1. PROZA ISTORICĂ ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
(PRIVIRE GENERALĂ)
Prof. Andreea Matei
Doiniţa Milea a trecut în revistă preocupările şi frământările criticii literare româneşti cu
privire la condiţia romanului românesc în general şi a romanului istoric în special, facând
anumite observaţii extrem de interesante în acest sens. Dezbaterile teoretice pe această temă nu
erau noi, desigur, şi nu vizau schimbări la faţă ale romanului, ci aşezarea unor forme romaneşti,
în lipsa unei tradiţii. Aici putem enumera încercările celebre ale unor critici, istorici literari,
eseişti şi scriitori precum Mihail Ralea (De ce nu avem roman?, „Viaţa românească”, 1927), G.
Ibrăileanu (Creaţie şi analiză, 1926), M. Sebastian, M. Eliade, E. Ionescu, A. Holban, G.
Călinescu, C. Petrescu.
În numărul special al Caietelor critice din 19831, centrat pe Romanul românesc de azi,
existenţa romanului istoric este văzută în peisajul literar românesc sub semnul interferenţelor.
Aici, criticul Eugen Simion constată preocupările romanului european, american şi sud-american
pentru aventura unei scriituri, pentru abisal, mitic şi parabolic şi afirmă că prozatorul revine la
istorie cu altă conştiinţă, trăieşte simultan timpul istoric şi timpul memoriei şi că romanul istoric
este în mare expansiune, citând operele unor scriitori precum Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul
Anghel, Dana Dumitriu.
Eugen Uricaru susţine, în acelaşi loc, că publicul este mai mult interesat de date,
informaţii şi mai puţin de literatura conţinută în romanele istorice; romanul, considerat un gen
vulgar în secolul al XIX-lea, devine literatură de vulgarizare2.
Mihai Zamfir considera că în secolul al XIX-lea refuzul imaginaţiei părea o constantă a
spiritului prozastic românesc, istoria romanului românesc fiind istoria tentativelor succesive de a
renunţa la autobiografie sau la tirania memoriei; se pare că încă ne fascinează metaforismul
1 Caiete critice, 1-2, 1983, apud Milea, Doiniţa, op. cit., p. 74
2 Ibidem, p. 74

2. arborescent, descrierea analitică pe zeci de pagini, culoarea locală în pastă densă, construcţia
barocă3.
Cornel Ungureanu descrie construcţia romanului românesc modern în trei cercuri
concentrice, parabolice: cercul istoric, iniţiatic şi politic (analiza lui vizând direct romanul lui
Sadoveanu, Nicoară Potcoavă) 4.
Dan Mănucă trece în revistă romanele din obsedantele decenii, constatând următoarele:
producţia anilor 1945-1960 poate fi considerată maculatură, este grav faptul că sunt negate
romane apărute atunci, a căror valoare este vizibil alta (Nicoară Potcoavă, de Mihail Sadoveanu,
Un om între oameni, de Camil Petrescu, respectiv Cronică de familie, de Petru Dumitriu),
paradoxul anilor ’50 este că până şi marile romane par a servi comenzi sociale şi par a fi datorate
numai conjuncturii politice. Până în 1960 orice roman datorat unui scriitor afirmat înainte de
război era catalogat drept cucerire a regimului politic aflat la putere; pentru marii scriitori ai
anilor de după încheierea războilui, romanul istoric şi fresca socială au constituit o adevărată
cortină dincolo de care şi-au continat preocupările anterioare, deşi mai crispaţi5.
Din încercările de periodizare a romanului istoric reţinem, de exemplu, clasificarea
realizată de Dumitru Micu, în Scurtă istorie a literaturii române6. Istoricul literar organizează pe
epoci edificiul literar, ne lasă să găsim romanul istoric fie în sistemul de opoziţii care-i pun în
mişcare istoria (clasicism/ romantism/ tradiţionalism/ modernism/ autohtonism/ europenism), fie
în ierarhizările de metodă din interbelici (proza comportamentistă de tip epopeic, tolstoian,
caleidoscopic-documentar, caracterologic-balzacian).
Este de fapt o reluare a metodei aplicate într-o carte anterioară, şi anume în Romanul
românesc contemporan7. Aici romanul istoric este clasificat structural astfel: roman istoric
vizionar, roman istoric de reconstituire ştiinţifică; se acordă romanului istoric un capitol în care
se urmăreşte prezenţa istoriei în literatura română de la generaţia paşoptistă. Criticul delimitează
3 Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Bucureşti, Cartea Românească, 1989
4 Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, Bucureşti, Cartea Românească, 1985, I, cap. Proza deceniului unu
5 Mănucă, Dan, Măştile robului măgulit,în Literatorul,33, 1992, apud Milea, Doiniţa, op. cit., p. 74
6 Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române,Bucureşti, Ed. Iriana, 4 vol., 1994, 1995, 1996, 1998
7 Micu, Dumitru, Romanul românesc contemporan.Realizări,experienţe, direcţii de dezvoltare, Bucureşti, ESPLA,
1959, pp. 351-396

3. net romanele istorice şi biografiile de mâna a doua de cele de prima mână (rămân în literatură
Nicoară Potcoavă şi Un om între oameni).
În 1994 apare cartea lui Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală8, în care criticul
propune divizarea epocii 1948-1989 în patru literaturi paralele, în funcţie de criterii estetice,
politice şi morale. Astfel, în capitolul Literatura oportunistă apar Paul Anghel şi fascinaţia
istoriei, în capitolul Literatura evazionistă – Eugen Uricaru şi pretextul istoric. Romanul istoric
lipseşte din capitolele Literatura subversivă şi Disidenţa şi exilul, dar reapare în Tendinţe în
proza contemporană. Metoda de creaţie este judecată în bloc (în jurul marilor evenimente
istorice s-a produs o literatură abundentă, foarte adesea emfatică şi falsă); Simuţ urmăreşte
romanul istoric de după ’75, de la Eugen Uricaru, Dana Dumitriu la Vasile Andru şi Ştefan
Agopian, constatând că amprenta istorică este subordonată altor scopuri decât reconstituirea.
Laurenţiu Ulici publică în 1995 Literatura română contemporană9. El susţine aici că
prozatorii anilor ’70 manifestă un interes special pentru istorie, tinzând să o transforme într-un
specific tematic al promoţiei (E. Uricaru, V. Andru, D. Dumitriu), explicaţia pentru această
tendinţă fiind nevoia lăuntrică de reevaluare a trecutului ca mod de evaluare a prezentului, o cale
de acces la dialectica istoriei. De altfel, promoţiile ’70-’80 au o vocaţie esopică, manifestată în
diferite tactici de dublare a sensului (orizontul de aşteptare al cititorului se modifică şi el în
acelaşi sens...).
Problema care apare în decursul acestor investigaţii este, aşa cum a remarcat D. Milea,
dacă se face istorie literară a documentelor sau istorie literară de valori, cercetătoarea observând
că Al. Piru, în Istoria literaturii române, nu pierde niciun document literar, dar nu schimbă
centrul de greutate pentru valorile momentelor investigate. Ion Rotaru, în lucrarea O istorie a
literaturii române (1971, I, 1972, II, 1987, III), recuperează documentar, în interiorul
comentariului literar, acolo etichetele tind să aşeze lucrurile10.
8 Simuţ, Ion, Incursiuni în literatura actuală,Oradea, Editura Cogito, 1994
9 Ulici, Laurenţiu, Literatura română contemporană.I. Promoţia ’70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995
10 Milea, Doiniţa, Romanul istoric românesc (teză de doctorat), coordonatorştiinţific Acad.Eugen Simion,
Bucureşti, 1998, p. 74 sqq

4. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, I, 199011 – propune o analiză
pe genuri şi vede în împletirea dintre biografic, melodramatic şi istoric formula romanului
secolului al XIX-lea. După 1850, Manolescu vede romanul românesc într-o formulă
postbalzaciană şi populară. În Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (1980, 1981,
1983)12, criticul analizează romanul istoric din perspectiva ipostazelor naratoriale, atât în
romanul doric, cu narator omniscient, la începuturile romanului, din secolul al XIX-lea, cât şi în
romanul corintic, unde găseşte o interferenţă cu fantasticul şi miticul iniţiatic, în evocările lui
Paşadia, în căutarea degradată a lui Kesarion Breb. Problema pe care o pune în finalul volumului
al II-lea este dacă romanele scrise în deceniul al optulea sunt romane politice corintice (Racul lui
Ivasiuc) sau istorice şi sociale, cum sunt cele cu temă politică consacrate obsedantului deceniu,
care au de obicei ca formulă doricul naiv.
Marian Odangiu, în Romanul politic (1984)13, în capitolul Romanul istoric şi preistoria
actualităţii, pleacă de la premisa că orice roman e şi politic. Odangiu susţine că viaţa literară
după apariţia Delirului (1975), este invadată de romane-document. Apare de asemenea ideea
interferenţei: ideea că romanul politic este o problemă de viziune şi de vreme ce viziunea
aparţine prezentului, romanele istorice care ar aduce o atare viziune ar putea fi socotite romane
politice, diferenţele neţinând decât formal de epoca abordată. Astfel, romanul istoric ar deveni un
roman al actualităţii.
Totuşi, romanul istoric nu înseamnă suprapunerea sau înlocuirea cu romanul politic.
Marian Barbu, în Aspecte ale romanului românesc contemporan14, consideră că există un
aspect documentar al romanului istoric (ilustrat de scriitori precum Camil Petrescu, Corneliu
Leu, Radu Theodoru, Viorel Ştirbu, I. D. Muşat, V. Andru etc.), un aspect vizionar (aici
încadrându-se N. Tăutu, Tudor Popescu, Mihai Calmâcu, Elvira Bogdan etc.), proză romanţată
despre domnitori, boieri patrioţi, cărturari, evenimente cruciale din viaţa poporului român (Cezar
Petrescu, Mihnea Gheorghiu, Paul Constant, Al. Mitru, Ion Aramă, Petru Rezuş etc.). O trăsătură
11 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.I, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române (ediţie
revizuită), 1997
12 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2001
13 Odangiu, Marian, Romanul politic,Timişoara, Editura Facla, 1984
14 Barbu, Marian, Aspecte ale romanului românesc contemporan, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1993

5. dominantă a romanului istoric contemporan ar fi meditaţia social-politică: Paul Anghel, Dana
Dumitriu, Corneliu Leu, Eugen Uricaru.
Radu G. Ţeposu, în lucrarea Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar
nouă (1993)15, nu vorbeşte de roman istoric în niciun moment al comentariului, ci sugerează
elementele de recuzită care ar putea trimite la un gen de roman; consideră că toate romanele
acestea sunt texte de tip autoreflexiv, metaficţiuni.
Eugen Simion, în Scriitori români de azi (I, 1974)16, susţine că ierarhiile privitoare la
literatura contemporană sunt provizorii. Vorbind despre Eugen Barbu şi Princepele, în capitolul
Romanul pitoresc şi baroc, afirmă că în romanul menţionat elementul esenţial este parabola,
istoria nefiind decât un punct de pornire pentru naraţiune, cu înţelesuri amare. Mai toţi scriitorii
caută în istorie o filozofie a existenţei, alegând pentru aceasta o cale indirectă (cea mai răspândită
fiind parabola). Criticul mai constată că în perioada respectivă rari sunt scriitorii care mai fac
roman istoric pur, în formula adusă la strălucire de romantici.
Volumul al II-lea al lucrării nu are o organizare tematică, ci monografică. Astfel, se fac
observaţiile că Sadoveanu a scris o singură carte remarcabilă după 1944, Nicoară Potcoavă, iar
Camil Petrescu a scris un roman istoric obiectiv, o biografie mai degrabă a unei epoci, o
întreprindere vastă, costisitoare şi eşuată.
În volumul al IV-lea este analizat romanul Prinţul Ghica, al Danei Dumitriu, acesta fiind
văzut ca o parabolă şi o cercetare spirituală, un substanţial roman de moravuri. De asemenea, se
afirmă despre Eugen Uricaru că romanul Rug şi flacără deschide un ciclu epic, unind şi înnoind
cele două modele pe care le cunoaşte literatura română: modelul mitic Sadoveanu şi modelul
Camil Petrescu, bazat pe concretul istoriei; ambiţia romanului este mare, construcţia – prea
sofisticată pentru a-şi putea impune tema şi tipologia.
Mircea Nedelciu, cu Zmeura de câmpie, introduce un mozaic de tipuri de discurs, creând
un roman pe tema culpabilităţii şi inocenţei în istorie. Frigul verii, de Al. Vlad, este considerat
un roman complex de analiză, iar Sala de aşteptare a lui Bedros Horasangian este şi un roman
istoric, primul roman integral postmodern publicat la noi, ficţiune în ficţiune, roman oniric,
roman parabolic.
15 Ţeposu,Radu G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,Bucureşti, Editura Eminescu,
1993
16 Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Bucureşti, Cartea Românească, I-IV, 1974-1989

6. Observaţiile care se impun după această trecere în revistă ar fi că valoarea scriitorilor
poate suferi schimbări esenţiale de receptare în timp. De asemenea, ar trebui să considerăm
romanul istoric românesc o specie a interferenţelor: cu politicul, parabolicul, fantasticul, cu
biografia romanţată, folclorul (literatura cu haiduci, legendarul), paraliteratura. Pentru textele
eclectice ne trebuie în orice caz grile de lectură multiple (Cartea de la Metopolis, Princepele,
Săptămâna nebunilor etc.), fiind necesar să apelăm la critica stilistică, critica surselor,
psihocritică (pentru romanele istorice în tipar autobiografic), jocuri naratologice (romanele cu
istorie şi despre istorie din deceniul al optulea), critică mitic-arhetipală (Sadoveanu),
conformitatea faţă de modele.
După cum constată D. Milea17, epocile cele mai exploatate de romanul istoric românesc
ar fi: epoca dacică, epoca lui Mircea cel Bătrân, epoca lui Ştefan cel Mare, epoca lui Mihai
Viteazul, revolta lui Horea, Cloşca şi Crişan, momentul 1821, perioada 1848-1859, Războiul de
Independenţă din 1877-1878. Pentru Primul Război Mondial multe romane sunt romane sociale
(din cauza contemporaneităţii autorilor cu evenimentele narate).
În ceea ce priveşte periodizarea romanului istoric românesc, am putea afirma că, în linii
mari, identificăm un roman istoric „tipic” pentru secolul al XIX-lea, în care se amestecă istoricul,
melodramaticul şi misterele.
Proza istorică din această epocă este considerată uneori o struţocămilă, o „descriere
bastardă”18 care sacrifică istoria pentru ficţiune şi în care nu excelează decât geniile, precum
Walter Scott. De altfel, ea se împleteşte cu biografia romanţată, cu romanul de mistere şi
romanul cu haiduci. Aproape toate romanele cu subiect istoric conţin elemente de roman-
foileton, aspecte senzaţionale, portrete pe modelul fiziologiei, scene violente, culoare locală şi
descrieri de natură romantică.
Primul roman istoric este considerat a fi Radu al VII-lea de la Afumaţi, apărut în 1846, la
tipografia Colegiului Sf. Sava, fără numele autorului. El prezintă conflictul previzibil boieri-
domnitor, acesta din urmă fiind, desigur, personajul pozitiv, spre deosebire de boierii lacomi şi
intriganţi. În text se regăsesc elemente ale romanului de capă şi spadă, misterele, latura
17 Milea, Doiniţa, Romanul istoric românesc (teză de doctorat), coordonatorştiinţific Acad.Eugen Simion,
Bucureşti, 1998, p. 98
18 Gusti, Dimitrie, Ritorică pentru tinerimea studioasă,Iaşi, 1875

7. melodramatică şi cea moralizatoare. Nu avem de-a face cu un roman istoric propriu-zis, el
purtând amprenta epocii în care a apărut, respectiv a epocii paşoptiste.
Alte romane cu subiect istoric constituie incursiuni în trecut şi se împletesc cu romanul
social şi cel de moravuri, cum ar fi Serile de toamnă la ţară, Al. Cantacuzino (apărut în foileton
în România literară, în 1855) sau Doritorii nebuni, atribuit lui D. Bolintineanu, apărut în 1864
(în foileton), prezentând momentul 1848; alteori, retrospecţiei i se adaugă o poveste de dragoste
(Bucur. Istoria fundării Bucureştilor, 1858, de Al. Pelimon)19.
Alte romane notabile ale perioadei în discuţie sunt Bătălia de la Călugăreni (1894) – N.
D. Popescu, Fraţii de Crucea Neagră (1883) – G. Baronzi, Logofătul Baptiste Veveli (V. A.
Urechia), Ursita (B. P. Haşdeu). În acesta din urmă poate fi urmărită influenţa romanului cu
haiduci şi cu elemente folclorice, pot fi de asemenea identificate numeroase elemente romantice.
Un text aparte în această „galerie” este Geniu pustiu, al lui M. Eminescu. Deşi autorul
încearcă să „ancoreze” opera din punct de vedere istoric, făcând trimiteri la Revoluţia de la 1848
şi la revoluţionarii transilvăneni, ea rămâne nedeterminată din punct de vedere temporal; de
altfel, istoria reprezintă doar unul dintre palierele textului. Nici genul nu este determinat, opera
putând fi considerată roman, nuvelă sau poem în proză.
Trecutul este idealizat, două epoci detaşându-se şi captând atenţia „romancierului”:
lumea dacică şi Evul Mediu românesc, ambele considerate ipostaze ale „vârstei de aur”. În text
apar convenţii de tipul manuscrisului găsit de narator, iar opera devine autoreflexivă prin
eliminarea convenabilă a unor date importante (manuscrisul are pagini lipsă).
Colegul de generaţie al lui Eminescu, Slavici, grupează şi el anumite texte cu caracter
istoric în volumul Din bătrâni. Textele sunt marcate de moralismul tipic scriitorului
transilvănean, ca şi de curentul sămănătorist. Istoria este explorată în latura ei melodramatică,
Slavici nu foloseşte însă nimic din ingredientele marelui roman istoric aşa cum îl stabilise Walter
Scott. Autorul deschide însă anumite căi pe care va păşi mai târziu Sadoveanu.
Romanul istoric al secolului al XIX-lea este urmat cronologic de cel sadovenian, model
de roman istoric valabil până astăzi. Încă de la apariţia romanului Şoimii (1904), scrisul lui
Sadoveanu a fost apropiat de marii maeştri ai genului (W. Scott, Hugo, Sienkiewicz) sau de
sensibilitatea literaturii ruse (Turgheniev, Gogol, Gorki), dar şi de literatura cu haiduci.
19 Milea, Doiniţa, op. cit., p. 110

8. Romanul istoric sadovenian din perioada maturităţii va deveni un model al genului. În
ceea ce priveşte primele romane, se observă că în ele apar elemente specifice povestirii, epopeii,
baladei, basmului (Şoimii, 1904, Vremuri de bejenie, 1907, Neamul Şoimăreştilor, 1915).
De altfel, aşa cum a constatat D. Milea, încadrarea scrierilor sadoveniene într-un tipar îi
punea probleme lui Lovinescu, care, oricum, nu aprecia lirismul în proză. Pe de altă parte, Vianu
îl raportează la sămănătorism, apreciind însă că arta lui Sadoveanu îşi croieşte drumuri cu totul
proprii. Călinescu raportează textele sadoveniene la regulile genului; la fel va proceda Ibrăileanu.
Călinescu revine, în alte condiţii, în 1960, văzându-l în cadrul precis al unui gen: romanul
istoric. Aşa că, potrivit lui Călinescu, romanele istorice sadoveniene sunt de fapt tablouri
complete antropologice şi etnografice, unele din ele fiind cele mai puternice monumente ale
creaţiei sale. Acuzaţia de paseism adusă textele sadoveniene este respinsă.
Spre deosebire de Camil Petrescu, pe care Dumitru Micu îl încadrează la categoria
„roman istoric de reconstituire ştiinţifică”, pe Sadoveanu îl plasează sub semnul romanului
istoric „vizionar” 20.
E. Simion vorbeşte despre realism magic la Sadoveanu, dar şi de o apropiere de
neliniştile spiritului modern. N. Manolescu vede ca elemente supraordonatoare ale universului
romanesc povestirea şi permanenta referire livrescă, deoarece personajele sadoveniene amână
fapta prin istorisiri, iar nerăbdarea tuturor de a spune şi a auzi poveşti este neînchipuită.
Atmosfera din romanele istorice sadoveniene se naşte din două teme ce se împletesc: mitul unei
vârste de aur şi recăderea periodică în barbarie – paradisul devastat, o civilizaţie legendară ce s-a
degradat şi spre care el priveşte cu nostalgie21.
Al. Palelologu, în analiza operei sadoveniene, vede sentimentul trecutului ca un semn al
mitului eternei reîntoarceri (modelul perfect, absolut, arhetipal) şi crede că nostalgia originilor nu
înseamnă paseism, ci reprezentarea unui model.
Monica Spiridon a realizat apoi o nouă lectură a operei sadoveniene, cu o grilă unică,
acordând o atenţie sporită motivul uceniciei şi al dascălului (Divanul Înţeleptului cu lumea).
Există trei coordonate fundamentale, care devin toposuri în ficţiunea sadoveniană: una cosmică –
experienţa naturii, reiterarea unor experienţe primordiale (lunca, vânatul), una culturală – de aici
20 Idem, p. 110 sqq
21 Ibidem

9. galeria imaginară a „dascălilor”, una „parentală” – orbita spirituală a strămoşilor, treapta
supremă a uceniciei cu rezonanţă în universul ficţiunii.
În 1944 Sadoveanu aproape îşi încheiase ciclul mare al operei, care a fixat în literatura
română o mitologie literară.
Din nefericire, evoluţia romanului istoric, ca şi cea a literaturii româneşti în genere, va fi
brusc curmată de instaurarea regimului comunist şi de punerea în practică a comandamentelor
realismului socialist. Tot ce s-a scris în perioada interbelică pare iremediabil pierdut. În primii
ani ai comunismului nu poate fi vorba de un roman istoric autentic, poate doar de un roman al
luptei de clasă, exploatând miturile sovietice impuse pe plan autohton (ilegaliştii, cultul femeii,
activistul neobosit, opoziţia ţăran sărac şi umilit vs. chiabur/boier, prietenia de veacuri dintre
poporul român şi cel rus/sovietic etc.).
După 1953, când scriitorii primesc permisiunea de a exploata diferite momente istorice,
pot apărea romane care prezintă diferite aspecte ale celui de-al Doilea Război Mondial, diverse
răscoale şi revolte transformate, uneori, peste noapte în revoluţii (Doja, Bobâlna etc.).
Într-o relativă perioadă de dezgheţ cultural şi politic (1964-1971), apar texte deopotrivă
literare şi istorice, în care ficţiunea se împleteşte cu adevărul istoric: este vorba despre romanele
„obsedantului deceniu”, prin care scriitorii îşi iau o timidă revanşă, dezvăluind abuzurile şi
erorile antecesorului lui Ceauşescu, Gh. Gheorghiu-Dej. În acelaşi timp, li se pregăteşte însă o
contraofensivă, cea a prozei cu activişti şi ilegalişti, respectiv cu figuri măreţe de voievozi
legendari şi de fapte istorice memorabile, prin care genialul Cârmaci urmărea să-şi consolideze
cultul personalităţii.
Perioada de relativă libertate se încheie în anii ’70, odată cu Tezele din iulie 1971,
Ceauşescu hotărând că trebuie să-şi aservească arta şi artiştii o dată pentru totdeauna. Pe valurile
protocronismului, el dă directive în sensul rescrierii istoriei, astfel încât figura şi epoca lui să
devină, printr-o alunecare din prezent înspre trecut, rezultatul unei evoluţii legice a istoriei
româneşti, un punct culminant, un apogeu al măreţiei, vitejiei şi hărniciei poporului român.
Romanul istoric şi proza istorică în general vor fi afectate de aceste vise de mărire, care le
alterează conţinutul, forma de expresie, natura însăşi.
Există, desigur, şi opere care eludează comandamentele ideologice, dar chiar şi acestea
sunt marcate (nu au cum să nu fie) de ideologia vremii şi de permanenta rescriere a trecutului.
Pentru a scrie proză istorică viabilă, scriitorul trebuie să recurgă la mici artificii: să aleagă un

10. personaj istoric sau un eveniment mai puţin cunoscut, să mizeze pe pitoresc, pe culoare locală, pe
atmosfera de epocă, adică să se întoarcă la primul model al genului, respectiv la Walter Scott. În
plus, chiar dacă scriitorul nu are această intenţie, cititorul, obişnuit cu această tehnică a evaziunii,
va „citi printre rânduri”, căutând analogii, paralele, simetrii cu evenimentele şi persoanele
contemporane, încercând să descifreze mesajul camuflat al textului.
Opera poate, desigur, să mizeze de la bun început pe această reacţie a receptorului, prin
urmare ea se va construi sub forma parabolei, alegoriei, aluziei, întemeindu-se nu atât pe
reconstituirea istoriei, ci pe meditaţia asupra istoriei şi efectelor ei.
În sfârşit, există texte (mai ales cele optzeciste) care iau ca pretext Istoria pentru a vorbi
de fapt despre Scriitor, Scriitură, Operă. Evenimentele istorice sunt doar o uriaşă pânză în care se
ţes aluziile livreşti, în care se nasc, deseori prin ironie şi parodie, intertextul, metatextul,
paratextul.