CAPITOLUL I                             SISTEMUL DE PERSONALITATE      I.1. Caracterizare şi trăsături generale. Precizări...
C. Rogers, A. Maslow) ş.a. Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specificde referinŃă şi un început,...
•   Personalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simŃire şicomportamente ce persistă pe...
bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şiindependenŃa relativă faŃă de ...
I.2. EvoluŃii înregistrate în studiul personalităŃii              În anii săi de început psihologia experimentală a ignora...
teoriile americane şi cele europene asupra personalităŃii. Astfel că la americani, de exemplu,avem de-a face cu nelimitare...
•   1–3 ani = perioada antepreşcolară sau prima copilărie           •   3–6/7 ani = perioada preşcolară sau a doua copilăr...
Dezvoltarea psihosocială cuprinde schimbările interacŃiunilor noastre şi înŃelegeriireciproce, precum şi schimbările privi...
ani). În timpul acestei perioade, dezvoltarea psihosocială corespunzătoare se caracterizeazăprin creşterea competenŃei în ...
chiar socotesc, participă la jocuri complexe, pot utiliza un computer, spun poveşti şi comunicăcu abilitate, fac sport.   ...
Vârsta     Faza (stadiul)                           Caracteristicile majore aproximativă12 – până ce OperaŃiilor          ...
aceasta, ar putea începe să povestească afirmând: „El nu mă lasă să merg”, fără a menŃionacine este „el” sau unde vroia co...
originală, prin inversarea acŃiunii. Ei pot chiar să abstractizeze în minte acest principiu, fără a finevoie să vadă aceas...
lor înconjurător, copiii ajung la propriile concepŃii cognitive asupra realităŃii. Prin continuainteracŃiune cu mediul ce-...
morale largi, ei realizează şi că moralitatea nu înseamnă totdeauna doar „alb şi negru” şi că un        anume conflict poa...
RaŃionamentul moral al subiecŃilor        Nivelul                      Faza                                               ...
RaŃionamentul moral al subiecŃilorNivelul                     Faza                                                În favoa...
analiza şi descrierea stagiilor pregenitale de dezvoltare, întrucât, consideră el, primii cinci anide viaŃă sunt esenŃiali...
somatoton (energic, dominator, curajos, agresiv) şi tipul ectomorf cu constituŃie corporalăastenică, având corespondent te...
afectiv; sangvinul este extravert şi echilibrat afectiv; flegmaticul este introvert-echilibratafectiv, iar melancolicul in...
dezvăluie grade diferite de manifestare a nivelurilor aptitudinale, fără ca prin aceasta să fieprejudiciată structura inte...
Cea de-a treia latură a personalităŃii este cea relaŃional-valorică - caracterul. EsterelaŃională pentru că exprimă un com...
interinfluenŃare, de posibile compensări, de feed-back (efectul unei laturi asupra alteiaresimŃindu-se înapoi la sursă), d...
organizare cu o anumită funcŃionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este, în fond,aşa cum s-a anticipat, o s...
joacă individul în raport cu situaŃia socială. Modelul operaŃional al personalităŃii permiteexplorarea devenirii personali...
de personalitate ambiŃia, rezistenŃa psihică, încrederea în sine,           organizarea, controlul,perseverenŃa, motivaŃia...
influenŃează crearea imaginii de sine; b. elementele pe baza cărora se realizează percepŃiacelorlalŃi;       c. importanŃa...
înseamnă că individul, conform acestor reprezentări, se apără de realitatea obiectivă. El nu    o percepe idealist, ci acc...
imaginea de sine este în acelaşi timp congruentă funcŃionării personalităŃii, ceea ce înseamnăcă are şi o latură funcŃiona...
Modul de raportare a individului la realitate şi gradul de veridicitate şi adecvare a    opŃiunilor, hotărârilor, acŃiunil...
Totodată, în structura imaginii de sine sunt incluse două categorii de elemente: a.reprezentările corporal-dinamice; b. re...
înŃeles ca o trecere de la reprezentările cu caracter intensiv, nediferenŃiat, la reprezentărilegeneralizate.        În cr...
atunci aceasta va extinde şi „zona posibilului”. Astfel, dezvoltarea unei imagini de sineadecvate, realiste pare să confer...
Majoritatea sportivilor au tendinŃa de a-şi apăra imaginea de sine, conştient sau inconştient.Există însă şi tendinŃa cont...
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Psihologia sportului
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Psihologia sportului

1,337 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,337
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
64
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Psihologia sportului

  1. 1. CAPITOLUL I SISTEMUL DE PERSONALITATE I.1. Caracterizare şi trăsături generale. Precizări terminologice Analiza funcŃională a diferitelor elemente luate separat conduce la rezultate pozitivenumai atunci când le considerăm ca verigi ale unui întreg indivizibil, aflate în strânsă legătură.În plan psihologic, aceste „elemente” ar fi procesele, funcŃiile şi însuşirile psihice, ceea ceconstituie întregul, respectiv personalitatea umană. Problematica personalităŃii ocupă şi astăziun loc central, atât în ceea ce privesc cercetările teoretice, cât şi în cele cu caracter practic-aplicativ. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem faptul că în afară de inteligenŃă, nici un altconcept al psihologiei nu este atât de complex ca cel de personalitate. Multitudinea definiŃiilorpe care le cunoaşte termenul nu reprezintă decât una din manifestările limitelor cunoştinŃelor înacest domeniu. Personalitatea a fost şi va rămâne câmpul de dezbatere al mai multor disciplineştiinŃifice, cunoaşterea acesteia şi a omului deci, rămânând suprema performanŃă a ştiinŃei. Negândim aşadar la Personologie, care constituie o „branşă a psihologiei care se adresează înprincipal studiului omului şi factorilor care-i determină cursul. Este vorba despre un domeniucare procedează la investigaŃii asupra diferenŃelor individuale şi tipurilor de personalitate” (H.Murray – autor care a şi introdus termenul de personologie în lucrarea Exploration de lapersonnalité, în 1938). Obiectivele personologiei sunt de ordin conceptual, teoretico-doctrinar, evaluativ-metodologic, investigativ, dar şi aplicativ. De ce este atât de necesară studierea personalităŃii?Ca sistem deschis şi complex, în permanenŃă schimbare, studiul personalităŃii este motivatintrinsec, existând o curiozitate naturală, specific umană în legătură atât cu propriaindividualitate, cât şi cu a celorlalŃi; identificăm şi un motiv umanitar (multitudinea crizelor şiproblemelor cu care se confruntă omenirea are ca motiv fundamental fiinŃa umană şi, de aici,necesitatea ameliorării naturii umane). Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cuuşurinŃă cel puŃin 10-12 Şcoli personologice, ce au ca nucleu de studiu una din teoriilepersonalităŃii. Printre cele mai cunoscute se numără teoria psihanalitică (la care contribuŃii auadus A.Adler, S.Freud, E. Erikson, C.G.Yung), teoria behavioristă (al cărei pionier este J.Watson), teoria umanistă - a trăsăturilor de personalitate (al cărei teoretician este G. Allport, 9
  2. 2. C. Rogers, A. Maslow) ş.a. Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specificde referinŃă şi un început, unic, care să deducă întreaga construcŃie. În ceea ce priveşte temenul de personalitate, acesta derivă din latinescul persona carese referea la măştile folosite de actori în teatrul antic. Priveşte o aparenŃă, o figură publică pecare indivizii o dezvoltă pentru cei din jur. Evoluează către un conŃinut complex în care se iauîn considerare nu doar caracteristicile externe, vizibile, ci şi cele interne, ascunse şi, mai ales,interacŃiunea acestora. Redă un conŃinut original alcătuit din însuşiri comparabile, darstructurat sui-generis, în virtutea unei legităŃi interne, intraindividuale, cu valenŃă irepetabilă,de unicat, ceea ce acordă un grad de stabilitate şi predictibilitate a personalităŃii. Conceptul de personalitate este uzitat în toate ştiinŃele socio-umane: de exemplu, înpsihologie se vorbeşte de „persoană”, „personalitate” „personaj” sau „tulburări depersonalitate”, în sociologie se utilizează frecvent termenul de „personalitate socială”, înfilosofie de „om” sau „esenŃă umană”. Tot în literatura de specialitate găsim o întreagă înşiruire de definiŃii ale personalităŃii.De exemplu, G.W.Allport, în 1973, enumera nu mai puŃin de 50 de definiŃii, iar McClellandgăseşte peste 100 de definiri ale aceluiaşi termen. Unii autori încearcă să exprime în definiŃiecaracterul complex al structurii personalităŃii, accentuând asupra ordinii şi regulii decompunere a unor elemente calitativ distincte (cum sunt cele biologice, fiziologice,psihologice şi socioculturale). Ilustrăm în continuare câteva exemple de definiŃii adusepersonalităŃii după cum urmează: • Personalitatea reprezintă configurarea caracteristicilor individuale şi căile decomportament care determină adaptarea unică a unui individ la mediul său (E. Hilgard şi R.Atkinson, Introduction to Psychology); • „Acel element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi odiferenŃiază de o altă persoană (Norbert Sillamy, Dictionarul de Psihologie Larousse, EdituraEnciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 231); • Termenul de personalitate se referă la acele „dispoziŃii generale şi caracteristice pe carele exprimă o persoană şi care conturează identitatea ei specifică” (coord. Ursula Schiopu,Dictionar de Psihologie, Editura Babel, Bucuresti, pag. 517); • Personalitatea constituie totalitatea particularităŃilor psihologice care caracterizează unom particular (R. Meili, La structure de personnalité); 10
  3. 3. • Personalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simŃire şicomportamente ce persistă peste timp şi situaŃie, de distincŃii ale unei persoane faŃă de alta (E.J.Phares, Introduction to Personality); • Personalitatea este „ansamblul de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şiaptitudini sau defecte care caracterizeaza modul propriu de a fi al unei persoane,individualitatea ei comparativ cu alte persoane” (Constantin Gorgos, DicŃionarul Enciclopedicde Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 428); • După Sheldon (inspirat din lucrările lui Warren şi Allport) personalitatea este„organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice aleindividului” (H. Piéron, în Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,2001, pag. 260); • „Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica generală de organizare şiintegrare în sistem genetic supraordonat a componentelor bioconstituŃionale, psihice şi socio-culturale. Persoana şi personalitatea sunt determinanŃii pe care le atribuim exclusiv omului”(M.Golu, Fundamentele psihologiei. Compendiu, Editura FundaŃiei România de Mâine,Bucureşti, 2000, pag. 285); „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare,teleonomic, determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată”(Idem, pag. 287). Evident că exemplele ar putea continua, ceea ce trebuie însă să subliniem este faptul căîn ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilorcontemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităŃii, atributul unităŃii,integralităŃii şi structuralităŃii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea araportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiŃionărilor externe înstructurarea întregului personalităŃii, dintre stabil şi dinamic. O definiŃie clasică a personalităŃii, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă.Cel puŃin la ora actuală nu putem avea pretenŃie la aşa ceva; vom continua multă vreme săoperăm cu definiŃii relative, parŃiale, care delimitează diferite direcŃii concrete de investigaŃie,diferite laturi ale personalităŃii. Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie săadmitem o serie de convenŃii de ordin operaŃional-logic şi anume: delimitarea ei de la unanumit nivel de abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicaŃii 11
  4. 4. bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şiindependenŃa relativă faŃă de elementele componente; îmbinarea analizei structurale cu analizaconcret-istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcŃionalecomplementare, şi nu prin reducŃie la elementele substanŃiale, energetice sau informaŃionale.Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcŃie integrativ-adaptivă a omului, carepresupune existenŃa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici oprelungire, nici o imagine proiectivă a conŃinutului acestora. Mecanismul fundamental careasigură formarea structurii personalităŃii este integrarea ierarhică. Din procesul general alintegrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături:a. legături primare, înnăscute, determinate de relaŃiile din interiorul organismului; b. pe bazaacestora se sintetizează legături secundare după principiul condiŃionării; c. definitorii pentrusistemul personalităŃii sunt legăturile de ordinul III (terŃiare). Spre deosebire de cele secundarecare se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe bazasensului, a desemnării categoriale a situaŃiilor, prin raportarea lor concomitentă la stărileproprii de motivaŃie şi la un ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social. În ceea ce privesc determinanŃii personalităŃii, aceştia sunt ereditatea şi mediul, aflateîn interacŃiune şi având ponderi diferite. Şi asta deoarece, din punct de vedere biologic,personalitatea este determinată exclusiv de anumite structuri naturale, din punct de vederesociologic, totul este decis de societate (vorbim de matricea socială), iar în viziuneinteracŃionistă fiecare personalitate constituie rezultanta unei eredităŃi, a unei constituŃiifiziologice în interacŃiune, în cursul istoriei sale cu toate incitaŃiile mediului. Dar cum numărulcircumstanŃelor poate fi nelimitat, fiecare persoană este o individualitate originală care rămânepână la moarte subiectul devenirii sale (P.Fraisse, Traité de psychologie expérimentale).Aşadar, personalitatea nu e numai biologică, nici numai psihosocială, ci este ansamblulstructurat al dispoziŃiilor înnăscute (ereditate, constituŃie) şi achiziŃionate (mediu, educaŃie,reacŃii la aceste influenŃe), care determină adaptarea originală a individului la anturajul său. În concluzie, personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural format dinorganismul individual, structuri psihice, relaŃii sociale în care este prins, mijloace culturale decare dispune. Omul este atât fiinŃă naturală, cât şi socială. La individ, determinările externe trecîn autodeterminări, iar măsura autodeterminării este măsura proeminenŃei personalităŃii (P.Popescu-Neveanu, 1995). 12
  5. 5. I.2. EvoluŃii înregistrate în studiul personalităŃii În anii săi de început psihologia experimentală a ignorat studiul personalităŃii înansamblul său. Unele aspecte au fost studiate prin măsurarea diferenŃelor individuale, dar nu aexistat o arie de specializare în acest sens. Personalitatea nu avea identitate obiectuală aparte.În anul 1930, studiul personalităŃii a intrat formal şi sistematizat în psihologia americană, subinfluenŃa psihanalizei, dar fără existenŃa unei fuziuni între tendinŃa experimentală şipsihanaliză. După R.B. Cattell (The scientific Analysis of Personality, 1970) au existat trei fazeistorice în studiul personalităŃii şi anume:a. faza literară şi filosofică - o gamă de intuiŃii personale şi convingeri convenŃionaleextinse de la primul visător din peşteri până la cel mai recent nuvelist şi dramaturg.b. studiul organizării observaŃiei şi al teoretizării - pe care o numeşte faza proto-clinică.Vorbim de maturizarea datorată medicinei, prin studiul comportamentului bolnavului; se ocupăde generalizări psihiatrice (Kraepelin în Germania; P.Janet în FranŃa; S.Freud în Austria).Autori precum Kretschmer, Mc.Dougall, C.G.Jung, A.Adler au dezvoltat lucrări în acest sens.c. faza contemporană - cantitativă şi experimentală. După H.Eysenck (DimensiunilepersonalităŃii, 1947; 1954), din perspectivă istorică, pot fi definite două direcŃii fundamentaledistincte în studiul personalităŃii: a. direcŃia idiografică - presupune fiecare individ separat, ca o constelaŃie unică detrăsături, neexistând un al doilea individ de aceeaşi natură. Personalitatea este o constelaŃie departicularităŃi care exprimă atâtea individualităŃi diferite câŃi indivizi sunt. Studiază persoaneparticulare după felul de manifestare a unor semne tipice. Axioma este următoarea: diferiŃiindivizi nu pot fi comparaŃi unul cu altul în ceea ce priveşte propriile particularităŃi; nu existăînsuşiri personale comparabile. b. DirecŃia nomotetică - există un număr finit de însuşiri variabile interindividuale care staula baza diferenŃelor şi atitudinilor concret observabile. Indivizii se diferenŃiază în felulexteriorizării, dar există în fiecare individ un acelaşi fel de a fi – însuşiri structurate la fel. G. Allport în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităŃii (1981) se situează laconfluenŃa acestor două direcŃii precizate mai sus. Autorul propune să se adauge la descriereacazuisticii şi descrierea caracterelor individuale ale personalităŃii, care pot fi luate înconsideraŃie în comparaŃii interindividuale. El crede că există posibilitatea unei comparaŃii între 13
  6. 6. teoriile americane şi cele europene asupra personalităŃii. Astfel că la americani, de exemplu,avem de-a face cu nelimitarea flexibilităŃii umane în istoria individuală sub influenŃa socială,punându-se accentul pe relaŃiile interpersonale; psihologii americani sunt atraşi de mascaimplicaŃiilor, de comportament, de calitatea suprafeŃei, de componentele motorii, de relaŃiileinterpersonale modificabile; în schimb, la europeni se promovează o constantă relativă astructurii de bază, luându-se în calcul rolul geneticului, caracteriologiei şi al psihiatrieiconstituŃionale; sunt atraşi de implicaŃiile profunde, de dispoziŃiile profunde, de determinăriconstituŃionale, structuri ferme, relativ independente social, nemodificabile; viziunea lor esteuna filosofică, fiind preocupaŃi de omul ca întreg. După M. Golu (Fundamentele psihologiei, 2004), orientările în studiul personalităŃiisunt: - biologistă (unicitate constituŃională, motive primare, supralicitarea experienŃei timpuriipre şi postnatale); - experimentalistă (procese psihice relativ uniforme, guvernate de aceleaşi legi, rolulînvăŃării); - psihometrică (studiul trăsăturilor, atribuite în situaŃii date, structura persoanei); - sistemică (raport între solicitări interne şi externe, relaŃia eu-ceilalŃi); - socioculturală şi antropologică (contextul social, comparaŃii interculturale, modele,roluri, status-uri, experienŃe etc.). 1.3. Stadialitatea umană. Câteva teorii După cum se ştie, dezvoltarea umană are loc în salturi, numite în literatura româneascăde specialitate „salturi calitative”. Pornind de la teoria discontinuă asupra dezvoltării, se poaterealiza o reprezentare clară asupra procesului de dezvoltare, imaginat ca un segment dedreaptă, cu două limite ce Ńin de ontogeneză – la un capăt naşterea, la celălalt capăt moartea -iar intervalul dintre cele două capete ale segmentului fiind împărŃit la rândul său însubsegmente, respectiv în stadii şi substadii de dezvoltare. Pentru exemplificare, psihologia astudiat mai mult vârstele umane. În general, se acceptă următoarea periodizare a dezvoltării,întâlnită în literatura de specialitate: • perioada prenatală sau intrauterină = concepŃie-naştere; • 0–1 an = perioada sugarului; 14
  7. 7. • 1–3 ani = perioada antepreşcolară sau prima copilărie • 3–6/7 ani = perioada preşcolară sau a doua copilărie • 6/7–10/11 ani = perioada şcolară mică sau a treia copilărie • 10/11–14/15 ani = pubertatea, care corespunde gimnaziului, respectiv perioada şcolară mijlocie • 14/15–18/20/25 ani = adolescenŃa, urmată de adolescenŃa prelungită sau întârziată sau postadolescenŃa • 20/25-40 ani - tinereŃea sau adultul tânăr • 40-65 ani - maturitatea sau adultul matur, • peste 65 de ani vârsta a treia, întâlnită şi sub denumirea de bătrâneŃe, senectute sau senescenŃă. Aşadar, stadiul de dezvoltare reprezintă o perioadă dintr-o secvenŃă de dezvoltare mailargă, fiecare cu specificul şi caracteristicile ei, cu abilităŃi, comportamente, motive, sentimentesau emoŃii, întâlnite şi acestea în literatura de specialitate sub denumirea de „acumulăricantitative”, ce formează împreună un tot unitar, cu o structură coerentă. Cele mai multe teoriiale personalităŃii consideră că individul parcurge de-a lungul existenŃei sale stadii dedezvoltare, care urmează unul după altul. Oricum, cercetările privind evoluŃia stadialităŃiiumane au existat şi continuă până astăzi1. a. Teoria lui Erik Erikson privind dezvoltarea psihosocială Căutând să urmărească cursul dezvoltării sociale, o serie de teoreticieni au analizatmodul în care societatea şi cultura prezintă provocări, ce se modifică pe măsură ce individul sematurizează. Urmând această cale, psihanalistul Erik Erikson a dezvoltat cea mai cuprinzătoareteorie a dezvoltării sociale. Conform lui Erikson (1963), schimbările de dezvoltare ce apar de-alungul întregii vieŃi pot fi considerate ca o serie de 8 stadii (faze) ale dezvoltării psihosociale.1 Caracterul arbitrar al stadialităŃii este stabilit de preşedintele Turkmenistanului, care după lunile anuluişi zilele săptămânii schimbă şi etapele vieŃii: „Zilele trecute, Saparmourat Niiazov, preşedintele pe viaŃăal Turkmenistanului, a instituit nume noi pentru lunile anului şi zilele săptămânii. MarŃi, el a schimbat şietapele vieŃii. Astfel, copilăria e urmată de adolescenŃă, apoi de tinereŃe (25-37 de ani) şi de maturitate(37-49 ani). Vin în continuare: vârsta profetică, cea a inspiraŃiei şi cea a înŃelepciunii. BătrâneŃea nudebutează decât la 85 de ani. Turkmenii care ajung la 97 de ani intră în perioada Oguzkhan, dupănumele părintelui naŃiunii turkmene, mort la 109 ani”, din Cotidianul Adevărul, nr. 3777, 15 august, 2002 15
  8. 8. Dezvoltarea psihosocială cuprinde schimbările interacŃiunilor noastre şi înŃelegeriireciproce, precum şi schimbările privind cunoştinŃele şi înŃelegerea noastră ca membri aisocietăŃii. Erik Erikson (după Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology, secondedition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc., 1994) sugerează cătrecerea prin fiecare fază necesită rezolvarea unei crize sau conflict. În consecinŃă, fiecare dincele 8 faze identificate de Erikson este reprezentată ca o împerechere a celor mai pozitive şicelor mai negative aspecte ale crizei corespunzătoare acelei perioade. Deşi nici una dintrecrize nu se rezolvă în întregime (deoarece viaŃa devine tot mai complicată pe măsură ceînaintăm în vârstă), ele trebuie suficient rezolvate, astfel ca noi să putem face faŃă cerinŃelorimpuse în următoarea fază de dezvoltare. Şi anume, în prima fază de dezvoltare psihosocială,numită faza „încredere primară contra neîncredere” (de la naştere până la vârsta de 1,5 ani)se dezvoltă sentimentul de încredere, în cazul când bebeluşilor li se satisfac cerinŃele fizice şinecesităŃile psihologice de ataşament, iar interacŃiunile lor cu restul lumii sunt, în general,pozitive. Pe de altă parte, îngrijirea neadecvată şi interacŃiunile neplăcute cu ceilalŃi potprovoca dezvoltarea neîncrederii, făcându-l pe bebeluş incapabil să satisfacă cerinŃeleurmătoarei faze de dezvoltare. În cea a 2-a fază, numită faza „autonomie contra ruşine-îndoială-dependenŃă” (cuprinzând intervalul 1,5–3 ani), copiii îşi dezvoltă independenŃa şiautonomia, în cazul când explorarea şi libertatea sunt încurajate, sau, dimpotrivă,experimentează ruşinea, neîncrederea în sine şi nefericirea, dacă sunt supuşi restricŃiilor şiprotecŃiei excesive. Conform lui Erikson, cheia pentru dezvoltarea autonomiei în aceastăperioadă este ca îngrijitorul copilului să ofere controlul corespunzător. Dacă părinŃii îicontrolează prea strict, copiii nu vor fi capabili să se afirme şi să-şi dezvolte propriul controlasupra mediului; dacă părinŃii îi controlează insuficient, copiii vor avea solicitări excesive şivor impune un control prea strict asupra mediului. Următoarea criză care îi afectează pe copiieste cea corespunzătoare fazei „iniŃiativă contra vinovăŃie-retragere„ (de la 3 la 6/7 ani). Înaceastă fază, conflictul major are loc între dorinŃa copilului de a iniŃia activităŃi în modindependent şi sentimentul de vinovăŃie cauzat de consecinŃele nedorite sau neaşteptate aleacestor activităŃi. Dacă părinŃii reacŃionează în mod pozitiv la încercările de independenŃă alecopilului, ei ajută la rezolvarea corespunzătoare a crizei „iniŃiativă contra vină”. A patra şiultima fază a copilăriei este faza „hărnicie-sârguinŃă-eficientă contra inferioritate” (6/7–12 16
  9. 9. ani). În timpul acestei perioade, dezvoltarea psihosocială corespunzătoare se caracterizeazăprin creşterea competenŃei în îndeplinirea tuturor sarcinilor, indiferent dacă acestea suntinteracŃiuni sociale sau deprinderi ce trebuie învăŃate. Din contră, dificultăŃile în aceastăperioadă conduc la simŃăminte de eşec şi nepotriviri. Urmează apoi faza „identitate versusconfuzie” caracterizată prin preocuparea pentru sine şi imaginea de sine, preocuparea pentruactivitate sexuală mai mare decât cea pentru orientarea vocaŃională. Urmează fazele„intimitate contra izolare” (18/20-30 ani), „realizare contra rutină” (30/35-50/60 ani) şifaza „integritate contra disperare” (peste 65 ani). După cum am observat, teoria lui Erikson demonstrează faptul că dezvoltareapsihanalitică continuă pe tot timpul vieŃii. Deşi teoria lui Erikson a fost criticată, în anumiteprivinŃe – cum ar fi imprecizia conceptelor folosite şi un accent mai mare pus pe descriereadezvoltării sexului masculin comparativ cu cel feminin – ea continuă să aibă o influenŃăputernică, fiind una din puŃinele teorii care include dezvoltarea umană pe toată perioada vieŃii. 2. Dezvoltarea cognitivă – Jean Piaget Jean Piaget (după Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology, secondedition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc., 1994) a elaborat o teorieoriginală asupra genezei şi mecanismelor gândirii denumită teoria operaŃională. El a delimitatstadii şi serii de operaŃii ale inteligenŃei. Însă, pentru înŃelegerea acestei teorii, vom începe cuexpunerea unui experiment. Să presupunem că aveŃi două pahare de forme diferite, unul scurtşi cu diametrul mai mere, celălalt înalt şi cu diametrul mai mic. ÎncercaŃi să umpleŃi paharulscurt şi lat cu apă până la jumătate şi apoi turnaŃi lichidul în paharul înalt. VeŃi constata că apava umple ¾ din paharul înalt. În cazul în care cineva v-ar întreba dacă există mai mult apă în aldoilea pahar decât în primul, ce sunteŃi tentaŃi să răspundeŃi? PuteŃi considera că o întrebareatât de simplă nici nu merită răspuns; desigur, nu există nici o diferenŃă între cantitatea de apădin cele două pahare. Totuşi, majoritatea copiilor (în jur de 4 ani) ar fi înclinaŃi să răspundă căexistă mai multă apă în al doilea pahar. Dacă turnaŃi apoi apa în primul pahar, cel scurt, ei vorspune că acum avem mai puŃină apă decât în paharul înalt. De ce nu dau copiii mici răspunsul corect la această întrebare? Motivul nu iese uşor înevidenŃă. Oricine i-a observat pe preşcolari, trebuie să fi fost impresionat de progresul rapidfăcut de ei în stadiile timpurii de dezvoltare. Ei vorbesc cu uşurinŃă, cunosc alfabetul, numără, 17
  10. 10. chiar socotesc, participă la jocuri complexe, pot utiliza un computer, spun poveşti şi comunicăcu abilitate, fac sport. Dar, în ciuda acestei complexităŃi exterioare există încă lacune profunde în modul deînŃelegere şi percepere a lumii de către copii. Unii teoreticieni au afirmat că aceşti copii suntincapabili să înŃeleagă anumite lucruri despre lume înainte de atingerea stadiului (fazei)corespunzător celui de dezvoltare cognitivă – procesul prin care modul de înŃelegerea a lumiide către copil se schimbă în funcŃie de vârstă şi experienŃă. Spre deosebire de teoriile dedezvoltare fizică şi socială (cum este teoria lui Erikson), teoriile de dezvoltare cognitivăîncearcă să explice progresele intelectuale, cantitative şi calitative, ce au loc în timpuldezvoltării. Nici una dintre teoriile de dezvoltare cognitivă nu a avut un impact la fel de mareca teoria de dezvoltare cognitivă a psihologului elveŃian Jean Piaget. El a afirmat (1970) că, îngeneral, copiii trec printr-o serie de patru faze separate, într-o ordine anume, identică pentrutoŃi copiii, menŃionând că aceste faze nu diferă doar prin informaŃia cantitativă acumulată înfiecare fază, ci şi prin calitatea cunoştinŃelor şi a modului de înŃelegere. Abordând un punct devedere interactiv, J.Piaget a considerat că trecerea de la o anume fază la următoarea apare înmomentul în care copilul atinge un nivel corespunzător al maturităŃii şi a fost expus la tipuri deexperienŃe relevante. Fără asemenea experienŃe, copiii ar fi incapabili să atingă nivelul cel maiînalt de creştere cognitivă. Prin urmare, cele patru faze stabilite de psihologul J.Piaget se numesc: a. senzorio-motor (senzorio-motrică); b. preoperaŃional; c. stadiul operaŃiilor concrete; d. stadiul operaŃiilorformale-abstracte. Examinând fiecare fază sau stadiu în parte, precum şi vârstele aproximative la careacestea apar le putem rezuma în tabelul următor: Vârsta Faza (stadiul) Caracteristicile majore aproximativăNaştere – 2 ani Senzorio-motor Dezvoltarea permanenŃei (stabilităŃii) obiectelor, dezvoltarea capacităŃilor motrice (câştigarea controlului motor), capacitate foarte mică sau inexistentă de reprezentare simbolică.2 – 7 ani PreoperaŃional Dezvoltarea limbajului şi a gândirii simbolice (clarificarea limbajului), gândire egocentrică. OperaŃiilor Copilul începe să se descurce cu obiectele abstracte7 – 12 ani concrete (numere, relaŃii, înrudiri etc.), apare dezvoltarea spiritului de conservare perfecŃionarea conceptului de reversibilitate. 18
  11. 11. Vârsta Faza (stadiul) Caracteristicile majore aproximativă12 – până ce OperaŃiilor Dezvoltarea gândirii logice şi abstracte, sistematice.devine adult formale Într-o altă concepŃie, aceste stadii sunt denumite: stadiul animist infantil, cel al gândiriimagice, al gândirii referenŃial egocentrice – sincretice, subiectivist – autistă şi, respectiv, alconstituirii gândirii concrete şi apoi a celei formal – logice (B.Boar, 1999). Iată aceste stadiipiagetiene: a) Stadiul senzorio-motor (0-2 ani) – În prima parte a acestui stadiu copilul dispunedoar de capacităŃi limitate de a reprezenta mediul prin utilizarea imaginilor, limbajului sau altorsimboluri. În consecinŃă, bebeluşul nu este conştient de obiectele sau persoanele care nu suntprezente la un moment dat, lipsindu-i ceea ce Piaget denumeşte „permanenŃa obiectelor”.Aceasta reprezintă conştientizarea faptului că obiectele şi persoanele continuă să existe, chiardacă ele nu pot fi văzute în momentul respectiv. Cum putem şti dacă copiii nu simt permanenŃaobiectelor? Deşi nu-i putem întreba pe bebeluşi, le putem observa reacŃia pe care o au înmomentul când o jucărie cu care ei se joacă este ascunsă, de exemplu, sub o pătură. Până pe lavârsta de 9 luni, copiii nu vor face nici o încercare de a localiza jucăria. Dar, imediat dupăaceastă vârstă, ei vor începe să caute, în mod activ, un obiect care este ascuns, ceea ceînseamnă că au dezvoltat o reprezentare mentală a jucăriei. Prin urmare, permanenŃa obiectelorreprezintă o dezvoltare critică în timpul fazei senzorio-motorie. b) Stadiul preoperaŃional (2–7 ani) – Dezvoltarea cea mai importantă din această fazăeste utilizarea limbajului. Copiii dezvoltă sisteme interne de reprezentare a lumii, care le permitsă descrie oameni, evenimente şi sentimente. Ei încep să utilizeze simboluri chiar şi la joacă,pretinzând, de exemplu, că o carte pe care o împing pe podea este o maşină, un băŃ cu care sejoacă îl folosesc pe post de mitralieră, linguriŃă etc. Deşi în această fază gândirea copiilor estemai avansată decât în faza precedentă, ea este încă inferioară calitativ gândirii adulŃilor. Caexemplu în acest sens, putem aminti de gândirea egocentrică a copiilor aflaŃi în fazapreoperaŃională, în care lumea este văzută doar din perspectiva proprie a copilului. În aceastăfază, copiii consideră că perspectiva şi gradul lor de cunoştinŃe sunt identice la toatepersoanele. Astfel, poveştile copiilor şi explicaŃiile date de ei adulŃilor pot fi extrem deneuniforme, dat fiind că nu sunt descrise în nici un context. De exemplu, un copil, în faza 19
  12. 12. aceasta, ar putea începe să povestească afirmând: „El nu mă lasă să merg”, fără a menŃionacine este „el” sau unde vroia copilul să meargă. Gândirea egocentrică apare şi atunci cândcopilul participă la jocuri, în care se ascunde. De exemplu, copiii de doi-trei ani se ascundfrecvent cu faŃa la perete, acoperindu-şi ochii, deşi ei sunt complet la vedere. Lor li se pare cădacă ei nu pot vedea, nici ceilalŃi nu-i vor putea vedea, dat fiind că ei consideră că şi ceilalŃivăd acelaşi lucru. O altă deficienŃă a copilului aflat în stadiul preoperaŃional este demonstrată deprincipiul conservării, ce constă în înŃelegerea faptului că nu există legătură între cantitate şiaspectul fizic al obiectelor. Copiii ce nu şi-au însuşit acest principiu nu-şi dau seama decantitatea, volumul sau de faptul că lungimea unui obiect nu se schimbă, atunci când seschimbă forma sau configuraŃia sa. Întrebarea privind cele două pahare (din experimentulamintit mai sus, cu care am început discuŃia privind dezvoltarea cognitivă) ilustrează acest faptîn mod clar. Copiii care nu înŃeleg principiul conservării afirmă, invariabil, că s-a schimbatcantitatea de lichid, când acesta a fost turnat dintr-un pahar într-altul; ei nu pot înŃelege că otransformare a aspectului nu implică şi o transformare a cantităŃii. În schimb, copilului i se parelogic că a avut loc o modificare a cantităŃii, la fel cum adultul consideră că nu a avut loc nici oastfel de modificare. Există o serie de alte căi, unele de-a dreptul surprinzătoare, prin care absenŃaînŃelegerii principiului de conservare afectează răspunsurile copiilor. Cercetările demonstreazăcă evenimente, principii etc. nepuse sub semnul întrebării de către adulŃi, pot fi completneînŃelese de către copiii aflaŃi în stadiul preoperaŃional, aceştia înŃelegând conceptul deconservare abia în următorul stadiu de dezvoltare cognitivă. c) Stadiul operaŃiilor concrete (7 – 12 ani) – Începutul acestui stadiu este marcat deînsuşirea principiului conservării. Totuşi, există încă unele aspecte ale conservării (cum ar ficonservarea volumului sau a greutăŃii), care nu sunt complet înŃelese de către copil timp de maimulŃi ani. Pe durata acestui stadiu, copiii dezvoltă capacitatea de a gândi într-o manieră mailogică, ei începând să treacă peste unele caracteristici egocentrice ale perioadeipreoperaŃionale. Unul dintre principiile majore pe care copiii le învaŃă în acest stadiu estereversibilitatea, ideea conform căreia anumite modificări sunt reversibile, prin inversarea uneiacŃiuni precedente. De exemplu, copiii aflaŃi în faza operaŃională concretă pot înŃelege, dacă obilă de plastilină este rulată pentru a căpăta o formă alungită este posibil să recreăm bila 20
  13. 13. originală, prin inversarea acŃiunii. Ei pot chiar să abstractizeze în minte acest principiu, fără a finevoie să vadă această acŃiune desfăşurându-se în faŃa lor. Deşi copiii realizează importanteprogrese în privinŃa capacităŃilor logice în acest stadiu, există încă o limitare majoră în gândirealor: ei sunt legaŃi, în mare parte de realitatea concretă, fizică a lumii. De cele mai multe ori, eiau dificultăŃi în înŃelegerea problemelor abstracte, ipotetice. d) Stadiul operaŃiilor formale (de la 12 ani până ce devin adulŃi). Acest stadiuproduce o nouă manieră de gândire şi anume abstractă, formală, logică. Gândirea nu mai estelegată de evenimentele observate în mediu, ci face uz de tehnici logice în vederea rezolvăriiproblemelor. ApariŃia gândirii operaŃional-formale este utilizată prin modul de abordare a„problemei pendulului”, născocită de Piaget (Piaget & Inhelder, 1958). Copilul este întrebatcare sunt cauzele ce determină viteza de oscilare a pendulului. Oare să fie lungimea firului,greutatea pendulului sau forŃa cu care este împins pendulul? Răspunsul corect este lungimeafirului. Copiii aflaŃi în stadiul operaŃiilor concrete abordează problema la întâmplare, fără unplan logic de acŃiune. De exemplu, ei pot schimba simultan lungimea firului, greutatea atârnatăde fir şi forŃa cu care împing pendulul. Dat fiind că ei variază toŃi cei trei factori în acelaşi timp,nu pot să-şi dea seama care factor este cel esenŃial. Din contră, copiii aflaŃi în stadiul operaŃiilorformale abordează problema în mod sistematic. AcŃionând ca şi cum ar fi cercetători ceefectuează un experiment, ei examinează efectele schimbărilor provocate doar de o singurăvariabilă la un moment dat. Această capacitate de excludere a posibilităŃilor concurente estecaracteristică gândirii formale. Deşi acest tip de gândire apare în timpul adolescenŃei, aceastaeste utilizată doar uneori (Burbules şi Linn, 1988). Mai mult decât atât, se pare că mulŃiindivizi nu ating niciodată această fază; majoritatea studiilor arată că doar 40-60% dintrestudenŃi şi adulŃi absolvenŃi de facultate au atins complet această fază, existând unele estimăriconform cărora acest procentaj scade la 25% pentru restul populaŃiei adulte (Keating şi Clark,1980). În plus, în cadrul anumitor culturi (în special cele mai puŃin complexe din punct devedere tehnologic decât societăŃile vestice) aproape nimeni nu atinge stadiul operaŃiilor formale(Chandler, 1976; Super, 1980). Desigur, munca de cercetare a lui J.Piaget a avut un impact deosebit asupra teorieieducaŃionale, în special în Europa secolului XX. El a fost preocupat de dezvoltarea metodelorgândirii şi limbajului la copii, examinând la aceştia conceptele de număr, spaŃiu, geometrie,logică, realitate fizică, judecată morală etc. Totodată, J.Piaget a considerat că explorând mediul 21
  14. 14. lor înconjurător, copiii ajung la propriile concepŃii cognitive asupra realităŃii. Prin continuainteracŃiune cu mediul ce-i înconjoară, ei pot adăuga, rearanja sau rearmoniza concepŃiiledespre lume. Aşa încât J.Piaget a ajuns să afirme că inteligenŃa umană se dezvoltă treptat, înetape, fiecare din acestea sporind înŃelegerea lumii de către individ într-o modalitate nouă şicomplexă. 3. Dezvoltarea morală şi cognitivă sau distingerea binelui de rău (Lawrence Kohlberg) Vom începe cu o relatare. În Europa, o femeie este pe moarte datorită unei formespeciale de cancer. Singurul medicament considerat de către doctori că ar putea s-o salveze esteo formă de radiu, descoperită recent de un farmacist din acelaşi oraş. Fabricareamedicamentului este costisitoare, iar farmacistul pretinde de 10 ori preŃul de cost, adică 2.000dolari, pentru o doză mică. Heinz, soŃul femeii bolnave, trece pe la toate cunoştinŃele pentru aîmprumuta bani, dar el nu poate strânge decât aproximativ 1.000 de dolari. El îi spunefarmacistului că soŃia sa este pe moarte, rugându-l pe acesta să-i vândă medicamentul maiieftin sau să-i permită să plătească mai târziu. Farmacistul răspunde: „Nu, eu am descoperitmedicamentul şi vreau să fac bani cu el”. Heinz este disperat şi ia în considerare posibilitateade a da o spargere la farmacia respectivă şi de a fura medicamentul pentru soŃia sa. Ce l-aŃisfătui pe Heinz să facă? În opinia psihologului Lawrence Kohlberg (după Feldman, R.S., Essentials ofUnderstanding Psychology, second edition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc., 1994), sfatul pe care-l veŃi da lui Heinz reflectează nivelul dumneavoastră dedezvoltarea morală. Conform lui L.Kohlberg, oamenii trec printr-o serie de faze legate deevoluŃia spiritului lor de dreptate şi de raŃionamentul utilizat în judecata morală (Kohlberg,1984). În mare parte datorită diferitelor deficienŃe cognitive descrise de Piaget, copiiipreadolescenŃi tind să judece fie în baza unor reguli concrete, invariabile („Este întotdeauna răusă furi” sau „Voi fi pedepsit dacă fur”), fie în baza regulilor societăŃii („Oamenii buni nu fură”sau „Ce-ar fi dacă toŃi ar fura”?). Totuşi, adolescenŃii pot raŃiona şi într-un plan superior, atingând, în mod tipic, fazaoperaŃională formală de dezvoltarea cognitivă a lui Piaget. Prin faptul că pot înŃelege principii 22
  15. 15. morale largi, ei realizează şi că moralitatea nu înseamnă totdeauna doar „alb şi negru” şi că un anume conflict poate avea loc şi între 2 norme acceptate din punct de vedere social. Kohlberg (1984) a sugerat că schimbările ce apar în judecata morală pot fi cel mai bine înŃelese ca o secvenŃă pe 3 niveluri, care, la rândul ei, se împarte în 6 faze. Aceste niveluri şi faze, împreună cu eşantioane de subiecŃi raŃionând în fiecare fază, le vom descrie în tabelul următor şi anume: • SecvenŃa lui L.Kohlberg privind raŃionamentul moral2 RaŃionamentul moral al subiecŃilor Nivelul Faza În favoarea furtului Împotriva furtului Faza 1. Orientarea „Dacă îŃi laşi soŃia să „Nu ar trebui să furi doctoria spre supunere şi moară, vei avea pentru că vei fi prins şi trimis pedeapsă: În această probleme. Vei fi la închisoare. Dacă reuşeşti să fază, indivizii se acuzat că nu ai scapi, nu vei mai avea linişte, supun regulilor pentru cheltuit banii necesari la gândul că poliŃia te poate a evita pedeapsa, pentru a o salva şi va prinde în orice moment”. supunerea fiind avea loc o cercetare aNivelul 1: acceptată ca un lucru ta şi a farmacistului,Moralitatea firesc. ca fiind responsabilipreconvenŃională: la de moartea soŃiei”.acest nivel, interesele Faza 2. Orientarea „Dacă se întâmplă să „Probabil că nu vei primi aniconcrete ale spre răsplată: În fii prins, poŃi da mulŃi de puşcărie dacă furiindividului sunt această fază, regulile medicamentul înapoi medicamentul, dar, probabil,considerate în funcŃie sunt respectate doar în şi nu vei primi o soŃia ta va muri înainte ca tude răsplată sau folos personal. condamnare mare. Nu să te eliberezi, aşa că n-aipedeapsă Supunerea apare doar va fi mare problemă făcut nimic bun. Dacă soŃia ta ca urmare a răsplatei pentru tine să stai moare, nu trebuie să te acuzi primite. puŃin în puşcărie, dacă pe tine însuŃi, nu este vina ta soŃia ta va fi lângă tine că ea are cancer”. atunci când vei fi eliberat”. 2 Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology, second edition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc.,1994 23
  16. 16. RaŃionamentul moral al subiecŃilor Nivelul Faza În favoarea furtului Împotriva furtului Faza 3. Moralitatea de „Nimeni nu va „Nu doar farmacistul te va „băiat bun”: în această considera că eşti rău considera ca pe un infractor; fază, indivizii arată dacă furi toŃi vor gândi la fel. După ce interes în a-i respecta medicamentul, dar vei fura medicamentul, te vei pe ceilalŃi şi a face familia ta te va simŃi rău la gândul că Ńi-aiNivelul 2: ceea ce se aşteaptă de considera un soŃ dezonorat familia şi pe tineMoralitatea la ei. inuman dacă nu furi. însuŃi; nu vei mai putea priviconvenŃională: La Dacă-Ńi laşi soŃia să pe nimeni în faŃă”.acest nivel, indivizii moară, nu vei maiabordează problema putea privi pe nimenimorală în calitate de în faŃă”.membri ai societăŃii. Faza 4. Moralitatea „Dacă ai sentimentul „Eşti disperat şi poŃi să nu-ŃiEi sunt interesaŃi să autorităŃii şi onoarei, nu-Ńi vei lăsa dai seama că faci ceva răufacă plăcere celorlalŃi, menŃinerii ordinii soŃia să moară doar atunci când furiacŃionând ca buni sociale: în această pentru că Ńi-e frică să medicamentul. Dar, după cemembri ai societăŃii. fază, indivizii se faci singurul lucru vei fi trimis la puşcărie, vei conformează regulilor care ar salva-o. Te vei şti că ai făcut ceva rău. Te vei societăŃii şi consideră simŃi mereu vinovat simŃi mereu vinovat pentru că este „bine” ceea ce de moartea ei, dacă lipsa de onestitate şi pentru societatea consideră nu-Ńi faci datoria faŃă încălcarea legii”. că este bine. de ea”. Faza 5. Moralitatea „Vei pierde respectul „ÎŃi vei pierde poziŃia şi contractului, celorlalŃi oameni, nu-l respectul în cadrul drepturilor individuale vei câştiga, în caz că comunităŃii şi vei încălcaNivelul 3: şi legii acceptate în nu furi. Dacă-Ńi laşi legea. Vei pierde respectulMoralitatea mod democratic: soŃia să moară, acest faŃă de sine dacă te laşipostconvenŃională: la indivizii, în această lucru se va întâmpla copleşit de emoŃie şi uiŃi ceeaacest nivel, indivizii fază, fac ceea ce e din cauza fricii, nu din ce este important pe termenutilizează principiile corect din spirit de cauza raŃiunii. Aşa că, lung”.morale considerate ca obligaŃie, faŃă de vei pierde respectulfiind cu aplicabilitate legile acceptate în faŃă de sine şi,mai largă decât cele cadrul societăŃii. Ei probabil, şi respectulale unei anume înŃeleg că legile pot fi semenilor tăi faŃă desocietăŃi. modificate, ca parte a tine”. schimbărilor dintr-un contract social implicit. 24
  17. 17. RaŃionamentul moral al subiecŃilorNivelul Faza În favoarea furtului Împotriva furtului Faza 6. Moralitatea „Dacă nu furi „Dacă furi medicamentul, nu principiilor medicamentul şi îŃi vei fi acuzat de ceilalŃi individuale şi laşi soŃia să moară, te oameni, dar tu însuŃi te vei conştiinŃei: în faza vei autocondamna mai condamna pentru că nu te-ai finală, un individ se târziu. Nu vei fi acuzat comportat aşa cum Ńi-au cerut supune legilor pentru şi te vei fi comportat propria conştiinŃă şi normele că ele se bazează pe conform legilor, dar onestităŃii”. principiile eticii nu te vei fi comportat universale. Nu sunt conform normelor respectate legile ce propriei conştiinŃe”. încalcă principiile. Sistemul de categorii al lui L.Kohlberg presupune că oamenii trec prin 6 faze, într-oordine fixă, şi că ei nu sunt capabili să atingă ultima fază înainte de vârsta de 13 ani – înprincipal, datorită lipsurilor în dezvoltarea cognitivă, ce nu sunt depăşite până la această vârstă.Totuşi, mulŃi oameni nu ating niciodată cel mai înalt nivel de judecată morală. De fapt,L.Kohlberg sugerează că doar aproximativ 25% din adulŃi depăşesc faza 4 a modelului său. Cercetări amănunŃite au arătat că fazele identificate de L.Kohlberg furnizează, îngeneral, o reprezentare validă a dezvoltării morale. Dar, cercetările ridică, de asemenea,anumite probleme metodologice. O problemă majoră este că procedura lui Kohlberg măsoarăjudecăŃile morale, nu comportamentul. Deşi teoria sa pare a fi un raport general corect almodului de dezvoltare a judecăŃii morale, unele cercetări au concluzionat că aceste judecăŃi nusunt întotdeauna legate de comportamentul moral (Snarey, 1985; Malinovscki şi Smith, 1985;Damon, 1988). Pe de altă parte, alŃi cercetători susŃin existenŃa relaŃiei dintre judecăŃile moraleşi comportament. De exemplu, un studiu afirmă că elevii cei mai înclinaŃi spre a comite acte denesupunere civilă au fost cei ale căror judecăŃi morale erau la cele mai înalte niveluri (Candeeşi Kohlberg, 1987). Totuşi, dovezile în această privinŃă sunt contradictorii; a şti să deosebeştibinele de rău nu înseamnă că vei acŃiona mereu conform judecăŃilor noastre (Darley şi Schultz,1990; Denton şi Krebs, 1990; Thoma, Rest şi Davison, 1991). 4. Dezvoltarea psihosexuală – Sigmund Freud Stadiile de dezvoltare psihosexuală descrise de S.Freud sunt următoarele: stadiul oral(între O-1 an), stadiul anal (între 1-2 ani), stadiul falic (între 4-5/6 ani), perioada de latenŃă(între 6-12 ani) şi stadiul genital (după pubertate). S.Freud a fost preocupat, mai ales, de 25
  18. 18. analiza şi descrierea stagiilor pregenitale de dezvoltare, întrucât, consideră el, primii cinci anide viaŃă sunt esenŃiali în formarea personalităŃii. I.4. Laturile personalităŃii Parte componentă a teoriei trăsăturilor, viziunea europeană asupra structurii depersonalitate cuprinde referiri şi la laturile fundamentale, între care în psihologia româneascăse tratează: latura dinamico-energetică (temperamentul), latura instrumental-operaŃională(aptitudinile) şi latura relaŃional-valorică (caracterul). a. Studiul temperamentului porneşte de la concepŃia tipologică ce se referă laclasificarea persoanelor în tipuri şi la criteriile după care se efectuează aceasta. Potrivit acesteiconcepŃii, tipul este o asociere de trăsături pregnante, consistente şi cu valoare semnificativă.Această concepŃie se află la intersecŃia dintre idiografic şi nomotetic, urmărind selectarea unortrăsături comune proprii unei categorii de persoane, selectare bazată pe criterii valide. Se evităutilizarea unor criterii nesemnificative, recurgerea forŃată la unele apropieri, dar şi lărgireanejustificată a structurii tipologice. Primele încercări de tipologizare aparŃin medicilor Hipocratşi Galen, fără o fundamentare teoretică, dar bazate pe o bogată experienŃă medicală. De altfel,chiar denumirea celor patru tipuri temperamentale - coleric, sangvin, flegmatic, melancolic –provine de la viziunea lui Hipocrat cu privire la umorile organice (fierea galbenă, sânge,flegmă, fierea neagră). Literatura psihologică semnalează tipologiile constituŃionale bazate peraporturi cantitative dintre diferite dimensiuni ale corpului. Principalele tipuri constituŃionalesunt: brevilin (cu dimensiuni orizontale accentuate), longilin (cu dimensiuni verticaleaccentuate) şi tipul intermediar. ContribuŃii remarcabile în domeniul tipologiilor constituŃionalele-au avut E.Kretschmer (1921) care distinge tipurile: picnic (membre scurte, gât scurt,abdomen şi torace bine dezvoltate), întâlnit şi în cazul maniacilor depresivi; astenic-leptosom(membre lungi, gât mai lung, trunchi mai puŃin dezvoltat), întâlnit şi în cazul schizofrenilor;atletic (torace şi musculatură dezvoltată), întâlnit parŃial şi în cazul epilepticilor; precum şi W.Scheldon (1927) care distinge tipul somatic-endomorf cu dezvoltare accentuată a viscerelor,având corespondent temperamental visceroton (relaxat, comunicativ, dorinŃă de confort); tipulmezomorf cu dezvoltarea sistemului osos şi muscular, având corespondent temperamentul 26
  19. 19. somatoton (energic, dominator, curajos, agresiv) şi tipul ectomorf cu constituŃie corporalăastenică, având corespondent temperamentul cerebroton (reŃinut, izolat, inhibat, încordat,meditativ). Autorii menŃionaŃi constată o anumită corspondenŃă dintre constituŃia corporală şiprofilul psihiatric sau cel psihologic. Alte cercetări au demonstrat relaŃia dintre tipurile de activitate nervoasă superioară şitemperament, pornind de la teoria pavloviană. În această viziune s-au avut în vedere cele treicriterii de determinare a tipurilor de activitate nervoasă superioară şi anume: forŃa sau energiasistemului nervos pe baza căruia s-a determinat un tip puternic şi unul slab; echilibrul dintreexcitaŃie şi inhibiŃie, de la care s-a determinat un tip echilibrat şi unul neechilibrat; mobilitateaproceselor nervoase, în funcŃie de care avem un tip mobil şi unul inert. Din combinareaacestora s-au determinat tipurile fundamentale de activitate nervoasă superioară: a) tipputernic, neechilibrat care ar corela cu temperamentul coleric; b) tip puternic, echilibrat şimobil, care conduce la temperamentul sangvin; c) tipul puternic, echilibrat, inert egal cutemperamentul flegmatic; d) tipul slab care ne trimite la temperamentul melancolic. Caracteristicile temperamentale pot fi rezumate astfel: colericul este reactiv, excitabil,schimbător, agresiv uneori, optimist; sangvinul este sociabil, săritor, vivace, cu spirit de grup,cu aptitudini de conducere, uneori suprficial; flegmaticul este pasiv, grijuliu, îngândurat,paşnic, controlat, demn de încredere, temperat, calm; melancolicul este trist, anxios, rigid,sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, liniştit. H.Remplein (1965) realizează o amplă descriere a temperamentelor pornind de la obivalenŃă concomitentă a acestora, ceea ce face ca nici un temperament să nu poată fiprivilegiat, prezentând şi manifestări avantajoase şi neavantajoase, ca de exemplu flegmaticulcare este echilibrat, calm, tolerant, răbdător, perseverent, cugetat, dar şi cu reactivitate redusă,cu adaptare scăzută, calculat peste măsură, monoton, pedant, comod. O altă tipologie aparŃine lui C.G. Jung, cu referire la firea umană: tipul extravert cuorientare predominantă spre lumea exterioară, un tip perceptiv; tipul introvert, orientat cuprecădere spre lumea interioară, spre sine, fiind un tip imaginativ. Între aceste extreme se aflătipul intermediar sau ambivert. H.Eysenck, pornind de la tipologia jungiană la care adaugă şi criteriul nevrotismuluisau al echilibrului afectiv (tip echilibrat versus tip neechilibrat afectiv) încearcă o mixare şi ocorelaŃie cu temperamentele clasice, după cum urmează: colericul este extravert şi neechilibrat 27
  20. 20. afectiv; sangvinul este extravert şi echilibrat afectiv; flegmaticul este introvert-echilibratafectiv, iar melancolicul intovert-neechilibrat afectiv. Elementele definitorii în caracterizarea temperamentelor sunt: a) temperamente pure nuexită, predominând intermediarii aflaŃi între temperamentele plasate în proximitate (întrecoleric şi sangvin, între sangvin şi flegmatic etc.); b) din punctul de vedere al determinanŃilorpersonalităŃii (ereditate şi mediu), temperamentul este predominant ereditar; c) temperamentulnu se schimbă, ci doar se maschează sub influenŃa condiŃiilor sociale sau a autocontrolului; d)temperamentul exprimă latura comportamentală a personalităŃii, fiind cea mai accesibilăobservaŃiei, în acest sens exprimând forma de manifestare a persoanei; e) temperamentul nu seraportează la valoarea umană, deci nu se poate aprecia ca bun sau rău; f) cunoaştereatemperamentului este necesară pentru orientarea şcolară şi profesională, fără însă a devenicriteriu de selecŃie. b. Aptitudinile constituie latura instrumental-operaŃională a personalităŃii şi reprezintăînsuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumiteforme de activitate. În esenŃă, se aplică criteriul performanŃial în analiza posibilităŃilor de acŃiune aleindividului. În raport cu deprinderea, ca o componentă automatizată a activităŃii prin care serealizează un rezultat de nivel mediu, obişnuit, putând fi obŃinut de orice persoană, aptitudineamijloceşte performanŃa supramedie în activitate, fiind o însuşire deosebită, proprie numaianumitor persoane. Din punct de vedere al determinanŃilor personalităŃii, aptitudinea prezintăpremise dispoziŃionale, naturale, dar se dezvoltă numai în condiŃii favorizante (contextul socialşi activitate susŃinută). Este vorba de un proces continu care se desfăşoară între ereditar şidobândit, în care atitudinea pozitivă faŃă de muncă mediază realizarea individuală, în timp ceatitudinea negativă faŃă de muncă duce la ratare. Talentul reprezintă o combinare originală deaptitudini ca o condiŃie asiguratorie pentru manifestarea activităŃilor creative. Dacă aceastăactivitate creatoare capătă valoare istorico-socială, ea se fundamentează pe o formă superioarăde dezvoltare şi manifestare a aptitudinilor proprie omului de geniu. „Capul unui om de talent eca o sală iluminată, cu pereŃi şi oglinzi. De afară vin ideile, într-adevăr reci şi indiferente – darce societate, ce petrecere găsesc!“ (M. Eminescu). Caracteristicile principale ale aptitudinilorconstau în aceea că de cele mai multe ori nu se manifestă singular, ci în complexe aptitudinale(vezi personalităŃile renascentiste sau G. Enescu), apărând şi fenomene compensatorii, care 28
  21. 21. dezvăluie grade diferite de manifestare a nivelurilor aptitudinale, fără ca prin aceasta să fieprejudiciată structura integrală a omului de talent; talentul se fixează ca urmare a unei munciasidue corelată cu un puternic efort de voinŃă. După M.Golu (2000) vorbim de aptitudinigenerale (acea aptitudine care este solicitată şi care intervine în orice tip de activitate a omuluisau în rezolvarea de sarcini) şi aptitudini speciale (reprezintă structuri instrumentale alepersonalităŃi care asigură obŃinerea de performanŃe deasupra mediei în anumite sfereparticulare de activitate profesională). Există atât modalităŃi empirice, cât şi modalităŃi ştiinŃifice de descoperire aaptitudinilor. Printre cele empirice menŃionăm: precocitatea, care după A. Roşca, poate fiaparentă sau falsă (urmare a educaŃiei sau a „dopării”) şi poate fi reală sau congenitală (care afăcut ca Mozart să compună la 5 ani, Hayden la 6 ani, Enescu la 10 ani etc.). Precocitatea, caindiciu al aptitudinii, nu trebuie absolutizată, existând destule cazuri de talente târzii (Flaubert,Cervantes etc.). Interesul poate fi un simptom al înzestrării, deşi, dacă o aptitudine specialăatrage după sine şi un interes cristalizat în domeniul concret de manifestare, invers lucrurile nustau la fel, adică un interes aparte pentru o activitate (muzicală, picturală, sportivă) nu seînsoŃeşte cu necesitate şi de o aptitudine corespunzătoare. Calitatea superioară a produsuluiactivităŃii (compuneri, rezolvări euristice de probleme etc.) reprezintă şi ea tot o modalitateempirică de descoperire a aptitudinilor. Urmează ritmul evoluŃiei talentului, de obicei accentuatşi fără a sări stadii de dezvoltare (ci doar a le accelera; vezi copiii supradotaŃi), factorul succescare însoŃeşte, de obicei, performanŃa, dar nu întotdeauna dezvăluind talent şi nu întotdeauna odată cu dezvăluirea talentului (impresionismul în pictură obŃine succes cu mult timp dupăapariŃia sa). Aptitudinile se clasifică în aptitudini simple-elementare, care se sprijină pe un tipomogen de operaŃii (auz absolut, acuitate vizuală), şi aptitudini complexe, bazate pe un procesde interacŃiune, ele determinând stiluri. Există aptitudini complexe generale (inteligenŃă, spiritde observaŃie) şi aptitudini complexe speciale (didactice, artistice). InteligenŃa - ca aptitudinecomplexă generală - prezintă structuri operaŃionale dotate cu calităŃi de tipul complexităŃii,flexibilităŃii, fluidităŃii, productivităŃii, prin care se asigură eficienŃa conduitei. Astfel,inteligenŃa este reprezentată ca un sistem de însuşiri stabile propriu individului şi care la om semanifestă ca un mod calitativ de activitate intelectuală evaluat după randamentul învăŃării,după uşurinŃa şi profunzimea înŃelegerii, după modul de rezolvare a problemelor. 29
  22. 22. Cea de-a treia latură a personalităŃii este cea relaŃional-valorică - caracterul. EsterelaŃională pentru că exprimă un complex de atitudini stabilizate faŃă de realitate, fie ea dinafara persoanei, fie faŃă de propria persoană. Prin urmare, orice atitudine se manifestă constantşi durabil în fapte de conduită, reprezentând prin aceasta caracterul relaŃional eu- celălalt. Înceea ce priveşte atributul valoric, persoana exprimă prin conduita adoptată valorile după carese conduce şi chiar caracterul, ca latură de conŃinut al personalităŃii, redă valoarea putându-sevorbi despre caracter bun sau rău. În esenŃă, caracterul este definit de trăsături esenŃiale care se exprimă în activitate şimanifestă o relativă stabilitate. De aceea, caracterul, spre deosebire de temperament care esteextrem de accesibil, trebuie urmărit timp îndelungat pentru a putea deduce constantacomportamentală. Elementele sistemului caracterial sunt atitudinile, ca modalităŃi relativconstante de raportare a persoanei faŃă de alŃii şi faŃă de sine. Orice atitudine dispune de ocomponentă cognitivă, o componentă afectivă ce atrage după sine evaluarea, şi de ocomponentă comportamentală, ca o cale de acŃiune în raport cu obiectul atitudinii. Caracteristicile principale ale caracterului se referă la considerarea acestuia cainstanŃă de control conştientă, ca expresie a conŃinutului şi a valorii personalităŃii, ca latură apersonalităŃii mai puŃin condiŃionată ereditar şi îndeosebi dobândită, fiind ca urmaredisponibilă pentru formare şi educare. În dependenŃă de aceste caracteristici, sistemul deatitudini, propriu caracterului, devine un sistem bipolar în care orice tip de atitudine poatetraversa caracteristici specifice de la polul pozitiv la cel negativ, sau invers. Principalele trăsături atitudinale ale caracterului sunt, pe de-o parte, trăsăturilederivate din orientarea persoanei (orientare faŃă de alŃii - sociabilitate, sinceritate, corectitudineversus individualism, indiferenŃă; orientare faŃă de sine - modestie, demnitate versusîngâmfare, laşitate; orientare faŃă de activitate - hărnicie, punctualitate versus neglijenŃă, lene),iar, pe de altă parte, trăsături derivate din voinŃa omului (fermitate, hotărâre, perseverenŃă,curaj, spirit de iniŃiativă). Trăsăturile de caracter se formează şi se organizează în structura depersonalitate, fiind de aceea în atenŃia educatorilor. Ca orice sistem, sistemul de personalitate se caracterizează prin integralitatea sa.Numai din considerente strict didactice sau datorită unor obiective precise de cercetareştiinŃifică, laturile personalităŃii se „tratează” strict analitic. În realitate, între laturilepersonalităŃii, ca elemente de sine stătătoare, în ansamblu se produc relaŃii interacŃionale, de 30
  23. 23. interinfluenŃare, de posibile compensări, de feed-back (efectul unei laturi asupra alteiaresimŃindu-se înapoi la sursă), dar prezentând o anume ierarhie în care caracterul dominăasupra celorlalte două laturi, ca instanŃă de control, reglaj şi valorificare. RelaŃiile dintrecaracter, aptitudini şi temperament se manifestă variat în conduita persoanei, putând căpătaunele aspecte precum: temperamentul se reflectă în manifestarea trăsăturilor de caracter, astfelperseverenŃa este pregnant avantajată de temperamentul flegmatic, iar spiritul de iniŃiativă maiales de cel coleric şi sangvin; pe de altă parte, caracterul influenŃează pozitiv sau negativcaracteristicile temperamentale (un coleric calat pe trăsături pozitive de caracter se manifestăactiv, prin înfruntarea greutăŃilor, prin trăsături volitive accentuate, tot aşa cum un coleric calatpe trăsături negative de caracter se manifestă ca o persoană iritabilă, agresivă, nerăbdătoare,dominatoare etc.). Există o relaŃie directă între caracter şi aptitudini, caracterul punând învaloare capacităŃile atunci când se produc atitudini pozitive faŃă de sine şi faŃă de muncă, sauconducând la ratarea talentului când se produc atitudini negative faŃă de muncă. Totodată,descoperirea unor aptitudini poate schimba şi atitudinile faŃă de anumite tipuri de activităŃi(deja anumite aptitudini sportive decoperite la unii tineri a schimbat atitudinea părinŃilor faŃă deastfel de „profesie”). În sfârşit, există o relaŃie între temperament şi aptitudini, în sensul căaptitudini de acelaşi fel pot să apară la orice temperament, iar influenŃa temperamentuluiasupra valorificării aptitudinale se exprimă nu în valoarea produsului realizat cu talent, ci înstilul de realizare a acestuia (mai ales în domeniul artistic). În concluzie, sistemul de personalitate este unitar, compus din laturi relativ specificeaflate în interacŃiune şi ierarhizate, unde temperamentul este neutral, reprezentând forma demanifestare, caracterul defineşte valoarea personalităŃii, conŃinutul acesteia, iar aptitudinile seinvestesc în activitate şi se apreciază după rezultate. 1.5. Personalitatea individului şi relaŃiile interpersonale Aşa cum am rătat anterior, personalitatea se caracterizează prin două trăsăturifundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăireinterioară relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităŃi şitotalităŃi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şireprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităŃii, pentru ca persoana să poată face faŃăunor schimbări capitale ale condiŃiilor de viaŃă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de 31
  24. 24. organizare cu o anumită funcŃionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este, în fond,aşa cum s-a anticipat, o structură. În ciuda faptului că personalitatea se defineşte prin existenŃaunei organizări stabile, prin consistenŃă şi nivel ridicat de integrare, ea nu îşi pierde atributuldinamicului. Ea ne oferă permanent alături de un tablou al stărilor şi un tablou al transformărilor, alproceselor care se desfăşoară în forme şi ritmuri diferite. Acestea sunt condiŃionate, pe de oparte de interrelaŃiile şi variaŃiile componentelor interne, iar pe de altă parte, de variabilitatearelaŃiilor omului cu ambianŃa, cu grupul şi societatea. Corespunzător, putem vorbi de douăplanuri ale dinamicii personalităŃii: unul individual şi altul social. În definirea personalităŃii se apelează frecvent la formula personalitatea este unică şinerepetabilă. Iar atributul de individualitate, ataşat personalităŃii, accentueaza aceastăsemnificaŃie. Cea mai mare parte dintre cercetători au pus în centrul atenŃiei legătura dintrestructura şi convertirea acesteia în comportament, evidenŃiindu-se anumite proprietăŃi, trăsături,dinamici interne sau factori caracteristici care determină comportamentele individuale. Grupul, societatea, reprezintă mediul specific de existenŃă a personalităŃii, cadrulnatural de manifestare şi realizare a ei. Omul se defineşte pe sine ca personalitate în relaŃiile cu ceilalŃi semeni, cu societatea înansamblul ei. ExistenŃa omului în lume nu este cea a sa individuală, ci şi a familiei sale, aclasei sale, a naŃiunii sale. El trăieste şi acŃionează având conştiinŃa apartenenŃei la un grup. Dela dinamica personalităŃii în plan individual trebuie să se treacă şi la dinamica ei în plan social.Se observă în urma măsurătorilor diferenŃe între datele măsurătorilor asupra proceselor psihiceşi actelor comportamentale la indivizi luaŃi izolat şi datele măsurătorilor aceloraşi variabile încadrul social. În continuare, ca o consecinŃă directă a celor detaliate până în momentul de faŃă,dezbaterea problematicii personalităŃii se va face într-un cadru mult mai restrăns, raportându-ne la specificarea subiectului lucrării de faŃă. I.6. Personalitatea sportivului de performanŃă Perspectiva constructivistă aspura personalităŃii acordă un loc central în construireapersonalităŃii, semnificaŃiei autoaprecierii şi autopercepŃiei. Din acest punct de vedere, „materiaprimă” din care este construită personalitatea este considerată a fi comportamentul. În acest sens, se consideră că eul propriu se construieşte prin confruntarea imaginilorcelorlalŃi despre sine comparând această multitudine de euri manifestată prin roluri pe care le 32
  25. 25. joacă individul în raport cu situaŃia socială. Modelul operaŃional al personalităŃii permiteexplorarea devenirii personalităŃii ca unitate, în zona de contact dintre subsistemul sinelui şisubsistemul grupului social de referinŃă ce se află în permanenŃă în relaŃia cu socialul general. Din perspectiva analizei concrete, personalitatea sportivului de performanŃă ar putea fiexprimată prin notele valorice definitorii reflectate în individualitatea sportivului şi prinintegrarea acestora în colectivitate. M. Epuran ((2001) oferă o sinteză conceptuală a modalităŃilor de definire apersonalităŃii şi stabileşte unele direcŃii principale ale analizei personalităŃii sportive, dindiverse perspective: a) estimarea eficienŃei sociale a personalităŃii (teoria identificării cu modelulpersonalităŃii sportivului de performanŃă); b) structura internă a personalităŃii - dispoziŃii, impulsuri, tendinŃe – realitate intrinsecă,existenŃială; c) perspectiva operaŃionalistă - importanŃa expresiilor comportamentale alepersonalităŃii la un moment dat; d) analiza factorială - stabilirea relaŃiilor dintre trăsăturile fundamentale alepersonalităŃii; e) analiza structurală, factorială, cu accent pe latura organizării globale, ierarhizate şiintegrative a personalităŃii; Personalitatea sportivului de performanŃă necesită o abordare sistematică. Perspectivainterdisciplinară asupra personalităŃii are în vedere abordarea acesteia ca o sinteză a generaluluişi particularului, a individualului şi socialului, a experienŃelor şi valorilor care definescmatricea raporturilor dintre factorii sociali, situaŃionali, relaŃional-grupali şi cei ai sinelui. Oricum, „identitatea personalităŃii sportivului de performanŃă se deosebeşte depersonalitatea în genere prin tipul specific al mediului sportiv şi al probei practicate cu unconŃinut anume fizic şi psihic” (Niculescu, M., Personalitatea sportivului de performanŃă,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 47) şi asta pentru că prin practicareasportului, şi mai ales a sportului de performanŃă, care înseamnă deopotrivă împliniri, victorii,realizări, aspiraŃii, dar şi eşecuri, contradicŃii, deznădejde, accidente inerente domeniuluisportiv, personalitatea devine „o carte deschisă” antrenamentelor şi concursurilor, pregătiriifizice şi psihice şi competiŃiilor. Aşa încât, sportivul de performanŃă însumează în structura sa 33
  26. 26. de personalitate ambiŃia, rezistenŃa psihică, încrederea în sine, organizarea, controlul,perseverenŃa, motivaŃia, spiritul de competiŃie sau combativitatea, autocontrolul sau stăpânireade sine, introversia şi extraversia, maturitatea/inteligenŃa emoŃională, empatia, dominanŃa, toateacestea constituind, credem noi, trăsături ale personalităŃii sportivului de performanŃă (uneledin aceste concepte le vom dezbate în capitolele ce urmează). CAPITOLUL II IMAGINEA DE SINE II.1 Definire şi caracterizare generală Abordarea problematicii referitoare la imaginea de sine este de dată relativ recentă,aceasta fiind o structură psihică de ultim timp a psihologiei - una dintre marile tendinŃe alepsihologiei moderne. Premisele formării imaginii de sine - concept polisemantic - se regăsesc,însă, undeva în trecut. Omul nu este readus la ceea ce are ca dat biologic sau prescris social, cipoate ca, la nivel de percepŃie şi acŃiune, să se modifice datorită influenŃelor suferite. - Astfel, imaginea de sine reprezintă expresia concretizată a modului în care se vede o persoană sau se reprezintă pe sine; se referă la perspectiva individuală asupra propriei personalităŃi. Conform DicŃionarului de psihologie (cood. U.Şchiopu, Editura Babel, Bucureşti, 1997, pag. 354), imaginea de sine este „expresia concretizată a modului în care se „vede” o persoană oarecare. Reprezintă trăirea aspectului unificator de coeziune a personalităŃii”. - În psihologie, sinele este considerat ca principiu care exprimă unitatea persoanei, acea calitate de a fi ea însăşi de-a lungul vieŃii sale. „Cunoaşterea de sine este procesul de investigare a acestui principiu unitar, din dorinŃa şi nevoia omului de a conştientiza cât mai mult despre propria persoană şi de a-şi forma o concepŃie despre ea însăşi. Ca atare, sinele devine obiect al cunoaşterii” (Georgeta Dan-Spânoiu, 1980, pag. 7); prin cunoaşterea de sine înŃelegem autoreflectarea cu scopul de a ne defini în primul rând acele trăsături esenŃiale. Dar cum anume se formează imaginea de sine, care sunt elementele sau punctele desprijin în formarea imaginii despre sine? Formarea imaginii de sine constă, în primul rând, într-o construcŃie subiectivă şi implică trei aspecte: a. măsura în care conduita şi motivaŃia 34
  27. 27. influenŃează crearea imaginii de sine; b. elementele pe baza cărora se realizează percepŃiacelorlalŃi; c. importanŃa părerii celorlalŃi în construcŃia acesteia; În formarea imaginii de sine se parcurg mai multe etape: • Eul, în viziunea propriei persoane care îşi realizează „autoportretul" din punctul devedere al personalităŃii în ansamblu. Eul reprezintă imaginea pe care noi o considerămdefinitorie pentru personalitatea noastră. Ca o consecinŃă a construcŃiei propriei imagini de sinese formează şi aprecierea asupra acesteia: pozitivă sau negativă; • Celălalt, conştientizarea faptului că acesta realizează asupra noastră judecata ce are labază modul în care persoana noastră e percepută. Imaginea de sine nu corespunde întotdeaunacu imaginea pe care cei din jur şi-o formează despre noi (reprezentarea impresiilor pe carecredem că le au alte persoane despre noi). • ReflecŃia eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenŃei saunecorespondenŃei între aceasta şi judecata celuilalt. Aşa cum am mai spus, această aprecierepoate declanşa sentimente pozitive sau negative. Totodată, aprecierea e dependentă de tipul de personalitate şi are consecinŃe importanteîn privinŃa integrării sociale. Imaginea de sine se formează pe baza unor anumiŃi factori: ► raportarea persoanei la anumite grupuri sociale, precum familia, cercul de prieteniapropiaŃi, grupul de muncă, grupul religios sau grupul organizaŃiei politice etc., aceste grupuriexercitând influenŃe diferite asupra imaginii de sine; ► pe baza teoriei cu privire la comparările sociale, deoarece oamenii tind să secompare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii. - Aşadar, conceptul de imagine de sine poate fi definit şi ca ansamblul reprezentărilor relative ale propriului corp, ansamblu caracterizat prin elaborare cognitivă, unitate şi organizare. De ce? Întrucât imaginea de sine corespunde activităŃii de organizare proprie individului, funcŃia ei fiind una adaptativă (de protecŃie, stabilizare, integrare şi diferenŃiere). Asupra informaŃiei pe care o primim despre noi înşine începe să acŃioneze gândirea, construind „reprezentarea despre sine”, după modelul reprezentării mediului înconjurător. Prin eforturi mai elaborate de abstractizare se ajunge la conceptul despre sine, un tip de imagine simbolică a ceea ce este omul. În cazul autocunoaşterii, aceste procese prezintă complicaŃii mai mari decât atunci când reflectăm realitatea din afară. Aceasta nu 35
  28. 28. înseamnă că individul, conform acestor reprezentări, se apără de realitatea obiectivă. El nu o percepe idealist, ci acceptabil. Elaborând percepŃii şi trăiri relative cu privire la corpul său, individul se adaptează la realitatea fizică şi socială prin adevărate „strategii personale”. Este ştiut că faptele care se repetă capătă consistenŃă şi se sistematizează în modele de acŃiuni, de idei, de atitudini, constituind trăsăturile caracteristice pentru felul nostru de a acŃiona, de a gândi, de a fi. Aşa cum am precizat anterior, imaginea de sine exprimă reprezentările pe care opersoană şi le face despre sine, reprezintă trăirea unificatoare şi condensată despre sine atuturor forŃelor, stărilor şi dispoziŃiilor personalităŃii, respectiv semnifică felul în care mă vădEu comparativ cu ceilalŃi, ce gândesc despre mine ca existenŃă individuală, cum mă evaluez,cum mă percep în prezenŃa fizică şi cum îmi simt interiorul propriei fiinŃe, ce loc îmi acord înrelaŃie cu ceilalŃi şi în raport cu ei. Imaginea de sine se constituie aşadar într-un constructmintal complex, care se elaborează treptat în cursul evoluŃiei ontogenetice a individului, înparalel şi în strânsă interacŃiune cu elaborarea conştiinŃei lumii obiective, printr-un lung şir deprocese şi operaŃii de comparaŃie, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare (M. Golu,1993). Omul se percepe pe sine însuşi, se autoanalizează şi se autointerpretează mai întâi carealitate fizică, formându-şi o imagine despre Eul fizic, iar apoi se percepe, se autoanalizează şise autointerpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităŃilor, capacităŃilor,aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale, formându-şi, de asemenea o imagine despre Eul săupsihic, spiritual, despre status-ul social. De cele mai multe ori, imaginea pe care Eul şi-o face despre propriul sine se identificăcu senzaŃia globală de „trăire simŃită şi reflectată” specifică sinelui profund, ale cărei rădăcinise află în adâncul fiinŃei psihobiologice a personalităŃii. Cel mai adesea, aceasta se prezintă cao stare latentă de conştienŃă indefinită despre propria fiinŃă şi identitate, formată dininformaŃiile ascendente venite concentric din „mediul de viaŃă” (intern şi extern) care apoi suntgândite, prelucrate şi evaluate la nivelul cunoştinŃei. Aceasta este o imagine statică, oarecum vagă, ca o structură de fond legată de resurselepsihoenergetice şi constituŃionale ale organismului, care se infuzează în întreaga personalitate,conturându-i structurile, pentru ca apoi să-i traseze cadrele majore de identificare. Însă, 36
  29. 29. imaginea de sine este în acelaşi timp congruentă funcŃionării personalităŃii, ceea ce înseamnăcă are şi o latură funcŃională, operaŃională, orientată spre anumite finalităŃi adaptive. Imaginea de sine este situată între Sine şi Eu, fără a fi strict delimitată de acesteinstanŃe, şi se află într-o permanentă mişcare şi transformare; este puternic determinată social şitemporal; geneza sa se desăvârşeşte o dată cu Eul, fiind continuă, actuală şi congruentădevenirii persoanei pe care o exprimă comportamental. Sinele, Eul şi imaginea de sine deŃin un rol excepŃional în cunoaşterea proprieipersonalităŃi, contribuie la conştientizarea sentimentelor de apartenenŃă ale sinelui prinidentificare, la maturizarea şi cristalizarea conştiinŃei de sine, precum şi la conştientizareaEului. ConŃinutul imaginii de sine este format din totalitatea informaŃiilor, mesajelor şisimbolurilor legate de interioritatea fiinŃei şi recepŃionate de la senzaŃii, percepŃii, reprezentări,trăiri, reflexii, gânduri şi, în general, de la tot ceea ce prezintă interes pentru propria persoană. Conform abordării cibernetice, din punct de vedere direcŃional sau vectorial, imagineade sine prezintă trei faŃete interconectate: 1. faŃeta „aşa cum se percepe şi se apreciază subiectul la un moment dat”; aceastase include ca o verigă mediatoare în organizarea şi desfăşurarea comportamentului situaŃionalcurent, participând nemijlocit la formularea scopurilor şi alegerea mijloacelor; 2. faŃeta „aşa cum crede subiectul că este perceput de alŃii”; 3. faŃeta „aşa cum ar vrea subiectul să fie”. Fiecare dintre aceste faŃete îndeplineşte o funcŃie reglatoare specifică în organizarea şidesfăşurarea comportamentului, introducând medierile sale în raportul dintre solicitările interneşi cele externe. Imaginea de sine dispune de un sistem propriu, specific şi individual de etalonare,valori şi criterii de referinŃă la care se raportează şi în funcŃie de care îşi orientează percepŃiileevaluative, ceea ce-i conferă nota distinctă personalităŃii. Imaginile de sine sunt diversificate înplan subiectiv şi intersubiectiv şi funcŃionează după reguli şi legităŃi individuale stabilite înacord cu valorile şi criteriile de referinŃă dominante ale personalităŃii, cele mai apropiate demotivaŃiile, trebuinŃele şi proiecŃiile proprii sinelui. - Imaginea de sine este inclusă încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivaŃie) şi sistemul solicitărilor externe. 37
  30. 30. Modul de raportare a individului la realitate şi gradul de veridicitate şi adecvare a opŃiunilor, hotărârilor, acŃiunilor, va depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine. II.2 Problematica imaginii de sine şi importanŃa ei în activitatea sportivă Din punct de vedere al sociopsihologiei sportului, imaginea de sine este văzută ca unansamblu de reprezentari şi convingeri, aspiraŃii şi evaluări ale individului cu privire la propriapersoană. Un succes sau un eşec sportiv poate amplasa sportivul la un alt nivel de încredere înforŃele sale pentru perioada următoare. De exemplu, specialiştii din domeniul psihologieisportului arată că în activitatea sportivă, succesul contribuie la ridicarea imaginii de sine petoate planurile (corporal, social, valoric), inclusiv în ceea ce priveşte autoaprecierea unorparticularităŃi ale personalităŃii sportivului. În activitatea sportivă, conceptului de imagine de sine i se descriu două dimensiuniprincipale din analiza cărora pot fi uşor surprinse aspectele construirii imaginii de sine: ► Dimensiunea fizică (imaginea corporală); ► Dimensiunea psihosocială (imaginea de sine). Dimensiunea fizică a imaginii de sine se diferenŃiază în imaginea spaŃială a corpului,care include proprietăŃile fizice şi spaŃiale (estimarea distanŃelor şi proporŃiilor, orientareaspaŃială); şi în imaginea afectivă a corpului, ce cuprinde percepŃiile, reprezentările,sentimentele, emoŃiile elaborate pornind de la propriul corp prin raportare la norme. Majoritatea antrenorilor specifică multidimensionalitatea conceptului de imagine desine, renunŃând astfel la o determinare precisă. Începuturile cercetărilor asupra sinelui sesuprapun cu cele ale cercetării personalităŃii şi conştiinŃei. - În termenii psihologiei umaniste, imaginea de sine reprezintă partea centrală a organizării Eului care, la rândul său este considerat principala structură a psihicului. Acceptarea de sine poate reprezenta ceea ce simte individul despre felul în care se consideră a fi. Imaginea de sine exprimată în termenii dorinŃei constituie eul ideal (imaginea de sine ideală este baza autorealizării în viaŃă, în profesie, forŃa vitală pentru îndeplinirea cu succes a scopurilor proiectate), iar discrepanŃa dintre imaginea de sine reală şi eul ideal face ca adaptarea personală să sufere. 38
  31. 31. Totodată, în structura imaginii de sine sunt incluse două categorii de elemente: a.reprezentările corporal-dinamice; b. reprezentările propriilor posibilităŃi de acŃiune. În cadrulacestora din urmă se consideră a fi înglobate şi reprezentările cu privire la rol (funcŃie şi statut)social. Astfel, unii autori sunt de părere că modul în care fiecare persoană evaluează raportul deforŃă dintre sine şi evenimentele lumii înconjurătoare, reprezintă încrederea în sine, care Ńinede structura personalităŃii; aceasta nu este o caracteristică izolată a sportivului, ci se încadreazăîntr-o structură psihologică mai largă - imaginea de sine - a cărei construire începe prinformarea reprezentărilor despre propriul corp. În activitatea sportivă, considerată ca fiind o activitate de pregătire şi de formare apersonalităŃii sportivului, lupta competiŃională este văzută ca o confruntare între două sau maimulte personalităŃi. Aceasta pune în joc, prin riscul competiŃional, imaginea de sine, prestigiulşi încrederea în sine. Încrederea în sine are o importanŃă deosebită în cucerirea statutului de sportiv deperformanŃă. Specialiştii în domeniu sunt de părere că performanŃa sportivă apare odată cuobŃinerea victoriilor. O serie de cercetări efectuate pe sportivi şi nesportivi au pus în evidenŃă faptul căimaginea de sine este mai bună la sportivi decât la nesportivi şi este firesc să fie aşa, deoarecestatutul social ridicat de care se bucură sportivii de performanŃă, îi face pe aceştia să fie maidegajaŃi şi mai siguri de sine în diferite situaŃii sociale. După părerea I. Holdevici (1993), lasportivii de performanŃă este de dorit să se formeze o imagine de sine puŃin mai ridicată decâtcea obiectivă, deoarece o astfel de imagine trage după sine performanŃă. În concluzie, imaginea de sine se caracterizează prin dinamică în timp, atât ca structură,cât şi ca profunzime, având în vedere multiplele şi variatele influenŃe sociale, iar formareaimaginii despre sine este determinată de comparaŃia cu alŃii, aprecierile, analizele critice aleacŃiunilor şi rezultatelor, dar şi de un anume model ales, după care urmăreşte să-şi modificeimaginea de sine. Datorită faptului că în formarea imaginii de sine reprezentările constituie,după unii autori, elemente ale acesteia, s-a considerat că reprezentările mişcărilor au oimportanŃă deosebită în activitatea sportivă, deoarece acestea favorizează execuŃia şi învăŃareaactelor motrice. Astfel, reprezentările ideomotorii ajută la formarea conştiinŃei de sine asportivilor care contribuie prin autocunoaştere la aprecierea posibilităŃii efectuării unuiexerciŃiu dificil. Un alt aspect al reprezentărilor îl reprezintă caracterul dinamic şi stadial 39
  32. 32. înŃeles ca o trecere de la reprezentările cu caracter intensiv, nediferenŃiat, la reprezentărilegeneralizate. În cristalizarea imaginii de sine un rol extrem de important îl are şi nivelulperformanŃelor fizice, care prin intermediul reprezentărilor corporal-dinamice influenŃeazăreprezentările asupra rolului social. În activitatea sportivă aceste tipuri de reprezentărireacŃionează puternic. Practicarea sportului permite formarea unor reprezentări corporal-dinamice, care se perfecŃionează continuu prin antrenament şi oferă sportivului posibilitatea dea-şi îmbunătăŃi imaginea de sine prin afirmare, în confruntarea cu ceilalŃi. Nivelul dedezvoltare al reprezentărilor corporal-dinamice este condiŃionat de o bună dezvoltare areprezentărilor kinestezice, a memoriei mişcărilor, a capacităŃii de anticipare a efectelorpropriilor acŃiuni, precum şi de evaluarea forŃei şi preciziei necesare realizării anumitorelemente. Ca şi concept general, imaginea de sine reprezintă o structură cu identitate proprie apersonalităŃii umane. Aşadar, personalitatea în sine reprezintă cadrul general de manifestare aimaginii de sine. Referindu-ne strict la personalitatea sportivului de performanŃă putem spunecă imaginea de sine a acestuia îmbracă diferite tipuri de manifestare, denumite şi stiluri, fapt cecuprinde nota de originalitate proprie fiecărui individ. Astfel, putem discuta despre:1. Stilul expresiv – este factorul psihologic care descrie o dimensiune ce variază întrecaracter liniştit şi rezervat şi caracter entuziast şi orientat spre lumea exterioară;2. Stilul interpersonal – este factorul psihologic care are ca poli încăpăŃânarea şi distanŃarea,respectiv căldura şi receptivitatea;3. Stilul de muncă – factorul psihologic numit activism arată felul în care sportivul seconcentrează asupra sarcinilor şi modul în care îşi îndeplineşte responsabilităŃile;4. Stilul emoŃional – este factorul psihologic care descrie temperamentul şi rezistenŃa la stres;5. Stilul intelectual – este factorul psihologic care variază între un pol organizat spre tradiŃie şisimplitate, în contrast cu spiritul inovator şi complexitate. II.3. Rolul succesului şi al eşecului în formarea imaginii de sine la sportivii de performanŃă Prin imaginea de sine se înŃelege ceea ce sportivul poate sau nu poate să realizeze.Dacă în urma aplicării unor teste psihologice se înregistrează un nivel mare al imaginii de sine, 40
  33. 33. atunci aceasta va extinde şi „zona posibilului”. Astfel, dezvoltarea unei imagini de sineadecvate, realiste pare să confere sportivului noi aptitudini şi, practic, să transforme eşecul însucces. Imaginea de sine poate fi modificată şi prin experienŃă, nu doar prin intelect. Încredereaîn sine este o consecinŃă şi a „experimentării”, nu doar a asimilărilor intelectuale.Experimentarea succesului, imaginată în amănunt, este suficientă pentru îmbunatăŃireaperformanŃei sportive, deoarece sistemul nervos nu sesizează diferenŃa dintre experienŃă realăşi experienŃă imaginară. Construirea unei imagini de sine adecvate implică un proces de lungă durată, însămeliorarea imaginii de sine poate apărea într-un timp relativ scurt. NoŃiunea de succes se referăla performanŃele obŃinute de sportivi şi este definită ca „împlinirea unui scop vizat”. Imagineade sine reprezintă o structură cheie şi în obŃinerea performanŃei sportive. ÎnŃelegerea imaginii de sine ar putea însemna totodată şi înŃelegerea diferenŃei dintreeşec şi succes, ceea ce ar oferi posibilitatea remodelării unei cariere greşite. Se poate construiastfel, mental, o imagine de sine. Atunci când o idee sau o convingere despre propria persoanăintră în filmul psihic al sportivului, aceasta devine adevarată într-un mod automat. Validitateaei nu este pusă la îndoială şi se acŃionează conform acesteia, ca şi cum ar fi fost reală. Imagineade sine, de exemplu în cazul fotbaliştilor profesionişti, reprezintă o premisă pe baza căreia seconstruieşte întreaga lor personalitate, comportamentul şi chiar o parte a realizării sportive.Astfel, experienŃele trecute par să verifice şi să întărească imaginea de sine ajungându-se la uncerc vicios din care nu se mai poate ieşi. Personalitatea este concepută şi ca un sistem de ideiconsecvente între ele. Dacă acestea nu par a fi consecvente, ele sunt respinse sau nu suntrespectate. Imaginea de sine reprezintă astfel baza pe care se construieşte întreaga personalitatea sportivului, aflându-se în centrul sistemului de idei despre sine. O imagine de sine inadecvată corespunde identificării cu greşelile şi eşecurile. Atât încazul eşecurilor, cât şi cel al succeselor, factorul determinat îl constituie imaginea despre sineadecvată şi realistă care trebuie acceptată. Sportivul trebuie să-şi cunoască atât punctele tari,cât şi punctele slabe. O imagine de sine constantă trebuie să realizeze un echilibru între cei doi poli, respectivsuccesul şi eşecul sportiv. La majoritatea sportivilor, imaginea de sine nu apare doar ca o reŃeade caracteristici, consistentă şi structurată logic, ci şi ca o reŃea relativ continuă şi stabilă. 41
  34. 34. Majoritatea sportivilor au tendinŃa de a-şi apăra imaginea de sine, conştient sau inconştient.Există însă şi tendinŃa contrară: respingerea imaginii despre sine (autoculpabilitatea,autoridiculizarea sau, pe celălalt palier, autodepăşirea). Această tendinŃă apare atunci cândsportivul a făcut erori, a eşuat şi a ajuns la pierderea sau diminuarea respectului faŃă de sine.Aceste stări sunt temporare, deoarece tendinŃa dominantă este de valorizare a propriei persoaneşi de a se considera la înălŃimea valorilor. Pentru psihic doar o echilibrare a valorilor estesănătoasă, funcŃionarea lui normală implicând echilibrul între polii extremi. Cunoscut fiind faptul că subconştientul funcŃionează ca un servomecanism pentruatingerea unui anumit scop, s-a identificat mecanismul interior de obŃinere a succesului -demers iniŃiat din necesitatea includerii lui în metoda de activare şi stimulare a performanŃeisportive. Dacă subconştientului i se oferă un „scop de succes”, atunci el va funcŃiona ca un„mecanism al succesului” (scopul este reprezentat aici de imagini mentale create cu ajutorulimaginaŃiei). Pentru a se putea face trecerea de la vechea imagine despre sine la noua imaginedespre sine este indicat să se deruleze reprezentările mentale ca într-un film psihic imaginar,aşa cum ar dori sportivul să fie. Scopul este acela de a descoperi sinele ideal şi de a adaptaimaginea de sine a sportivului obiectivelor propuse. În anexele lucrării de faŃă prezentăm, printr-o cercetare concretă realizată de noi,importanŃa imaginii de sine în actul sportiv, întrucât am realizat că un astfel de subiect este demare actualitate şi poate stârni interes din partea persoanelor implicate în activitatea sportivă. II.4. Rolul încrederii în sine pentru performanŃa sportivului Încrederea în sine reprezintă expresia stimei de sine, credinŃa în capacitatea proprie de adeveni din ce în ce mai bun, mai competent. Marea majoritate a sportivilor consideră căîncrederea în sine este cheia succesului pentru câştig. În sportul american, de exemplu, s-aîncetăŃenit credinŃa că sportivii trebuie întotdeauna să fie convinşi că vor câştiga. Dar,adevărata încredere în sine se exprimă printr-o perspectivă realistă asupra şanselor de a obŃinesuccesul. Îndrăzneala, curajul dârz şi prudent, sincer şi modest, vin din încrederea celui careştie că poartă în sine şi cu sine o forŃă interioară autentică, reală, cu care câştigă în faŃa oricăreislăbiciuni a adversarului. Încrederea în sine nu apare ad-hoc, ci este rodul unei neobositeactivităŃi susŃinute. Cu alte cuvinte, încrederea în sine nu are nici o legătură cu ceea ce 42

×