a).capacitatea - respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unei persoane sub
influenţa unor condiţii optime de mediu;
b).validitatea - respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;
c).stabilitatea - respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin
obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind forţă;
d).soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie cu
disociabilitatea.
♦ La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie
medie, fie deficitară.
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor
morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte.
Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită configuraţie a
funcţiei morale, rezultă persoane inadaptate care, la anumiţi stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea
penală.
TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la
Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul
1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus
capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări
exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna
biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi
criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie
considerată ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc.
Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei
specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de
comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii
organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări
criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală
decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de
personalităţi.
TEMA 3
TEORII PSIHO-SOCIALE
Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho-sociale
sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan
comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial
dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă.
Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi
ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi
atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.
12

13. TEORIA ASOCIERILOR DIFERENŢIALE
Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la
Universitatea din Indiana, teorie expusă în lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult
dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea
colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.
În cuprinsul lucrării “Principii de Criminologie”, Sutherland formulează teoria asocierilor diferenţiale
care i-a adus celebritatea.
Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în
funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de
elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa infractorului. În primul caz, explicaţia
poate fi calificată situaţională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:
a).comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;
b).învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de interacţiune şi
comunicare directă cu alte persoane;
c).învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;
d).procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea
motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;
e).orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau
defavorabilă a dispoziţiilor legale;
f).un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările
favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că
sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele anticriminale”;
g).asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.
h).formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin
acestea (hoţul fură în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi).
Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii este expresia unei
organizări diferenţiale a grupului.
TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI
Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al
Universităţii din Pennsylvania şi timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie.
Termenii cultură şi conflict, ce alcătuiesc atât titlul lucrării lui Sellin, “Conflict cultural şi crimă”, cât
şi elementele principale ale teoriei sale, au o semnificaţie particulară ce impune unele explicaţii.
Astfel, prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor
muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale,
despre tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa mai departe. În acest sens orice tip de populaţie posedă
o cultură.
Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse
aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o
persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate.
În lumea modernă, persoana se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori şi norme diferite.
Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de reguli şi
valori morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana, supunându-se unei norme acceptate
de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta aparţinând altui grup cu care intră în contact.
Există trei situaţii generatoare de conflict:
13

14. a).conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite (este cazul
colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă);
b).conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupaţie) ori legi care favorizează
corupţia, pe de o parte, şi persoane care se supun unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte;
c).conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate şi persoane ce au
coduri morale particulare (cazul imigranţilor).
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea
poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel o
considera Sutherland.
TEORIA ANOMIEI
Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul 1938 odată
cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului
infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura socială”.
Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna
atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către sociologul francez
Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.
Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce duce
la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două
concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.
Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi
desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.
Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură
şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile propuse şi
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un permanent
conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale
materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilităţi
care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru
satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de comportament:
♦ conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi mijloace;
♦ inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de către
societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul
cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe o reacţie “normală” faţă de situaţia în care se află
persoana, apreciind că este normal ca ea să adopte un comportament deviant;
♦ ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare şi
ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. Cu alte
cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de societate, păstrând mijloacele;
♦ evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi mijloacele
propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt: deficienţii mintal, paria, exilaţii,
nomazii, vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora unii devin infractori periculoşi;
♦ rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi acceptate
de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă între
merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci inechităţile, valorile date cu altele noi prin intermediul
revoluţiei ce ia forma unei acţiuni politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidenţiază unele realităţi
caracteristice societăţii contemporane.
14

15. TEORIA INTERACŢIONISMULUI SOCIAL
Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker (1985),
F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal.
Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre
două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea
grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din prima categorie
pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor
operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul
grupului social.
Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o contrareacţie de
natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de infractori.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea obiectivă, în
condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică negativă pe care infractorii
primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această
contrareacţie care se materializează într-o atitudine de rezistenţă, de ignorare sau de negare faţă de modelele
de conduită din viaţa socială perseverează, în continuare, în sfera infracţională (Ursa, 1994).
Întrebări de control
1. Cum abordează teoriile psiho-sociale comportamentul infracţional?
2. Care sunt reprezentanţii teoriilor psiho-sociale?
TEMA 4
TEORII PSIHO-MORALE
În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale
sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea
sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali.
Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai
mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.
TEORIA ANALITICĂ
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică a lui Freud -
Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu
numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor
psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.
La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a concepe
structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei asupra evoluţiei
persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însuşiri
zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti, anumite servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi
tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile sociale.Pretenţiile sale explicative se dezvoltă
în pretenţii interpretative privind societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice (Săhleanu &
Popescu-Sibiu, 1972).
Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o prodigioasă activitate
de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea viselor”
(1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915),
15

16. “Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi
prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.
Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusă
unor critici necruţătoare.
Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă
şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii,
ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare,
lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.
Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu privire la
structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei
instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).
SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe
refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor
personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în
tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă
prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa
organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei,
sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat
operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze
diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în
afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-
un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. “Răbufnirile”
inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.
Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conştiinţei, dar nu
reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După
Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi
lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja
consumat.
EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră
ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi
valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru
între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă
parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă individuală”.
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia
persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială.
Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar
totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care
persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia
ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul
împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare
exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta
spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din
inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai
manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.
În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe:
iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa
conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea
uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada
copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.
16

17. Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. În perioada
primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene în jurul cărora
se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor
“fixaţii ale libidoului” care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot
genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în
mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea “Totem şi Tabu”.
Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că
transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice
transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe lângă
varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre
agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare
inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment
de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală
a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor
instincte condamnabile.
TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în
lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.
În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:
1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă instanţa
morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este
consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare etc.)
3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:
a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă
alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);
b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt
socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform
moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;
c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este
învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui sentiment de
vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o
autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi
nevoia de pedeapsă.
TEORIA INSTINCTELOR
Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine că
personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul
acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi
instinctele de simpatie.
Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de
justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a
individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.
17

18. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul abandonului de
sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o
valorizare extremă a celuilalt.
Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o opoziţie permanentă între
instinctele de apărare şi cele de simpatie, viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. Tendinţa de a alege securitatea în dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de
vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un
echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la
actul criminal.
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model
explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal.
Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” (Pinatel,
1971).
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură
între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent.
Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor
delincvenţial”.
Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a
prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite
trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta
totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o
instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a
eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi
eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.
Întrebări de control
1. Pe ce pun accent teoriile psiho-morale?
2. Esenţa concepţiei lui Freud cu privire la comportamentul criminal.
3. Esenţa concepţiei lui Jean Pinatel.
TEMA 5
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL
Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte factorii
interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin
favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională. Ambianţa, condiţiile
şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu
cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile
psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa
sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea
imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.
18

19. O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea
infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în
atitudinea postinfracţională.
FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL
Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze
ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza
postinfracţională.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii
infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care
determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi
pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite
infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele
executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii
de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor
declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive,
servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării
mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o
importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere
psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul
unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul
procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a
personalităţii infractorului.
În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de
predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. Această
fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare,
problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În
procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de
proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de
variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a
doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire,
succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este
sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul
infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea
actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici,
culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie
concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie
desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de
neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente
de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de
proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste
stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei
activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei,
uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor,
diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.
19

20. Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de
a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată,
conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică
fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această
direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la
răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă
autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta
în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se
facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se
stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma
locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi
acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii
de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni
întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna
un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o
infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este
tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau
pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori
manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia
unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor
implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental
acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii
infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării
pedepsei.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri,
comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă,
care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală.
Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe
care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de
argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în
ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează
superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin
unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o
parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o
mărturisire, dar şi aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. 74, lit.
c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate consta în
prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului,
recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta.
Înterbări de control
1. Prin ce se caracterizează criminalitatea organizată?
2. Pe ce se axează problematica psihologică a infractorului în faza preinfracţională?
3. Strategii abordate de infractor în faza postinfracţională.
20

21. TEMA 6
TIPURI DE INFRACTORI
Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune cunoaşterea aspectelor
generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.),
care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală.
Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice,
psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză propunerea
unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături
caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică
asupra infractorului.În criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seelig
(1956) şi tipologia lui J. Pinatel (1963).
Infractorul agresiv sau violent
Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale
deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se
caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate,
autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea
unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie,
ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu
abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol,
favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.
Infractorul achizitiv
Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de bunuri şi
valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere,
înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În funcţie
de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice.
Infractorul caracterial
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.
Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi
stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimându-se printr-un
ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în
capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin:
orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate
comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare
etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de încredere,
distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.
Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectivă,
autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului
moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor
modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa impulsurilor sexuale şi imposibilitatea
21

22. depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală:
viol, incest, pedofilie sau chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să
sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, îşi poate consuma
actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb, masochistul îşi
satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la
instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic
interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. Actul
infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârşitul căruia infractorul se
simte “eliberat” organic şi psihic.
Infractorul ocazional
Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii speciale.
Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ
infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor
şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor
interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care,
în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el
nu recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate,
autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de mai multe
feluri:
a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor
circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea unor
beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie,
ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială
precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;
d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă
regulile de circulaţie).
Infractorul profesional
Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. Unica
lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială
a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile
financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa
(tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncţional.
În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul profesional
pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din
practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi a pregătirii
şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate,
tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional
activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de
fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil
să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa
fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul
obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin
spargere din locuinţe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă,
22

23. escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil,
indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are
un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa
unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. În penitenciar, intrând în
contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând la
un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai în vârstă. Ca rezultat al
infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este profund
dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a
proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice,
elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal,
obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil, reprezentat de condiţiile socio-
economice.
Infractorul recidivist
Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei
infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin:
imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenă
afectivă etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, având
impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului".
Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de
autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii
infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un
indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut
faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de
lipsa sau
de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar
reabilitarea.
Infractorul ideologic
Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic
este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau religioase, comite,
datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care
este considerat adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru
reforme şi schimbări sociale, economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri
personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că
mulţi militanţi politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile
lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit
acte de terorism.
Infractorul debil mintal
Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea ce presupune
existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. Infracţiunile comise de acesta sunt în
funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe, fără a
putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar
autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu
desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi.
Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit
consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai
23

24. mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai
periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de
adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.
Infractorul alienat
Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat în
procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât
de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens
etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalităţii individului, capacităţile
sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care afectează
funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială.
Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte.
Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat proces
de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin
surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul
alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde
penal (Oancea, 1998).
În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic,
paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceştia se
mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care
afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).
Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea,
înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):
1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde totalitatea
actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi
înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă
estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi
statistice;
2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au fost
depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este
inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; unele
delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;
3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi
înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este mult
diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi
amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul
delincvntului etc.
Întrebări de control
1. De ce este importantă conturarea unei tipologii a infractorilor?
2. Care este diferenţa dintre infractorul professional activ şi cel pasiv?
3. De ce nu răspunde penal infractorul alienat mintal?
24