Psihologie
De la Wikipedia, enciclopedia liberăPsihologia (din limba greacă: τςσή psyché = suflet, λόγορ logos = știință) ...
Being‖ (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de-a treia forță, este una tranzițională, o pr...
Motivație
Nevroză
Percepție
Psihometrie
Psihoză
Reprezentare
Stress
Suflet
Voință
Traumă
Afectivitate
Afectivitatea este o...
Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect, întrucât numai într-o asemenea relație obiectul capăt...
Starea de atenție a unui om se poate constata după expresia feței, poziția corpului și gesturi. Într-un act de atenție, ca...
- Conștiința este una din formele ascetismului. definiție de Friedrich Nietzsche în Antihristul
- Conștiința este îngerul ...
Cercetările [8]
sugerează că trei factori pot determina creativitatea individuală în orice situație:
Expertiza este "baza ...
Creativitatea conceptuală implică crearea de soluții sub forma de concepte relevante unice, pentru problemele existente și...
Un coeficient de inteligență sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică:
● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă...
Originalitatea. Persoana creativă prezintă originalitate în gândire și idei, vede lucrurile în modalități noi. Originalita...
J. Rossman (1931)[27]
a investigat procesul de creație prin examinarea chestionarelor completate de 710 inventatori si a e...
Modelul procesului de creație propus de Robert Fritz (1991)[33]
prevede următoarele etape: 1) Concepția. 2) Viziunea. 3) A...
individualitatea, sensibilitatea, inițiativa etc., iar WKOPAY măsoară imaginația disciplinată, auto-încrederea, atracția p...
În contrast cu această abordare, Wittgenstein a observat, urmărind paradoxul lui Moore, că cineva poate spune „o crede și ...
Deasemeni pentru a realiza o pictura, compozitie muzicala, opera literara, sau regizorala, este nevoie de mult talent, mul...
lupta. Aceste reactii bazale sunt fara indoiala originea indepartata a comportamentelor umane, cum este acela de a te ascu...
reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el presupune proiecte și planuri complexe, care se obiectivează în diferit...
Termenul de inteligențǎ este prezent din timpuri imemorabile în limbajul natural, consacrat în literaturǎ (se pare, de Cic...
atunci ar trebui ca indivizii care aparțin unor categorii sociale inferioare să nu aibă acces la reușită, fapt neverificat...
g, asimilat cu inteligența propriu-zisă, deși inteligența variază liber de la un individ la altul, dar rămâne nealterată p...
factorul general al lui Spearman se găsește dispersat în rezultatele lui Thurstone din cauza formei analizei - factori obl...
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Psihologie
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Psihologie

3,743 views

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
3,743
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
4
Actions
Shares
0
Downloads
19
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Psihologie

  1. 1. Psihologie De la Wikipedia, enciclopedia liberăPsihologia (din limba greacă: τςσή psyché = suflet, λόγορ logos = știință) este știința care studiază comportamentul uman, inclusiv funcțiile și procesele mentale ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt sentimentele, speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente. În acest cadru general al activității psihice distingem următoarele categorii: Conținut psihic sau de conștiință: elementul care, intr-un moment determinat, face obiectul unei funcțiuni psihice. Funcțiuni psihice: modalitatea specifică a activităților conștiente independent de conținutul lor. Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităților inconștiente. Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcțiuni și mecanisme comune unei anumite funcțiuni psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.). Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective și voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea). Psihologii adoptă diverse modalități în studiul activității psihice. De exemplu, psihologia experimentală folosește metode știițifice în descrierea și înțelegerea cauzelor și relațiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepția, învățarea, memorizarea și comportamentul social. Psihologia umanistică face mai de grabă investigații calitative pentru a cerceta experiențele subiective ale ființelor umane. De la înființarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea dinLipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și subspecialități, care dispun doar în parte de un limbaj comun. Pagini din istoria psihologiei Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de către Philipp Melanchtonîn lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-și găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru prima dată existența unor procese subconștiente. Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane și desvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre. Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spirituluisau psihologii filozofice. Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru psihologia clinică. Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condițonată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice. În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viața psihică ca un întreg unitar. Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală. Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei, are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală, încercând să explice esența ființei umane prin investigații calitative (Abraham Maslow). La începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun bazele celei de a patra forță din punct de vedere istoric în psihologie numită Psihologia Transpersonală (celelalte patru forțe: Behaviorismul, Psihanaliza, Psihologia Umanistă, Psihologia Transpersonală) . Studiul aprofundat al experiențelor de vârf (peak experiences) i-a determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența unei noi dimensiuni în cercetarea psihologică. In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a Psychology of
  2. 2. Being‖ (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de-a treia forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta, transpersonală, trans-umană‖. Folosirea termenului: in 1553 este utilizat de Rudolf Goelenius intr-o lucrare morala; in 1732 si 1734 apare in lucrarile lui Christian Wolff "Psihologia empirica" si Psihologia rationalista" scrise in limba latina. Problematica psihologiei o reprezinta cunoasterea de sine si cunoasterea altuia, cu scopul de a asigura eficienta activitatii si adaptarea la conditiile sociale si de mediu. Experienta psihologica este intalnita in mituri, legende, proverbe; ea reprezinta o psihologie nesistematizata care filtrata, este prezentata in multe genuri de literatura culta si filme. Cunoscatorii psihicului erau inconjurati de mister si admiratie: samanii - medicii si psihologi, conducatori de triburi; Pitia - prezicatoare in fraze enigmatice a viitorului, preoteasa zeului Apollo; Vrajitoarele din Evul mediu. Psihologia generală Acțiunea coordonată a funcțiilor psihice în procesul învățării precum și în controlul activităților face obiectul psihologiei generale. Sub acest aspect o deosebită semnificație are analiza structurală a cunoașterii, în special structura matematică a proceselor de cunoaștere, așa cum o găsim în formulările fizicei teoretice. Avem astfel de a face cu structura statistică a categoriilor de evenimente similare. Procese psihice și mentale Procesele necesare punerii în joc a percepției, gândirii, planificării, dorințelor și luării de decizii sunt evenimente conștiente. Acest proces de auto-observație este denumit introspecție. Evenimentele trăite se fixează în memorie, de unde pot fi din nou aduse în conștiință. Această activitate este denumită retrospecție. În felul acesta omul are posibilitatea cunoașterii propriilor sale acte și poate, nu numai să-și controleze comportamentul personal, dar să înțeleagă și comportamentul altora în interacțiunea socială. Procese psihice. Tipuri Teoria delimitează trei tipuri de procese psihice: procese psihice senzoriale: senzația, percepția și reprezentarea, procese psihice cognitive: memoria, atenția, limbajul, gândirea, imaginația procesele psihice afective: afectivitatea, motivația și voința Legea asociațiilor Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienței cunoștințelor omenești ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se stabilesc relații permanente temporo-spațiale. El a denumit acest fenomen "legea asociațiilor", fiind de părere că extragerea cunoștințelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp și/sau spațiu. Teoria structurii cunoașterii Concepția lui David Hume a fost criticată, în special de Immanuel Kant. El a demonstrat că atât structura topografică spațială cât și cea dinamică cauzală a experienței pot fi explicate numai pe baza configurațiilor matematice și nu prin asociații. Prin aplicarea sistemelor operaționale în cercetarea realității rezultă ipoteze de lucru asupra relațiilor generale între evenimente, a căror valoare previzivă se verifică prin observație. Noțiuni fundamentale ale psihologiei Afectivitate Atenție Comportament Condiționare Conștiință Creativitate Cunoaștere Emoție Gândire Imaginație Instincte Inteligență Limbaj Memorie
  3. 3. Motivație Nevroză Percepție Psihometrie Psihoză Reprezentare Stress Suflet Voință Traumă Afectivitate Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului rațiunii. În mod firesc, opozițiile exclusiviste și absolutizările unilaterale nu pot conduce decât la soluții eronate. Realitatea psihologică a omului este de așa natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate fi eliminată fără a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se echilibreze reciproc: câtă gândire, atâta și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Filogenetic și ontogenetic, proprietatea și disponibilitatea vibrării și trăirii emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu numai a gândirii, ci și a percepției. La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv este mai scăzut decât al percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul emoțional. Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază activarea perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică, adecvată naturii și semnificației stimulului. Reacția primară intră în componența reflexului necondiționat de orientare, iar cea de-a doua intră în componența actului cognitiv propriu-zis. De aici decurge dubla condiționare și dublul rol al sferei afective. O primă condiționare rezidă în deficitul de informație despre stimul, iar cea de-a doua în semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui. Corespunzător celor două tipuri de condiționare, vom avea și cele două roluri: unul de alertă-activare energetică, prin care se accelerează procesul percepției sau interpretării, altul de selectare și potențare a atitudinii și comportamentului în raport cu stimulul. Și într-un caz și într-altul, la baza producerii reacției și trăirii emoționale stă interacțiunea dintre subiect și situație. Semnificația care acționează ca factor determinativ în apariția emoției rezultă din raportarea proprietăților obiective ale stimulului la așteptările și stările de motivație ale subiectului. În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de concordanță, respectiv, discordanță, dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivație) și dinamica evenimentelor externe (stimulii, situațiile obiective și proprietățile lor). Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidență câteva trăsături comune, și anume: polaritatea,intensitatea, durata, convertibilitatea și ambivalența. Conținutul informațional al afectivitații Afectivitatea reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri afective. Afectivitatea reflectă raportul de concordanță sau discordanță dintre dinamica stărilor interne de necesitate și dinamica evenimentelor, a situațiilor obiective externe. Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerințe generează stări deneplăcere, nemulțumire, frustrare, tristețe. Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul plan se situează valoarea și semnificația obiectului pentru subiect.
  4. 4. Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect, întrucât numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații, în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor. Funcțiile afectivității Afectivitatea îndeplinește funcții de alertă și activare energetică, de selectare și potențare a comportamentului, în raport cu stimulii și posibilitățile satisfacerii trebuințelor. Afectivitatea are atât o funcție reflectorie, cât și una adaptativ reglatorie. Ea organizează conduita, susține energetic activitatea, dar poate să o și dezorganizeze la nivele de intensitate prea ridicată. Funcția esențială a afectivității în raport cu întreaga viață psihică este aceea de susținere și potențare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o ființă capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună și să trăiască în plan intern raporturile sale cu lumea. Structurile operatorii ale afectivității Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces pulsional, tensional. Raporturile afective cu lumea sunt foarte fluide, parcurg o succesiune de stări ce nu pot fi subordonate sau manipulate prin intervenția unor operații automatizante. Putem vorbi cel mult despre o serie de structuri și reacții emoționale, de expresii emoționale dintre care unele sunt înnăscute și identice la toți oamenii, iar altele sunt dobândite prin învățare, imitație și chiar convenționalizare. Produsul afectivității Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibrație concomitent organică, psihică și comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea sau cu sine. Afectivitatea reprezintă reflectarea lumii în subiect și vibrația subiectului în lumea sa. Trăirile afective constituie deci produsul afectivității, ele sunt concomitent stare și acțiune, concentrate intern, dar și șuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare. Trăirile afective pot fi: trăiri afective primare, care au un caracter spontan, fiind mai apropiate de instinct, mai slab conștientizate și raționalizate, (tonul afectiv al proceselor cognitive, trăirile afective de proveniență organică și afectele); complexe (emoțiile curente, emoțiile superioare, dispozițiile afective) și superioare, (sentimentele și pasiunile). Atenție De la Wikipedia, enciclopedia liberă Atenția se definește ca funcție sau mecanism de orientare, focalizare și fixare a conștiinței asupra unui obiect, sarcini, întrebări, probleme, etc. Atenția face parte din categoria fenomenelor psihice care susțin energetic activitatea. Ea este o funcție prin care se modulează tonusul nervos, necesar pentru desfășurarea celorlalte procese și structuri psihice. Prezența ei asigură o bună receptare senzorială și perceptivă a stimulilor, înțelegerea mai profundă a ideilor, o memorare mai trainică și mai fidelă, selectarea și exersarea mai adecvată a priceperilor și deprinderilor, s.a.m.d. Atenția nu trebuie înțeleasă ca pe o dispunere statică a energiei psihonervoase, care se instalează la un moment dat și rămâne invariabilă. Ea presupune dinamicitate, desfășurare în timp, organizare și structurare de mecanisme neurofuncționale. Atenția implică două stări neurofuncționale: starea de veghe și starea de vigilență. Starea de veghe este opusă celei de somn și se caracterizează prin faptul că scoarța cerebrală este activată difuz, iar omul realizează o contemplare generală sau așteptare pasivă. Starea de vigilență presupune explorarea generală a mediului, așteptare și căutare a ceva încă nedefinit. Ea nu are o orientare anume, nu se oprește asupra a ceva, ci explorează orice. Mecanismul atenției îndeplinește simultan două roluri: de filtrare-selectare și de activare focalizată. Baza fiziologică nemijlocită a atenției o constituie reflexul de orientare, care se produce la acțiunea stimulilor noi, a variațiilor în ambianță. Acest reflex se realizează în două forme: forma generalizată și forma localizată. Forma generalizată se caracterizează prin stoparea activității pe care o desfășurăm în momentul dat, activarea difuză puternică de la nivelul întregii scoarțe cerebrale și întoarcerea capului în direcția stimulului. Forma localizată constă în diminuarea nivelului de activare în restul teritoriului scoarței cerebrale, cu excepția zonelor care sunt implicate în perceperea stimulului sau în rezolvarea sarcinii date, în care activitatea se intensifică, favorizând desfășurarea proceselor psihice specifice.
  5. 5. Starea de atenție a unui om se poate constata după expresia feței, poziția corpului și gesturi. Într-un act de atenție, capul este puțin ridicat și întins înainte, privirea este îndreptată în direcția din care vine excitația, gura este ușor deschisă, corpul ia o poziție imobilă. După mecanismul și dezvoltarea sa, atenția prezintă următoarele forme: atenția involuntară, atenția voluntară și atenția postvoluntară. După direcția principală de orientare, atenția se clasifică în atenție externă și atenție internă. În pofida variatelor sale forme de manifestare, atenția pune în evidență câteva trăsături comune: volumul, concentrarea, stabilitatea,distributivitatea, mobilitatea. Conținutul informațional al atenției Atenția nu are un conținut informațional propriu. Totuși, ea are întotdeauna un obiect asupra căruia se concentrează, se focalizează. Funcțiile atenției Funcția specifică a atenției este cea de orientare, selectare și concentrare selectivă a energiei psihonervoase în vederea facilitării proceselor de cunoaștere. Funcția adaptativ reglatorie a atenției este cea de adaptare, reglare, susținere energetică. În baza acestei funcții, atenția realizează o adaptare eficientă prin semnalarea evenimentelor, situațiilor, care se află în zona câmpului de conștiință. Structurile operatorii ale atenției Atenția are la bază mecanismele neurofiziologice ale stării de veghe și ale vigilenței, dar în calitate de mecanism psihic reglator dezvoltă o serie de strategii, de deprinderi (atenția postvoluntară). În formele ei superioare, atenția se învață, se perfecționează, se organizează și devine eficientă, implicând mai ales rolul voinței și al gândirii. Produsul atenției În plan subiectiv, atenția este trăită ca o stare de concentrare selectivă, orientată, astfel încât obiectul atenției este selectat din câmpul perceptiv, este evidențiat, pus în valoare și, în același timp, sursele externe care pot distrage atenția sunt inhibate, îndepărtate. Starea de atenție este inseparabil legată de starea de veghe, este trăită ca o focalizare, concentrare, orientare asupra obiectului atenției. Comportament Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacțiune cu mediul său. Termenul se poate referi la activitate în general (ex: "De când îl cunosc, X se comportă foarte amabil cu oamenii") sau la o anumită activitate, deci un caz particular (ex: "Astăzi X s-a comportat neobișnuit când l-am întâlnit pe stradă"). Termenul a început să fie folosit în psihologie de J.B. Watson și H Pieron, în paradigma psihologică numită Behaviorism (în engleză de la behaviour= comportament). Conștiință Conștiința este un sentiment pe care omul îl are asupra moralității acținilor sale (http://dexonline.ro). Până în acest moment nu s-a găsit o explicație științifică validă despre aceasta, știința cautând deseori să coreleze conștiința cu conștiența. Se spune despre conștiință că este "glasul lui Dumnezeu" în om. În urma observării atente a manifestării acesteia se poate constata că omul simte sau aude conștiința și abia apoi intervine cu gândirea pentru a transpune sau nu îndemnul acesteia. Cu alte cuvinte, gândirea (reflecția) intervine după ce se manifestă conștiința și nu invers. Deci este eronat a se afirma că, conștiința ar fi o reflectare (adică gândire) asupra sinelui deoarece mai întâi apare sentimentul (mustrarea, îndemnul) și abia apoi reflectarea asupra cauzelor acestuia. Prin conștiință omul este mereu "anunțat" asupra unei fapte rele făptuite sau în curs de făptuire. Conștiința "ne mustră" numai atunci când facem ceva rău, manifestându-se independent de voința noastră. - Conștiința - lumina inteligenței pentru a distinge binele de rău. definiție de Confucius - Conștiința este vocea interioară care ne avertizează că cineva se uită. definiție de H.L. Mencken - Conștiința este busola omului. definiție de Vincent Van Gogh - Conștiința este ceea ce suferă atunci când celălalte părți ale tale se simt atât de bine. definiție de Steven Wright - Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conștiința. definiție de Immanuel Kant - Conștiința este oglinda sufletelor noastre, care înfățișează greșelile din viețile noastre în forma lor completă. definiție de George Bancroft
  6. 6. - Conștiința este una din formele ascetismului. definiție de Friedrich Nietzsche în Antihristul - Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care îl păzește pe om. definiție de Paisie Olaru - Conștiința este rădăcina curajului adevărat; dacă un om este curajos, el își ascultă conștiința. definiție de James Freeman Clarke - Conștiința e o carte naturală. Cel ce o citește cu fapta face experiența ajutorului dumnezeiesc. definiție de Marcu Ascetul - Conștiința este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi. definiție de Oscar Wilde Creativitate Creativitatea este un proces mental și social care implică generarea unor idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minții creative între idei sau concepte existente. Creativitatea este un concept multidimensional și se poate manifesta în multiple domenii. Identificarea și cuantificarea naturii creativității constituie obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, științe cognitive, arte, inteligență artificială, filozofie, economie, management etc. și deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc. Dificultatea definirii creativității rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele, în natura complexă a creativității și în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulți oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Așa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din științe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri și în toate domeniile vieții cotidiene. Un termen înrudit cu creativitatea este creatologia, sugerat de Magyari-Beck, I. (1990)[1] pentru studiul interdisciplinar al creativității,însă acest termen nu a fost general acceptat și este rareori utilizat. Definiții.Bazele creativității Există numeroase definiții ale creativității, fără să fie formulată o definiție general acceptată. Unele definiții sunt contradictorii sau subiective, de aceea, în continuare, sunt citate câteva definiții din dicționare de referință, precum și definiții propuse de experți în studiul creativității. În Dicționarul enciclopedic (1993) [2] creativitatea este definită ca "trăsătură complexă a personalității umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original". Dicționarul Webster (1996) [3] oferă trei semnificații ale creativității: ;vitaerc if a ed aetatilac uas aerats‫٭‬ aetatiliba‫٭‬de a transcende ideile, regulile, modelele, relațiile tradiționale și de a crea noi și semnificative idei, forme, metode, interpretări etc.; originalitate sau imaginație; .ăvitaerc aetatiliba ăzaezilitu es erac nirp lusecorp‫٭‬ Enciclopedia Britannica [4] [1] prezintă o definiție concentrată pe obiectivele activității creative: creativitatea este "abilitatea de a face sau, altfel spus, de a produce ceva nou, fie o nouă soluție a unei probleme, fie o nouă metodă sau un dispozitiv nou sau un nou obiect artistic ori o nouă formă artistică". Dicționarul ROBERT (1996) [5] include o definiție concisă: crėativitė -după engl. creativity -putere de creație, de invenție. O definiție amplă a creativității a fost enunțată de Ellis Paul Torrance (1966)[6] : creativitatea este "un proces de sensibilizare la probleme, deficiențe, goluri în cunoștințe, elemente care lipsesc, dizarmonii etc.; identificarea dificultăților; căutarea de soluții sau formularea ipotezelor asupra deficiențelor: testarea și re-testarea acestor ipoteze și, posibil, modificarea și re-testarea lor; în final, comunicarea rezultatelor". Teresa M.Amabile,Ph.D. în Psihologie, profesor și șeful Unității de Management Antreprenorial la Harvard Business School (SUA), împreună cu coautorii [7] [2] definesc creativitatea ca "producerea de idei noi și utile în orice domeniu" al activității umane, de la științe la arte, în educație, în afaceri sau în viața cotidiană. Inovația constituie implementarea ideilor creative într-o organizație. Input-ul creativ este o parte esențială a rezolvării problemelor care apar în toate fazele procesului de inovație. Creativitatea persoanelor și echipelor "este o condiție necesară însă nu și suficientă pentru inovare" (cf. Teresa M. Amabile et al). Inovația de succes depinde și de alți factori, aceasta poate proveni nu numai din ideile creative care își au originea într-o organizație, ci și din idei create în altă parte (ca în transferul tehnologic).
  7. 7. Cercetările [8] sugerează că trei factori pot determina creativitatea individuală în orice situație: Expertiza este "baza oricărei activități creative". Aceasta îi oferă unei persoane cunoștințele tehnice, procedurale și intelectuale pentru a identifica elementele importante ale oricărei probleme particulare. Competențe de gândire creativă: se referă la modul imaginativ, inventiv și flexibil în care persoana abordează problemele; aceste competențe depind de trăsăturile personale (independență, orientare spre acceptarea riscului, toleranță pentru ambiguitate) și de tipul de gândire. Gândirea creativă se caracterizează prin abilitate puternică de a genera noi idei prin combinarea unor elemente anterior disparate. Motivația este în general acceptată ca fundamentală pentru creativitate,iar cei mai importanți factori motivanți sunt pasiunea intrinsecă (auto-motivația) și interesul intrinsec de a efectua lucrarea (obiectul creației), care sunt mai eficienți decât motivația extrinsecă (recompense,recunoaștere). Intr-un sens, persoanele creative sunt la discreția propriilor valori și motivații și se ocupă cel mai bine de probleme pentru care au o puternică afinitate emoțională. O definiție a creativității dată de National Advisory Committee on Creative and Cultural Education din Anglia [9] [3] este următoarea: "O activitate imaginativă adaptată astfel încât să producă rezultate care sunt atât originale cât și de valoare". Această definiție accentuează rezultatele,mai degrabă decât procesele de creație. Caracteristicile proceselor de creație sunt clasificate,de regulă, în patru categorii.In primul rând,creativitatea implică totdeauna gândirea sau comportarea imaginativă. Activitatea imaginativă este un proces de generare a ceva original: oferirea unei alternative la ceea ce este convențional, de așteptat sau de rutină. In al doilea rând, în mod general, această activitate imaginativă are un scop precis: adică este direcționată spre atingerea unui anumit obiectiv sau rezolvarea unei probleme centrale. Uneori, obiectivul se modifică, atunci când apar noi idei și posibilități: uneori, de exemplu în procese de invenții sau descoperiri sunt identificate noi scopuri când produsul sau ideea inițială au apărut. In al treilea rând, aceste procese trebuie să genereze ceva original. Originalitatea poate fi de mai multe categorii: individuală (în raport cu rezultatul anterior al persoanei), relativă (față de grupul de care aparține) sau istorică (rezultatul este original în raport cu orice realizare anterioară în domeniul particular). În al patrulea rând, rezultatul trebuie să fie de valoare în raport cu obiectivul. "Valoarea" este aici o apreciere a unei anumite proprietăți a rezultatului. Există multe judecăți posibile ale valorii,în funcție de domeniul de activitate în chestiune: eficient, util, agreabil, valabil, tenabil (durabil). Există multe aspecte ale creativității în funcție de domeniul de creație, însă o definiție ar include abilitatea de a combina cunoștințe din domenii anterior disparate, de a lua obiecte sau idei existente și a le combina în moduri diferite pentru noi scopuri. Astfel, o definiție simplă a creativității este: "acțiunea de a combina elemente anterior necombinate" [10] [4] Au fost propuse trei "tipuri" de creativitate (Florida, R., 2002)[11] : creativitatea tehnologică (invenția), creativitatea economică(antreprenoriat) și creativitatea artistică/culturală. Toate aceste dimensiuni ale creativității se află în corelație, implicând procese de gândire comune și completându-se reciproc. Economia creativă este rezultatul corelațiilor dintre tehnologii, arte și afaceri. După Departamentul de Comerț și Industrie din Anglia[12] [5] creativitatea poate fi definită ca "producerea de noi idei care sunt corespunzătoare pentru scopurile unor afaceri particulare". Această definiție, orientată spre creativitatea economică, prezintă o preferință pentru termenul inovație și consideră creativitatea ca prima fază din procesul de inovare. Creativitatea are un rol în amplificarea tuturor aspectelor performanței în afaceri - de la proiectarea noilor produse și servicii până la introducerea lor în producție, marketingul și distribuția/livrarea acestora. Pe de altă parte, este un fapt curent să se asocieze creativitatea cu diferite sectoare cum sunt filmul, muzica, pictura sau designul. Activitățile creative care se bazează pe creativitate individuală, competențe și talent pot include publicitatea, filmul și video, arhitectura, muzica, pictura, artele de reprezentații (performance- în l. engl), jocuri pe calculator, software, televiziune și radio, designul în modă etc. În privința tipurilor de creativitate, au fost propuse și alte categorii: creativitatea științifică, creativitatea artistică și creativitatea conceptuală. Creativitatea științifică, în termenii cei mai simpli, implică descoperirea unor adevăruri științifice. Creativitatea științifică a fost tratată pe larg în cartea lui Abraham Moles (1957), La crėation scientifique[13] . Creativitatea artistică este aptitudinea de a reda lucruri apreciate pentru frumusețea lor estetică; există doar la indivizii cu predispoziție vizuală și tactilă pentru artă.[14]
  8. 8. Creativitatea conceptuală implică crearea de soluții sub forma de concepte relevante unice, pentru problemele existente și emergente. In acest sens, creativitatea este procesul mental care implică generarea unor noi idei sau concepte, sau a unor noi asocieri între ideile, cunoștințele sau conceptele existente. Cercetătorii asupra creativității, majoritatea lor din domeniul psihologiei, pretind, de obicei, că a fi creativ înseamnă a produce ceva nou (original, neașteptat) și adecvat (adaptiv, referitor la constrângerile sarcinii date). Subsumate criteriului de adecvanță sunt calitățile de a fi corespunzător, a fi util și a avea valoare, conform cu unele criterii externe. Cel puțin trei aspecte ale creativității au atras mai multă atenție. ■ Procesul de creație, care a beneficiat de cea mai mare atenție, se concentrează pe mecanismele și fazele implicate, care fac parte din actul de creație. ■ Al doilea aspect al creativității este persoana creativă, trăsăturile sale de personalitate. Atmosfera și influența mediului/sistemului sociocultural au legătură cu situația creativă, pot determina nivelul și frecvența comportării creative. ■ În sfârșit, au fost explorate criteriile sau caracteristicile produselor creației. Acest aspect are o importanță particulară, deoarece constituie baza oricărei evaluări a performanței creativității în lumea reală și poate deschide "o fereastră" asupra altor aspecte ale creativității. Cea mai obișnuită metodă pentru măsurarea creativității produselor utilizează rating-uri ale unor experți în domeniul dat. Tehnica evaluării consensuale (CAT) este un exemplu al acestei abordări. Gândirea creativă poate fi divizată în raționamentul divergent și cel convergent. Gândirea divergentă este aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluență și viteză,a unor soluții multiple,originale,neobișnuite,diverse și elaborate la o problemă stabilită. J.P. Guilford (1954)[15] a considerat această trăsătură cognitivă ca fiind cel mai important ingredient al creativității; creativitatea se bazează pe gândirea divergentă. Cele mai importante caracteristici ale gândirii divergente sunt: flexibilitatea mentală, originalitatea, fluența și inventivitatea. Gândirea divergentă este exemplificată de bogăția ideilor și originalitatea acestora. Gândirea convergentă este aptitudinea intelectuală de a evalua în mod logic idei/soluții, de a critica și a opta pentru soluția cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecție de soluții. Gândirea convergentă este raționamentul analitic, măsurat prin teste de inteligență. Răspunsul formulat este unic și riguros determinat, reprezentând cea mai bună soluție potențială. Acest tip de gândire este utilizat după evaluarea unui set de idei, informații sau alternative. Ambele aptitudini par să fie necesare pentru rezultatul - output-ul creativ. Gândirea divergentă este esențială pentru noutatea produselor creative, în timp ce gândirea convergentă este fundamentală pentru a ajunge la concluzia adecvată, specifică pentru situația dată. Gradul de predominanță variază în funcție de sarcină sau ocupație: un matematician poate manifesta mai multă gândire convergentă, pe când un artist va prezenta mai multă gândire divergentă. Creativitate și inteligență Relația dintre creativitate și inteligență a fost studiată, între alții, de Robert J. Sternberg (1999) în manualul Handbook of Creativity [16] . Sternberg afirmă că există trei aspecte principale care sunt fundamentale pentru creativitate: abilitatea sintetică, abilitatea analitică și abilitatea practică. Aceste trei aspecte decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a inteligenței umane, promovată de R. J. Sternberg. ●Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de înaltă calitate și adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include gândirea divergentă. O caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele într-un mod complet diferit și de a gândi în mod intuitiv și pătrunzător. ● Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca abilitate de a judeca valoarea propriilor gânduri și soluții posibile,de a evalua punctele lor tari și slabe și de a sugera căi de îmbunătățire a acestora. ● Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competențele intelectuale în contexte cotidiene și de a "vinde" sau a comunica ideile creative la alții. Este abilitatea de a traduce abstracțiile și teoriile în aplicații realiste. Inteligența superioară este comună multor persoane creative. Totuși, multe studii ale relației creativității cu inteligența au arătat căinteligența generală extremă nu stimulează, în mod necesar, creativitatea. "Ipoteza de prag" propusă de Ellis Paul Torrance[6] susține că un grad ridicat de inteligență pare să fie o condiție necesară dar nu și suficientă pentru o creativitate superioară.
  9. 9. Un coeficient de inteligență sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică: ● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă de inteligență; ● peste IQ= 120, creativitatea este independentă de inteligență. Totuși, cercetările asupra "ipotezei de prag" au produs rezultate mixte, care s-au extins de la sprijinul entuziast până la combatere și rejectare.[17] Deasupra nivelului "de prag" inteligența se corelează destul de slab cu creativitatea -adică o persoană foarte inteligentă poate avea slabe rezultate la testele de creativitate. Insă subiecții cu performanțe ridicate la testele de creativitate aveau la testele de inteligență cote cel puțin mijlocii, de unde rezultă necesitatea inteligenței pentru o creativitate superioară. Există diferențe specifice ale gradului de inteligență necesar: inteligența este mai importantă în creativitatea științifică, având un rol mai mic în arte (pictură, muzică etc.). Se întâlnesc însă și semnificative excepții față de această aserțiune! In științe este esențială "sensibilitatea la probleme" care stimulează spiritul de investigație; în arte este importantă sensibilitatea ca ecou afectiv al evenimentelor care animă ideile și succesiunea imaginilor.[18] Psihologul american Ellis Paul Torrance (1915-2003), împreună cu colaboratorii săi au elaborat o metodă de benchmarking pentru cuantificarea creativității, care a fost denumită "Testele Torrance ale Gândirii Creative (TTCT)" [6] . Aceste teste de gândire divergentă au măsurat: ■ Fluența. Numărul total de răspunsuri interpretabile, semnificative și relevante la stimuli. ■ Flexibilitatea. Varietatea categoriilor de răspunsuri relevante la problema dată. ■ Originalitatea. Răspunsuri care sunt neașteptate, neobișnuite, unice sau statistic rare. ■ Elaborarea. Adăugarea de detalii pertinente. In 1990 Torrance a eliminat scala de flexibilitate,deoarece aceasta prezenta o corelație ridicată cu fluența. Testele TTCT au devenit unele dintre cele mai utilizate măsuri ale creativității, inclusiv pentru evaluarea efectelor programelor educaționale în școli, a programelor curriculare și a procedurilor de învățământ creativ. Utilizarea repetată, în timp, a testelor TTCT la câteva mii de copii din școala elementară a dovedit că acestea sunt printre cele mai valide dintre toate testele de creativitate. Testele TTCT au fost traduse în peste 30 limbi și sunt utilizate ca instrument pentru evaluarea potențialului creativ. Caracteristici ale persoanelor creative Persoanele creative posedă multe caracteristici/trăsături distincte care le diferențiază semnificativ de persoanele mai puțin creative sau chiar noncreative. Davis (1999)[19] a "inventariat" peste 200 trăsături de personalitate și adjective ale atitudinii creative,găsite în literatură asupra creativității, și le-a împărțit în trăsături pozitive, social dezirabile și trăsături negative, potențial supărătoare. Dintre acestea, în ordinea caracteristicilor importante sunt: imaginația, sensibilitatea la probleme, curiozitatea, intuiția, descoperirea ideilor, toleranța pentru ambiguitate, independența (autonomia), originalitatea etc.[20] [6]. Independența (autonomia).Persoanele creative tind să fie independente,nonconformiste în gândire și acțiune, sunt relativ neinfluențate de alții. Autonomia este o trăsătură care înglobează și alte dispoziții sociale: introversiunea, motivația intrinsecă, autoîncrederea, dorința de solitudine, insatisfacția cu statu-quo. Imaginația constituie o aptitudine importantă și se bazează pe anumite predispoziții ereditare, pentru sinteza unor noi imagini, noi idei.[21] . Imaginația creativă desemnează capacitatea unui individ de a efectua o activitate creatoare, adesea generalizată la întreaga capacitate inventivă (Henri Piėron, 2001) [22] . Dezvoltarea imaginației presupune însă multă muncă în procesul de creație. De exemplu,Thomas Alva Edison, inventatorul american, susținea că geniul este 99% transpirație și 1% inspirație. Dar teza lui Edison nu se aplică deloc în cazul lui Wolfgang Amadeus Mozart, capabil să compună o sonată în câteva zile. Imaginația creativă este un mod de gândire în esență generativ (de noi idei, conexiuni, analogii) și a devenit sinonimul conceptului de "creativitate". Sensibilitatea la probleme. Este o trăsătură esențială pentru rezolvarea eficientă a problemelor. Persoana creativă are capacitatea de a observa ceea ce este neobișnuit și diferit, de a vedea potențiale nerealizate în situații date, de a observa asemănări și analogii în experiențe diferite. Intuiția- insight (l. engl.) este o descoperire bruscă, o revelație a unui adevăr, a soluției unei probleme etc. în cursul unei "învățări" prin încercare și eroare. O personalitate intuitivă observă relațiile, implicațiile, are o sensibilitate sporită la detalii și pattern-uri.
  10. 10. Originalitatea. Persoana creativă prezintă originalitate în gândire și idei, vede lucrurile în modalități noi. Originalitatea se exprimă și prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele ferm structurate și stabilite, de a dizolva sintezele existente și de a utiliza elementele și concepțiile în afara contextelor inițiale, pentru a crea noi combinații, noi sisteme de relații. Intr-un portal de creativitate [7] Robert Alan Black prezintă definițiile a "32 trăsături ale persoanelor creative". Cu cât o persoană dispune de mai multe dintre cele 32 trăsături, cu atât este mai creativă sau are un potențial să devină astfel. Modele ale procesului de creație Mulți psihologi consideră creativitatea ca un proces format din faze (etape), parcurse pentru rezolvarea problemelor sau inventarea noilor produse. Unii experți resping totuși concepția că creativitatea poate fi descrisă ca o succesiune de faze ale unui model. De exemplu, Vinacke (1953)[23] consideră că gândirea creativă în arte nu urmează un model segmentat în faze. Totuși, astfel de opinii contrare sunt minoritare. În realitate, modelele proceselor creative sunt utile în ghidarea creativității și inovației, însă nu trebuie utilizate prea rigid, într-o succesiune fixă a fazelor, pot exista devieri de la un model, într-o situație dată. Unul dintre modelele timpurii ale procesului de creație a fost propus de Graham Wallas (1858-1932),profesor de Științe Politice la London School of Economics, în cartea sa The Art of Thought (Arta gândirii) (1926)[24] . Modelul propus inițial de Wallas conținea 5 faze: ‫٭‬Pregătire: este o fază de preparare, când are loc definirea, observarea și studiul problemei, se adună informații și materiale de bază asupra problemei, pentru a construi o cunoaștere solidă a subiectului (domeniului). Persoana creativă trebuie să cunoască bine domeniul său de specializare, înainte de a se aștepta ca ideile să apară în acel domeniu. ‫٭‬Incubație: este o perioadă în care problema este lăsată deoparte, pentru o vreme care poate dura minute, săptămâni sau chiar ani.In perioada de incubație problema este internalizată în inconștient, după angajarea activă de la început, gânditorul creativ se ocupă de altceva, complet diferit, iar momentele "aha" (care exprimă triumful revelației) vor apărea ca rezultat al gândirii inconștiente. ‫٭‬Intimare (avertizare): o fază asociată cu un sentiment care precede deseori intuiția creativă. ‫٭‬Iluminare: noua idee sau viziune creativă apare brusc (ca un "flash") din procesarea inconștientă a informației.In știință se vorbește de "intuiție",în arte este considerată "inspirație". Ideile iluminante pot fi declanșate uneori de diferite experiențe, utilizând metafore, observând natura, ascultând muzică etc. Este o fază misterioasă, dificil de descris. ‫٭‬Verificare: în această fază finală, cunoscută și ca validare, se întreprind activități pentru a verifica dacă ideea "fericită" apărută prin iluminare rezolvă într-adevăr problema, dacă este necesară o eventuală eliminare a unor erori sau lacune. Modelul Wallas a fost prezentat ulterior în patru faze, cu "intimarea" considerată ca o sub-fază. Împărțirea pe faze a procesului de creație a fost în general acceptată de cercetătorii ulteriori, cu unele modificări ale denumirilor sau numărului fazelor. Totuși,este de menționat că modelul Wallas nu este absolut original,ci își are originea în conferința susținută de matematicianul Henri Poincaré în 1908 la Institutul General de Psihologie din Paris, despre "Creația matematică".[8].H.Poincaré descrie procesul de creație (în matematică) prin succesiunea a două faze: a) combinarea elementelor de cunoștințe (în gândirea inconștientă); b) alegerea ulterioară a combinațiilor bune. Rolul gândirii inconștiente a fost relevat de Henri Poincaré[25] care afirma că iluminarea este un "semn manifest al unei activități inconștiente anterioare, îndelungate" care apare după o perioadă de odihnă. In opinia sa, cea mai mare parte a creativității apare în subconștient, unde mintea "alege" acele combinatii care sunt fructuoase, după care urmează o perioadă de activitate conștientă. Frank X. Barron (1988)[26] , profesor de psihologie la University of California (SUA), a pus de asemenea un important accent pe inconștient si procese întîmplătoare, in Modelul de Creație Psihica. Modelul Barron presupune existența a patru faze: ‫٭‬Concepția, într-o minte pregătită ‫٭‬Gestația, coordonată complicat în timp ‫٭‬Nașterea, suferința emergenței la lumină ‫٭‬Creșterea noului copil, perioada de dezvoltare ulterioară. Modelul Barron sprijină punctul de vedere popular asupra creativitatii ca proces misterios care implică gîndirea inconștientă, în afara controlului direct al persoanei creative.
  11. 11. J. Rossman (1931)[27] a investigat procesul de creație prin examinarea chestionarelor completate de 710 inventatori si a extins modelul original al lui Wallas la șapte faze, care constituie așa-numitul model de creativitate al lui Rossman: en ienu aeravresbO‫٭‬cesități sau a unei dificultăți iitatisecen azilanA‫٭‬ amrofni iigertnî azilanA‫٭‬ții disponibile evitceibo roliitulos rorutut aeralumroF‫٭‬ (ejatnavazed ,ejatnava) iitulos rotseca a acitirc azilanA‫٭‬ aN‫٭‬șterea noii idei- invenția c atset a urtnep aeratnemirepxE‫٭‬ea mai promițătoare soluție, selectarea și perfectionarea alcătuirii finale. Alex Osborn (1953)[28] , creatorul metodei brainstorming pentru stimularea gândirii creative, a optat pentru o teorie similară de echilibru între imaginație și analiză în modelul său de gândire creativă. Modelul Osborn include șapte faze: orientarea, pregătirea, analiza,ideația, incubația, sinteza și evaluarea. Alex Osborn (op. cit.) și Sid J. Parnes (1992)[29] au dezvoltat procesul (sau modelul) rezolvării creative a problemelor (CPS), denumit șiprocesul Osborn-Parnes, care alternează fazele de gândire divergentă și convergentă. Procesul CPS a beneficiat de dezvoltări în mai multe variante succesive, de la versiunea 1 pînă la versiunea 6.1, elaborate de Isaksen, S.G. și Trefflinger, D.J. (1985)[30] . Procesul CPS este prezentat, de obicei, în 6 pași. ‫٭‬Stabilirea obiectivului ‫٭‬Stabilirea datelor (sau faptelor) ‫٭‬Formularea problemei ‫٭‬Generarea ideilor ‫٭‬Alegerea unei soluții ‫٭‬Obținerea acceptării soluției Generarea unor idei multiple, prin utilizarea metodei brainstorming, este critică pentru rezolvarea eficientă, creativă a problemelor, prin aplicarea procesului CPS. Koberg,D. și Bagnall,J. (1981)[31] au propus un model de rezolvare creativă a problemelor care este cunoscut și sub denumirea demodelul călătorului universal. Fazele propuse în acest model sunt următoarele. Acceptarea situației (ca o provocare) Analiza (pentru a descoperi contextul problemei) Definirea (principalele probleme și obiective) Ideația (generarea opțiunilor de rezolvare a problemei) Selectarea (alegerea celei mai convenabile alternative) Implementarea (realizarea formei fizice a ideii) Evaluarea (analizarea și o nouă planificare a acțiunilor următoare). Se observă că ideația- focarul tradițional al instrumentelor de stimulare a gândirii creative, ca de exemplu brainstorming, este precedată și urmată de gândirea deliberată, analitică și practică. Modelul Geneplore. Ronald A. Finke et al (1992)[32] au încercat să identifice procesele și structurile cognitive specifice care contribuie la actele și produsele creative, pentru a dezvolta noi tehnici pentru studierea creativității în contextul experimentelor științifice controlate. Acești specialiști au elaborat Modelul Geneplore care consideră că cogniția (cunoașterea) creativă este o interacțiune între procese generative și procese exploratorii. In baza acestui model, invenția creativă are loc în două faze de procesare principale. În faza generativă, persoana construiește reprezentări mentale denumite structuri preinventive, care sunt utilizate pentru a reprezenta noi pattern-uri vizuale, forme noi ale obiectelor, exemplare categoriale, modele mentale și combinații verbale. Aceste structuri au diferite proprietăți emergente (noutate, semnificație implicită, divergență) care sunt exploatate în a doua fază, denumită faza exploratorie. Cogniția creativă rezultantă poate fi concentrată sau extinsă, conform cu cerințele sarcinii sau necesitățile individuale, prin modificarea structurilor preinventive și apoi repetarea ciclului. Pot fi impuse constrângeri asupra produsului final în orice moment, în timpul fazei generative sau exploratorii (op.cit.,p.18).
  12. 12. Modelul procesului de creație propus de Robert Fritz (1991)[33] prevede următoarele etape: 1) Concepția. 2) Viziunea. 3) Analiza realității curente. 4) Inițierea unor acțiuni. 5) Ajustare, învățare, evaluare, ajustare. 6) Construirea impulsului creativ. 7) Terminare. 8) Utilizarea creației realizate. R. Fritz identifică începutul unui proces creativ cu acțiunile creative de concepție și viziune, urmate de analiza realității, acțiune, evaluare,examinarea detaliată a opțiunilor publice și terminarea procesului. R. Fritz afirmă că procesul de creație are o natură ciclică. Instrumente pentru stimularea creativității Articol principal: Metode de stimulare a creativității. Instrumentele (sau tehnicile) creativității sunt metode euristice pentru facilitarea și stimularea creativității unei persoane sau unui grup de persoane. In raportul EIRMA (Asociația Europeană de Management al Cercetării Industriale) din 2004[34] [9] au fost prezentate principalele instrumente de stimulare a creativității, folosite de diferiți utilizatori: brainstorming, metoda matricii morfologice (de Fritz Zwicky), diagrama Ishikawa, diagrama Pareto, chestionare, scheme cu sugestii, analiza metaforică, metoda scenariilor, Diagrama De ce-De ce (Why-Why -in l. engl.). Există însă și alte tehnici de creativitate, între care se includ metoda gîndirii laterale a lui Edward de Bono, sinectica (elaborată de William Gordon), matricea descoperirilor a lui Abraham Moles, metoda TRIZ (Teoria Reșenia Izobretatelskih Zadaci- în l. rusă), în traducere Teoria rezolvării problemelor inventive, elaborată de Genrich S. Altshuller și colaboratorii[35] și altele. Brainstorming este instrumentul cel mai utilizat pentru stimularea creativității și este perceput ca fiind de cea mai mare valoare. Măsurarea creativității Există multiple instrumente și metode de măsurare a creativității, însă nu a fost elaborată până acum o măsură standardizată, general acceptată. Metode bazate pe gândirea divergentă. John Houtz și Damon Krug (1995)[36] au prezentat o trecere în revistă a diferitelor teste dezvoltate pentru evaluarea creativității. In categoria metodelor de gândire divergentă, Houtz și Krug (1995) includ Testele Torrance ale Gândirii Creative (TTCT),prezentate mai sus în secțiunea Creativitate și inteligență, Testele Wallach și Kogan (Wallach and Kogan,1965)[37] , Bateria de teste Guilford[38] . Testele Torrance se bazează pe modelul Structurii Intelectului (SOI) al lui Guilford (Guilford, J.P., 1962), care includea unele măsuri ale gândirii divergente. Deci, acestea măsoară creativitatea prin gândirea divergentă. Bateria de teste Guilford a diferențiat circa 180 de tipuri diferite de gândire, incluzând multe forme de gândire divergentă. Bateria Guilford constă din zece teste individuale care măsoară diferite aspecte ale producției divergente.Aceste teste sunt: 1) Titluri ale unor povestiri (producția divergentă de unități semantice); 2) Ce este de făcut cu aceasta (producția divergentă de clase semantice); 3) Semnificații similare (producția divergentă de relații semantice); 4) Scrierea unor afirmații (producția divergentă de sisteme semantice); 5) Tipuri de oameni (producția divergentă de implicații semantice); 6) A face ceva în afara uzualului (producția divergentă de unități figurative); 7) Grupe de litere diferite (producția divergentă de clase figurative); 8) Execuția de obiecte (producția divergentă de sisteme figurative); 9) Litere ascunse (producția divergentă de transformări figurative); 10) Adăugarea de decorațiuni (producția divergentă de implicații figurative). Fiecare dintre aceste sarcini este notată în ceea ce privește fluența și originalitatea. Abordări psihometrice, biografice și istoriometrice. Au fost efectuate studii de măsurare a creativității care au urmărit să descopere caracteristicile personalităților creative. Aceste studii pot fi împărțite în abordări psihometrice, biografice și istoriometrice. In abordările psihometrice studiile încearcă "să măsoare aspectele creativității asociate cu oamenii creativi" [39] . Instrumentele în acest domeniu de studiu al creativității constă din liste de trăsături ale personalităților, liste de control pentru adjective ca rapoarte proprii, cercetări biografice și măsuri ale interesului și atitudinilor. O listă de control celebră este Lista de control cu adjective (ACL) elaborată de Gough (1952)[40] . Această listă constă din 300 cuvinte-descriptori pe care o persoană le poate verifica, fiind auto- descriptive. Khatena și Torrance (1977)[41] au dezvoltat un test de creativitate denumit Inventarul Percepției Creative, care cuprinde două măsuri ale percepției creative și anume: Ce tip de persoană ești? (What Kind of Person Are You?)-în l.engl. (testul WKOPAY) și Ceva despre mine însumi (Something About Myself) -în l. engl. (testul SAM). Dintre acestea, SAM măsoară înclinațiile artistice, inteligența,
  13. 13. individualitatea, sensibilitatea, inițiativa etc., iar WKOPAY măsoară imaginația disciplinată, auto-încrederea, atracția pentru autoritate, curiozitatea etc. Abordările biografice implică studii de caz ale creatorilor eminenți, "utilizând metodologii de cercetare calitativă" [39] Abordările istoriometrice sunt de asemenea concentrate pe studiul creatorilor eminenți, care "au rămas" în istorie. Prin analiza cantitativă a înregistrărilor biografice și istorice referitoare la creatorii eminenți, istoriometria încearcă să măsoare creativitatea. Testele de creativitate la nivel individual necesită îndeosebi fie un anumit tip de gândire divergentă sau anumite trăsături de personalitate care au fost asociate cu comportarea creativă. Indicatori de creativitate. Florida, R.(2002)[11] a creat un "indicator de creativitate" care nu măsoară creativitatea per se, ci ține seama de factorii care sunt asociați cu creșterea economică urbană. Indicatorul de creativitate propus pentru creșterea economică este compus din trei indici care se referă, respectiv, la Tehnologie, Talent și Toleranță ("teoria celor trei T"). R. Florida (2002) susține că succesul economic al centrelor urbane este asociat cu numărul persoanelor creative care pot fi atrase în regiunile caracterizate prin "cei trei T". Orientându-se după cadrul structurat de Florida, KEA European Affairs (2006)[42] [10] a propus un "Indice de creativitate european". Acesta va necesita identificarea unui set de factori care conduc la creativitate, construirea unor indicatori adecvați în relație cu acești factori și stabilirea unui sistem de monitorizare a performanțelor de creativitate la niveluri naționale. Indicele de creativitate european conține patru sub-indici: Talent, Cultură,Tehnologie și Inovație, Diversitate. Hui et al. (2005)[43] au dezvoltat așa-numitul Indice de creativitate Hong Kong care distinge între patru forme de capital și rezultate ale creativității, în care "creativitatea este un proces social, generat și restricționat continuu de valori, norme, practici și structuri alecapitalului social, capitalului cultural și dezvoltării capitalului uman; o contribuție importantă are deasemenea accesibilitatea și disponibilitatea capitalului structural/institutional. Efectele cumulate ale acestor forme diferite de capital sunt rezultatele creativității, care pot fi măsurate în termenii rezultatelor economice, activităților stimulative și altor forme de bunuri, servicii și realizări creative. Indicatorii utilizați de Hui et al. (2005) sunt listați în[44] , Anexa 4. Un indice de creativitate utilizat în USA este Indicele de creativitate MBTI (Myers-Briggs Type Indicator)[45] Studiile internaționale existente, de exemplu PISA (Programme for International Student Assessment) sau TIMMS (Trends in International Mathematics and Science Study) sunt îndeosebi teste de gândire convergentă, în care toate itemurile propuse reclamă numai un singur răspuns corect. Itemurile (în PISA) au fost construite nu pentru a măsura creativitatea ci pentru a evalua nivelul de competență într-un domeniu. "Pare costisitor și probabil nu foarte eficient de a utiliza PISA sau altă scală internațională ca măsură a creativității. "(Villalba, Ernesto, 2008)[46] . Cunoaștere Cunoașterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informații, descrieri sau abilități dobândite prin experiență sau educație. Se poate referi la înțelegerea teoretică sau practică a unui subiect. Poate fi implicită (cum ar fi abilitatea practică sau expertiza) sau explicită (cum ar fi înțelegerea teoretică a unui subiect) și poate fi mai mult sau mai puțin formală sau sistematică.[1] Înfilozofie, studiul cunoașterii este numit epistemologie și fillozoful Platon a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept „convingere adevărată justificată‖. Cu toate acestea, nu există o singură definiție a cunoașterii unanim acceptată și sunt numeroase teorii care o explică. Acumularea de cunoștințe implică procese cognitive complexe: percepție, comunicare, asociere și raționare, în timp ce cunoașterea este de asemenea legată de capacitatea de conștientizare a ființelor umane.[2] Teorii ale cunoașterii Definiția cunoașterii este un subiect dezbătut în continuare de către filozofi în domeniulepistemologiei. Definiția clasică, descrisă dar nu complet aprobată de către Platon[3] , susține că o afirmație trebuie să întrunească trei criterii pentru a fi considerata cunoaștere: trebuie să fie justificată, adevărată și credibilă. Unii susțin că aceste condiții nu sunt suficiente, cum ar fi condiția suplimentară a lui Simon Blackburn, conform căreia nu trebuie să spunem că cei care întrunesc oricare dintre aceste condiții „prin eroare, omisiune sau eșec‖ au cunoaștere.[4]
  14. 14. În contrast cu această abordare, Wittgenstein a observat, urmărind paradoxul lui Moore, că cineva poate spune „o crede și să nu fie așa‖, însă nu poate spune „o cunoaște și să nu fie așa‖.[5] El continuă să argumenteze că acestea nu corespund unor stări mentale distincte, ci mai degrabă unor modalități distincte de a vorbi despre convingere. Ce diferă aici nu este starea mentală a vorbitorului, ci activitatea în care acesta este implicat. Din acest punct de vedere, a știi că ceainicul fierbe nu presupune să fi într-o stare mentală specifică, ci a efectua o operație specifiă pe afirmația că ceainicul fierbe. Wittgenstein a căutat să depășească dificultatea definiției observând modul în care „cunoașterea‖ este folosită în limbajul natural. El privea cunoașterea ca un caz de recunoaștere a familiarității. Mergând pe această idee, „cunoașterea‖ a fost reconstruită ca un concept separat, care evidențiază trăsăturile relevante, dar care nu este ilustrat în mod adecvat de nicio definiție.[6] -Intentionalitatea defineste predeterminarea actiunii in real prin constructia unui model de actiune in mintea subiectului. -Rationalitatea defineste cautarea, identificarea, explicitarea cauzala si utilizarea tuturor formelor, proprietatilor si relatiilor intre proprietati, care permit subiectului sa realizeze o anume transformare de stare in realitate, sau sa explice cauzal o anume stare observata ori construita experimental. -Valorizarea este consecinta evaluarii utilitatii rezultatelor dobandite printr-o anume cunoastere, printr-o actiune configuranta sau explicanta cauzal de modalitate. Functia cognitiva implica constienta subiectului, implica capacitatea acestuia de a modela realitatea in mintea sa, de a se modela pe sine ca agent purtator de constienta si creator de cunoastere, dar si de a se separa de modelele de sine si de realitate, tratandu-se pe sine ca sursa a modelarii si constientizarii modelarii realitatii. Conștiența sumar caracterizată este proprietatea sistemului de a se identifica, diferenția structural și dinamic, poziționa si orienta intențional operant, în diferite cuplaje cu sine și prin sine cu mulțimea starilor ambientului. Cunoașterea umana implică socializare interactiv cognitivă, ea se desfășoară într-un spatiu natural amenajat, spatiul real-societal, alcătuit din parti prelucrate ale realitatii, indivizi cunoscatori si multimea efectelor actiunilor cognitive. Membrii societatii iși descriu si comunica intre ei, atât propriile individualizări, performanțe și opțiuni cognitive cât și pe ale semenilor. Socializarea cognitivă duce atât la cooperare cât și la conflict în spațiile cunoașterii cu toate consecințele cunoscute. Calitatea cunoașterii depinde de instrumentele conceptuale si experientiale utilizate pentru dobândirea și folosirera ei. Convențional putem separa cunoaștere concretă și abstractă. Cunoasterea concreta poate fi practica sau intuitiva. Cunoasterea abstracta este actiune corelanta intre serii de familii de forme sau familii de proprietati, care conduc la o anume stare sau o dependenta precisa intre o serie de stari. Cunoasterea abstracta caracterizanta de obiect si proces fenomenal sau social își defineste componentele obiect, relatie si proprietate, precum si procedurile specifice de manipulare distincta a obiectelor, regulile de conectare intre actiunile operante și traseul conexiunilor argumentante care indica posibilitatea realizarii sau negarea posibilitatii realizarii unei anume configuratii intr-un spatiu obiectual determinat. Cunoasterea practica vizeaza realizarea directa a unei forme sau multimi de forme conectate functional, acesta este cazul proiectarii si realizarii de obiecte, functii si utilitati prin unelte materiale. Cunoasterea formala utilizeaza operatori si interpretari cantitative, matematice, si este folosita pentru a modela precis, predictiv, utilizand functii matematice, un segment de fenomenalitate, un aspect metabolic sau conceptual al omului, sau a stabili parametrii si dimensiona dinamic o actiune sociala, o institutie, o anume agregat unealta, cu o structura si utilitate specifica. Putem deasemeni discrimina cunoasterea culturala, care opereaza cu variabile ambigue precum valori, atitudini, legaturi sufletesti, emotii, contacte, cooperari si conflicte umane. In cultura identificam o cunoastere concreta, definibila, asamblabila si comunicabila gestual si lingvistic, precum acea cunoastere 'abstracta' care construieste principii si metode de creatie muzicala, picturala, regizorala sau literara, sau principii estetizante. Fiecare domeniu al cunoasterii are obiecte proprii, reguli generative proprii si strategii evaluante si utilizante proprii, unele accesibile majoritatii altele extrem de tehnice formal, sau subtil realizante estetic, inaccesibile omului mediu. Este cunoscut ca aparatul matematic utilizat in constructia modelelor teoretice actuale ale fizicii este atat de compex logic demonstrant si interpretant, incat nu foarte multi oamenii il pot invata, intelege corect si aplica creativ la nivel superior.
  15. 15. Deasemeni pentru a realiza o pictura, compozitie muzicala, opera literara, sau regizorala, este nevoie de mult talent, multa experienta si o profunda competenta creativa si critic evaluanta, compact definita ca 'inventivitate artistica'. Dar si pentru a prelua cat mai mult din ingeniozitatea unei creatii si transpune in trairi personale emotive si conceptuale, din perspectiva spectatorului, cere o calitate subtila anume 'bun gust autentic'. Poate cel mai dotat cu potential critic superior este omul de stiinta constructor de teorii fenomenale, sau artistul, cretorul de opera de arta, indiferent din ce domeniu, pentruca fara un spontan, profund si atent simt critic-estetic, nu se poate realiza o opera de mare calitate, opera pretuita de numeroase generatii timp de decenii, secole sau milenii, opera fundamentala care formeaza personalitatea umana, ii daruie valori, imbolduri creative si criterii estetizante. Emoție Emotiile sunt reactii violente, explozive ale organismului fata de situatii in care nu poate da adaptate sau modulate. Dintotdeauna filozofii si psihologii au remarcat ca emotiile se caracterizeaza printr-un dublu aspect, filozofic si psihologic, acesta din urma numindu-se dupa filozofi, sentimente. Sisteme de comanda ale emotiilor In acest domeniu al emotiilor sau elaborat numeroase teorii, rezultand clasificari variate, facand aproape concurenta vocabularului bogat din literatura si din teatru, de la Shakespeare la Marivaux: bucurie, placere, gelozie, manie, frica, anxietate. Anumiti autori si-au pus problema de a sti care dintre reactii fiziologice sau sentimente primele, celelalte fiind doar o simpla consecinta(Teoria lui James-Lange). o9m5mq Din perspectiva prelucrarii informatiei, dublul aspect al emotiilor se poate aplica in termeni de mecanisme paralele. Sunt alertati diferiti centri de prelucrare printr-o situatie emotionala si acestia declanseaza in paralel, eventual in interactiune atat vegetative cat si cognitive. Nu este necesar sa credem ca o categorie de mecanisme o declanseaza pe cealalta. In schimb viteza acestor mecanisme, nefiind aceeasi, reactiile nu apar in aceeasi ordine. Lucrarile contemporane incluzand cercetarile in micro-electro-fizoilogie si farmacologie confirma teoria lui Darwin, conform careia exista o legatura intre emotiile de la animal si cele de la om. Emotiile ar fi in oarecare masura, fosilele sistemelor de reactie care aveau o utilitate biologica la stramosii nostri animali. La mamifere (sobolan, pisica etc. si chiar la om), exista la nivelul sistemului limbic, „creierul emotional‖ (hipotalamus, hipocamp, amigdala, bulb olfactiv, o parte a talamusului) sisteme de comanda a emotiilor. Acest centru declaseaza reactii corespunzand motivatiilor, pentru activitatea moderata si emotiilor atunci cand sistemul este activat la un nivel de intensitate mare. Jaak Panksepp a propus o sinteza teoretica in care sunt 4 mari sisteme Motivational-emotive, sistemele placerii (motivatiile apetitive), ale fricii, ale maniei si in sfarsit ale disperarii (panicii). Fiecare sistem este pre-programat genetic si raspunde la un numar redus de stimuli naturali (neconditionati), care declanseaza reactii specifice. Placerea Placerea (dorinta sau bucurie etc.) este de fapt compusa si inglobeaza ceea ce numesc filozofii motivatiile apetitive (cautarea hranei, a unui partener sexual…) ceea ce corespunde la om nevoilor hedoniste ale filozofilor, respectiv cautarii placerilor. Mania Sistemul maniei (furie, agresivitate etc.) a fost primul descoperit. Ablatiunea cortexului la pisica a bulbului olfactiv la sobolan sau stimularea electrica a anumitor regiuni din sistemul limbic, declanseaza la animal o stare de manie de o violenta extrema numita furie, care se manifesta prin omorarea congenerilor aflati in apropiere, acesti sunt celebri sobolani ucigasi. In stare normala sunt stimuli naturali iritarea (raniri, durere) si frustare. Reactiile corespunzatoare sunt atacul si lupta, la animal muscaturile. Cortexul ca si anumite stimulari (olfactive la sobolani, cu siguranta vizuale la om ) moduleaza inhiba reactiile paroxiste de furie pentru a produce manie sau ceea ce se numeste agresivitate. Frica Sistemul de comanda al fricii (angoasa etc.) poate fi declansat in stimulari electrice, unei pisici putand sa-i fie frica astfel de un soarece. Stimuli naturali par sa fie durerea si pericolul distrugerii. Reactiile declansate sunt in mod paradoxal opuse, fie fuga fie imobilitate; se cunosc diversele expresii pentru a desemna aceasta stare la om „a fi de paie‖ sau „a-ti tremura picioarele‖. Se poate ghici fara dificultate finalitatea biologica a fugii, care permite salvarea fata de un pradator, insa finalitatea imobilitatii se sfarseste rau (politica strutului). Prin observatiile lor etologii au aratat ca de fapt imobilitatea poate fi un mecanisme de supravietuire. Numeroase animale au culori care le permit sa se confunde cu mediul, mecanismul homocromiei, precum la cameleon sau anumiti fluturi, broaste, serpi, care nemiscate, se confunda cu scoarta copacilor, iarba sau nisipul. La pasari Timbergen a aratat ca o umbra constituie un stimul care declanseaza imobilitatea la anumite pasari, comportament de protectie cand este survolata de un rapitor. La mamifere imobilitatea poate avea acest rol, homocromia fiind uneori deosebit de reusit, ca la zebra al carei sistem de fuga este, de asemenea, extrem de bine pus la punct. Konrad Lorentz a aratat ca in timpul luptelor, la lupi si caini animalul dominat se imobilizeaza, oferindu-si gatul in semn de supunere, iar acest comportament opreste
  16. 16. lupta. Aceste reactii bazale sunt fara indoiala originea indepartata a comportamentelor umane, cum este acela de a te ascunde cand ti-e frica „a te face mic‖ … Prin functia sa de supravietuire biologica, frica sau forma ei mai cronica la o, angoasa, anxietatea, este cu siguranta un sistem foarte puternic, in acelasi tip generator de tulburari comportamentale sau mentale numeroase; dupa psihologii clinicieni, independent de orice scoala sau teorie, angoasa pare sa fie dominanta comuna in maladiile mentale. Disperarea Sistemul disperarii (al tristetii) nu este evident la sobolan, dar se observa cu usurinta la maimuta sau la om. Disperarea sociala este provocata de lipsa contactului social (cald, moale) si declanseaza vaiete si plansete. Acest sistem corespunde tot asa, unor puncte nervoase: se constata ca stimulari electrice la porcul de India provoaca strigate de disperare. Panksepp, care a lucrat cu, colegii sai asupra acestor emotii, crede ca mecanismele biochimice ale sistemului disperarii (tristete si amaraciune la om) sunt strans legate pe sediile endorfinelor (neurotransmitatori chimici asemanatori cu morfinele si actionand in mod natural ca sistem antidurere ). Astfel s-ar explica asemanarea comportamentala intre dependenta afectiva si dependenta de droguri: pierderea apetitului, tristete, bine cunoscutul comportament al copiilor la fiecare inceput de an scolar si comportamentul amoros; asa cum ii spunea fratele Lorenzo lui Romeo, „de-adevarat amorul tinerilor nu le sta in inima ci in ochi…sarata apa varsata in van pentru a stropi dragostea ce gustul nu-i pastreaza nici de fel!‖. (Shakespeare, Romeo si Julieta). Emoția (din franceză émotion, italiană emozione[1] este definită ca o reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.[1] Emoția poate fi clasificată ca un sistem de apărare, întrucât psihologic emoția afectează atenția, capacitatea și viteza de reacție a individului dar și comportamentul general. Fiziologic vorbind, emoțiile controlează răspunsurile la anumite situații, incluzând expresia facială, tonul vocal dar și sistemul endocrin, pentru a pregăti organismul pentru anumite urmări. Spre exemplu, sentimentul de frică declanșează reacții precum transpirație intensivă, accelerearea bătăilor inimii împreună cu creșterea temperaturii corporale dar și reacții psihice precum spontaneitatea și predispoziția la luarea de decizii neașteptate. Totuși, percepția și reacțiile ce survin în urma emoțiilor diferă de la individ la individ. Etimologie Cuvântul emoție privine de la latinescul emotionis, în traducere impulsul ce aduce reacții. În psihologie este definită ca o modalitate de percepție a elementelor și relațiilor dintre realitate și imaginație, exprimată fizic prin intermediul unor funcții fiziologice, ca expresia facială sau ritmul cardiac și ducând până la reacții de conduită precum agresivitatea sau plânsul. Emoțiile sunt studiate și înțelese de psihologi și, mai recent, de către oamenii de știință din domeniul inteligenței artificiale. Emoții de bază Tristețe / Supărare Dispreț Bucurie / Fericire Furie / Mânie Dezgust Teamă / Frică / Nesiguranță Surprindere Rușine Durere Gândire Imaginație De la Wikipedia, enciclopedia liberă Imaginația ocupă o poziție aparte pe continuumul activității de cunoaștere. Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se direct pe memorie, pe de altă parte, ea deviază traiectoria care merge spre gândire, făcând o buclă. În psihologie, imaginația se definește ca proces intelectual (cognitiv) de selectare și combinare în imagini noi, elemente din experiența anterioară sau de generare de imagini fără corespondent în această experiență. Produsul activității imaginative nu se
  17. 17. reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el presupune proiecte și planuri complexe, care se obiectivează în diferite forme – inovații, invenții,descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc. Imaginația joacă un rol esențial în activitatea umană, incluzându-se ca verigă componentă centrală a creativității. Ea aduce un spor considerabil la cunoașterea realității date și a viitorului, a posibilului. Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli și norme riguroase, ce-i impun întotdeauna congruența sau compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginația este liberă de canoane, ea putându-se mișca nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci și pe cel alfantasticului și fantasmagoricului. Ea nu are așadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o notă de inedit, de noutate. În cursul vieții, imaginația traversează o traiectorie complexă: exuberantă, irezistibilă și nearticulată în copilărie, devine structurată, persistentă și orientată finalist constructiv în adolescență, productivă și instrumentală în tinerețe și slabă, rigidă, la vârstele avansate. Pe măsura dezvoltării și consolidării structurilor gândirii, imaginația se mulează din ce în ce mai mult pe probleme reale, integrate activităților sociale actuale în domeniul artei, tehnicii, științei. Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizează, imaginația se organizează în adâncime pe câteva niveluri funcționale, și anume: nivelul oniric, nivelul reveriei și nivelul intențional orientat, în cadrul căruia se delimitează imaginația reproductivă,imaginația creatoare și visul de perspectivă. Conținutul informațional al imaginației Imaginația este procesul psihic cognitiv, complex, de reflectare mijlocită, constructivă și transformatoare a datelor experienței, a cunoștințelor, informațiilor stocate la nivelul memoriei sau a situațiilor și evenimentelor trăite în prezent. Imaginația își extrage conținuturile în cea mai mare parte din stocul memoriei. Imagini, idei, cunoștințe sunt supuse unui proces de combinatorică imaginativă în vederea elaborării de noi imagini, idei, concepții. De asemenea, imaginația își extrage conținuturile și din zonele profunde ale inconștientului, supunându-le în timpul visului la combinări și transformări dintre cele mai variate În concluzie, imaginația exploatează datele trecutului și experiența prezentă și realizează o reflectare constructivă și anticipativă. Funcțiile imaginației Imaginația are o funcție cognitivă, ea având roluri importante în lărgirea sferei cunoașterii, explorând zone noi și căutând soluții noi la problemele existente. Dacă gândirea adâncește sfera cunoașterii, imaginația lărgește această sferă și oferă astfel gândirii noi teritorii. Imaginația are o funcție adaptativ reglatorie, care exprimă locul și rolul imaginației în sistemul psihic uman, ea constituind procesul predilect al creativității. Imaginația conferă conștiinței dimensiunea explorativă și creatoare. Structurile operatorii ale imaginației În calitate de proces cognitiv, imaginația dispune de o serie de procedee de combinatorică imaginativă. Sunt operații, procedee de lucru mintal, prin intermediul căreia imaginația intervine asupra conținuturilor sale și produce modificări, transformări, aglutinări, tipizări, schematizări, rearanjări, substituții, analogii, adaptări, etc. Tipuri Produsul imaginației Finalitatea subiectiv comportamentală a imaginației este proiectul, o imagine nouă, o nouă idee, un nou aranjament, o nouă configurație. Fiecare dintre formele imaginației se finalizează în plan subiectiv într-o manieră proprie. Astfel, visul din timpul somnului este trăit ca o derulare haotică de imagini, emoții, pulsiuni, dorințe. Reveria este trăită ca o derulare de imagini animate de proiecte, ipoteze și aspirații. Imaginația reproductivă este trăită ca o desfășurare de imagini despre realități și situații pe care le-am perceput. Imaginația creatoare este trăită ca proiect, ca model, cu un anumit coeficient de originalitate. Visul de perspectivă este trăit ca un proiect mintal al drumului propriu sau al drumului propriu al unui proiect de la imaginare la realizare. În concluzie, produsul imaginației îl constituie proiectul, modelele anticipative ale realității. Inteligență Inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi. Inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin modul în care se comportă.
  18. 18. Termenul de inteligențǎ este prezent din timpuri imemorabile în limbajul natural, consacrat în literaturǎ (se pare, de Cicero) și caracterizeazǎ (sub diverse unghiuri) puterea și funcția minții de a stabili legǎturi și a face legǎturi între legǎturi: este ceea ce sugereazǎ inter-legere, reunind douǎ sensuri-acela de a discrimina între și a lega (a culege, a pune laolaltǎ). Exprimând acțiuni și atribute ale omului totodatǎ, faber și sapiens, inteligența n-a putut (nici dupǎ ce a devenit obiect al științei) sǎ beneficieze de o definiție clasicǎ, prin delimitǎri de gen proxim și diferențǎ specificǎ. În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial, atât ca proces, cât și ca aptitudine sau capacitate, atât formǎ și atribut al organizǎrii mintale, cât și a celei comportamentale (Paul Popescu –Neveanu, Dicționar de psihologie). Istoric În 1979, N. V. Findler afirma: un sistem este considerat că are proprietatea de inteligență, pe baza comportării sistemului, dacă se poate adapta singur la situații noi, are capacitatea de a raționa, de a înțelege legăturile dintre fapte, de a descoperi înțelesuri și de a recunoaște adevărul. De asemenea ne așteptăm ca un sistem inteligent să învețe, deci să-și îmbunătățească performanțele pe baza experienței trecute. John Mc Carthy și Patrick J. Hayes, în 1969, arătau că: " o entitate este inteligentă dacă are un model adecvat al lumii , dacă este destul de înzestrată pentru a răspunde unei largi varietăți de întrebări pe baza acestui model, dacă poate să-și procure informațiile din lumea exterioară când are nevoie și poate să realizeze anumite operații în mediul înconjurător cerute de obiectivele sale și permise de posibilitățile sale fizice". C. Contantinescu folosește următoarea definiție (2007): „Inteligența reprezintă capacitatea de manipulare și operare a datelor grafice, matematice, logice, lingvistice si abstracte‖. A nu se confunda Inteligența cu Inteligența Emoțională, care reprezinta „capacitatea de a conștientiza și întelege propriile emoții si emoțiile celor din jur și de a le gestiona si folosi cu rezultate pozitive‖. Inteligența se măsoară prin coeficientul de inteligență (IQ), iar inteligența emoțională și competențele ce sunt componente ale acesteia (cum sunt empatia saucapacitatea de lider) sunt măsurate de coeficienți emoționali (EQ). Dintre toate aptitudinile omului, caracteristica cea mai specific umană este inteligența, dat fiind că transformă omul biologic în homo sapiens. Totuși, inteligența nu este un lucru material, ci un concept abstract, fiind dificil de definit. Putem spune că se analizează manifestările inteligenței, comportamentele „inteligente", dar nu inteligența însăși. Inteligența a fost definită și studiată de fiecare școală psihologică după postulatele generale ale concepției despre om. Psihologia inteligenței este strâns legată de conceptul diferențelor individuale în privința „trăsăturilor" mentale și a dezvoltării instrumentelor de analiză. De-a lungul istoriei, conceptul de inteligență s-a schimbat mult. Concepte despre supradotare Primele concepte de supradotare, ca și primele modele de inteligență apar legate de conceptele tradiționale de genialitate. Modelul Galton Modelul Galton abordează tema sub aceeași denumire și se preocupă de aspectele ereditare. Galton atribuia inteligenței o origine de tip genetic și ereditar, teorie ce va fi susținută, deși ulterior alți autori îi vor aduce unele nuanțări. Ceea ce definea prin „abilitate naturală" era o abilitate care nu implică doar capacitate, ci și entuziasm. İn lucrarea sa „Geniul ereditar‖, Galton atrage atenția asupra problemei pe care o reprezintă conturarea caracteristicilor geniale, sugerând că geniul este o caracteristică ce tinde să apară în cadrul acelorași familii. Galton a fost printre primii care au anunțat că diferențele de inteligență s-ar putea aprecia prin timpul de reacție. Modelul lui Francis Galton nu includea nici o formă de măsurare, în afară de luarea în calcul a contribuțiilor pentru societate și de unele corelații antropomorfice, elemente având doar importanță istorică, puțin valorizate în prezent. Contribuția lui Galton a fost anecdotică, deoarece prezenta o viziune a genialului în termeni calitativi, iar desenul care legitima caracterul ereditar era foarte puțin adecvat acestui scop, el confundând aspectele ambientale cu cele proprii genetice. Atât acest studiu, cât și altele din opera sa au arătat lipsa unei rigori teoretice, motivată de absența unui model care să le dea sens. Ideile lui Galton au fost discutate în acest secol de Leta S. Hollingworth, în viziunea căreia termenul de eminență reprezintă rezultatul caracterului oportun și al poziției în societate, nefiind accesibilă tuturor persoanelor. Dacă acest caracter oportun ar fi determinantul principal al eminenței,
  19. 19. atunci ar trebui ca indivizii care aparțin unor categorii sociale inferioare să nu aibă acces la reușită, fapt neverificat întrucât oameni de seamă s-au ridicat din clase socio-economice și culturale defavorizate. Există ideea potrivit căreia părinții puțin dotați au și copii puțin dotați, iar părinții foarte inteligenți au copii foarte inteligenți. Acest lucru este total eronat, din cauza efectului de regres față de medie: părinții puțin dotați pot avea copii cu un QI normal. Părinții cu o inteligență medie pot avea copii foarte deștepți. Pe de altă parte, părinții foarte inteligenți pot avea copii cu o inteligență medie. Regresul este o consecință statistică necesară, prin simplul fapt că relația coeficientului de inteligență dintre părinte și copil nu este perfectă. În secolul XX au fost efectuate diferite investigații asupra inteligenței, fiecare pornind de la alte concepții, în funcție de autorii lor, dintre care unii au fost pionieri în ultimii aniai secolului al XlX-lea. Cele mai relevante contribuții aduse în acest sens au fost grupate în patru mari teorii, în funcție de structura inteligenței. Teoriile monolitice Inteligența monolitică face parte din concepția teoretică a inteligenței, ca unica variabilă demnă de luat în seamă. Această abordare a fost prima estimare care s-a făcut asupra inteligenței. Din concepția monolitică derivă trei dintre principalele concepte : vârsta biologică, coeficientul de inteligență și factorul g, numit și inteligență generală. După Alfred Binet și Théodore Simon (1905), vârsta mintală s-ar caracteriza printr-o prezentare evolutivă a dezvoltării inteligenței, în care capacitățile individuale sunt puse în contrast cu nivelul de randament mediu la o vârstă determinată: nepotrivirile sau avansul în raport cu acest randament mediu ar constitui indicii capacității intelectuale a individului . Contribuțiile cele mai importante ale lui Binet la studiul inteligenței s-ar putea rezuma în următoarele idei: a)inteligența este măsurabilă; b)inteligența se manifestă ca rapiditate în învățare; c)inteligența se leagă de randament. Binet a ajuns la concluzia că la testele care includ teme mai complexe, precum și la cele care prezintă o asemănare pronunțată cu activitățile mintale din viața de zi cu zi se înregistrează rezultate mai bune. Unele studii ulterioare testelor lui Binet, mai ales cele realizate de Lewis Terman în testul Stanford-Binet, au condus la apariția unei tehnologii elaborate special pentru acest tip de scală; studiile includeau selectarea și așezarea atentă a temelor pe scală în scopul de a găsi medii și devieri-standard aproximativ constante pentru coeficientul de inteligență la diferite vârste. Scala ar putea fi aplicată nu doar copiilor normali și retardați, ci și celor cu abilități superioare. Studiile lui Terman aveau două obiective foarte clare: 1) compararea stabilității inteligenței pe parcursul vieții persoanelor cu inteligență ridicată; 2) demonstrarea relației strânse dintre inteligență și randament. Este ciudat că lipsa de sincronicitate în dezvoltarea copilului supradotat a fost mai bine înțeleasă la începutul secolului XX decât în prezent. Binet și Simon (1911), Terman (1931), Hollingworth (1926) și Witty (1930) susțineau că supradotații sunt acele persoane a căror vârstă mentală depășește cu mult vârsta lor cronologică. Conceptul de vârstă mentală a fost abandonat în ultimii ani și a fost înlocuit cu termenii de QI și de centile, care însă nu dădeau o imagine exactă a dezvoltării: dacă spui că un copil are 99 centile, nu oferi o imagine grafică la fel de exactă cum ai face-o dacă ai spune că un copil de 5 ani are capacitatea intelectuală a unuia de 8 ani (Silverman, 1992). Dar acest copil nu este identic cu unul de 8 ani, nu are nici experiența și nici trăirile acelei vârste, la fel cum un copil de 15 ani cu o deficiență mintală, având vârsta mintală de 5 ani, nu este identic cu un copil de 5 ani. Introducerea conceptului de QI se datorează psihologului german Stern (1911); QI presupune transformarea vârstei mentale într-un indice numeric care facilitează cuantificarea diferențelor dintre vârsta mentală (VM) și vârsta cronologică (VC). Apariția acestui concept psihometric a trecut termenul de varsta mentala pe un plan secund. In orice caz, problemele s-ar ivi din nou în momentul final al dezvoltării intelectuale, scăzând valoarea QI la niște cifre absurde, dată fiind creșterea liniară a vârstei cronologice, în paralel cu creșterea accelerată invers a vârstei mentale. Al treilea studiu monolitic a fost cel al lui Spearman (1904), care considera că factorul g, inteligența generală, reprezintă și definește cel mai bine structura inteligenței. Acest autor estima că în orice test de inteligență există doi factori: un factor general
  20. 20. g, asimilat cu inteligența propriu-zisă, deși inteligența variază liber de la un individ la altul, dar rămâne nealterată pentru același individ în ceea ce privește celelalte aptitudini corelate; și alt factor specific s, mai mic decât g și caracteristic testului folosit. Factorii s sau specifici sunt multipli la fiecare individ și nu numai că variază de la un individ la altul, dar pot varia la același subiect pentru diverse aptitudini. într-un anumit fel, g ar fi implicat în toată activitatea intelectuală și, prin urmare, ar apărea în toate testele intelectuale într-o proporție variabilă. Pornind de la această idee, mulți autori au insistat că există diverși factori ai inteligenței. Chiar dacă studiile lui Spearman sunt criticabile, lucrările ulterioare au luat expunerea acestuia drept punct de referință, adoptând ideea că inteligența constă într-un factor general g, comun tuturor operațiilor realizate, și o serie de factori numiți specifici, care reprezintă aptitudini pentru anumite domenii sau soluții la probleme determinate. Teoriile factoriale După teoria „monolitică" a inteligenței a apărut teoria factorială, având o metodologie mai sofisticată, ale cărei criterii răspund unei mai bune raționalități de utilizare. Această concepție se bazează pe ideea existenței unor componente intelectuale multiple, dependente sau nu una de cealaltă, care constituie ansamblul inteligenței. Conceptualizarea funcționării intelectuale printr-o singură variabilă dispare, fiind înlocuită de un ansamblu de elemente. Acest ansamblu de procese intelectuale duce la determinarea profilurilor aptitudinale specifice prin care diferă subiecții. Thurstone (1938) a definit o serie de componente intelectuale implicate în explicarea diverselor tipuri de comportament inteligent-prin modelul de aptitudini mentale primare. Conceptul și modelul erau net distincte de ale precursorilor săi, adepți ai teoriilor monolitice, prin existența unui lot de componente care împărțeau factorul g în aptitudini mai elementare. Thurstone a luat în considerație în mod special cinci factori pe care îi numește aptitudini mentale primare specifice : factorul V (înțelegere verbală), factorul W (fluiditate verbală), factorul R (raționare abstractă), factorul N (numeric) și factorul S (spațial). Critica adusă acestui model factorial se referă la faptul că pleacă de la reprezentarea unui domeniu al inteligenței, începând de la ceea ce măsoară testele pline de elemente legate de învățarea școlară. Guilford (1967), a definit inteligența ca un produs al unei serii de factori încadrați în schema tradițională a elaborării informației având o structură tridimensională: stimul - organism - răspuns, abilitate necesară procesării informației, informație pe care individul o poate discerne în câmpul său perceptiv. După Guilford, poziția primului factor central g variază în funcție de pachetul de teste. Așadar, se generau diverse structuri ierarhice în funcție de datele problemei. Modelul Guilford a avut o influență decisivă în definirea supradotării, pe care o caracteriza ca fiind o combinație a factorilor ce compun inteligența, făcând referiri la diverse tipuri de inteligență și, prin urmare, la diverse tipuri de supradotare. Acest moodel este foarte util, în special când se caută o perspectivă clară asupra aptitudinilor specifice pentru a le lua în calcul în procesul educațional. Una dintre aceste aptitudini specifice este gândirea creativă, sinonimă cu producția divergentă. Datorită studiilor lui Guilford, diverși autori și-au orientat investigațiile în câmpul creativității și al subiecților cu capacități deosebite. Structurile ierarhice Modelele anterioare au dat naștere planurilor ierarhice. Planurile ierarhice prezentau o mare variabilitate, în cel puțin trei aspecte : a) forma analizei datelor; b)considerarea factorului g ca fiind în topul ierarhiei; c)evaluarea diverșilor factori ai structurii ierarhice. Principalii reprezentanți ai școlii engleze, ca Burt, Vernon sau Cattell, au ținut să includă în nivelul superior al ierarhiei factorul g al lui Spearman. Concepțiile ierarhice diferă, în general, de viziunile exclusiv factoriale cu privire la evaluarea factorilor. Adepții structurilor ierarhice se referă la factorii de cea mai mare importanță sau generalitate, ca, de altfel, și la subdiviziuni de factori: Burt considera că factorul g este un factor de ordin secund ce se extrage din factorii primari ai lui Thurstone. De unde ar rezulta că
  21. 21. factorul general al lui Spearman se găsește dispersat în rezultatele lui Thurstone din cauza formei analizei - factori oblici -, corelațiile dintre acești factori trimițând tot la factorul g. În ciuda tuturor criticilor, această abordare a dus la avântul studiilor ulterioare, printre care se află și cele ale lui Vernon. Modelul lui Vernon se constituie din patru niveluri, de la superior la inferior: factorul g, factori de grup, factori de grup mai puțin importanți și factori specifici. Vernon a putut constata cum la diferite vârste unii factori dispar, apărând alții noi. Principala dihotomie făcută de Vernon era cea a factorilor de grup: factorul verbal -numeric - școlar / factorul practic - mecanic - spațial - fizic. Această concepție în privința inteligenței a fost adoptată și de alți autori. Cattell (1963) a realizat o prezentare ierarhică diferită: a disociat factorii de ordin superior în factori elementari, realizând astfel o analiză și o conceptualizare mai sofisticată a modelelor factoriale. Perspectivele evolutive și calitative Adepții acestor perspective pleacă de la un punct de referință mai amplu decât cel al modelelor anterioare. În funcție de abordare - evolutivă sau calitativă - autorii sunt grupați astfel: Abordare evolutivă Piaget (1956) Vîgoțki (1979) Bruner (1978) Abordare calitativă Eysenck(1979) White (1965) Cattell (1971); Dezvoltarea proceselor psihice superioare este rezultatul unui proces de construcție, însă, evolutiv, aceste procese apar întotdeauna pe primul loc în planul relației inter¬personale și, în consecință, sunt mediatizate de către modelele culturale ce domină grupul social în care se dezvoltă individul. Astfel, procesul dezvoltării personale se opune învățării specifice, dar în același timp este strâns legat și influențat de aceasta. Ocupându-se de originea inteligenței, Piaget (1956) o identifică în funcțiile elementare ale organismului, cum ar fi percepția și, îndeosebi, motricitatea. Există două posibile aplicații ale modelului lui Piaget în relație cu inteligența generală: pe de o parte, corelația acesteia cu stadiul de evoluție, iar pe de altă parte, folosirea stadiilor lui Piaget ca o alternativă la modelul lui Binet de măsurare a inteligenței, cu alte cuvinte, asociind unei inteligențe de nivel superior o mai mare viteză de dezvoltare (Eysenck, 1979). Paralelismul dintre Piaget și Binet riscă să recurgă la presupuneri exagerate, dat fiind faptul că, în lucrările lui Piaget și mai ales în cele ale colaboratorilor săi, nu este suficient de clară relația dintre viteza de atingere a unui stadiu determinat și inteligența generală. Teoria lui Piaget viza diverse aplicații educative, cele mai importante fiind următoarele : a) instrucția la care sunt supuși copiii trebuie să se potrivească cu tipul de funcționare intelectuală de care sunt capabili și b)abordarea generală pentru care se optează trebuie să stimuleze procesul de autoreglare sau cel constructiv. În momentul în care, în SUA, teoria lui Jean Piaget a fost confruntată cu cea a învățării, s-au descoperit „scăpările" primei teorii și pe cele din lucrările succesorilor lui Piaget. Teoria inteligenței fluide și cristalizate a atins deja un nivel înalt de dezvoltare. Prin inteligența cristalizată înțelegem valoarea educației verbale, iar inteligența fluidă desem¬nează valoarea gândirii analitice, mai ales în situații noi. Există ipoteza că inteligența fluidă este cea care se moștenește cel mai ușor. Vandenberg (1969)a făcut studii, cu privire la transmiterea ereditară a inteligenței. Acest autor a demonstrat că există o variație a moștenirii genetice, în funcție de tipul de capacitate care se ia în considerație. Astfel, o clasificare a factorilor susceptibili de a se transmite genetic, în ordinea descrescătoare a posibilității apariției lor, ar arăta în felul următor: fluiditatea cuvintelor; capacitățile verbale;

×