2. Unirea Principatelor Române a
reprezentat sinteza unui îndelungat proces
istoric, pornit de la conştiinţa unităţii de
neam şi limbă a românilor din Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania, dublată
de transformările socio-politice care au
avut loc pe scena europeană în prima
jumătate a secolului al XIX-lea.
Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut
simţită în principatele române încă din
secolele al XV-lea – al XVII-lea întrucât
Ştefan cel Mare numea Moldova şi Ţara
Românească Vlahia şi l'altra Vlahia
(cealaltă Vlahie).
3. Odată cu Răscoala lui Tudor Vladimirescu din
1821 a început o perioadă în care a avut loc
eliminarea treptată a feudalismului şi debutul
perioadei capitaliste în principatele române.
Alături de cauzele originii şi limbii comune,
unitatea începea să fie dorită şi din pricina
avantajelor economice care decurgeau din
aceasta: o piaţă internă unică şi intensificarea
activităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi
pe plan extern.
Această dorinţă de unire a celor două principate
a fost exprimată atât în 1829, cu prilejul
Tratatului de la Adrianopole, cât şi în 1831-
1832, în cuprinsul Regulamentelor Organice ale
Moldovei şi Ţării Româneşti.
4. Revoluţia de la 1848 a
permis apariţia primelor
programe politice de
anvergură ale paşoptiştilor
români, care prevedeau
unirea deplină a Moldovei cu
Ţara Românească.
Şi în Transilvania, românii
adunaţi pe câmpia de la Blaj în
data de 3 mai 1848 şi-au
exprimat dorinţa „noi vrem să
ne unim cu Ţara!”. După înăbuşirea revoluţiei, paşoptiştii au fost exilaţi şi
şi-au continuat activitatea de propagandă în statele europene: Anglia, Franţa,
ţările italiene și Rusia. Oamenii de stat ai Angliei şi Franţei au primit
numeroase memorii, iar multe dintre personalităţile culturale europene şi
ziarele progresiste au îmbrăţişat cauza românească.
5. Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic încă în timpul
revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, Unirea a devenit
problema centrală și dominantă a vieţii politice româneşti, o idee
care a pus în mişcare toate păturile sociale.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care
înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi
ca: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan
Cuza, Costache Negri, Constantin Alexandru Rosetti, fraţii Ion şi
Dimitrie Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.
6. Războiul Crimeii a durat din 28
martie 1853 până în 1856 și a fost
un conflict armat dintre Imperiul
Rus, pe de-o parte, și o alianță
a Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu
Francez, a Regatului Sardiniei și
a Imperiului Otoman, pe de altă
parte.
Acest eveniment aduce în prim plan politic internaţional Problema Orientală,
inclusiv situaţia Principatelor Române, unirea acestora fiind una din
problemele importante puse în faţa Congresului de pace de la Paris
din anul 1856, reunit după înfrângerea Rusiei.
7. Reprezentanţii statelor participante la
Congres, au luat atitudini diferite faţă de
viitorul regim politic şi juridic al
Principatelor Române.
În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,
Rusia, Sardinia şi Prusia dar Turcia şi
Austria au manifestat o împotrivire netă.
Din cauza poziţiilor divergente pe care le aveau statele în ceea ce privește
Unirea, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra acesteia dar s-a
creat însă posibilitatea ca însuși poporul român să se pronunţe în privinţa
viitorului său. Tratatul de pace prevedea ca poziţia românilor din Principate să
fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc
special constituite în acest scop.
8. Adunările ad-hoc, în frunte cu liderii
unionști, revoluționari din 1848, şi-au
început lucrările în septembrie 1857, la
Iaşi şi la Bucureşti.
Dezbaterile au demonstrat forţa mişcării
unioniste şi voinţa poporului român de
a-şi făuri propriul stat naţional.
Într-o atmosferă de mare avânt patriotic,
Adunările ad-hoc au adoptat, în luna
octombrie 1857, Unirea Principatelor
într-un singur stat cu numele de România.
9. Conferinţa de la Paris din anul 1858 a
fost organizată pentru a fi dezbătute în
cadrul ei concluziile rapoartelor
comisarilor puterilor europene cu
privire la analiza rezoluţiilor celor două
adunări ad-hoc.
Pe baza rezultatelor acestor dezbateri
se adoptă documentul final intitulat
„Convenţia de la Paris”, document prin
care se stabileşte viitorul statut politic,
social şi administrativ al Moldovei şi al
Ţării Româneşti.
10. Prin propriile-i forţe, poporul român realizase
Unirea şi întemeiase statul său naţional.
Pe 20 noiembrie 1861, Înalta Poartă a
adoptat „Firmanul de organizare
administrativă a Moldovei şi Valahiei” prin
care a admis unirea politică şi administrativă
a Principatelor Moldova şi Ţara Românească
ca teritorii autonome.
Pe 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată
domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a
dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că
„naţionalitatea română este întemeiată”.
11. În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi
l-a ales ca domn al Moldovei pe candidatul Partidei
Naţionale, Alexandru Ioan Cuza.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, reprezentanţii
aceleiași partide au propus ţinerea unei şedinţe secrete
pentru desemnarea candidatului pentru alegerile din
București. Propunerea făcută de Vasile
Boerescu pentru persoana lui Alexandru Boerescu a
fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori
fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului.
Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui
ales la 5 ianuarie în Moldova.
12. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul
guvern unic și unitar al Principatelor
Unite ale Moldovei și Țării
Românești, condus de conservatorul
Barbu Catargiu.
Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie
1862, adunările Moldovei şi Ţării
Româneşti, reunite în şedinţă comună,
au proclamat oraşul Bucureşti drept
capitală a întregii ţări.
De la acea dată, Principatele Moldova şi Ţara
Românească şi-au încetat existenţa.
13. În concluzie, Unirea Ţării Româneşti cu
Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859,
reprezintă actul politic care stă la baza
României moderne.
Deoarece împrejurările istorice nu au
permis unirea simultană a celor trei ţări
române, Statul naţional român s-a format
treptat, Unirea din 1859 desăvârşindu-se
în 1918, când lupta pentru unitatea
poporului român a fost încununată de
victorie.
