89840236-Psihologie.ppt

Obiectul de studiu al psihologiei îl
formează activitatea psihică umană,
trăirile şi procesele cognitiv-afective ale
indivizilor.

Psihologia consideră omul ca
subiect (fiinţă conştientă, activă,
creatoare) în raporturile sale legice cu
lumea obiectelor şi în interacţiune
psiho-socială necesară cu ceilalţi
indivizi din colectivitate.

Creierul ( bio-psiho-chimic)
Personalitatea (laturile)
Condiţionarea socio-culturală a
conştiinţei

Desfăşurarea fenomenelor mintale
Legile fizicii
Legile naturii
Legile gândirii (logica)
Divinitatea invocată in extremis
Nu este întâmplătoare
Nu se pot prevede acţiuni viitoare (aşa cum pot fi
prevăzute fenomene naturale supuse unui
mecanism determinist cognoscibil )

Normalitatea
“Normalitatea “ se desfasoara intr-un cadru mai largit , cel al
“acceptabilului” , ce include :
a) Normalul , ca indicator standard al unor valori culturale
b) Diferitul , ca o alta forma posibila a normalitatii
c) Diversul , ca o varianta de tip formal a normalitatii
Cele trei concepte exprima ipostaze diferite ale unor
“variatii acceptabile “ in sfera normalitatii

Normalitatea
WHO – considera normalitatea ca fiind o stare
completa de bine atat fizic , mintal cat si social.
Starea de bine mintala – presupune absenta unei
tulburari mintale definita astfel (DSM – IV-TR) – “ O
tulburare mintala este un sindrom sau pattern psihologic
sau comportamental asociat cu disconfort (sau durere ) , sau
cu un risc crescut de suferinta , moarte , dureri , sau pierderea
autonomiei vitale. In plus sindromul sau pattern-ul nu este
legat intotdeauna de un eveniment particular. (Ca de ex.
doliul).”

Tip de comportament sau trasaturi ale
personalitatii care sunt tipice sau
conform cu anumite standarde ale
unei modalitati acceptabile de a fi si a
se comporta.
Critici.
Variatiile culturale
Depind de context (George Mora)

Termeni Concept
Autonormal ---- Persoana este considerata a fi
normala in societatea sa
Autopatologie ---- Persoana este considerata a fi
anormala in societatea sa
Heteronormal ---- Persoana este considerata a fi
normala in alta societate ,
fiind supusa observatiei
Heteropatologie ---- Persoana este considerata a
fi anormala in alta societate ,
fiind supusa observatiei

Sanatatea Mintala = Buna performanta a
functiilor mintale , precum gandirea ,
dispozitia si comportamentul care se
reflecta in activitati productive , relatii
armoniase cu ceilalti si in capacitatea de a
se adapta la schimbari si de a face fata
adversitatilor.

Antipsihiatria
Thomas Szasz (The Myth of Mental Illness):
Normalitatea poate fi masurata numai in
termenii a ceea ce o persoana face sau nu face ,
definitia normalitatii fiind dincolo de scopurile
psihiatriei
A crede in boala mintala este ca si cand ai
avea convingeri in vrajitorii si demonologie.
Societatea este de vina pentru orice tulburare
de comportament

ALTE CRITICI
 Psihologia femeii – sexista , discriminatorie ,
datorita formularii initiale de catre barbati.
 1973 – Schimbarea punctului de vedere psihiatric
asupra homosexualismului
Implicatii: norme culturale , expectanta societatii
si a valorilor sale , aspecte profesionale , diferente
individuale si climatul politic.

NORMALITATEA
Conceptele teoretice si clinice referitoare la normalitate se
incadreaza in patru categorii ( D.Offer si M.Sabshin)
1) Normalitate – Sanatate 3) Normalitate – Medie
Statistica
2) Normalitate - Utopie 4) Normalitate - Proces

Normalitate – Sanatate
Abordarea traditionala a psihiatriei medicale ce se refera la
sanatate si boala
Comportamentul este considerat normal cand nu exista
manifestari psiho-patologice.
Lipsa semnelor si simptomelor indica Sanatatea.
In acest context sanatatea se refera la un status de functionare
mai degraba rezonabil decat optimal .
Statistic – normalitatea ar fi pe o scara mult mai mare.

Normalitate – Utopie
Sigmund Freud – “ Un ego normal este precum
normalitatea in general , adica o fictiune ideala “
Armonizarea elementelor aparatului mintal =>
functionare optima
Deziderat in psihanaliza , psihoterapie , psihologie.

Normalitate – Medie Statistica
Bazata pe principiul matematic al curbei – clopot
Mijlocul acesteia reprezinta normalitatea , in
timp ce extremele reprezinta devianta
Principiu statistic - descrierea individului in
termeni de evaluare generala si de scor total
Variabilitatea – este o notiune de grup si nu una
individuala
Aplicata mai mult de psihologi
 La baza se afla teste , chestionare ->psihometrie

Normalitatea - Proces
Erik Erikson – concept asupra
epigenezei dezvoltarii personalitatii si a
celor 7 stadii esentiale de dezvoltare in
atingerea functionalitatii matur –adulte

Psihanaliza si Normalitatea
Lipsa oricarui simptom + “to love and to work “ (Freud)
Functionalitatea autonoma a ego-ului (H.Hartmann)
(fara conflicte)
Normalitatea este abilitatea de a fi stapan in toate
perioadele vietii :
Incredere VS neincredere
Incredere in sine VS rusine si indoiala
Initiativa VS vinovatie
Identitate VS confuzie de rol
Intimitate VS izolare ….etc
(Erike Erikson )

Putere de caracter , capacitatea de a stapani emotiile in
conflict , capacitatea de a avea experiente placute si de iubire
fara implicarea conflictelor (Melanie Klein )
Normalitatea este activitatea de a invata din experiente , de
a fi flexibil si de adaptare la mediul inconjurator schimbator
(L.Kubie )
Capacitatea de a dezvolta sentimente sociale si de a fi
productiv , de mentinere a stimei de sine si de adaptare (Alfred
Adler)
Normalitatea este capacitatea de a trai fara frica , vinovatie
sau anxietate si de asumare a responsabilitatii propriilor
actiuni (Otto Rank)

Fenomenologie si Normalitate
K.Jaspers – a studiat semne si simptome
psihologice cu scopul
de a intelege experienta interioara a pacientului.
Ascultand cu atentie pacientul , psihiatrul poate
intra pentru moment in viata mintala a pacientului.
Intelegere fara presupuneri anterioare
Normalitatea – poate fi definita numai prin
examinarea status-ului mintal al unei persoane in
momente diferite si contexte diferite .

Normalitatea
W.Somerset Maugham :
“ Normalitatea este un ideal . Este o
imagine pe care ne-o fabricam … dar
sa o regasim la un singur om , este
greu de presupus.

Domeniul de definire şi
istoricul psihologiei
medicale

 Psihologia medicală – interferenţa între Medicină şi
Psihologie
 Psihologia – ştiinţa care se ocupă de studiul legilor
activităţii psihice a omului
 Ce este Psihicul?

Psihicul
 Ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese
subiective ce depind de mecanismele cerebrale şi de
interacţiunea cu lumea obiectivă
 Acestea îndeplinesc funcţiile de raportare la lume şi la
sine prin:
 Orientare
 Reflecţie
 Planificare mentală
 Acţiuni creative

Psihicul
 Modalitate superioară a vieţii de relaţie – esenţial socio
– culturală la om
 Modalitate a adaptării – mijlocită social
 Activitatea psihicului se concretizează prin intervenţia
activă a omului în mediu pe care îl transformă prin
muncă

Psihologia – peste 30 de ramuri
 Psihologia generală
 Psihologia copilului
 Psihologia muncii
 Psihologia militară
 Psihologia artei
 Psihologia juridică
 Psihologia pedagogică – educaţie şi instruire
 Psihologia socială

Psihologia generală
 Studiază procesele, sistemele şi însuşirile psihice
 Integrează şi problema generică a personalităţii

Psihologia socială
 Ramură de bază a psihologiei, se interferează cu
sociologia.
 Are ca obiect de studiu
 fenomenele psihice care apar în cadrul relaţiilor de
comunicare şi de interacţiune (relaţii interpersonale) dintre
indivizi la nivel de macro sau microgrup
 Fenomenele de opinie publică, de psihologie a unor clase
sociale şi popoare

Psihologia socială
 Studiul psihologiei sociale se poate restrânge la
domeniile relaţiilor interpersonale şi ale grupurilor
mici.
 Extensia acestei ramuri a psihologiei a creat alte ştiinţe
aplicative ca psihologia şcolară, psihologia industrială,
etc.

 Începând cu antichitatea (şcoala medicală hipocratică)
– observaţia clinică a adunat dovezi în favoarea
intervenţiei unor factori de ordin psihologic în
dezvoltarea bolii şi vindecare
 Rolul vieţii psihice nu poate fi minimalizat!
 Există o psihologie a omului sănătos – variabile
ereditare, biologice, socio – culturale
 Psihologia omului bolnav – structurată în raport de
personalitatea premorbidă, de natura şi gravitatea bolii,
factori socio – culturali şi relaţia medic - pacient

Psihologia medicală
 Se poate înscrie într-o zonă de interferenţă a
psihologiei generale cu psihologia socială
 Schematic, definiţia Psihologiei Medicale este
rezumată de Politzer: “psihologia care pune în
centrul ei drama persoanei umane” (aflată în
situaţia de boală)
 Prof. Haţieganu: “noi nu tratăm boli, ci bolnavi”.

Pacienţii sunt influenţaţi de:
 Factori genetici
 Factori familiali
 Factori sociali
 Factori subiectivi – particularizează suferinţa de la
persoană la persoană, determinând caracterul inedit al
fiecărui caz

Boala:
 Poarta prin care se pătrunde într-o lume nouă
Stare de confort Exagerarea durerii
somato – psihic şi suferinţei
teamă,
anxietate, nesiguranţă

Boala:
 Disconfortul somatic şi psihic care generează
anxietatea poate determina apariţia simptomelor
pentru a doua boală – expresie a reacţiei la prima
suferinţă

Psihologia medicală:
 Nu minimalizează importanţa progresului tehnic,
doreşte înţelegerea omului bolnav, în raporturile sale
cu istoria lui, cu mediul actual şi exigenţele sale.
 Studiază toate aspectele psiho – sociale pe care le
ridică medicina, în efortul de a reda şi susţine starea de
sănătate.

Psihologia medicală studiază:
 Psihologia bolnavului şi relaţiile sale cu ambianţa
 Legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar (în mod
predominant cu medicul) şi cu familia
 Reacţia psihică a bolnavului faţă de agresiunea somatică şi/sau
psihică, posibilă generatoare de boală
 Mijloacele psihice de tratament
(Popescu – Neveanu)
 Problematica psihologică a profesiunii medicale
(Săhleanu, Athanasiu)

Câmpul de preocupări al psihologiei
medicale:
1. Rolul factorilor psihici în geneza şi evoluţia
ulterioară a bolii
2. Relaţia interpersonală dintre medic şi pacient

Rolul factorilor psihici în geneza şi
evoluţia ulterioară a bolii
 Stabilirea rolului stimulilor psihici în patogeneză a
fost intuit de Hipocrate încă din antichitate
 În prezent, preocupările corpului medical se axează
şi pe înţelegerea omului în planul psihologic
 Psihologia medicală analizează influenţa stresului
psihic, cu dovezi epidemiologice şi experimentale în
favoarea intervenţiei sale în patogeneză

Relaţia interpersonală dintre medic şi
pacient
1. Aspecte de ordin psihologic ale formării viitorului
medic
-cunoaşterea şi perfecţionarea în plan strict profesional
-dezvoltarea calităţilor relaţionale (empatice)
2. Cunoaşterea personalităţii, universului de preocupări
şi aspiraţii ca şi a mediului socio-familial al
bolnavului
3. Învăţarea unor modalităţi de acţiune asupra
bolnavului în plan psihologic

Cunoaşterea şi perfecţionarea în plan
strict profesional
 Pregătirea tehnică şi aptitudinile native (calităţi
cognitive şi cele legate de abilităţile motorii – în
special în domeniile chirurgicale) şi tipul de
personalitate îi conferă variate posibilităţi de
comunicare cu omul bolnav

Dezvoltarea calităţilor relaţionale
(empatice)
 Vocaţia pentru medicină include obligatoriu, pe
lângă calităţile necesare şi altor profesiuni, căldura
sufletească menită să-l apropie de omul aflat în
suferintă, ignorând riscurile unei asemenea apropieri.
 Sunt importante şi calităţile de ordin relaţional
(empatic) – capacitatea de a stabili un contact
autentic cu bolnavul, bazate pe “identificarea
afectivă” cu acesta.

Dezvoltarea calităţilor relaţionale
(empatice)
 Empatia – interrelaţie între cognitiv, afectiv şi
organic
 Medicul ideal are nevoie de procedeele şi calităţile
tutror celorlalte profesiuni: elocvenţă de orator,
energie de luptător, supleţe de diplomat, fineţea de
spirit a unui detectiv şi argumentarea unui avocat.
(Nietzsche)

Cunoaşterea personalităţii, preocupărilor,
aspiraţiilor şi a mediului socio – familial
 Pentru abordarea bolnavului într-un mod optim,
inclusiv în plan instrumental (acceptarea unei
investigaţii invazive neplăcute sau a unei intervenţii
chirurgicale) este necesară cunoaşterea problemelor
individului confruntat cu boala.
 Această cunoaştere este importantă atât pentru
medicul cu vocaţie mai redusă pentru comunicare,
dar şi pentru cel care posedă o astfel de vocaţie.

 Personalitatea premorbidă a bolnavului (generează
predispoziţia spre contractarea facilă a unor
îmbolnăviri) şi cea modificată (temporar sau stabil)
de către boală.
 Interacţiunile anterioare îmbolnăvirii în plan psiho-
comportamental
 Relaţiile sale la nivel de microgrup (familial,
profesional)

 Relaţiile sale la nivel de macrogrup (social)
 Obligaţiile care decurg din aceste relaţii, care sunt
anulate sau atenuate prin boală
 Cadrul relaţiilor interpersonale contractate de
pacient în momentul îmbolnăvirii (cu medicul,
personalul sanitar, cu lumea spitalului, etc.)
 Modalităţile de reacţie a pacientului la demersurile
diagnostice, terapeutice şi de ordin educaţional
întreprinse de medic.

Deprinderea unor modalităţi de acţiune
asupra bolnavului în plan psihologic
 Tehnici de abordare psihologică diferenţiată a
bolnavului
 Cunoaşterea frecventelor deformări ale informaţiei
despre boală datorită subiectivităţii bolnavului
 Instituirea unor măsuri de psihoterapie simplă (de
susţinere) de la primele contacte cu bolnavul
 Utilizarea unor tehnici adiţionale de ordin sugestiv
(inclusiv efectul placebo)

Delimitarea psihologiei medicale de
psihopatologie şi psihiatrie
 Psihopatologia – ramură a psihologiei medicale ce
studiază funcţionarea anormală a psihicului uman
 Materialul de studiu – furnizat de psihiatrie
 Analiza – cu instrumentele oferite de psihologie,
psihanaliză sau analiza fenomenologică
 Obiectul analizelor – dezorganizarea funcţiilor psihice
(gândire, afectivitate, percepţie, memorie, comportament,
etc.), determinată de o tulburare psihică evidentă

 Psihiatria – etimologic, cuvântul “psihiatrie” înseamnă
tratamentul (vindecarea) sufletului (psyche’ = suflet,
iatrea = vindecare)
 Psihiatria = specialitatea medicală care studiază
tulburările mentale, etiologia şi patogeneza lor
 Organizează asistenţa şi stabileşte măsurile profilactice,
terapeutice şi de recuperare a bolnavilor cu afecţiuni
psihice

 Psihiatria
 Se ocupă de totalitatea manifestărilor patologice ale
relaţiilor bolnavului psihic cu sine însuşi şi cu societatea
 Descifrarea manifestărilor patologice ale psihicului
 Profilaxia îmbolnăvirilor prin măsuri de psihoigienă şi
psihoprofilaxie
 Tratamentul şi recuperarea socio – profesională a
bolnavilor psihici

 Latura teoretică a psihiatriei constituie obiectul
psihopatologiei
 Psihiatria, în general, şi latura sa teoretică,
psihopatologia, interferează cu metodele practicii şi cu
teoriile altor ştiinţe umaniste, precum: psihologia,
filozofia şi diverse alte specialităţi medicale
(neurologia, medicina internă şi endocrinologia, bolile
infecţiose, şi altele)

 Psihologia – studiază psihicul normal ca funcţie a
creierului
- oferă psihiatriei o serie de metode de
testare
- contribuie la explicarea teoretică a
funcţiilor psihice normale
- fundamentează lanţul relaţiilor medic –
pacient – act medical – familie - societate

Scurt istoric al psihologiei medicale
 Medicii chinezi – excitaţia unei părţi a corpului poate
modifica reacţia organismului în ansamblu (medicina
tradiţională, dar şi reflexoterapia europeană)
 Vechii greci – actul medical se naşte din voinţa
medicului de a ajuta bolnavul, relaţia medic – bolnav
fiind interpretată ca una de prietenie

 Platon spunea: “pacientul este amicul medicului datorită bolii
sale”.
 Filozofii greci (Aristotel, Platon) – prietenia constă în a
cerceta şi a procura binele prietenului – acesta fiind conceput ca
realizarea individuală, particulară, a naturii umane.
 Prietenia dintre medic şi pacient, “prietenia medicală”
, ca relaţie interumană, a fost denumită de vechii greci
yatrificare.

Hipocrate:
 medic şi filozof grec (460 –375 î.e.n) întemeietorul
şcolii medicale din Kos, a pus bazele medicinii
raţionale.
 Întemeietorul concepţiei umorale în medicină
 A evidenţiat rolul naturii în vindecarea bolilor
 A semnalat importanţa mediului fizic şi social în
apariţia acestora

Pentru Hipocrate, calitatea de medic presupunea
trei genuri de cunoştinţe:
 1. Să ştie ce este boala şi să cunoască omul în postura
lui de suferind
 2. Să ştie ce remediu trebuie folosit
 3. Să ştie cum acţionează acel remediu şi de ce altele
nu sunt indicate pentru boala respectivă

În “Corpus Hippocraticus” se descriu metodele pe
care trebuie să le folosească medicul pentru a
câştiga încrederea bolnavului:
 Să ducă o viaţă onestă şi regulată
 Să nu fie glumeţ (superficial, neserios)
 Să nu înceteze să fie corect (aici şi capacitatea de a-şi
recunoaşte greşeala, precum şi nediferenţierea între bolnavi
indiferent de condiţia lor socială, cunoaşterea limitelor în
profesiune)
 Să rămână mereu stăpân pe sine (foarte important!)

 “Atunci când intră în camera bolnavului, medicul să fie atent la
maniera de a se aşeza, la ţinută, la gravitatea atitudinii sale, la
scurtimea limbajului, la sângele rece inalterabil, la felul cum îl
impresionează pe pacient, la îngrijirile şi răspunsurile lui, la
obiecţiile bolnavului şi familiei”.
(Hipocrate)

 Mijlocul cel mai eficace de câştigare a încrederii
bolnavului şi de individualizare a tratamentului este
persuasiunea verbală. (Hipocrate)
 Zamolxis, în opera Charmide, vorbeşte despre “terapia
bunelor discursuri”, în ideea că discursul frumos
convinge bolnavul că acel remediu este cel mai bun
pentru el, crescând astfel eficacitatea acestuia.

Galenus:
 Filozof grec (130 – 200 e.n.)
 Autor a numeroase opere de medicină, filozofie, drept
 A pus bazele anatomiei umane
 A fost preocupat de aspectele vieţii psihice
 A fost primul care a scris lucrări de igienă mintală

Soranus din Efes, Areteu din Capadocia,
Asclepiade
 Insistau asupra abordării umanitare mai ales a
bolnavilor psihici
 Recomandă dieta uşoară, călătoriile, schimbarea
mediului, odihna în staţiuni, muzica, etc. idei care vor
intra, în epoci moderne, în conceptul psihoterapiei.

Erasistrat:
 Şcoala filozofică alexandrină
 A promovat şi utilizat metode de investigaţie
psihologică
 A înţeles rolul jucat de psihic în producerea unor boli
şi în mesajele transmise de boală prin manifestările
psihoafective

Avicena:
 Filozof şi medic persan (980 – 1037 e.n.)
 Autorul lucrării “Canonul medicinii”, scrisă în limba
arabă
 Observaţii despre influenţa psihicului asupra bolilor şi
despre rolul sentimentelor în menţinerea stării de
sănătate mintală
 Aplică sistematic metoda cuvintelor inductoare în
examinarea complexă a persoanelor (bolnave sau
subiecţi sănătoşi), metodă reactualizată în secolul
nostru, de psihiatrie şi psihologie.

Evul mediu european:
 Perioadă neprielnică germinaţiei ideilor ştiinţifice,
medicale şi psihologice umaniste (sec. XII – XVI)
 Filozofia şi celelalte ştiinţe au fost acaparate de clerici
– preferau dogmele religioase pentru subordonarea
cetăţenilor şi aplicau practici primitive (ardere pe rug,
bătaia cu pietre, temniţele inchiziţiei, crucificarea –
Galileo Galilei, Giordano Bruno, etc.) celor ce
încălcau aceste norme.

Epoca iluministă:
 A permis marile progrese ale ştiinţelor umaniste
(filozofia, sociologia, psihologia) ca şi ale medicinii,
chimiei, biologiei, dezvoltarea psihiatriei şi a
psihologiei medicale.
 În anul 1818 Heinroth lansează pentru prima dată
termenul de “psihosomatică”.
 În anul 1822 Iacobi vorbeşte despre tulburări
“somatopsihice” din diverse afecţiuni.

 Primul curs de Psihologie Medicală a fost ţinut în anul
1845 de prof. Issensee, şeful catedrei de Patologie
Terapeutică şi Medicină Legală din Berlin.
 În 1852 Lotze scrie prima lucrare amplă de psihologie
medicală.
 În Anglia, Tuke publică la Londra în 1870 “Medical
Psychology”
 În Rusia, Bechterev înfiinţează în 1885 primele
laboratoare de psihologie experimentală.

 În aceeaşi perioadă, în Franţa, Ribot susţine un curs de
“psihologie afectivă” în care sunt prezentate ample
noţiuni de psihologie medicală.
 Fondatorul psihologiei clinice este considerat L.
Witner, absolvent al universităţii din Leipzig, care
lucrează în America şi publică, în 1907 lucrarea
“Psychological Clinic” la Clinica Psihologică din
Pennsylvania.
 În prima jumătate a sec. XX remarcăm activitatea lui
P. Janet (Franţa) şi P. Schilder (Germania) cu lucrări
de Psihologie medicală.

Ernest Kretschmer:
 Subliniază “necesitatea unei formaţii psihologice a
medicilor şi a studenţilor în medicină”
 În 1936 scrie “Medizinische Psychologie”, monografie
în 16 capitole în care sunt prezentate alături de
tulburările psihice, reacţiile personalităţii, expertiza
psihologică şi metode de psihoterapie.
 Este autorul unei biopsihotipologii interesante.

 În Statele Unite, psihologia medicală se dezvoltă după
al doilea război mondial şi este introdusă în
învăţământul medical sub forma “psihologiei
dinamice”
 În Anglia, în 1957, apare cartea “Medicul, bolnavul său
şi boala” (The Doctor, his Patient and the Illness)
scrisă de Michael Balint, aducându – i celebritatea.

Michael Balint:
 Medic evreu, născut la Budapesta în 1886, părăseşte
Ungaria datorită manifestărilor antisemite. Profesează
în Germania, Franţa, în 1939 se refugiază în Marea
Britanie, primeşte cetăţenia britanică în 1946.
 Studiază psihanaliza cu marii maeştri ai epocii
(Ferenczi, discipoli ai lui Freud)
 Este preocupat de antropologie, pedagogie, biochimie
şi biologie.

Michael Balint:
 A constatat la medicii practicieni dificultăţi emoţionale
 în înţelegerea atitudinii bolnavilor
 în înţelegerea propriului comportament în anumite relaţii
medic – pacient
 A introdus noţiunea “medicul ca medicament” (efectul
terapeutic exercitat de unii medici prin puterea personalităţii
lor) – dar, ca orice medicament, şi acesta poate avea efecte
adverse, de supradozare şi are atât indicaţii cât şi
contraindicaţii.

 A înţelege bolnavul nu înseamnă a suferi “împreună cu el” –
afirmă Balint.
 Transferul negativ, refularea, rezistenţa, au efecte nocive asupra
relaţiei medic – pacient.

 În ţara noastră – preocupări pentru introducerea
psihologiei medicale în studiul medicinei de la
începutul secolului XX.
 Prof. Florian Ştefănescu Goangă – anul 1921-22 Univ.
Daciei Superioare – laborator de psihologie
experimentală.
 Prof. D.D. Roşca, prof. Cupcea – preocupări în
domeniul testelor de temperament şi caracter,
adaptarea socială, etc.

 În anul 1977 Psihologia Medicală este introdusă ca
disciplină facultativă şi din 1990 este curs obligatoriu.
 Dintre personalităţile proeminente, cu preocupări şi
scrieri remarcabile în domeniu, amintim:
 Eduard Pamfil, Doru Ogodescu: Psihologie şi informaţie;
 George Ionescu: Psihologie clinică, Introducere în psihologia
medicală, Tratat de Psihologie Medicală şi Psihoterapie;

 Andrei Athanasiu:Elemente de Psihologie medicală;
 Ioan Bradu Iamandescu:Psihologie Medicală, Stresul psihic şi
bolile interne, Dimensiunea psihologică a practicii medicale

În exercitarea acestei ştiinţe şi arte care este medicina – rol
fundamental – cultura generală a medicului:
- suplineşte lipsa de experienţă în cunoaşterea fiinţei umane
- reprezintă o punte de apropiere între viitorul medic şi omul
bolnav la debutul practicii medicale

Literatura, artele plastice, muzica, filozofia, psihologia, sunt
domenii care nu trebuie ocolite
- sunt izvorul unei pregătiri multilaterale şi profunde;
- sunt surse de emoţii şi meditaţii ce favorizează bogate
asociaţii de idei.

Medicina actuală se îndreaptă spre o orientare
psihologică, atât în privinţa considerării factorului psihic
ca agent etiologic (factor de risc) în majoritatea bolilor
somatice pluricauzale, cât şi în cea a aprecierii lui ca
furnizor de sănătate (psihoterapia – mai ales asociată cu
terapia medicamentoasă)

Metode de studiu
 Dominare a introspecţiei – speculaţia
de “fotoliu”
 Observaţia naturală, observaţia clinică
 Experimentul (observaţia
experimentală)
 Analiza factorială
Anamneză, convorbire, analiza
psihologică a produselor activităţii

PRIMUL CONTACT
 “Ascultarea pasiva”- tact, observatie, conversatie
 Observatia include 5 parti
1) motivul consultatiei
2) istoria bolii
3) antecedentele personale si familiale
4) examenul psihic
5) examenul fizic

Teste psihologice
 Probe standardizate, bine definite,
implicând o sarcină de îndeplinit, identică
pentru toţi subiecţii examinaţi, ca şi o
tehnică precisă pentru evaluarea rezultatelor
 Scop: clasificarea subiecţilor, comparaţia
statistică, apecierea diferenţelor individuale
în funcţie de etalonul stabilit
 Sarcini: cognitive, de performanţă, motrice,
operaţii logice, atenţie, perspicacitate,
caracter, etc.

Teste psihologice
 Teste psihometrice – măsurarea sensibilităţii acustice,
cromatice, determinării însuşirilor atenţiei, etc.
 Teste de performanţă – studierea cunoştinţelor
deprinderilor motorii, raţionamentelor logice
 Teste psihodiagnostice – evaluarea inteligenţei,
aptitudinilor, delimitarea fenomenelor normale de
cele patologice
 Teste proiective – dezvăluirea dimensiunilor de
conţinut şi a unor trăsături ale personalităţii (sunt
proiectate acele elemente şi situaţii pe care persoanele
date anume le evită la un sondaj direct); testul desen

Procesele de cunoaştere
Ansamblul lor se află într-o relaţie comunicare
bilaterală între:
 subiect - grad de dezvoltare, pregătire,
orientare motivaţională, stare funcţională
 obiect – însuşiri, poziţie în spaţiu şi timp, grad
de mişcare
Senzaţia, Percepţia, Atenţia, Memoria, Gândirea,
Imaginaţia

SENZAŢIA
Act psihic elementar ca formă de
proiecţie în creierul uman a unor
însuşiri particulare ale obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare
 Nemijlocită cunoaşterii
 Reconstituire subiectiv în imagini şi
simboluri proprietăţi distincte ale
obiectelor şi fenomenelor naturii

PERCEPŢIA
Se realizează prin analiza şi sinteza senzaţiilor,
prin care se reconstituie realitatea obiectuală în
imagini de ansamblu pe baza experienţelor
anterioare
 Depinde de starea subiectivă a organismului
 Poate fi simultană, succesivă, comparativă,
verificatoare, etc.
 Psihopatologia percepţiei

ATENŢIA
Proces psihic complex din ansamblul unor activităţi de
orientare şi concentrare a întregului sistem psihic
asupra unor obiecte şi fenomene care, prin
semnificaţia lor fizică, biologică sau socială, solicită o
cât mai clară şi selectivă proiecţie în conştiinţă.
 Corelată cu afectivitatea, ideaţia sau acţiunea
 Rol adaptativ în interacţiunea factorilor motivaţionali
 Atenţie involuntară
 Atenţie voluntară – concentrare, mobilizare, menţinere, volum
 Tulburări prosexice

MEMORIA
Procesul psihic de referinţă retrospectivă se
realizează prin fixarea, păstrarea şi evocarea
(reactualizarea) unor informaţii cunoscute şi
însuşite din experienţa trecută.
 Permite evocări de impresii şi trăiri reluate la o
anumită distanţă de condiţiile şi situaţiile care
le-au produs; această continuitate a faptelor
psihice se datorează memoriei
 Reţine, păstrează, foloseşte şi transmite
experienţa umană

Memoria genetică – Memoria speciei –
- Memoria individuală – Memoria socială
(engrame, neurograme)
Memoria umană este legată de scop, de o
anume proiecţie spre ceea ce individul tinde
şi anticipează în acţiunile sale
Fixare Reţinere Reactualizare

GÂNDIREA
Activitatea psihică cu cel mai complex
grad de organizare. Foloseşte
operaţiuni de prelucrare, interpretare şi
valorificare a informaţiilor obţinute din
experienţă şi învăţare, diferenţiază
esenţialul dintre particularităţile
obiectelor şi fenomenelor, ca şi relaţiile
dintre ele.

Operaţiile gândirii
 Se desfăşoară în plan mental
 Acţionează asupra însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi
fenomelor
 Abstractizare – selectarea esenţialului prin abstracţia celorlalte
aspecte sau însuşiri ale unui obiect sau fenomen
 Generalizarea – proiectarea trăsăturilor comune şi esenţiale
dintr-un obiect sau fenomen
 Analiza – operaţiunea prin care se realizează mental ansamblul
unitar şi caracteristic al obiectelor şi fenomenelor
 Sinteza – operaţiunea prin care se realizează mental ansamblul
unitar şi caracteristic al obiectelor şi fenomenelor pe baza
însuşirilor esenţiale şi particulare ale acestora
 Comparaţia, Concretizarea, Sistematizarea, Clasificarea

Gândirea
 Cu gândul pătrundem acolo unde percepţiile
şi imaginile mintale nu sunt suficiente, ori
sunt chiar imposibile
 Procesele gândirii sunt mediate de întregul
echipament al cunoştinţelor şi experienţei
umane însuşite de individ
 Gândirea unui individ este nelimitată în
timp şi spaţiu, în sensul posibilităţii de a
cunoaşte infinit de multe aspecte ale
realităţii, dar care este limitată la structurile
cognitive ale fiecărei individualităţi

Calităţile gândirii (stilul cognitiv)
 Rapiditatea (identificare -> rezolvare -> aplicare)
 Independenţa şi iniţiativa în gândire (corelată
cu variabile de personalitate)
 Caracterul critic
 Flexibilitatea
 Originalitatea (ingeniozitate, creativitate)
Stiluri cognitive: creator, conformist, deschis,
dogmatic, curajos, abstract, etc.

Stiluri cognitive (T.Bodan, 1971)
Gramatical şi logic Logic Logic conformist
conformist şi gramatical
nonconformist
Gramatical Nongramatical
Gramatical conformist Ilogic şi gramatical
Şi ilogic Ilogic nonconformist

Decizia
Proces dinamic şi raţional de alegere a unor
linii de acţiune, pe baza analizei mai multor
soluţii (variante, posibilităţi), fundamentate
pe un bogat material informaţional, în
vederea realizării unui anumit obiectiv.
 Decizii – curente
- perspectivă/strategice
Raţionament vs Stereotipii cognitive
Creativitate Prejudecăţi,
Şabloane

IMAGINAŢIA
Procesul psihic de prelucrare, reconstrucţie,
transformare a datelor experienţei în vederea
reflectării necunoscutului, viitorului,
posibilului, dezirabilului, prin noi imagini
sau proiecte.
Este un proces deosebit de activ, fiind în
esenţă o activitate de transformare, de
combinare, în direcţia obţinerii unor noi
rezultate.

Clasificare
 Imaginaţia reproductivă – procesele imaginaţiei se
desfăşoară în direcţia reconstituirii unor evenimente
sau fenomene
 Imaginaţia anticipativă – în direcţia producerii unor
imagini şi combinaţii noi
Activitatea de creaţie – când imaginaţia anticipativă se
desfăşoară conştient în direcţia realizării unui scop,
este susţinută de o puternică motivaţie, iar produsele
realizate sunt caracterizate de un mare grad de
originalitate şi valoare socială.

Existenţa unei imaginaţii creative şi corelarea ei cu
diferiţi factori definesc o caracteristică globală de
personalitate- creativitatea
Factorii creativităţii:
- factori personali
- factori sociali de microgrup:
- sistemul cognitiv: gândire, experienţă
cognitivă, informaţii
- motivaţia
- factori volitivi: perseverenţa, curajul
confruntării, tenacitatea
- aptitudinile
- atitudinile
- factori sociali de microgrup

AFECTIVITATEA
 Procesele afective reflectă relaţia dintre
subiect şi obiect, dintre subiect şi
situaţiile/împrejurările de viaţă ale acestuia,
prezente, evocate sau proiectate.
 Formele afectivităţii sunt stări, relaţii,
comportamente ce reflectă raportul dintre
motive şi condiţiile obiective sau imaginare.

Clasificare
 Instinctele - reflexe înnăscute complexe:
 Alimentar
 De apărare
 De reproducere: sexual şi matern
 Afectele sunt procese afective primare, simple,
impulsive – mânia, groaza, frica, spaima.
 Sunt de scurtă durată, puternice, foarte intense,
violente cu apariţie bruscă şi desfăşurare
impetuoasă, cu manifestări deosebit de vii în
comportament.

 Emoţiile – se caracterizează prin durată
scurtă, intensitate, cu desfăşurare
tumultoasă sau calmă, cu orientare bine
determinată; au caracter situativ şi sunt
active.
 Dispoziţia – stare afectivă difuză, de
intensitate medie, durată variabilă. Dacă se
prelungeşte se poate transforma în trăsături
de caracter, creează un fond general:
optimist sau pesimist.

 Sentimentele: sunt trăiri afective intense, de
lungă durată, au mare grad de stabilitate şi
generalitate -> atitudini afective
 Intelectuale: curiozitatea, mirarea, dragostea
faţă de cunoaştere
 Estetice: reflectarea frumosului în viaţă, natură,
societate
 Morale: reflectă atitudinea pozitivă sau negativă
faţă de propriile acţiuni sau ale altora,
responsabilitatea, datoria.

 Pasiunile:
 se deosebesc de sentimente prin intesitatea
trăirii afective, gradul de stabilitate şi forţa de
angajare a personalităţilor.
 mobilizează întregul comportament către
acţiune

VOINŢA
Procesul care orientează activitatea psihică spre
realizarea unui scop, în mod deliberat ales şi
pentru obţinerea căruia elaborează operaţiuni
şi activităţi de depăşire a unor rezistenţe ce
aparţin condiţiei subiective şi de mediu
relaţional
Stare subiectivă de trecere conştientă de la o
idee sau raţionament la o activitate sau la
inhibiţia unei activităţi.

Secvenţele unui act de voinţă
 Formularea scopului
 Disputa motivelor
 Adoptarea hotărârii
 Îndeplinirea acţiunii
 Angajarea în acţiune

Voinţa pe tot parcursul dezvoltării
personalităţii se manifestă prin:
activitate şi conduite motorii

89840236-Psihologie.ppt

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to 89840236-Psihologie.ppt

Similar to 89840236-Psihologie.ppt (20)

Recently uploaded

Recently uploaded (6)

89840236-Psihologie.ppt