56489014 dr-prop-intelectuale an-iii

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂłII
INTELECTUALE
Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI
Lect. univ. dr. NICOLETA-RODICA DOMINTE
- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul I
2008
2008

CUPRINS
CAP. I. CONSIDERAłII INTRODUCTIVE ..............................................7
1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală ...................................7
1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală..................................7
1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală ......................7
1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală ..................................8
1.4.1. Izvoarele interne.........................................................................8
1.4.2. Izvoarele internaŃionale..............................................................9
1.5. Principiile dreptului de proprietate intelectuală ..............................11
1.5.1 Tratamentul naŃional.................................................................11
1.5.2. Dreptul de prioritate.................................................................11
1.5.3. IndependenŃa brevetelor...........................................................12
1.5.4. IndependenŃa mărcilor .............................................................13
CAP. II. MĂRCILE...................................................................................14
1.1. NoŃiuni generale privind mărcile.....................................................14
1.2. Semnele care pot constitui mărci.....................................................14
1.2.1. Numele......................................................................................14
1.2.1. Denumirile................................................................................15
1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publicaŃii..........................................15
1.2.4. Literele şi cifrele.......................................................................15
1.2.5. Elemente figurative...................................................................16
1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului ..................................17
1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului...................................17
1.2.8. Prezentarea sonoră ..................................................................17
1.2.9. Desenul.....................................................................................18
1.3. Clasificarea mărcilor .......................................................................18
1.3.1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerŃ ..................................18
1.3.2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii ................................18
1.3.3. Mărcile individuale şi mărcile colective ..................................19
1.3.4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii.................................19
1.3.5. Mărcile simple şi mărcile combinate .......................................19
1.3.6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore.............20
1.3.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale ........20
1.3.8. Mărcile speciale .......................................................................20
1.4. FuncŃiile mărcii................................................................................22
1.4.1. FuncŃia de diferenŃiere a produselor........................................22
1.4.2. FuncŃia de concurenŃă..............................................................22

2
1.4.3. FuncŃia de organizare a pieŃei .................................................23
1.4.4. FuncŃia de monopol..................................................................23
1.5. CondiŃii privind protecŃia mărcilor..................................................23
1.5.1. CondiŃii de fond........................................................................23
1.5.2. CondiŃii de formă......................................................................26
1.6. Subiectul dreptului la marcă............................................................26
1.7. Dobândirea dreptului la marcă ........................................................27
1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă..............................27
1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii..........................................28
1.7.3. Durata de protecŃie a mărcii ....................................................30
1.7.4. Reînnoirea înregistrării mărcii ................................................30
1.7.5. Modificarea înregistrării mărcii ..............................................30
1.7.6. Înregistrarea internaŃională a mărcilor...................................31
1.8. Transmiterea dreptului la marcă......................................................32
1.8.1. ModalităŃi de transmitere.........................................................32
1.8.2. Înscrierea transmiterii dreptului la marcă...............................34
1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate internaŃional....................34
1.9. Stingerea dreptului la marcă............................................................34
1.9.1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă.................................34
1.9.2. Radierea înregistrării internaŃionale .......................................36
1.10. Apărarea dreptului la marcă ..........................................................36
1.10.1. Mijloace de drept administrativ .............................................36
1.10.2. Mijloace de drept civil............................................................37
1.10.3. Mijloace de drept penal..........................................................37
CAP. III. INDICAłIILE GEOGRAFICE ŞI NUMELE COMERCIAL ...39
SecŃiunea 1 - IndicaŃiile geografice ............................................................39
1.1. CondiŃii privind indicaŃiile geografice.............................................39
1.2. Dobândirea dreptului asupra indicaŃiilor geografice.......................39
1.3. Drepturile conferite asupra indicaŃiilor geografice..........................40
1.4. Încetarea drepturilor asupra indicaŃiilor geografice ........................40
1.5. Apărarea drepturilor asupra indicaŃiilor geografice ........................41
1.6. Regimul internaŃional......................................................................41
SecŃiunea 2 - Numele comercial.................................................................42
2.1. Compunere, funcŃii..........................................................................42
2.2. CondiŃii de fond şi formă.................................................................43
2.3. Dobândire, transmitere ....................................................................43
2.4. Mijloace de apărare .........................................................................44

3
CAP. IV. BREVETELE DE INVENłII ....................................................45
1.1. NoŃiuni generale privind brevetele de invenŃie ...............................45
1.1.1. InvenŃii brevetabile şi invenŃii nebrevetabile ...........................45
1.1.2. InvenŃii de produse şi invenŃii de procedee..............................45
1.1.3. InvenŃii principale şi invenŃii complementare..........................46
1.1.4. InvenŃii simple şi invenŃii complexe.........................................47
1.2. Brevetabilitatea invenŃiilor..............................................................47
1.2.1. Noutatea ...................................................................................47
1.2.2. Activitatea inventivă.................................................................48
1.2.3. Aplicabilitate industrială..........................................................48
1.3. CreaŃii nebrevetabile ca invenŃii......................................................49
1.4. Brevetarea invenŃiilor secrete..........................................................49
1.5. Brevetare invenŃiilor în străinătate ..................................................49
1.6. Subiectele protecŃiei juridice a invenŃiilor.......................................49
1.7. Titlurile de protecŃie a invenŃiilor....................................................50
1.7.1. Categorii de titluri de protecŃie................................................50
1.7.2. Sisteme de acordare a titlurilor de protecŃie............................51
1.7.3. Durata de valabilitate a titlurilor de protecŃie.........................51
1.8. Brevetul de invenŃie.........................................................................52
1.8.1. Procedura de brevetare a invenŃiei ..........................................52
1.8.2. Drepturile şi obligaŃiile privind invenŃiile................................55
1.9. Transmiterea drepturilor privind invenŃiile .....................................60
1.9.1. Contractul de cesiune...............................................................60
1.9.2. Contractul de licenŃă................................................................61
1.9.3. Transmiterea succesorală a drepturilor asupra invenŃiilor.....62
1.9.4. LicenŃele obligatorii .................................................................62
1.10. Încetarea drepturilor privind invenŃiile..........................................62
1.10.1. Stingerea drepturilor ce decurg din brevetul de invenŃie.......62
1.10.2. Decăderea titularului din drepturile conferite de brevet .......63
1.10.3. Anularea brevetului de invenŃie..............................................63
1.11. Apărarea drepturilor privind invenŃiile..........................................63
1.11.2. Mijloace de drept civil............................................................63
1.11.3. Mijloacele de drept penal.......................................................64
1.12. ProtecŃia internaŃională invenŃiilor ...............................................65
5.12.1. NoŃiuni introductive................................................................65
1.12.2. Sistemul ConvenŃiei de la Paris..............................................66
1.12.3. Sistemul Tratatului de la Washington ....................................66

4
1.12.4. Sistemul ConvenŃiei de la München .......................................66
CAP. V. MODELELE DE UTILITATE, DESENELE ŞI.........................68
MODELELE INDUSTRIALE...................................................................68
SecŃiunea 1 - Modelele de utilitate.............................................................68
1.1. NoŃiuni introductive.........................................................................68
1.2. ProtecŃia modelelor de utilitate........................................................68
SecŃiunea 2 - Desenele şi modelele industriale ..........................................68
2.2. Definirea obiectului protecŃiei.........................................................69
2.3. Natura juridică.................................................................................69
2.4. Sisteme de protecŃie.........................................................................69
2.4.1. Sistemul cumulului de protecŃie................................................69
2.4.2. Sistemul cumulului parŃial........................................................70
2.4.3. Sistemul protecŃiei specifice .....................................................70
2.5. CorelaŃia desenelor şi modelelor industriale cu alte drepturi
intelectuale..............................................................................................70
2.5.1. Desenele sau modelele industriale şi dreptul de autor ............70
2.5.2. Desenele şi modelele industriale şi brevetele de invenŃie ........71
2.5.3. Desenele sau modelele industriale şi mărcile ..........................71
2.6. Subiectele protecŃiei ........................................................................71
2.6.1. Autorul independent .................................................................71
2.6.2. Autorul salariat ........................................................................72
2.6.3. Titularul certificatului de înregistrare .....................................72
2.7. CondiŃiile de fond ale protecŃiei ......................................................72
2.7.1. Caracterul industrial...............................................................73
2.7.2. Noutatea ..................................................................................73
2.7.3. Caracterul individual ..............................................................73
2.8. Desenele şi modelele excluse de la protecŃie ..................................73
2.9. Procedura de înregistrare a desenelor şi modelelor industriale.......73
2.9.1. Solicitantul certificatului de înregistrare.................................74
2.9.2. Depunerea cererii de înregistrare............................................74
2.9.3. Data depozitului naŃional reglementar ....................................74
2.9.4. Efectele constituirii depozitului naŃional reglementar.............74
2.9.5. Examinarea preliminară a cererii de înregistrare...................75
2.9.6. Publicarea cererii de înregistrare............................................75
2.9.7. OpoziŃia persoanelor interesate ...............................................75
2.9.8. Examinarea de fond a cererii de înregistrare..........................76

5
2.9.9. Revocarea din oficiu.................................................................76
2.9.10. Eliberarea certificatului de înregistrare ................................76
2.9.11. Durata de valabilitate a certificatului de înregistrare...........77
2.10. Drepturi şi obligaŃii........................................................................77
2.10.1. Drepturile personal nepatrimoniale ale autorului.................77
2.10.2. Drepturile patrimoniale ale titularului certificatului de
înregistrare.........................................................................................77
2.10.3. Dreptul exclusiv de exploatare...............................................77
2.10.4. Dreptul la despăgubiri ...........................................................78
2.10.5. ObligaŃiile titularului certificatului de înregistrare...............78
2.11. Transmiterea drepturilor privind desenele şi modelele industriale78
2.11.1. Contractul de cesiune.............................................................78
2.11.2. Contractul de licenŃă..............................................................79
2.11.3. Transmiterea succesorală a drepturilor................................80
2.12. Încetarea drepturilor asupra desenelor şi modelelor industriale....80
2.12.1. Expirarea perioadei de valabilitate........................................80
2.12.2. Anularea certificatului de înregistrare...................................80
2.12.3. Decăderea titularului din drepturi.........................................80
2.12.4. RenunŃarea titularului certificatului de înregistrare..............80
2.13. Apărarea drepturilor asupra desenelor şi modelelor industriale....80
2.13.2. Mijloacele de drept civil.........................................................81
2.13.3. Mijloace de drept penal..........................................................81
2.14. ProtecŃia internaŃională a desenelor şi modelelor industriale........82
2.14.1. ConvenŃia de la Paris.............................................................82
2.14.2. Aranjamentul de la Haga .......................................................82
2.14.3. ConvenŃia de la Berna............................................................82
2.14.4. Acordul de la Marrakech........................................................82
CAP. VI. DREPTURILE DE AUTOR.......................................................83
1.2. Subiectul dreptului de autor.............................................................83
1.3. Obiectul dreptului de autor..............................................................83
1.4. ConŃinutul dreptului de autor...........................................................84
1.5. Limitele exercitării dreptului de autor.............................................85
1.6. Transmiterea dreptului de autor.......................................................86
1.7. Apărarea dreptului de autor.............................................................87
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................88

7
CAP. I. CONSIDERAłII INTRODUCTIVE
1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală
Dreptul de proprietate intelectuală este format din dreptul de proprietate
industrială şi dreptul de autor. Proprietatea industrială, ca instituŃie juridică, reprezintă
totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la creaŃiile
intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităŃi.
După o altă clasificare, obiectele proprietăŃii intelectuale sunt încadrate în trei
grupe distincte. La cele două categorii de obiecte de proprietate industrială, creaŃiile
noi şi semnele distinctive, se adaugă încă una, reprimarea concurenŃei neloiale.
Libertatea şi moralitatea activităŃii economice se asigură printr-un ansamblu de
dispoziŃii care protejează practicile cinstite în materia industrială şi comercială.
Dreptul de autor, ca instituŃie publică, reprezintă totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile referitoare la realizarea unei opere literare, artistice sau
ştiinŃifice. Pentru a fi protejată, opera trebuie să îndeplinească următoarele condiŃii: să
fie rezultatul unei activităŃi creatoare a autorului; să îmbrace o formă concretă de
exprimare, perceptibilă simŃurilor; să fie susceptibilă de aducere la cunoştinŃa
publicului. În cadrul dreptului de autor, elementul caracteristic al creaŃiei intelectuale
constă în originalitatea operei.
1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală
Prin dreptul de proprietate intelectuală se înŃelege ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile privind protecŃia creaŃiei intelectuale în
domeniile industrial, ştiinŃific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale
activităŃii de comerŃ.
Aspectul pozitiv constă în dreptul titularului de a fi singurul îndreptăŃit să
exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală. Prerogativa folosinŃei se
exercită de titular în mod direct şi nemijlocit.
Aspectul negativ constă în dreptul titularului de a interzice altor persoane
orice folosinŃă a bunului, fără încuviinŃarea sa. Prin opunerea de către titular a
folosinŃei bunului, terŃii au obligaŃia de a nu face nimic de natură a aduce atingere
exercitării dreptului de proprietate intelectuală
1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă una din cele
mai controversate probleme. În funcŃie de clasificările folosite, punctele de vedere
susŃinute în literatura de specialitate pot fi grupate în două mari teorii. Dreptul asupra
proprietăŃii intelectuale este apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept
distinct ce formează o categorie specială.
După o primă opinie, dreptul de creaŃie intelectuală este caracterizat ca un
drept de proprietate, conform dreptului natural. În această concepŃie, creaŃia

8
intelectuală este considerată cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea
mai inatacabilă dintre toate proprietăŃile.
Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi categorii de
drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale, obligaŃionale şi reale,
consacrată de dreptul roman, Edmond Picard a adăugat încă o grupare a drepturilor
intelectuale. Ideea drepturilor intelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un
succes deosebit. Ea a fost preluată şi susŃinută în diverse variante.
Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă titularului un
monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spre deosebire de drepturile
reale, drepturile intelectuale au ca obiect activitatea şi gândirea omului.
Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca obiect bunuri
corporale şi fără să constituie creanŃe în raporturile cu debitorii. Ele sunt formate din
creaŃiile intelectuale, literare, artistice, invenŃiile, desenele şi modelele, semnele de
atragere a clientelei, numele comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaŃiunile de
origină, drepturile asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaŃilor, agenŃilor de
asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea erga omnes şi
caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cu drepturile reale.
După o teorie, dreptul asupra creaŃiei intelectuale este un drept complex, care
cuprinde în conŃinutul său atributele personale nepatrimoniale şi atribute patrimoniale.
Aceste prerogative personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate
între ele, fără să existe un primat al unora asupra celorlalte.
După o altă teorie, dreptul asupra creaŃiei intelectuale este un drept personal
nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinŃă, şi la drepturi de ordin patrimonial.
Drepturile de ordin patrimonial, fiind împletite organic cu cele de ordin personal
nepatrimonial, formează un tot unitar.
1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală
Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare: interne şi
internaŃionale. ProtecŃia creaŃiei intelectuale este asigurată pe plan internaŃional de
dispoziŃiile ConvenŃiei de la Paris pentru protecŃia proprietăŃii industriale din 1883 şi
ConvenŃiei de la Berna pentru protecŃia operelor literare şi artistice din 1881.
ConvenŃiile cuprind reguli aplicabile prin intermediul legilor naŃionale ale Ńărilor
membre, precum şi reguli uniforme aplicabile pe teritoriul Uniunii de la Paris şi
Uniunii de la Berna.
1.4.1. Izvoarele interne
Principalele izvoare interne, care pot fi grupate, în funcŃie de obiectele
protecŃiei juridice, sunt următoarele:
a) în domeniul invenŃiilor:
- Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenŃie,
republicată în 2002;

9
- Hotărârea Guvernului nr.499 din l8 aprile 2003 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr.64 din l99l privind brevetele de
invenŃie, republicată;
- Legea nr.93 din 20 mai 1998 privind protecŃia tranzitorie a brevetelor de
invenŃie;
- Normele Oficiului de Stat pentru InvenŃii şi Mărci nr. 211 din 22
septembrie 1998 de aplicare a Legii nr.93 din 1998 privind protecŃia
tranzitorie a brevetelor de invenŃie;
- Normele Oficiului de Stat pentru InvenŃii şi Mărci nr. 242 din 18
februarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenŃiilor
româneşti, modificate şi completate prin Normele nr. 318 din 4 ianuarie
2000.
b) în domeniul desenelor şi modelelor industriale:
- Legea nr.129 din 29 decembrie 1992 privind protecŃia desenelor şi
modelelor industriale, republicată în 2002;
- Hotărârea Guvernului nr.1171 din 2 octombrie 2003 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129 din 1992 privind protecŃia
desenelor şi modelelor industriale, republicată;
c). în domeniul mărcilor şi indicaŃiilor geografice:
- Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaŃiile geografice;
- Hotărârea Guvernului nr. 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind
mărcile şi indicaŃiile geografice;
d). în domeniul numelui comercial:
- Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăŃile comerciale
- Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerŃului,
e). în domeniul dreptului de autor:
- Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe;
- Hotărârea Guvernului nr. 779 din 25 iulie 2002 privind organizarea şi
funcŃionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de
arbitri;
- Hotărârea Guvernului nr. 1287 din 13 noiembrie 2002 privind numirea
corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor.
1.4.2. Izvoarele internaŃionale
Începând cu secolul al XIX-lea, vocaŃia internaŃională a drepturilor de creaŃie
intelectuală a determinat includere în convenŃiile comerciale bilaterale a unor
prevederi referitoare la proprietatea industrială.

10
1.4.2.1. ConvenŃia de la Paris pentru protecŃia proprietăŃii industriale
Ideea unei reglementări şi Uniuni internaŃionale în domeniul creaŃiei
industriale a fost discutată la Congresul de la Viena din 1873, Congresul de la
Trocadéro 1878 şi ConferinŃa internaŃională de la Paris din 1880. Acest proiect s-a
concretizat la cea de a doua ConferinŃă internaŃională de la Paris, prin încheierea
ConvenŃiei pentru protecŃia proprietăŃii industriale din 20 martie 1883. Prin aceeaşi
ConvenŃie, a fost creată şi Uniunea internaŃională pentru protecŃia proprietăŃii
industriale, cu sediul iniŃial la Berna, iar din 1960 la Geneva.
România a aderat la ConvenŃia de la Paris, revizuită la Bruxelles şi
Washington, prin Decretul-Lege nr. 2641 din 17 iunie 1920, ratificat prin Legea din
27 martie 1924. Fiecare dintre Ńările Uniunii trebuie să organizeze un serviciu special
de proprietate industrială, precum şi un depozit central pentru publicitatea brevetelor
de invenŃii, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale şi a mărcilor de
fabrică sau de comerŃ. Acest serviciu va edita o publicaŃie oficială.
1.4.2.2. ConvenŃia de la Berna pentru protecŃia operelor literare şi artistice
După îndelungate discuŃii pregătitoare, care au durat aproape 25 de ani, la 9
septembrie 1886 s-a încheiat ConvenŃia de la Berna pentru protecŃia operelor literare
şi artistice. ConvenŃia a intrat în vigoare la 5 decembrie 1887. Ulterior, ConvenŃia a
fost amendată şi completată printr-un Act adiŃional şi o DeclaraŃie interpretativă,
semnate la Paris, la 4 mai 1896. ConvenŃia de la Berna a fost adoptată de 9 state, în
calitate de membre fondatoare.
România a aderat la ConvenŃia de la Berna în forma revizuită la Berlin, prin
Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24 martie 1926, cu efecte de la 1
ianuarie 1927. Ulterior, România a ratificat şi forma revizuită a convenŃiei de la
Roma, Stockholm şi Paris.
Statele participante la ConvenŃia de la Berna au dreptul de a încheia între ele
convenŃii particulare prin care să recunoască autorilor drepturi mai întinse decât cele
acordate de Uniune (art. 7). Toate statele membre au dreptul de a autoriza, de a
supraveghea sau interzice, prin măsuri de legislaŃie sau poliŃie internă, difuzarea pe
teritoriul lor a oricărei opere de creaŃie intelectuală (art. 17).
1.4.2.3. ConvenŃia pentru instituirea OrganizaŃiei Mondiale a ProprietăŃii
Intelectuale
La conferinŃa diplomatică de la Stockholm din 14 iulie 1967 s-a semnat
ConvenŃia pentru instituirea OrganizaŃiei Mondiale a ProprietăŃii Intelectuale
(O.M.P.I.). ConvenŃia a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970. OrganizaŃia Mondială a
ProprietăŃii Intelectuale este o organizaŃie interguvernamentală, cu statut de instituŃie
specializată. OrganizaŃia succedă Birourilor InternaŃionale Reunite pentru ProtecŃia
ProprietăŃii Intelectuale înfiinŃate în 1893, care au administrat Uniunea de la Paris şi
Uniunea de la Berna. Sediul OrganizaŃiei Mondiale a ProprietăŃii Intelectuale este la
Geneva.

11
1.4.2.4. ConvenŃii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris
În cadrul Uniunii de la Paris au fost încheiate următoarele convenŃii
internaŃionale: Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea
internaŃională a mărcilor; Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind reprimarea
indicaŃiilor de provenienŃă false sau înşelătoare; Aranjamentul de la Haga din 1925;
Aranjamentul de la Nisa din 1957; Aranjamentul de la Lisabona din 1958;
Aranjamentul de la Locarno din 1968; Tratatul de la Washington din 1970;
Aranjamentul de la Strasbourg din 1971; Tratatul de la Viena din 1973; Aranjamentul
de la Viena din 1973; ConvenŃia de la München din 1973; Tratatul de la Budapesta
din 1977; Tratatul de la Geneva din 1994.
1.4.2.4. ConvenŃii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna
În cadrul Uniunii de la Berna au fost încheiate următoarele convenŃii
internaŃionale: ConvenŃia internaŃională de la Roma din 1961; ConvenŃia de la
Geneva din 1971; ConvenŃia de la Bruxelles din 1974; Tratatul de la Geneva din
1989; ConvenŃia Universală de la Paris din 1971; s.a.m.d.
1.5. Principiile dreptului de proprietate intelectuală
Principiile fundamentale ale dreptului proprietăŃii intelectuale sunt
tratamentului naŃional, dreptul de prioritate, independenŃa brevetelor şi independenŃa
mărcilor.
1.5.1 Tratamentul naŃional
Prin tratamentul naŃional se înŃelege că resortisanŃii Uniunii de la Paris şi ai
Uniunii de la Berna beneficiază, în celelalte Ńări membre, de aceleaşi drepturi ca şi
naŃionalii. Principiul tratamentului naŃional este consacrat de art. 2 din ConvenŃia de
la Paris. CetăŃenii fiecărei Ńări a Uniunii, potrivit alin. 1 al art. 2, se vor bucura în toate
celelalte Ńări ale Uniunii, în ceea ce priveşte protecŃia proprietăŃii industriale, de
avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor
naŃionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de
prezenta ConvenŃie.
Asimilarea străinului cu naŃionalul constituie o dispoziŃie fundamentală şi a
ConvenŃiei de la Berna din 1886. Principiul este înscris în art. 5 al ConvenŃiei. În
afară de tratamentul naŃional, ConvenŃia de la Paris instituie şi tratamentul unionist.
Prin tratament unionist se înŃelege că resortisanŃii Uniunii beneficiază de totalitatea
drepturilor acordate direct de ConvenŃia de la Paris. Tratamentul unionist asigură
resortisanŃilor un minimum de avantaje, care constituie un drept intern al Uniunii
internaŃionale.
1.5.2. Dreptul de prioritate
Prin drept de prioritate se înŃelege situaŃia privilegiată a unei persoane, care a
efectuat într-o Ńară a Uniunii un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu
acelaşi obiect pentru obŃinerea protecŃiei în celelalte Ńări membre.

12
Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să aibă valoarea
unui depozit naŃional reglementar, care îndeplineşte condiŃiile prevăzute de legislaŃia
naŃională fiecărei Ńări membre sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate
între Ńările Uniunii (art. 4, lit. A, alin. 2). Prin depozit naŃional reglementar se înŃelege
orice depozit care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în
Ńara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii (art. 4, lit. A, alin. 3). Primul
depozit se poate constitui în Ńara de origine a resortisantului sau într-o altă Ńară a
Uniunii. Cea de a doua cerere este necesar să aibă acelaşi obiect ca şi prima. În
ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări. Succesorii în drepturi ai primului
depunător pot invoca dreptul de prioritate.
Termenele de prioritate, conform lit. C, alin. 1 al art. 4, au fost stabilite la 12
luni pentru brevetele de invenŃie şi modelele de utilitate şi la 6 luni pentru desenele
sau modelele industriale şi pentru mărcile de fabrică sau comerŃ. Termenele încep să
curgă de la data depozitului primei cereri, fără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în
calcul (art.4, lit.C, alin. 3). Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în
intervalul de prioritate, vor fi lovite de nulitate.
Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana, care a depus o cerere ulterioară
cu invocarea priorităŃii, va putea solicita un nou termen de prioritate de la data
depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate este configurat numai de primul
depozit, nu se admite cascada de priorităŃi succesive.
PriorităŃile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă în mai multe
cereri anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o Ńară a Uniunii nu va putea refuza o
prioritate sau o cerere de brevet pentru motivul că depunătorul revendică priorităŃi
multiple, chiar dacă ele provin din Ńări diferite, cu condiŃia să existe o unitate a
invenŃiei în sensul legii Ńării respective. De obicei, priorităŃile multiple se invocă cu
ocazia invenŃiilor de perfecŃionare sau de completare succesive. Dreptul de prioritate
poate fi transmis unui cesionar, pentru o altă Ńară. Transmiterea este admisibilă dacă
beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.
ConvenŃia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziŃie. Prin dispoziŃiile
art. 11, alin. 1 se prevede că Ńările Uniunii vor acorda, în conformitate cu legislaŃia lor
internă, protecŃia temporară invenŃiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor
sau modelelor industriale, precum şi mărcilor de fabrică sau de comerŃ, pentru
produsele care vor figura la expoziŃiile internaŃionale oficiale sau oficial recunoscute,
organizate pe teritoriul uneia din ele.
1.5.3. IndependenŃa brevetelor
Prin independenŃa brevetelor se înŃelege că cererile de brevete pentru aceeaşi
invenŃie depuse în diferite Ńări ale Uniunii de la Paris nu depind unele de altele. În
conformitate cu dispoziŃiile alin.1-5 ale art. 4bis
, brevetele cerute în diferitele Ńări ale
Uniunii, de cetăŃeni ai Uniunii, vor fi independente de brevetele obŃinute pentru
aceeaşi invenŃie în celelalte Ńări, membre sau nu ale Uniunii. Această dispoziŃie
trebuie înŃeleasă în mod absolut, în sensul că brevetele acordate în cursul termenului

13
de prioritate sunt independente, atât din punct de vedere al cauzelor de nulitate şi
decădere cât şi din punct de vedere al duratei normale de protecŃie.
1.5.4. IndependenŃa mărcilor
Prin independenŃa mărcilor se înŃelege că, după înregistrarea într-o Ńară a
Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile
înregistrate în celelalte Ńări ale Uniunii.

14
CAP. II. MĂRCILE
1.1. NoŃiuni generale privind mărcile
Marca este un semn distinctiv, care diferenŃiază produsele şi serviciile unei
persoane prin garanŃia unei calităŃi determinate şi constante, formând, în condiŃiile
legii, obiectul unui drept exclusiv.
În dreptul român, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de
Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998. Potrivit art. 3, lit.a marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane
fizice sau juridice de cele aparŃinând altor persoane.
1.2. Semnele care pot constitui mărci
Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 3, lit. a al Legii nr.
84 din 1998. Ele se referă la cuvinte, inclusiv nume şi persoane, desene, litere, cifre,
elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a
ambalajului său, combinaŃii de culori. Legea română cuprinde o enumerare
enunciativă a semnelor distinctive care pot fi înregistrate ca mărci.
Spre deosebire de reglementarea din 1967, între semnele susceptibile de
apropriere ca marcă nu figurează şi prezentarea sonoră. Omisiunea a fost influenŃată
de prevederile Tratatului de la Geneva privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se
aplică mărcilor holograme şi mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în
special mărcile sonore şi mărcile olfactive.
1.2.1. Numele
Între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres
cuvintele. În economia textului, termenul de cuvinte include atât numele, cât şi
denumirile. Utilizarea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept
exclusiv. Întrucât numele poate să aparŃină mai multor persoane, dreptul exclusiv nu
priveşte numele în sine, ci numai forma sa specială. În unele state, numele poate fi
utilizat ca marcă fără a fi necesar să prezinte o formă specială. Cu caracter
derogatoriu, condiŃia formei distinctive trebuie respectată dacă numele este banal.
O marcă poate fi formată şi din numele unei alte persoane decât a titularului,
în temeiul unei autorizaŃii a terŃului sau a succesorilor săi.
De altfel, art. 5, lit. j din Legea nr. 84 din 1998 exclude de la înregistrare
mărcile care conŃin, fără consimŃământul titularului, imaginea sau numele patronimic
al unei persoane care se bucură de renume în Ńara noastră.
Pentru constituirea unei mărci se poate folosi şi un nume istoric. Utilizarea ca
marcă a numelor istorice trebuie să nu aducă atingere memoriei unei personalităŃi
dispărute. Marca poate fi alcătuită şi dintr-un nume imaginar. De exemplu, Eau du
docteur Addison. În mod obişnuit, numele imaginar reprezintă o denumire ce se
foloseşte ca marcă.

15
1.2.1. Denumirile
Denumirile sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate. Pentru a
constitui o marcă, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie. În materia
mărcilor nu pot fi folosite denumirile generice, necesare sau descriptive.
Denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare.
Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri
necesare. Ele ar implica monopolizarea unor produse apropriindu-se sub formă de
marcă, denumirea lor necesară.
Denumirile care descriu un anumit produs sunt necesare sau descriptive. Denumirile
descriptive pot desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaŃia, valoarea, originea
geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului, sau alte
caracteristici ale acestora. Ele sunt excluse de la protecŃie de către art. 5, lit. d din
Legea nr. 84 din 1998.
Regula caracterului descriptiv prezintă şi unele derogări. Pot fi folosite ca
mărci denumirile simbolice, precum şi denumirile care sugerează calităŃile produsului
în mod indirect şi fantezist.
O valoare simbolică au denumirile de Ńări şi oraşe care nu mai există. În
contrast, denumirile geografice se pot folosi ca mărci numai dacă prezintă o formă
exterioară specifică. Tot ca o condiŃie, denumirile geografice trebuie să nu fie
apelaŃiuni de origine sau indicaŃii de provenienŃă.
Denumirea este considerată admisibilă, când nu Ńine seama de natura şi de
genul obiectului, fiind independentă de produs. Denumirea poate fi formată dintr-un
singur cuvânt, un adjectiv combinat cu un substantiv sau o combinaŃie de cuvinte. De
exemplu, Dero, Hopfen Köning, Diner’s Club. O valoare simbolică au denumirile de
Ńări şi oraşe care nu mai există. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca
mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiŃie, denumirile
geografice trebuie să nu fie apelaŃiuni de origine sau indicaŃii de provenienŃă.
Cuvintele adoptate ca marcă se pot transforma în unele cazuri într-o
denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen
de degenerare a mărcii. De exemplu, mărcile apă de colonie, aspirină, gramofon,
termos, celofan, telex.
1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publicaŃii
Legea română nu se referă la sloganuri şi titluri de publicaŃii. Dar modul de
redactare al textului nu înlătură, în principiu, posibilitatea de folosire, ca marcă, a
sloganurilor şi titlurilor de publicaŃii. Pentru a forma o marcă, sloganurile trebuie să
fie arbitrare sau de fantezie. Titlurile de ziare, reviste şi cărŃi sunt protejate fie ca
mărci, fie ca obiect al dreptului de autor.
1.2.4. Literele şi cifrele
Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o formă grafică
distinctă. Literele folosite ca marcă pot fi iniŃialele unui nume. Marca poate fi
alcătuită şi din iniŃialele unor cuvinte. IniŃialele trebuie să poată să fie pronunŃate,

16
formând un cuvânt fără semnificaŃie cunoscută. În cazul în care mărcile sunt exclusiv
formate din cifre, ele nu pot fi protejate. Întrucât cifrele nu sunt distinctive în sine,
marca trebuie să prezinte o formă distinctivă, fără a fi necesară asocierea cu elemente
grafice speciale.
Legea română din 1998 menŃionează în mod expres literele şi cifrele. Pentru
a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o formă grafică distinctă.
În unele sisteme de drept, literele şi cifrele nu sunt acceptate ca mărci. Cu
caracter de excepŃie, se admit totuşi literele şi cifrele care au o formă originală ori
sunt notorii.
1.2.5. Elemente figurative
Elementele figurative cuprind o multitudine de forme: embleme, viniete,
etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, sigilii, amprente, reliefuri,
peceŃi, liziere.
Emblema este un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau
imaginar, care simbolizează o anumită idee. De exemplu, o floare, un clopot, o
ancoră. Emblema are rolul de a individualiza o societate comercială sau industrială.
Emblema care se referă la natura produsului are un caracter descriptiv şi nu
poate constitui o marcă. Astfel, emblema formată dintr-o frunză de viŃă pentru vinuri
sau emblema alcătuită dintr-o lămâie pentru citronadă nu este distinctivă. Pentru a fi
protejată ca marcă, emblema trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În
măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va
include şi denumirea respectivă.
Vinieta este un ansamblu de figuri, o dispoziŃie de linii sau un desen, ce se
lipeşte de produs. Constituind o ilustraŃie de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect
precis, vinieta se lipeşte pe produs.
Eticheta este o hârtie sau un carton de mărime redusă, care conŃine unele
indicaŃii privind un produs.
Imaginile pot forma, în principiu, obiectul unei mărci, cum ar fi portretul sau
fotografia. În practică, se consideră că folosirea de către o persoană a propriului său
portret, care seamănă izbitor cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act
de concurenŃă neloială.
În temeiul dispoziŃiilor art. 6ter
al ConvenŃiei de la Paris, se prevede că nu pot
fi protejate, în absenŃa unei autorizaŃii din partea organelor competente, mărcile care
cuprind reproduceri sau imitaŃii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii
oficiale de control şi garanŃie, blazoane aparŃinând Ńărilor Uniunii (art. 5, lit. k).
Acelaşi regim se aplică şi reprezentărilor grafice care aparŃin organizaŃiilor
internaŃionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe Ńări ale
Uniunii de la Paris (art. 5, lit. l)
În ceea ce priveşte figurile geometrice simple, cum ar fi un cerc, un triunghi
sau un pătrat, se consideră că sunt inexpresive. Figurile geometrice simple, neînsoŃite
de elemente verbale sau de alte elemente figurative, nu pot constitui mărci.

17
1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului
Forma produsului este admisibilă ca marcă dacă nu este necesară sau de
natură să producă un rezultat industrial. Mărcile constând în forma produselor sunt
într-o oarecare măsură descriptive şi, din această cauză, limitate.
Legea română precizează în art. 5, lit. e că nu pot fi protejate mărcile
constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau
este necesară obŃinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanŃială
produsului.
Pentru a fi apropriat ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă caracter
distinctiv. De exemplu, sticlele de Coca-Cola, flacoanele pentru parfumuri Guerlaine.
În unele legislaŃii, protejarea ca marcă a formei ambalajului este condiŃionată
de însoŃirea de alte semne, cum ar fi inscripŃii, etichete, menŃiuni. Această soluŃie
permite să fie înregistrată atât marca, cât şi forma ambalajului pe care se aplică.
1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului
Mărcile pot fi formate din combinaŃii de culori ale produsului sau
ambalajului. CombinaŃiile de culori sunt folosite, ca marcă, fără rezerve sau
obiecŃiuni. Ele trebuie numai să prezinte un aspect caracteristic, un aranjament
propriu. O singură culoare nu poate constitui o marcă. ReticenŃele faŃă de folosirea
unei singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor şi de
imposibilitatea consumatorului de a distinge cu claritate nuanŃele. Înregistrarea ca
marcă a unei singure culori ar genera un risc de monopolizare.
Doctrina admite totuşi că o singură culoare poate fi şi un element esenŃial al
mărcii, individualizându-se printr-o dispoziŃie specială sau prin aplicarea pe unele
părŃi ale produsului.
De altfel, regula 9, alin. 2, lit. h din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84
din 1998 prevede posibilitatea ca solicitantul să revendice, ca element distinctiv al
mărcii, o culoare sau mai multe culori.
1.2.8. Prezentarea sonoră
ConŃinutul unei mărci poate fi alcătuit şi din semnale sonore sau melodii
simple. Prezentarea sonoră se asociază de obicei cu un serviciu sau un produs.
Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive şi caracteristice.
Majoritatea legislaŃiilor la care s-a aliniat şi legea română nu recunosc mărcile sonore.
Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive şi caracteristice.
Ele vor însoŃi comercializarea produsului, fără a se limita la publicitate.
Valabilitatea mărcilor sonore a fost admisă în dreptul american. Înregistrarea
lor se efectuează prin depozitul de discuri fonografice. ReticenŃa manifestată faŃă de
marca auditivă a fost determinată de absenŃa unei legături directe cu produsul şi de
imposibilitatea realizării unui depozit material.

18
1.2.9. Desenul
Desenul este un semn care poate fi folosit ca marcă. Admisibilitatea
protecŃiei ca marcă este condiŃionată de caracterul distinctiv al desenului.
În cazul în care beneficiază de protecŃia dreptului de autor, desenul nu trebuie
să aducă atingere drepturilor autorului.
1.2.10. CombinaŃiile de semne
Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare,
putându-se folosi ca mărci. ParticularităŃile mărcilor combinate permit alegerea celor
mai adecvate mijloace de publicitate comercială.
1.3. Clasificarea mărcilor
Mărcile se pot grupa în mai multe categorii. În mod corespunzător, regimul
juridic al unei mărci este configurat de încadrarea ei într-o anumită categorie.
1.3.1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerŃ
În funcŃie de destinaŃia lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică
şi mărci de comerŃ. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerŃ au acelaşi regim juridic.
Marca de fabrică se foloseşte de producător sau fabricant, în domeniul
activităŃii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale. Marca de fabrică
diferenŃiază produsele unei persoane fizice sau juridice de alte produse similare.
Marca de comerŃ este utilizată de comerciant sau distribuitor, prin aplicarea
ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comerŃ arată că distribuirea produselor se
face de o societate comercială.
1.3.2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii
Din punctul de vedere al obiectului, se disting mărcile de produse şi mărcile
de servicii. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerŃ se aplică şi identifică anumite
produse, fabricate sau naturale. În acest fel, ele formează categoria mărcilor de
produse.
Mărcile de serviciu se întrebuinŃează pentru a deosebi serviciile unei
persoane fizice sau juridice de cele prestate de către alte persoane. În conformitate cu
serviciile susceptibile de a fi protejate, mărcile de servicii sunt de două feluri:
- mărci de serviciu care se aplică pe produse sau sunt ataşate
produselor pentru a indica pe autorul serviciului prestat;
- mărci de servicii care indică servicii ce nu sunt legate de anumite
produse.
Între semnul distinctiv şi serviciu trebuie să existe o legătură nemijlocită. În
funcŃie de natura serviciului, marca se foloseşte în mod direct sau indirect. Astfel,
societăŃile de transport aplică marca pe vehicule, iar restaurantele aplică marca pe
veselă şi tacâmuri. Alteori, marca poate fi aplicată pe documentaŃia care se întocmeşte
la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează
serviciul.

19
1.3.3. Mărcile individuale şi mărcile colective
Având în vedere titularul dreptului, mărcile pot fi individuale şi mărci
colective. Mărcile individuale, private sau ordinare, aparŃin şi se utilizează de o
anumită persoană fizică sau juridică. În forma sa iniŃială, ConvenŃia de la Paris a
reglementat numai mărcile individuale.
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În
mod obişnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o
garanŃie a calităŃii sau originii produsului. Potrivit art. 7bis
, Ńările Uniunii au obligaŃia
să admită la depunere şi să protejeze mărcile colective aparŃinând unor grupuri
colective a căror existenŃă nu este contrară legii Ńării de origine, chiar dacă aceste
grupuri colective nu posedă o întreprindere industrială sau comercială. ProtecŃia va
putea fi refuzată, dacă marca colectivă este contrară interesului public.
Mărcile colective sunt reglementate şi în unele legislaŃii naŃionale. De
exemplu, legislaŃiile din Belgia, Canada, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie,
Spania şi Statele Unite ale Americii.
În dreptul român, art. 3, lit. d din Legea nr. 84 din 1998 prevede că marca
colectivă este destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor
unei asociaŃii de produsele sau serviciile aparŃinând altor persoane. Mărcile colective
sunt supuse regimului mărcilor individuale dacă, prin dispoziŃiile legii, nu se prevede
altfel.
1.3.4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii
łinând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în
mărci facultative şi mărci obligatorii. În sistemul mărcii facultative, utilizarea mărcii,
precum şi produsele pe care se aplică semnul distinctiv, se hotărăşte de producător sau
comerciant. Caracterul facultativ este configurat de funcŃiile îndeplinite de marcă.
GaranŃia unor produse de calitate implică funcŃiile de organizare a vieŃii economice şi
de reclamă. În sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie marcate. De
obicei, marcarea se aplică produselor executate din metale preŃioase şi produselor a
căror fabricare constituie monopol de stat. Marcarea reprezintă un mijloc de control
administrativ.
1.3.5. Mărcile simple şi mărcile combinate
Sub aspectul numărului semnelor utilizate, există mărci simple şi mărci
combinate. Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn. De exemplu, un nume,
o denumire, o literă.
Mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne diferite, verbale
sau figurative. Dacă unele semne au un caracter esenŃial, ele pot fi înregistrate
împreună cu marca. Mărcile combinate se împart în mărci compuse şi mărci
complexe. Marca compusă este constituită din semne diferite, dintre care numai unele
au caracter distinctiv. Dacă semnele nu sunt esenŃiale, efectul distinctiv al mărcii va fi
determinat de dispoziŃia lor caracteristică. În consecinŃă, contrafacerea va fi
sancŃionată numai când se reproduc toate elementele mărcii, adică ansamblul mărcii.

20
Marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter distinctiv prin ele
însele. Prin urmare, contrafacerea poate fi şi parŃială, prin reproducerea unui singur
element.
1.3.6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore
În funcŃie de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative şi sonore. Mărcile
verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri.
Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart
în mărci bidimensionale, sau plane, şi mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel,
forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile
sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor
caracteristic.
1.3.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale
După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor, mărcile se divid în
auditive, vizuale şi intelectuale. Mărcile auditive sunt destinate să atragă atenŃia prin
intermediul unui sunet. Mărcile auditive sunt verbale sau sonore. Mărcile vizuale
urmăresc să scoată în evidenŃă un aspect sau o imagine. Ele sunt identice cu mărcile
figurative. Mărcile intelectuale sugerează o anumită idee. Ele sunt formate din semne
verbale, figurative sau sonore. ConŃinutul intelectual al mărcii presupune detaşarea
semnului distinctiv de ideea preconizată.
1.3.8. Mărcile speciale
Din această categorie fac parte marca notorie, marca agentului, marca
defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle şi marca naŃională.
Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit, având o valoare
internaŃională. De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt Adidas, Samsung, Philips,
Omega, Ford, Coca-cola. Notorietatea este o problemă de fapt. Determinarea
notorietăŃii Ńine seama de vechimea mărcii, intensitatea publicităŃii, identificarea cu
întreprinderea sau ideea de calitate. Notorietatea se apreciază în funcŃie de condiŃiile
proprii sau locale. Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis
din ConvenŃia de la
Paris.
Aşadar, protecŃia acordată mărcilor notorii nu este condiŃionată de
formalitatea unei înregistrări naŃionale sau internaŃionale, ori de folosire. ProtecŃia
acordată este însă limitată la sfera produselor identice sau similare.
În dreptul român, protecŃia mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84
din 1998. Potrivit art. 3, lit. c, marca notorie este semnul larg cunoscut în România la
data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităŃii revendicate în
cerere. Înregistrarea unei mărci va fi refuzată, conform art. 6, lit. d, dacă este identică
sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau
similare.
Prevederile ConvenŃiei de la Paris nu se ocupă şi de situaŃia când un terŃ
foloseşte o marcă notorie pentru produse diferite. Referitor la această problemă, în

21
practică, s-a apreciat că terŃul profită pe nedrept de prestigiul mărcii, care se
degradează.
În literatura juridică, prin consolidarea soluŃiei adoptate de jurisprudenŃă,
mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renume sau celebre.
FuncŃia de reclamă fiind primordială, marca de mare renume are o valoare
independentă de calitatea şi originea produsului. Datorită celebrităŃii sale, marca de
mare renume trebuie să fie protejată şi împotriva folosirii ei de către un terŃ, pentru
produse diferite. În consecinŃă, contrafacerea mărcii de mare renume presupune
existenŃa unei reproduceri servile sau apropiate de original.
În dreptul nostru, dispoziŃiile Legii nr. 84 din 1998 se referă expres la o
asemenea situaŃie. Prin art. 6, lit. e, se stabileşte că o marcă este refuzată la
înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru
produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este
cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de
caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea
produce prejudicii titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuşi efectuată cu
consimŃământul expres al titularului mărcii notorii.
Marca agentului este marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor
produse importate şi expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau
reprezentantului este prevăzută de art. 6septies
din ConvenŃia de la Paris.
În conformitate cu dispoziŃiile art. 6septies
, dacă agentul sau reprezentantul
celui care este titularul unei mărci într-una dintre Ńările Uniunii va cere, fără
autorizaŃia acestui titular, înregistrarea pe propriul său nume a mărcii respective în
una sau mai multe Ńări, titularul va avea dreptul să se opună înregistrării cerute sau să
reclame radierea ei, sau dacă legea Ńării îngăduie aceasta, să ceară transferul
înregistrării în favoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce
o justificare faptelor sale. Sub rezerva acestor prevederi, titularul mărcii va avea
dreptul să se opună folosirii mărcii de către agentul sau reprezentantul său, dacă el nu
a autorizat această folosire.
Pentru a beneficia de o protecŃie sporită, agentul local al unei întreprinderi
străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, cu acordul acestuia. În
alte cazuri însă, urmărind prelungirea contractului de reprezentare, agentul poate
înregistra marca, fără autorizarea titularului.
Marca agentului reprezintă o derogare de la principiul teritorialităŃii. Datorită
anteriorităŃii lor în străinătate, unele drepturi vor fi recunoscute titularului mărcii, în
detrimentul uzurpatorului local.
Marca defensivă sau de obstrucŃie este dependentă de o altă marcă, faŃă de
care se deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără a fi folosită, marca
defensivă asigură protecŃia mărcii principale, împiedicând înregistrarea de către terŃi a
unor mărci asemănătoare. Mărcile defensive sunt admise în legislaŃia japoneză şi
lovite de nulitate în dreptul elveŃian, când titularul nu intenŃionează să le utilizeze.

22
Marca de rezervă se depune cu intenŃia de a fi folosită în viitor pentru
anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă, existenŃa mărcii de
rezervă nu este condiŃionată de o marcă principală.
Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state este protejată
în forma înregistrată în Ńara de origine. Marca telle quelle este consacrată de
ConvenŃia de la Paris. Potrivit art.6quinquies
, orice marcă de fabrică sau de comerŃ,
înregistrată reglementar în Ńara de origine, va fi admisă la depunere şi protejată,
întocmai aşa cum este ea, în celelalte Ńări ale Uniunii. Marca telle quelle constituie o
excepŃie de la principiul teritorialităŃii. Semnele care pot fi înregistrate ca marcă vor fi
examinate în conformitate cu dispoziŃiile legii de origine şi nu ale legii de
importaŃiune.
ProtecŃia mărcii depuse reglementar în Ńara de origine va putea fi refuzată în
următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingere anumitor drepturi câştigate
de terŃi în Ńara în care se cere protecŃia; marca este lipsită de orice caracter distinctiv
sau este compusă exclusiv din semne sau indicaŃii putând să servească, în comerŃ,
pentru a indica felul, calitatea, cantitatea, destinaŃia, valoarea, locul de origine al
produselor sau data producŃiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau
practica comercială cinstită şi constantă din Ńara în care se cere protecŃia; marca este
contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înşele publicul.
Marca naŃională individualizează produsele care provin dintr-o anumită Ńară,
constituind o garanŃie de calitate şi provenienŃă. Marca naŃională este o marcă oficială
a statului. Aplicându-se produselor care se exportă, marca naŃională este reglementată
de normele dreptului administrativ.
1.4. FuncŃiile mărcii
FuncŃiile mărcii sunt configurate de condiŃiile economice şi sociale.
Principalele funcŃii îndeplinite de marcă sunt următoarele: funcŃia de diferenŃiere a
produselor, funcŃia de concurenŃă, funcŃia de organizare a pieŃei şi funcŃia de
monopol.
1.4.1. FuncŃia de diferenŃiere a produselor
Marca permite diferenŃierea produselor şi serviciilor care sunt identice sau
similare. FuncŃia de diferenŃiere a produselor prezintă două aspecte distincte. Prin
intermediul mărcii se asigură individualizarea produselor existente pe piaŃă, iar
producătorul este apărat de actele de concurenŃă neleală. Datorită valorii care o
dobândeşte pe piaŃă, marca nu mai este dependentă de provenienŃa produsului. Fiind
un indicator al produsului, marca permite fixarea clientelei.
1.4.2. FuncŃia de concurenŃă
FuncŃia de concurenŃă a mărcii se bazează pe sistemul de atragere a clientelei.
FuncŃia de concurenŃă a mărcii se realizează prin diferenŃiere şi publicitate.
Diversificarea şi multiplicarea modelelor, tipurilor şi culorilor a realizat nu numai o
diferenŃiere a produselor, ci şi a mărcilor.

23
Publicitatea mărcii diferenŃiate determină o creştere a vânzării. Datorită
progresului tehnic, publicitatea a evoluat de la forme persuasive, cu caracter de
informare, la metode violente şi invadatoare sau obsesive. Abuzul de publicitate
determină ca diferenŃierea obiectivă să devină o diferenŃiere subiectivă.
Aceeaşi marcă este folosită pentru o gamă variată de modele. De exemplu,
mărcile de automobile sau mărcile de detergenŃi.
1.4.3. FuncŃia de organizare a pieŃei
Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a
pieŃei. FuncŃia de organizare a mărcii îşi exercită influenŃa asupra formelor
distribuŃiei. Marca asigură realizarea vânzărilor şi reducerea cheltuielilor de
desfacere. Întrucât marca se vinde singură, comercianŃii recurg la propriile lor semne
distinctive.
Folosirea propriilor mărci de comerŃ şi de servicii reflectă tendinŃa
vânzătorilor de a-şi asigura exclusivitatea mărcii producătorului, în procesul de
organizare a distribuŃiei produselor.
1.4.4. FuncŃia de monopol
DiferenŃierea mărcilor şi exclusivitatea distribuŃiei are ca rezultat
transformarea concurenŃei într-un instrument de monopol. Datorită acestui fenomen,
funcŃia de garanŃie a calităŃii produsului este înlocuită cu o funcŃie de protecŃie a
cumpărătorului.
Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi constituie un fenomen
artificial, care împiedică progresul producŃiei. Printr-un număr sporit de variante, se
limitează eficacitatea seriilor mari şi diferenŃierea devine exclusiv subiectivă.
Un fenomen de frânare a producŃiei reprezintă şi exclusivitatea distribuŃiei.
Vânzarea produselor prin intermediari presupune cheltuieli suplimentare şi o
desfacere mai lentă, care se răsfrânge asupra producŃiei.
1.5. CondiŃii privind protecŃia mărcilor
1.5.1. CondiŃii de fond
1.5.1.1. Distinctivitatea
ProtecŃia ca marcă a unui semn este condiŃionată de existenŃa caracterului
distinctiv. Un semn are caracter distinctiv dacă nu este necesar, uzual sau descriptiv.
Legea română prevede cerinŃa obligatorie a caracterului distinctiv în art. 3, lit. a.
Distinctivitatea este o problemă de fapt.
În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două elemente:
originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă o condiŃie de validitate, iar
noutatea o condiŃie de apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă.
În materia mărcilor, originalitatea nu este absolută în timp şi spaŃiu.
Drepturile care iau naştere sunt mai puŃin complete, decât cele decurgând din creaŃiile
noi. Originalitatea reprezintă o condiŃie de validitate, iar noutatea o condiŃie de

24
apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un
drept de ocupaŃie şi nu de creaŃie.
Fiind o noŃiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanŃele
judecătoreşti în funcŃie de situaŃia concretă. Aprecierea caracterului distinctiv are în
vedere aptitudinea intrinsecă sau concretă a semnului de a identifica un anumit
produs, în cadrul aceleiaşi categorii. În raport de produsul sau serviciul la care se
aplică, semnul este distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este
adresat.
În lipsa caracterului distinctiv intrinsec, nu pot constitui o marcă semnele
simple şi semnele descriptive. Distinctivitatea intrinsecă se determină în abstract.
În dreptul nostru, art. 5, lit. d din Legea nr. 84 din 1998 dispune că nu pot fi
înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaŃii, putând
servi în comerŃ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaŃia, valoarea,
originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte
caracteristici ale acestora.
În literatura de specialitate, marca descriptivă este deosebită de marca
aluzivă, care evocă anumite calităŃi ale produsului. Cu toate că diferenŃierea este
dificilă, marca aluzivă poate fi admisă la înregistrare.
În absenŃa caracterului distinctiv concret, nu pot forma o marcă semnele
vizibil uzuale, generice sau necesare. Recunoaşterea unui drept exclusiv ar însemna
admiterea unui monopol asupra produsului.
Prevederile legii române nu se referă şi la semnele generice. AbsenŃa unei
asemenea menŃiuni se explică prin faptul că semnele generice şi semnele uzuale
constituie o singură categorie.. Datorită unei folosiri generalizate, semnele din această
categorie sunt uzuale.
1.5.1.2. Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparŃine unei alte persoane.
Indisponibilitatea unui semn este generată de existenŃa unor drepturi anterioare.
Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale
terŃilor şi la actele anterioare de apropriere, care constituie anteriorităŃile propriu-zise.
În dreptul român, anteriorităŃile sunt prevăzute de Legea nr. 84 din 1998. În
conformitate cu art. 6, lit. a, o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu
o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea
mărcii sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată. Cu caracter
derogatoriu, înregistrarea poate fi totuşi admisă dacă se obŃine consimŃământul
expres al titularului mărcii anterioare.
Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire anterioară.
Potrivit reglementării actuale, prin drept anterior protejat se înŃelege:
a) o marcă identică sau similară, înregistrată în România pentru produse sau
servicii identice sau similare, dacă la data înregistrării acestei mărci sau
la data de prioritate, în temeiul art. 11, alin. 2 şi al art. 12, alin. 1 din

25
lege, este anterioară datei depozitului naŃional reglementar al mărcii
pentru care se cere înregistrarea;
b) o marcă identică sau similară, considerată notorie în România conform
art. 3, lit. c din lege;
c) un drept al unei personalităŃi cu privire la imaginea sau la numele său
patronimic;
d) o indicaŃie geografică protejată;
e) un desen sau un model industrial protejat;
f) un drept de autor;
orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului
naŃional reglementar al unei mărci.
AnteriorităŃile sunt parŃiale şi relative. Ele privesc numai domeniul economic
şi comercial, în care semnul a constituit obiectul unei aproprieri anterioare. Pe de altă
parte, anteriorităŃile sunt limitate profesional, în timp şi în spaŃiu.
Limitele profesionale ale anteriorităŃilor se referă la faptul că marca nu
trebuie să fie unică în raport cu toate semnele distinctive înregistrate anterior.
Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru care a fost creată. Riscul
confuziei fiind înlăturat de deosebirea dintre produse, aceeaşi marcă poate fi folosită
în ramuri sau industrii diferite.
Aprecierea diferită a anteriorităŃilor în această materie, a permis elaborarea
regulii specialităŃii mărcii. În baza regulii specialităŃii, o marcă poate fi înregistrată
pentru alte categorii de produse.
DispoziŃiile legii române din 1998 admit, în mod expres, principiul
specialităŃii mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară şi destinată a fi
aplicată unor produse sau servicii identice sau similare nu poate fi înregistrată, dacă
există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca
anterioară ( art. 6, lit. b şi c).
Limitele anteriorităŃii în timp se referă la faptul că un semn protejat anterior
ca marcă nu poate fi utilizat de o terŃă persoană, cât timp dreptul titularului nu s-a
stins prin abandon sau decădere. O marcă abandonată de către titular poate fi folosită
pentru produse identice sau similare. Utilizarea mărcii de către o altă persoană
presupune îndeplinirea următoarelor condiŃii: abandonul mărcii să fie cert; durata
abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv; să nu existe o intenŃie de
fraudă. În acest fel, noua marcă înregistrată nu va fi confundată cu marca abandonată,
care nu mai constituie o anterioritate.
Limitele anteriorităŃii în spaŃiu se referă la faptul că o marcă este protejată pe
întregul teritoriu al Ńării unde a fost înregistrată. Principiul teritorialităŃii nu asigură
protecŃia mărcii şi în străinătate. O marcă identică sau similară se poate folosi în două
state diferite. Numai în cazul în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare,
se urmăreşte o fraudă, titularul ei are o acŃiune în concurenŃă neloială. De la această
regulă există două excepŃii. ProtecŃia mărcilor se poate realiza şi în alte state, dacă
există o convenŃie internaŃională sau semnele sunt distinctive ori notorii.

26
1.5.1.3. Liceitatea
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicaŃii false sau
înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. ExigenŃele
relaŃiilor comerciale exclud de la protecŃie mărcile deceptive, ilegale sau imorale.
Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în
eroare pe consumatori. De exemplu, a fost refuzată la înregistrare marca Yankee
pentru produse care nu erau originare din S.U.A., sau marca Menthol pentru Ńigări ce
nu conŃineau mentol.
În dreptul român, art. 5, lit. f din Legea nr. 84 din 1998 dispune că nu pot fi
înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la
originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului. De exemplu,
indicaŃia mătase naturală, atunci când produsul este un amestec de mătase naturală şi
mătase vegetală.
Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc atingere ordinii
sociale şi politice. În literatura juridică s-a pus problema caracterului ilicit sau imoral
al produsului pe care se aplică sau ataşează marca. Întrucât marca formează obiectul
unui drept exclusiv şi distinct, iliceitatea sau imoralitatea produsului nu se răsfrânge
asupra mărcii.
Semnele contrare moralei şi ordinii publice sunt prevăzute de art. 6ter
alin. 1,
lit. a şi b din ConvenŃia de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, Ńările
Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea şi să interzică prin măsuri
corespunzătoare folosirea, fără autorizaŃia organelor competente, fie ca mărci, fie ca
elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat ale Ńărilor
Uniunii, a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanŃie adoptate de către ele,
precum şi a oricăror imitaŃii de blazoane. Aceste dispoziŃii se aplică şi stemelor,
drapelelor şi altor embleme, iniŃialelor sau denumirilor organizaŃiilor internaŃionale
interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe Ńări ale Uniunii.
1.5.2. CondiŃii de formă
CondiŃiile de formă ale protecŃiei mărcilor sunt distincte de modul lor de
dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii. Folosirea mărcii se realizează
prin aplicare sau ataşare. Aplicarea sau ataşarea se poate face pe fiecare produs în
parte, pe ambalaje, pe imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum
şi documentele care însoŃesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în orice alt mod
potrivit, pe insigne, reclame, anunŃuri, prospecte, cataloage, facturi şi, în general, pe
orice documente ale titularului.
1.6. Subiectul dreptului la marcă
Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică. În
conformitate cu principiul conexităŃii mărcii, titularul dreptului trebuie să aibă
capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. Pentru persoanele
juridice, se poate ridica o problemă, configurată de specialitatea capacităŃii lor de
folosinŃă.

27
Dreptul la marca individuală poate aparŃine unei persoane fizice sau juridice.
În unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comun de mai multe persoane
fizice. Coproprietatea asupra unei mărci se caracterizează prin comunitatea de
folosinŃă şi consimŃământul tuturor copărtaşilor pentru actele de administraŃie sau de
dispoziŃie.
Dreptul la marca colectivă aparŃine persoanelor juridice care nu exercită
nemijlocit o activitate comercială sau industrială. AsociaŃiile de fabricanŃi, de
producători, de comercianŃi, de prestatori de servicii indică numai persoanele
autorizate să folosească marca colectivă. Regulamentul de folosire a mărcii colective
va indica persoanele autorizate să folosească marca colectivă, condiŃiile care trebuie
îndeplinite pentru a deveni membru al asociaŃiei, condiŃiile de folosire a mărcii,
motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociaŃiei,
precum şi sancŃiunile care pot fi aplicate de asociaŃie.
Dreptul la marca de certificare aparŃine persoanelor juridice care exercită
controlul produselor sau al serviciilor. Aceste persoane juridice sunt legal abilitate să
exercite controlul în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaŃie a
produselor sau prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici. Nu pot solicita
înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau
vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităŃii.
Titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptăŃite să
folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune,
garantate pentru regulamentul de folosire a mărcii. Orice persoană fizică sau juridică,
furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de
certificare sub condiŃia respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii.
1.7. Dobândirea dreptului la marcă
Reglementările naŃionale consacră sisteme diferite, de dobândire a dreptului
la marcă. Ele se pot grupa în trei categorii: sistemul declarativ sau realist; sistemul
atributiv, constitutiv sau formalist; sistemul mixt, dualist sau complex.
1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
1.7.1.1. Sistemul declarativ
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de
folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu
mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeaşi natură.
Marca fiind adoptată şi nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea
semnului distinctiv. Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea
unui prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparŃine primului ocupant, celui care
foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este
determinant şi independent de orice depozit. În sistemul priorităŃii de folosire,
efectuarea depozitului nu reprezintă o condiŃie pentru dobândirea dreptului asupra
mărcii. Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă

28
naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un mijloc de
publicitate, determină o prezumŃie de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea
acŃiunii penale în contrafacere şi are semnificaŃia unui act de apropriere a mărcii.
Caracterul declarativ al depozitului produce şi un număr de consecinŃe
juridice. Ele constau în următoarele: posesorul unei mărci dobândite prin prioritate de
folosire poate să constituie ulterior depozitul, fără ca actele sale să-i fie opozabile ca
anteriorităŃi; efectuarea depozitului nu conferă deponentului nici un drept dacă marca
nu este susceptibilă de apropriere; marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă,
urmând ca depozitul să fie efectuat ulterior de cesionar, dacă marca a fost dobândită
de la primul posesor; resortisanŃii Uniunii de la Paris au un drept de prioritate pentru
efectuarea depozitului aceleiaşi mărci în orice altă Ńară membră.
1.7.1.2. Sistemul atributiv
În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de
înregistrare. Dreptul la marcă aparŃine persoanei care înregistrează prima un anumit
semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, în măsura în care nu s-a
efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităŃii de înregistrare, depozitul constituie o
etapă a procedurii. Efectuarea formalităŃilor stabilite de lege are un caracter atributiv.
În dreptul român, Legea nr. 84 din 1998 a consacrat sistemul priorităŃii de
înregistrare. În conformitate cu dispoziŃiile art. 4, dreptul asupra mărcii este dobândit
şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci.
1.7.1.3. Sistemul mixt
Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi atributiv, de
dobândire a dreptului la marcă. În unele legislaŃii, se utilizează sistemul atributiv
amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. În acest sistem,
depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a
dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin
existenŃa publicităŃii şi controlului preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond
al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat în dreptul elveŃian. În sistemul
avizului prealabil, depunătorul este înştiinŃat de către organul administrativ competent
de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorităŃi la cererea
depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.
1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii
Înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape. Ele sunt în număr
de trei, şi anume: depozitul naŃional reglementar; examinarea formală a cererii de
înregistrare; examinarea de fond a cererii de înregistrare.

29
1.7.2.1. Depozitul naŃional reglementar
Depozitul naŃional reglementar al mărcii se constituie, potrivit art. 10, alin. 1
al Legii nr. 84 din 1998, prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat
pentru InvenŃii şi Mărci. Cererea va trebui să conŃină datele de identificare a
solicitantului, reproducerea mărcii, precum şi indicarea produselor sau serviciilor
pentru care înregistrarea este cerută. Cererea de înregistrare a mărcii se redactează în
limba română şi are ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmeşte într-un singur
exemplar, pe un formular-tip. Data depozitului naŃional reglementar este data la care a
fost depusă la Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii,
în condiŃiile în care aceasta conŃine toate elementele prevăzute de lege.
1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare
După depunere, cererea de înregistrare se examinează de Oficiul de Stat
pentru InvenŃii şi Mărci din punct de vedere al îndeplinirii condiŃiilor stabilite pentru
constituirea depozitului naŃional reglementar. Examinarea cerinŃelor de formă se
efectuează în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când cererea nu
îndeplineşte cerinŃele pentru constituirea depozitului naŃional reglementar, Oficiul de
Stat pentru InvenŃii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate. Dacă
solicitantul completează lipsurile în termen de 3 luni de la notificare, data depozitului
va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate Oficiului de Stat pentru
InvenŃii şi Mărci . În caz contrar, cererea se respinge.
1.7.2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare
În urma constituirii legale a depozitului naŃional reglementar şi înscrierii în
Registrul NaŃional al Mărcilor, cererea de înregistrare a mărcii este supusă examinării
de fond. Examinarea cererii se efectuează de Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci
în termen de 6 luni de la data plăŃii taxei de înregistrare şi examinare a cererii.
Legea din 1998 stabileşte că Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci va examina
calitatea solicitantului, conform art. 3, lit. g, condiŃiile prevăzute la art. 13, alin. 1 şi 2,
dacă se invocă o prioritate şi motivele de refuz prevăzute la art. 5, alin. 1 şi art. 6.
Examinarea motivelor de refuz prevăzute la art. 6, lit.d şi e se face potrivit unor
criterii, cum ar fi: gradul de distinctivitate, iniŃială sau dobândită a mărcii notorii în
România; durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu
produsele şi serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată; durata şi
întinderea publicităŃii mărcii notorii în România; aria geografică de utilizare a mărcii
notorii în România; gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaŃa românească de către
segmentul de public căruia i se adresează; existenŃa unor mărci identice sau similare
pentru produse sau servicii identice sau similare, aparŃinând altor persoane decât
aceea care pretinde că marca sa este notorie.
În situaŃia în care cererea nu îndeplineşte condiŃiile pentru înregistrarea
mărcii, Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci transmite solicitantului un aviz de
refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni în care să-şi prezinte punctul său de
vedere ori să-şi retragă cererea.

30
În cazul în care cererea îndeplineşte cerinŃele de constituire a depozitului
naŃional reglementar, precum şi celelalte condiŃii prevăzute de lege, Oficiul de Stat
pentru InvenŃii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şi o înscrie în Registrul NaŃional
al Mărcilor. În termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Decizia Oficiului de Stat pentru InvenŃii
şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii
este comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea acesteia.
În termen de 3 luni de la data publicării mărcii, titularul unei mărci anterioare
sau al unei mărci notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea
sau la numele patronimic, precum şi orice altă persoană interesată pot face opoziŃie la
Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci cu privire la marca publicată. În termen de 2
luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat
pentru InvenŃii şi Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare, cu condiŃia
plăŃii taxei prevăzute de lege. Certificatul de înregistrare conŃine menŃiuni cu privire
la marca înregistrată, înscrise în Registrul NaŃional al Mărcilor.
1.7.3. Durata de protecŃie a mărcii
Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 35, alin. 1 al Legii nr.
84 din 1998, un drept exclusiv asupra mărcii.ProtecŃia dreptului exclusiv asupra
mărcii este asigurată pe o perioadă de 10 ani de la data depozitului naŃional
reglementar. Împlinirea termenului de protecŃie determină stingerea dreptului la
marcă. Dar titularul are posibilitatea de a cere reînnoirea înregistrării mărcii.
1.7.4. Reînnoirea înregistrării mărcii
Înregistrarea unei mărci poate fi reînnoită, conform art. 29, alin. 2 al Legii nr.
84 din 1998, la împlinirea fiecărui termen de 10 ani. Reînnoirea înregistrării mărcii se
poate cere înainte de expirarea duratei de protecŃie în curs, dar nu mai devreme de 3
luni înainte de expirarea acestei durate. Reînnoirea înregistrării nu poate aduce mărcii
modificări esenŃiale. Reînnoirea înregistrării mărcii se înscrie în Registrul NaŃional al
Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6
luni de la depunerea cererii de reînnoire la Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci.
1.7.5. Modificarea înregistrării mărcii
În conformitate cu art. 33, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, pe durata protecŃiei
mărcii, titularul poate solicita la Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci introducerea
de modificări ale unor elemente ale mărcii. Aceste modificări trebuie să fie
neesenŃiale şi să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.
În tot cursul perioadei de protecŃie a mărcii, titularul acesteia poate solicita
Oficiului de Stat pentru InvenŃii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea
modificărilor intervenite cu privire la nume, denumire, adresa sau sediul titularului în
Registrul NaŃional al Mărcilor. Modificările înscrise în Registrul NaŃional al Mărcilor
se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

31
1.7.6. Înregistrarea internaŃională a mărcilor
1.7.6.1. Regimul înregistrării internaŃionale
Înregistrarea internaŃională a mărcilor, conform art. 1, alin. 1 şi 2 şi art. 2 ale
Aranjamentului de la Madrid, din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm în 1967 şi
modificat în 1979, se poate face de cetăŃenii Ńărilor care fac parte din Uniunea
specială şi de persoanele asimilate lor. Sunt asimilate resortisanŃilor, persoanele care
nu fac parte din Uniunea specială, dar au domiciliul sau întreprinderi industriale sau
comerciale pe teritoriul uneia din Ńările contractante.
Înregistrarea internaŃională se efectuează la Biroul internaŃional al proprietăŃii
intelectuale. Înregistrarea naŃională constituie pentru înregistrarea internaŃională o
înregistrare de bază. Legătura între înregistrarea internaŃională şi marca naŃională
înregistrată în Ńara de origine durează 5 ani. În această perioadă, înregistrarea de bază
trebuie să rămână neschimbată. Înregistrarea internaŃională a unei mărci produce
efecte pentru o perioadă de 10 ani. În condiŃiile stabilite de lege, înregistrarea va putea
fi reînnoită.
1.7.6.2. Procedura înregistrării
Cererea de înregistrare internaŃională, potrivit art. 3 al Aranjamentului de la
Madrid, se adresează administraŃiei Ńării de origine, în formele prevăzute de legislaŃia
naŃională. AdministraŃia Ńării de origine prezintă Biroului internaŃional o cerere, în
dublu exemplar redactată în limba franceză. În situaŃia în care cererea de înregistrare
internaŃională este incompletă sau neregulată, Biroul internaŃional va amâna
înregistrarea. Depunătorul sau mandatarul este înştiinŃat că viciile sau lipsurile cererii
trebuie îndepărtate sau completate în termen de 6 luni. Dacă rectificările sau
completările necesare nu se produc în termenul acordat, cererea se consideră
abandonată.
După înregistrarea mărcii, Biroul internaŃional eliberează un certificat de
înregistrare internaŃională. Certificatul de înregistrare internaŃională este transmis
administraŃiei Ńării de origine, care îl înmânează titularului mărcii sau mandatarului
său. Înregistrarea internaŃională se notifică şi administraŃiilor Ńărilor interesate.
Mărcile înregistrate internaŃional se publică în publicaŃia lunară Les Marques
Internationales.
1.7.6.3. Efectele înregistrării internaŃionale
De la data înregistrării internaŃionale, protecŃia mărcii în fiecare din Ńările
contractante interesate, potrivit art. 4, alin. 1 al Aranjamentului de la Madrid, va fi
aceeaşi ca şi în cazul când marca ar fi depusă direct în Ńara respectivă. În Ńările
Uniunii speciale, cu excepŃia Ńării de origine, înregistrarea internaŃională creează
efectele unui depozit naŃional.
Examenul de fond al înregistrării internaŃionale se face de administraŃia
naŃională. Potrivit art. 5 al Aranjamentului de la Madrid, examinarea se efectuează în
termenul prevăzut de legea naŃională, fără a se depăşi un an de la data înregistrării

32
internaŃionale a mărcii sau a cererii de extindere teritorială a protecŃiei. AdministraŃia
naŃională are posibilitatea de a refuza protecŃia mărcii pe teritoriul Ńării sale.
1.7.6.4. Reînnoirea înregistrării internaŃionale
Înregistrarea internaŃională, conform art. 7 al Aranjamentului de la Madrid,
poate fi mereu reînnoită pentru perioadă de 10 ani, socotită de la expirarea perioadei
precedente. Printr-un aviz oficios, Biroul internaŃional reaminteşte titularului mărcii şi
mandatarului lui, cu 6 luni înainte, data exactă a expirării termenului de protecŃie.
1.8. Transmiterea dreptului la marcă
1.8.1. ModalităŃi de transmitere
În conformitate cu dispoziŃiile art. 39 al Legii nr. 84 din 1998, drepturile
asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenŃă, oricând în cursul duratei
de protecŃie a mărcii.
1.8.1.1. Cesiunea
Marca se poate transmite de titular în temeiul unui contract de cesiune.
Cesiunea este guvernată de prevederile Codului civil. În mod concret, cesiunea cu
titlu oneros este supusă dispoziŃiilor referitoare la vânzare, iar cesiunea cu titlu gratuit,
dispoziŃiilor privitoare la donaŃie.
În funcŃie de situaŃia concretă, drepturile cu privire la marcă se vor ceda total
sau parŃial. În cesiunea totală, transmiterea drepturilor cu privire la marcă este
integrală. Cesionarul dobândeşte toate drepturile titularului mărcii, iar cedentul devine
un simplu terŃ. În cesiunea parŃială, transmiterea drepturilor este fracŃionată, iar
transmiterea se realizează numai pentru unele din serviciile sau produsele pentru care
este folosită marca.
Datorită subrogării în drepturile cedentului, cesionarul poate exercita acŃiunea în
contrafacere. Tot cesionarul, prin aplicarea reglementărilor din materia vânzării,
beneficiază şi de garanŃia pentru vicii ascunse.
În literatura de specialitate s-a arătat că executarea silită nu poate să aibă ca
obiect numai marca. Executarea silită numai a mărcii permite producătorului să
fabrice în continuare produsele sale, dar fără a le marca. În acest fel, cesiunea forŃată
separată a mărcii contravine scopului reglementării juridice.
Pe de altă parte, jurisprudenŃa a acceptat cesiunea forŃată a mărcii ca
accesoriu al întreprinderii producătoare sau al fondului de comerŃ.
Validitatea cesiunii forŃate separate a mărcii este o problemă de fapt.
SoluŃionarea ei are în vedere asigurarea protecŃiei consumatorilor.
Raporturile dintre părŃi sunt configurate de principiul autonomiei de voinŃă.
FaŃă de terŃi, transmiterea dreptului devine opozabilă de la data înscrierii cesiunii în
Registrul NaŃional al Mărcilor. Forma obişnuită de transmitere a mărcii o constituie
cesiunea voluntară. Dacă transmiterea intervine cu ocazia executării silite sau
exproprierii, cesiunea este forŃată.

33
1.8.1.2. LicenŃa
Transmiterea mărcii, prin intermediul contractului de licenŃă, a fost impusă
de cerinŃele practicii. Cu toate că a fost contestat, întrucât presupune libertatea mărcii,
contractul de licenŃă cunoaşte o dezvoltare deosebită. Contractul de licenŃă este supus
normelor dreptului comun. În absenŃa unei stipulaŃii exprese, se vor aplica dispoziŃiile
cu privire la locaŃiune.
LicenŃa de exploatare este specifică mărcilor. Beneficiarul licenŃei are dreptul
să aplice marca transmisă şi să fabrice produsele respective. LicenŃa de folosire constă
într-o autorizare de aplicare sau ataşare a mărcii pe produsele livrate de licenŃiator.
LicenŃa de reclamă implică autorizarea folosirii unei denumiri care constituie obiectul
unui drept personal al altei persoane.
În funcŃie de întinderea drepturilor care se atribuie, licenŃele pot fi exclusive,
neexclusive şi reciproce. Prin licenŃa exclusivă, licenŃiatorul renunŃă la posibilitatea
de a mai acorda alte licenŃe, iar licenŃiatul are un drept exclusiv de utilizare a mărcii.
Prin licenŃa neexclusivă, licenŃiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite marca, iar
licenŃiatul de a folosi semnul distinctiv în condiŃiile convenite. Prin licenŃa reciprocă,
părŃile contractante îşi acordă reciproc dreptul de a fabrica un produs, care va fi pus în
circulaŃie cu aceeaşi denumire. Fiecare parte îşi păstrează dreptul asupra mărcii sale.
După caracterul lor, licenŃele se împart în două categorii: nelimitate şi
limitate. În licenŃa nelimitată, licenŃiatul beneficiază de exclusivitate pe toată durata
de valabilitate a contractului. LicenŃiatul poate acorda sublicenŃe. În licenŃa limitată,
dreptul de folosire a mărcii, deşi este exclusiv, prezintă unele îngrădiri în conformitate
cu art. 42 alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998.
Prin contractul de licenŃă se transmite numai dreptul de folosire a mărcii.
LicenŃiatorul are obligaŃia să asigure libera folosinŃă a mărcii, precum şi obligaŃia de garanŃie
împotriva evicŃiunii şi viciilor ascunse. Pe durata contractului de licenŃă, licenŃiatul este
obligat să folosească numai marca ce face obiectul contractului de licenŃă, având libertatea
de a aplica pe produsele fabricate semne indicând că el este fabricantul lor.
LicenŃiatul este Ńinut să exploateze marca, să plătească preŃul licenŃei stabilit
sub formă de redevenŃe şi să menŃină calitatea produselor fabricate sau a serviciilor
furnizate în baza contractului. Printr-o clauză de minimum garanŃi, licenŃiatul poate fi
obligat să realizeze o anumită cifră de vânzare.
LicenŃiatorul poate exercita acŃiunea în contrafacere împotriva persoanelor
care tulbură folosirea mărcii de către beneficiar. Dacă acŃiunea în contrafacere a fost
pornită de către titular, oricare dintre licenŃiaŃi poate să intervină în proces, solicitând
repararea prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii, conform art. 43, alin. 3 din
Legea nr. 84 din 1998.
Beneficiarul licenŃei nu poate introduce în justiŃie o acŃiune în contrafacere fără
consimŃământul titularului mărcii, dacă în contractul de licenŃă nu este stipulat altfel.
Titularul unei licenŃe exclusive poate intenta o acŃiune în contrafacere, după ce a
notificat actele de contrafacere de care a luat cunoştinŃă şi titularul mărcii nu a acŃionat
în termenul solicitat de licenŃiat (art. 43, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 84 din 1998). Tot
beneficiarul licenŃei are şi dreptul de a exercita o acŃiune în concurenŃă neleală.

34
1.8.2. Înscrierea transmiterii dreptului la marcă
Transmiterea drepturilor cu privire la marcă, potrivit art. 41, alin. 2 şi art. 42,
alin. 4 ale Legii nr. 84 din 1998, se înscrie în Registrul NaŃional al Mărcilor şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Efectele transmiterii dreptului
la marcă se produc între părŃi din momentul realizării acordului de voinŃe. FaŃă de
terŃi, transferul produce efecte de la data înscrierii în Registrul NaŃional al Mărcilor.
Înscrierea transmiterii se face de către Oficiul de Stat pentru InvenŃii şi Mărci, la
cererea persoanei interesate.
1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate internaŃional
ConvenŃia de la Paris reglementează transmiterea mărcilor, sub forma
cesiunii. Cesiunea mărcii se notifică Biroului internaŃional, potrivit art. 9bis
, alin. 1 şi 2
al Aranjamentului de la Madrid, din 1891, de administraŃia Ńării cedentului. Biroul va
înscrie transmiterea ei în registrul internaŃional, dacă cesionarul are dreptul să depună
o marcă internaŃională.
Cesiunile de înregistrări internaŃionale prezintă mai multe forme. Ele pot fi
totale sau părŃile, precum: transmiteri totale, în ceea ce priveşte Ńările Uniunii şi
produsele sau serviciile; transmiteri totale, din punctul de vedere a Ńărilor Uniunii, şi
parŃiale, în ceea ce priveşte produsele sau serviciile; transmiteri parŃiale, din punctul
de vedere a Ńărilor Uniunii, şi totale, în ceea ce priveşte produsele sau serviciile;
transmiteri parŃiale, în ceea ce priveşte Ńările Uniunii şi produsele sau serviciile.
1.9. Stingerea dreptului la marcă
1.9.1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă
1.9.1.1. Abandonul mărcii
Abandonul constituie o renunŃare tacită a titularului la marcă. IntenŃia
titularului trebuie să fie clară şi să rezulte din fapte pe durată şi publice. Abandonul
este o problemă de fapt. În absenŃa unei reglementări exprese, existenŃa abandonului
se va aprecia de instanŃele judecătoreşti.
În practică, s-a considerat ca abandon faptul titularului de a înceta fabricarea
produsului pe care se aplica marca, în măsura în care oprirea este irevocabilă. Pe de
altă parte, nu poate fi socotit abandon neutilizarea mărcii depuse, nereînnoirea
depozitului unei mărci care se foloseşte în continuare de titular sau tolerarea folosirii
mărcii de către terŃi.
Efectele abandonului constau în căderea mărcii în domeniul public sau în
transformarea mărcii într-un semn liber. În funcŃie de urmarea concretă, marca va
deveni uzuală sau necesară, ori va fi susceptibilă de apropriere.
1.9.1.2. Expirarea duratei de protecŃie a mărcii
Împlinirea termenului de ocrotire a mărcii, fără să se efectueze formalităŃile
de reînnoire a înregistrării, constituie o cauză de stingere a dreptului titularului. În caz
de neîndeplinire a condiŃiilor prevăzute de art. 29, alin. 5 al Legii nr. 84 din 1998,
înregistrarea mărcii rămâne fără efect de la data expirării ultimei perioade de

56489014 dr-prop-intelectuale an-iii

56489014 dr-prop-intelectuale an-iii

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (19)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to 56489014 dr-prop-intelectuale an-iii

Similar to 56489014 dr-prop-intelectuale an-iii (20)

More from exodumuser

More from exodumuser (20)

56489014 dr-prop-intelectuale an-iii