Documentul analizează formarea conștiinței istorice în literatura română, evidențiind contribuțiile criticilor precum Grigore Ureche, Miron Costin și Dimitrie Cantemir. Acesta subliniază evoluția ideilor umaniste și iluministe, care au influențat percepția asupra identității naționale și a istoriei. De asemenea, sunt discutate importante lucrări literare și impactul lor asupra dezvoltării conștiinței istorice românești.

1. Titlul :Istorie,literatura,constiinta istorica
Tema :Formarea constiintei istorice
Componenta grupei de elevi:
Badragan Cristina
Gurzu Larisa
Seifer Roxana
Vieriu Daniela
Calendarul cazului:
Pregatire :12.11.2007-10.12.2007
Sustinere :11.12.2007
Bibliografie :
• G.Calinescu-„Istoria literaturii romane de la origini
pana in prezent”
• Nicolae Manolescu-„Istoria critica a literaturii
romane”

2. • „Cronicarii moldoveni,Grigore ureche,Miron
Costin,Ion Neculce”.Antologie,comentarii,dosare
critice,glosar si bibliografie de Dan Horia Mazilu
• „Cronicari munteni”,de Al.Piru.
• Constiinta istorica
• Umanismul
• Cronicari moldoveni:
 Constituirea istoriografiei
romanesti:Grigore Ureche
 Constiinta responsabilitatii in
fata istoriei:Miron Costin
 Istorie si fictiune:Ion Neculce
• Cronicile muntene
• Iluminismul
• Dimitrie Cantemir

3. • Scoala Ardeleana
Constiinta istorica este o edificare a eului si a constiintei colective asupra a ceea
ce Lucian Boia,in „Istorie si mit in constiinta romaneasca”,numeste istorie:”ce s-a
petrecut cu adevarat si reconstituirea a ceea ce s-a petrecut,cu alte cuvinte,trecutul in
desfasurarea sa obiectiva si discursul despre trecut”;reprezinta o modalitate de aparare
a identitatii si a libertatii nationale in momente de cumpana ale istoriei,prin afirmarea,in
cazul romanilor,a unei descendente ilustre si a continuitatii in acelasi spatiu etnic.
Incepand cu secolul al XVII-lea , destinul culturii romanesti nu mai tine exclusiv de
viata religioasa si de activitatea mitropolitilor,a preotilor sau a calugarilor.Atat in
Moldova,cat si in Muntenia,actul de cultura inceteaza a mai fi concentrat exclusiv in
jurul manastirilor si al bisericilor.Prin influenta ideilor umaniste,boierii luminati incearca sa
recupereze trecutul istoric,pentru a nu fi „inecat in uitare’’ .In operele lor istoriografice,ei
vor demonstra pentru prima data ideea unitatii de neam si de limba a romanilor.
In aceasta perioada,se contureaza doua curente ideologice si cultural-
literare:umanismul si iluminismul.
Umanismul exprima o atitudine ce recunoaste demnitatea,valorile si posibilitatile
fiintei umane,atitudine manifestata inca din Antichitatea greaca si latina si
redescoperita in epoca Renasterii,cand se transforma intr-o ampla miscare culturala
europeana.
In Tarile Romane,cei mai cunoscuti oameni de cultura in operele carora se exprima
ideile umaniste sunt:Nicolaus Olahus,Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce,Dimitrie
Cantemir.

4. Propagarea ideilor umaniste in Tarile Romane se datoreaza si scolilor iezuite din
Polonia,viitorii cronicari moldoveni facandu-si,de cele mai multe ori,studiile in aceste
veritabile institutii de efervescenta culturala.Aici se dezvolta interesul pentru trecut si
pentru istorie,ceea ce contribuie treptat la formarea constiintei istorice la carturarii
romani,intentia primordiala a cronicarilor fiind consemnarea faptelor istorice,”ca sa nu
sa innece a toate taratele anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat…”(Grigore
Ureche)sau „ca sa nu sa uite lucrurile si cursul tarai…”(Miron Costin).Un popor care nu-si
cunoaste istoria este, in viziunea lui Grigore Ureche,asemenea „fieralor si dobitoacelor
celor mute si fara minte”,iar Miron Costin isi reafirma responsabilitatea tuturor celor
scrise:”…Eu oi da sama de ale mele,cate scriu.”.
Cronicarii munteni, orientati catre umanismul italian, au o fizionomie colectiva,
scriind indeosebi cronici anonime, in care folosesc foarte des riposta si invectiva,
caracteristice stilului polemic.
(c.1590-1647)
Este primul dintre marii scriitori umanisti;face parte dintr-o veche si bogata familie
boiereasca din Moldova,atestata inca de pe vremea lui Stefan cel Mare.Tatal,Nistor
Ureche,era filopolon,educandu-si fiul in mediul cultural al Colegiului de la Lvov,unde
acesta studiaza disciplinele umaniste,dobandind cunostinte de istorie,latina si
greaca.Mostenind o avere imensa,Grigore Ureche se implica in viata politica a
Moldovei si devine mare spatar in 1634 si mare vornic al Tarii de Jos in 1642.
Cronica sa a ridicat multe probleme,nelimpezite inca pe deplin si nu poate fi
valorificata fara prezentarea conditiilor care au generat-o;din tinerete,autorul pare sa fi

5. avut o pasiune speciala pentru studiile de istorie si etnografie,care i-au revelat date
necunoscute despre trecutul poporului roman,despre trecutul si viata contemporana a
altor popoare,largindu-i orizontul si formandu-i o conceptie realista despre viata
oamenilor si conditiilor lor de trai.
Conceptia lui despre lume s-a cristalizat in timpul studiilor in scolile polone,dominate
de un fond umanist.
Pe Ureche il preocupa inceputurile vietii poporului roman,existenta acestuia in
comparatie cu alte popoare,conflicte cu largi repercursiuni politice,precum batalia
pentru unirea bisericilor inceputa in secolul XV si neincheiata inca pe vremea lui.
Cronicarul a fost inclinat spre invatatura si „truda”cartilor:acest lucru se deduce din
stirile cronicei sale,”Letopisetul Tarii Moldovei”.Acesta a avut indrazneala,bazata pe
stiinta,intaia oara in cultura noastra,sa afirme originea latina a poporului roman si limbii
romane,sa vorbeasca despre unitatea poporului roman din Moldova,Muntenia si
Transilvania.Aceasta este „incepatura” letopisetului-cum ii spune el-si ea constituie un
moment de marca in cultura noastra de la inceputul secolului al XVII-lea;in
continuare,Ureche,folosind diferite izvoare,noteaza domniile si evenimentele istorice
dinainte de Stefan cel Mare,de la intemeiere(1359),apoi prezinta epoca de glorie a
acestuia.Imediat dupa aceea,se simte obligat sa infatiseze tablouri cu stiri
istorice,geografice si etnografice,despre popoarele vecine:poloni,tatari,turci,unguri.Pe
urma continua cu „scaderea”,adica cu partea finala a cronicii,zugravind sirul domniilor
si evenimentelor dupa Stefan cel Mare,pana la sfarsitul secolului al XVI-lea(1594).
Informatia si modul de alcatuire a cronicii presupun o adunare de stiri din diferite
izvoare.Pe langa izvoare in limba latina si polona,Ureche s-a bazat in alcatuirea cronicii
si pe un letopiset intern,”moldovenesc”,care,dupa spusele lui,cuprindea evenimentele
istorice ale Moldovei,de la intemeierea ei pana la domnia lui Petru Schiopul.
Umanismul nu consta la Ureche in a lua cateva stiri si idei din scrieri umaniste si a le
pune in cronica,ci in a interpreta actiunile eroilor ca acte justificate sau criticabile,dupa
cum urmaresc teluri acceptate de societate sau sunt rezultatul unor ambitii si porniri
personale.In acest sens,Ureche lauda actele lui Stefan cel Mare de viteaz aparator al
Moldovei,pe care „nimenia din domni,nici mai inainte,nici dupa aceea l-au
ajuns”;totusi,cand voievodul moldovean ataca in 1470 pe Radu cel Frumos,fara
motiv,cronicarul priveste actiunea de la inaltimea ideei unitatii de neam si a
umanitatii,ca o „lacomie”nejustificata.
Valoarea literara incontestabila a cronicii se dobandeste insa tocmai prin ceea ce
depaseste istoria propriu-zisa,prin organizarea discursului epic,prin naratiune,descriere si
portret,realizandu-se o adevarata imagine a lumii medievale romanesti,o imago
mundi,una din lumile posibile de care vorbesc naratologii moderni.Cronicarul este
interesat de calitatea insemnarilor sale,nu de cantitate,supravegheaza evenimentele
cu atentie,respectand,desigur,temporalitatea istorica fireasca,dar intervenind pentru a
le da un summum de semnificatie.
Arta portretului.Liniile de forta ale portretului,adus in prim-plan prin evocare,subliniaza
trasaturi definitorii pe mai multe planuri,convergente in conturarea unei personalitati
exceptionale:portret fizic(„om nu mare de statu”),focalizat in sfera umana cu toate
avatarurile fiintei,ale trupului „bolnav si slab de ani”,macinat de „osteneala si

6. neodihna”,care isi gaseste linistea eterna prin intoarcerea in tarana;portret moral
concentrat,cu trasaturi care definesc o personalitate complexa,puternica,uneori
contradictorie,”manios si de graba varsatoriu de sange nevinovat”,omorand uneori
„fara judetu”,dar mai presus de toate „nelenesu”,consecvent,increzator in destin.Este
portretul eroului providential,promovat de scrierile Evului Mediu romanesc,uns al
Domnului pe pamant,numit dupa moarte „sveti Stefan voda”,Stefan cel Mare si
Sfant,care totusi,supus conditiei umane,”el inca au fostu om cu pacate”.
Nascut in 30 martie 1633 dintr-o familie de mari boieri refugiati in Polonia,unde
primesc cetatenia polona si titlul de nobili,a murit decapitat,langa Roman,in decembrie
1961,acuzat de organizarea unui complot impotriva domnului Constantin Cantemir.A
urmat Colegiul de la Bar,cu trei clase de gramatica si doua de umanioare in limba
latina,dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice.
Poemul filozofic „Viata lumii” a fost scris intre 1671 si 1673,avand o tema cunoscuta
inca din Antichitate,”desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte” sau fortuna
labilis(soarta schimbatoare),foarte raspandita in literatura Evului Mediu.
„Letopisetul Tarii Moldovei de la Aaron-voda incoace,de unde este parasit de
Ureache vornicul din Tara de Gios”(1675)este principala opera a lui Miron Costin,care ii
confera un loc incontestabil in istoria literaturii romane.Dorinta cronicarului ar fi fost,cum
spune in „Predoslovie”,sa-si inceapa scrierea de la „descalecatul cei dintai”,dar
vremurile aspre(„acele cumplite vremuri”)il impiedica sa-si implineasca intentiile.Aici el
insereaza numai sase „stihuri de descalecatul tarii”:”Neamul Tarai Moldovei de unde
traganeaza?/Din tarile Ramului,tot omul se creadza./Traian intaiu,imparatul,supuindu
pre dahii/Dragos apoi in moldoveni premenind pe vlahi./Martor este Troianul,santul in
tara noastra/Si Turnul Saverinul,munteni,in tara voastra.”.Abia mai tarziu,intre anii
1686-1691,Miron Costin incearca sa completeze spatiul istoric de paisprezece secole

7. ramas necercetat de la cei dintai descalecat,prin scrierea lucrarii „De neamul
moldovenilor si din ce tara au iesit stramosii lor”,aducand in discutie problema cea mai
arzatoare,aceea a originii romanilor.Ideea aparitiei unui veritabil document al
romanismului este impusa de lipsa informatiilor istorice din veacurile trecute si de
infamantele „adaosaturi”,” basne”si „scorneli”introduse in cronica lui Grigore Ureche de
impostori de felul lui Simion Dascalul,care trebuie combatuti cu vehementa si in acelasi
timp cu argumente,pentru ca „nice ieste saga a scrie ocara veacinica unui
neam.Cand ocarasc intr-o zi pe cineva ieste greu a rabda;dara in veaci?”.”De neamul
moldovenilor”este,in acelasi timp,si un raspuns la teoriile eronate despre originea
romanilor ale unor istorici ca Aeneas Sylvius Piccolomini sau Szamskozy Istvan.
„Letopisetul Tarii Moldovei” acopera saizeci si sase de ani din istoria
Moldovei,cuprinzand evenimentele petrecute intre anii 1595 si 1661.Din
acestia,cronicarul are o experienta directa,memorialistica,numai pentru perioada
1653(cand se intoarce in tara din Polonia) si 1661,pentru anii anteriori apeland la izvoare
scrise,in special poloneze.In centrul cronicii sale se afla domnia de nouasprezece ani a
lui Vasile Lupu,in functie de care se stabilesc si celelalte doua parti ale scrierii:primii
treizeci si noua de ani,cuprinzand o succesiune destul de accelerata de domni,si ultimii
opt ani,prezentati prin participarea directa la evenimente.
Adevarata contributie a lui Costin in scrisul romanesc este sintaxa.Cunoscator al
frazei latine,el a desfasurat-o in moldoveneste in spiritul si cu ajutorul limbii
noastre,pastrandu-i toate registrele si toate fluierele.Cu el,sintaxa literara apare
inceputa si cu desavarsire incheiata,in stare de a exprima orice gand.Tipul sintactic al
epocii arhaice este coordonarea in acord cu stilistica graiului vorbit,care o complica
marind volumul emisiunei periodice prin agregari monotone de propozitii scurte cu
ajutorul unui singur fel de conjunctie(si,deci).
Dintre cronicarii moldoveni,Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de
complexitate,prin eruditie,orizont cultural,valoarea si amploarea documentarii,tendinta
de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in cele ale istoriei europene,viziunea
moralista,uneori polemica si virulenta,asupra destinului uman si al popoarelor,nu in
ultimul rand prin rafinamentul stilistic,rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile
litarare ale epocii.
(1672-1745)

8. Este,cronologic vorbind,al treilea mare cronicar moldovean,dupa Grigore Ureche si
Miron Costin,continuator al cronicilor acestora,prin care se reconstituie istoria
Moldovei,”de la al doilea descalecat”,de la intemeierea din 1359,pana la evenimente
apropiate de contemporaneitatea autorilor.Astfel,Grigore Ureche scrie „Letopisetul Tarii
Moldovei”de la 1359 pana la 1594,Miron Costin continua „Letopisetul Tarii Moldovei de
la Aaron-voda incoace”,de la 1595 pana la 1661,iar Ion Neculce cuprinde perioada de
la 1661 pana la 1743,in cea mai importanta opera cartureasca a sa,”Letopisetul Tarii
Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat.
Infatisand o perioada istorica la care,in buna parte,este contemporan,Ion Neculce
nu scrie dupa izvoare decat pentru primii cinci ani,de la Dabija-Voda pana la Duca-
Voda,pentru urmatorii,pana la 1643,”ce au scris singur,dintru a sa stiinta,cat s-au
intamplat de au fost in viiata sa”.Tonul pe care il adopta este al naratorului
impersonal,obiectiv(vorbind despre el insusi la persoana a3-a),care scrie nu din interese
proprii sau la porunca domneasca,ci pentru a duce mai departe povara colectiva a
inaintasilor de recuperare a timpului istoric:”Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-
au si Ion Neculce,biv-vel-vornic in Tara de Sus,a scrie intru pomenirea
domnilor”.Cu toata aceasta declaratie initiala,in genere respectata,de-a lungul scrierii
invinge impresia directa,de participant sau de martor apropiat al evenimentelor,care
confera cronicii lui Neculce calitati literare remarcabile,de povestitor autentic,cel mai
important de pana la Ion Creanga.
In cronica propriu-zisa,structurata in douazeci si cinci de capitole,cate unul pentru
fiecare domnie din perioada respectiva,Neculce prezinta uneltirile grupurilor de boieri
la Poarta,luptele interminabile pentru domnie,fiscalitatea timpului,aliantele pentru
apararea crestinatatii,evenimentele mai deosebite din viata tarii,intamplarile mai
neobisnuite.
Din punct de vedere literar,ceea ce se remarca in primul rand la Neculce este darul
povestirii.Nu numai in „O sama de cuvinte” sunt naratiuni epice si anecdote,ci si in
Letopiset.Ca si cum si-ar da seama ca relatarea istorica rece poate sa
plictiseasca,Neculce stie s-o invioreze la tot pasul cu incidente captivante.Alaturi de
darul povestirii,cronicarul are,ca nimeni altul pana la el,darul portretizarii figurilor
evocate,insusite de romancier.Personajele sale istorice sunt,in marea lor majoritate,eroi
de roman.Chiar atunci cand acestia nu sunt personalitati istorice si nu au roluri
epice,Neculce stie sa le creioneze fizionomia si sa le sugereze caracterul printr-un gest,o
sctiune simpla,o predispozitie,un obicei,un tic.Cand insa eroul e complex,atunci autorul
il releva sub toate laturile,fizic si moral,comentandu-i fiecare trasatura.Alte elemente
care contribuie la realizarea impresiei de arta in cronica lui Ion Neculce sunt tablourile
de epoca,detaliile de decor,indicatiile ceremoniale,nu lipsite de fast,pitoresti.
Din punct de vedere stilistic,Neculce se aseamana cu Ion Creanga,in sensul ca
amandoi utilizeaza modul povestirii populare in totala necunostinta de procedeele
culte,preferand traditia orala in locul celei culte.Ceea ce caracterizeaza in primul rand
expunerea lui Neculce este hazul,provenit de cele mai multe ori din ironie,dintr-o
dispozitie serioasa,menita a atrage fin atentia asupra unui lucru,pe ocolite,cu aerul de a
glumi,intentia fiind de a moraliza,de a satiriza,chiar de a protesta.

9. Paremiologia,vorbirea in pilde,una dintre caracteristicile stilului popular,este o insusire
naturala a artei lui Neculce,cunoscator al intelepciunii celei vechi,din
scripturi,sentinte,proverbe si zicale.In general,pildele dau scrisului cronicarului o anumita
demnitate etnica,tendinta de a instrui si educa,in acelasi timp,fiind unul din scopurile
sale,comunicat fara inconjur.
Letopisetele muntenesti difera de ale cronicarilor moldoveni atat
prin documentare si exactitate a datelor,cat si prin intentionalitate si
prin calitatea structurii compozitionale.Ramasi anonimi,desi
cercetatorii au facut unele incercari de identificare,autorii cronicilor(cu
exceptia stolnicului Serban Cantacuzino)nu au nici cultura
cronicarilor moldoveni,dobandita prin frecventarea scolilor
latinesti,nici obiectivitatea acestora,scrierile lor fiind puse in slujba
partidelor boieresti care isi disputau in secolul al XVII-lea lupta
pentru tronul Tarii Romanesti,cele ale Cantacuzinestilor si ale
Balenilor.De aceea sunt scrise doua cronici paralele,”Letopisetul
Cantacuzinesc” si „Letopisetul Balenilor”,ambele cuprinzand
aceeasi perioada istorica,1290-1688,asemanatoare in continut
pentru perioada veche,prin compilarea,uneori ad literam,din
diverse izvoare,diferentiate incepand de pe la 1620,cand
insemnarile dobandesc spirit partizan si verva polemica si
expresiva,cu episoade narative si portretistica in maniera
cronicarilor moldoveni.Continuarea acestora,sub aspect
cronologic,este „Anonimul brancovenesc” sau „Istoria Tarii

10. Rumanesti de la octombrie 1688 pana la martie 1717”,scrisa
probabil de un boier al curtii lui Constantin Brancoveanu,cu o
cultura insemnata si o atitudine relativ obiectiva fata de
evenimente si de personajele insemnate ale vremii,inclusiv fata
de domnitorul tarii.Remarcabil este insa talentul literar al
autorului,prin povestirea animata,incitanta,cu insistenta pe
amanuntul semnificativ,si indeosebi prin arta includerii
dialogului in naratiune,toate acestea facand din el un precursor
al prozei muntene,prin caracterul scenic al prezentarii
evenimentelor si atitudinea uneori ironica fata de personaje.
Iluminismul denumeste o miscare ideologica si cultural-
literara ce cuprinde Europa si Americain secolele al XVIII-lea si
al XIX-lea.Are caracter antifeudal si antireligios,punand pe
primul plan ratiunea,stiinta si umanismul,urmarind impunerea
unei noi ordini sociale si spirituale.

11. (1673-1723)
Scriitor,om de stiinta,domnitor,personalitate enciclopedica din secolul al XVIII-
lea,reprezentant de seama al iluminismului romanesc.Este fiul lui Constantin
Cantemir,fost razes si domn intre ani 1685-1693 si frate al lui Antioh Cantemir,de
asemenea domn al Moldovei intre 1695 si 1700 si 1705 si 1707.
Inca din primele scrieri,Dimitrie Cantemir se arata preocupat de problemele
fundamentale ale existentei umane,fiind un clasic stapanit de perfectiunea expresiei
lingvistice,un erudit in domeniile esentiale ale cunoasterii.Inca din „Divanul sau
Galceava inteleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul”,carte de morala
crestina pentru credinciosi,compusa dupa modelul dialogurilor platoniciene,Dimitrie
Cantemir pune fata in fata cele doua atitudini umane,laica si religioasa,incercand sa
concilieze aspiratia catre sacralitate cu tendintele rationaliste si umaniste ale naturii
umane.
Hranindu-se din aceeasi substanta etica si filozofica,”Istoria Ieroglifica”,considerat
primul roman(mai mult,roman-parabola)din literatura romana,este un prilej de a pune in
discutie o intreaga epoca istorica,intr-o scriitura criptica,folosind simboluri ezoterice si un
numar impresionant de personaje.Daca „Divanul” incearca sa modeleze lumea,sa o
construiasca dupa baze noi,in care nemurirea numelui nu mai este de ajuns,”Istoria
ieroglifica”este un monument al literaturii baroce,cu multiple deschideri spre
universalitatea si multiplicitatea situatiilor posibile,cutremurate de „luminos si lunecos
cornul Inorogului”,ingloband spatii ca izvoarele Nilului,pustiurile Arabiei,muntele Etnei si
marea furtunoasa.
In anul 1714,incepe scrierea cartii „Descriptio Moldaviae”,terminata in 1716 si
publicata 53 de ani mai tarziu.Cartea are trei parti,prima geografica,a doua politica,a
treia despre biserica,limba vorbita,scoli,obiceiuri,relevand calitati ale
moldovenilor(veselia,ospitalitatea),defecte(irascibilitatea),diferite rituri si
zeitati:Lado,Mano,Zana,Dragaica,Ursitele,Sanzienele,fiind amintit pentru prima oara

12. mitul Zburatorului,fiinta supranaturala inzestrata cu o putere deosebita,aceea de a
insufla sentimentul dragostei la tinerele fete.Cartea devine un adevarat monument
inchinat etnografiei si geografiei unui intreg popor.Tot in aceeasi
perioada,1714-1716,scrie „Historia incrementorumatque decrementorum aulae
othomanicae”(„Istoria cresterii si descresterii curtii otomane”),in care infatiseaza
cresterea influentei si a puterii Imperiului Otoman,incepand cu secolul al XIII-lea si
durand pana la batalia de la Camenita,din 1672,dupa care urmeaza o lunga perioada
de declin,prin care Cantemir anticipeaza sfarsitul Imperiului.
Limba literara folosita de Dimitrie Cantemir,in „Istoria Ieroglifica”,are un farmec
remarcabil,reprezentand un moment de tranzitie intre cuvantul domol,evocator al lui
Neculce si involburatele experiente lingvistice pe care le va suferi limba romana in
epocile literare viitoare,in special cea romantica.
Scoala Ardeleana este o miscare intelectuala din Transilvania,care s-a dezvoltat in
consonanta cu iluminismul european in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si
primele decenii ale secolului al XIX-lea.Reprezentantii Scolii Ardelene,Gheorghe
Sincai(1754-1816),Samuil Micu-Klein(1745-1806),PetruMaior(1756-1821),Ion Budai-
Deleanu(1760-1820),militau pentru emanciparea nationala si culturala a romanilor din
Transilvania,pentru afirmarea identitatii etnice,pentru luminarea poporului,prin
infiintarea de scoli la sate si popularizarea ideilor inaintate ale timpului.
Un rol important in aceasta directie l-a avut Gheorghe Sincai,care,ca director al
unitatilor de invatamant romanesti din Transilvania,infiinteaza peste 300 de scoli
satesti,pregateste cadrele didactice pentru acestea,elaboreaza programe de
invatamant,traduce sau scrie manuale pentru disciplinele
fundamentale:abecedar,gramatica,aritmetica.
Lucrarile esentiale ale reprezentantilor Scolii Ardelene,”Istoria si lucrurile si intamplarile
romanilor”,de Samuil Micu,”Hronica romanilor si a mai multor neamuri”,de Gheorghe
Sincai,”Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia”,de Petru Maior si „De originibus
populorum Transylvanie”,de Ion Budai-Deleanu,demonstreaza,de multe ori cu
argumente polemice,romanitatea si continuitatea poporului roman pe teritoriul vechii
Dacii,militand pentru afirmarea identitatii nationale in Transilvania,tara in care,prin
tratatul „Unio trium natiorum”,incheiat dupa Rascoala de la Bobalna(1437),populatia
romaneasca,cea mai numeroasa,era lipsita de drepturi sociale si politice,in favoarea a
trei natiuni privilegiate,ungurii,sasii si secuii.
In sprijinul identitatii nationale si culturale vin si lucrari lingvistice ale reprezentantilor
Scolii Ardelene,care afirma si argumenteaza teza latinitatii limbii romane:”Elementa

13. linguae daco-romanae sive valachicae”(1780),de Samuil Micu si Ghorghe
Sincai,”Disertatie pentru inceputul limbii romane” si „Dialog pentru inceputul limbii
romane intre nepot si unchi”,de Petru Maior,”Temeiurile gramaticii romanesti” si mai ales
„Lexiconul de la Buda”(1825),de Ion Budai-Deleanu.
In toate acestea,autorii sustin cu neabatuta consecventa idei cristalizate in timp pe
temeiul,cu unele exceptii,al argumentelor de natura istorica si stiintifica:originea exclusiv
romana a poporului roman,neluand in seama componenta geto-daca a
etnogenezei;continuitatea romanilor in Transilvania;latinitatea limbii romane,cu
amendamentul ca romana descinde direct din latina clasica,aspectul
popular,”vulgar”,fiind dobandit ulterior,prin interferenta cu alte limbi.
Afirmarea caracterului exclusiv latin al limbii romane a generat o atitudine purista in
tratarea fenomenelor de limba,constand in tendinta de a indeparta elementele
nelatine,indeosebi a celor de origine slava si in introducerea unei ortografii etimologice
in locul celei fonetice,pe temeiul inlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin.Purismul latinizat
se mentine si pe parcursul secolului al XIX-lea,fiind promovat pana la aparitia
„Dictionarului limbei romane”(1871-1876),de I.C.Massim si August Treboniu Laurian.
„Tiganiada”,de Ion Budai-Deleanu este capodopera literara a
iluminismului romanesc si reprezinta cea mai celebra epopee din
literatura romana.Desi redactata in doua variante, ea nu ajunge sa fie
publicata decat in 1925.
In consens cu literatura iluminista, subiectul epopeii se dezvolta in
special pe alegorii satirice. De la tema principala, a libertatii, pana la
temele secundare, in special cele de circulatie universala, precum
coborarea in lumea de dincolo ori ratacirea prin padurea vrajita,
Tiganiada sugereaza un mesaj critic la adresa societatii. Povestea
tiganilor plecati in lume ca sa-si caute o tara mai buna exprima un ideal
iluminist, anume aspiratia spre fericire, asimilata unei lumi scapate de
sub rigorile sociale. De aceea, locul spre care se indreapta tiganii se
numeste simbolic Inimoasa, cuprinzand sugestii legate de libertate -
traire fericita si fara reguli. Incursiunea spre locul visat este alcatuita
metodic din aventuri care sintetizeaza principalele tehnici epice ale
literaturii iluministe. Astfel, tema principala se contureaza prin ornarea
actiunii principale cu numeroase „istorii" simbolice (povestea lui Arghin,
de pilda), cu evenimente fabuloase {Curtea amagitoare, ratacirea prin

14. padurea blestemata) ori cu structuri simbolice precum utopia (viziunea
asupra raiului), umorul burlesc-grotesc (batalia tiganilor cu cireada de
vite), dar si cu idei care exprima gandirea iluminista (despre libertate,
despre formele de guvernamant, despre patriotism). Tot de factura
iluminista este si satira (iadul), introdusa pentru a sublinia carentele
sociale, in primul rand.
Calatoria, tema investita cu numeroase sensuri legate de initierea eroului,
are aici un subliniat caracter didactic, conferit in principal de notele
infrapaginale, care iau forma unor colocvii fie explicative, fie de simplu
comentariu. Personajele cu nume alegorice (Simplitian, Filologos,
Musofilos etc.) alcatuiesc prin discutiile lor un adevarat tratat de
estetica generala, o carte in carte, impunand totodata atitudini teatrale
de spectatori implicati. Nevoia de autoexplicare a operei s-a manifestat
constant in literatura noastra de inceput: Dimitrie Cantemir asaza un
glosar explicativ la finele Istoriei ieroglifice, iar mai tarziu, Heliade
Radulescu isi aduna poeziile intr-un Curs intreg de poezie..., in care
introduce alaturi de text explicatii teoretice privind compozitia. in cazul
Tiganiadei, caracterul indrumator al notelor din subsol se estompeaza din
cauza tentei colocviale pe care o au aceste note si a dimensiunilor
simbolice date de numele personajelor-spectator. in contextul unei
calatorii de aventuri, spectatorii sunt pe masura spectacolului si intaresc
impresia de desfasurare burlesca a actiunii.
Dupa modelul epopeii antice, calatoria capata sens initiatic prin
coborarea in lumea infernala. intre imaginile create pe simboluri care
aglutineaza sugestii satirice, infernul are un caracter pronuntat justitiar.
Este vorba despre un spatiu de jar, cu rauri de foc, in care sunt pedepsiti
nemilostivii, lacomii, judecatorii corupti, defaimatorii si tiranii; autorul
insista asupra pedepselor (ca si textul apocrif intitulat Calatoria Maicii

15. Domnului in iad), dar isi indreapta critica spre structurile societatii, in
consens cu ideea iluminista ca legile si preceptele sociale distrug natura
omeneasca: Rauri da foc incolo s incoace / Merg bobotind ca neste
parjoale,/ Focul nestins toate-arde si coace,/Iar pe zios, in loc de iarba
moale,/Jar si spuza fierbinte rasare,/ Nespusa din sine dand putoare.
Prin rolul sau de a dizolva raul si pacatele lumii, focul etern si necrutator
mistuie, fara sa distruga definitiv sufletele pacatosilor. Este interesant
de remarcat aici ca, pentru Deleanu, tradarea nu ocupa un loc important,
ca in Divina Commedia lui Dante, ci este trecuta printre alte greseli, pe
cata vreme tirania este zugravita in imagini de satira groteasca: Tiranii
crunti si far de omenie /Sed legati pe tronuri infocate,/ Band sange
fierbinte din potire,/ Iar din matele lor spintecate fac dracii carnati si
sangereti / Si-alte mancaruri pentru draculeti. in consens cu visul
iluminist ca un despot luminat poate salva societatea, scriitorul pledeaza
discret pentru renovarea sistemului social. La antipod, raiul este gradina
desfatata, in care curg rauri de lapte si de rachiu, in copaci cresc turte,
colaci si covrigi, iar dealurile sunt de cas, branza si slanina. in pulberea
drumurilor zac pietre pretioase si margele: Dealurile si coastele toate /
Sunt da cas, da branza, da slanina,/Iar muntii si stance gurguiate / Tot
da zahar stafide, smochine!.../De pe ramurile da copaci,/ Spanzura
covrigi, turte, colaci. Insistenta poetul in ceea ce priveste abundenta
alimentara a fost pusa, in multe studii critice, pe seama mizeriei generale
a celor fara tara; este insa vorba mai degraba despre traditia deja creata
ca raiul sa fie asociat cu un loc al fericirilor simple, cu o petrecere
vesnica. in credintele romanesti, ca si in multe legende de circulatie
crestina, raiul este asociat unui ospat etern, exprimand fara ocolisuri
dorinta simpla a omului de a se salva de zbaterea permanenta pentru
supravietuire.

16. Latura fabuloasa a subiectului se construieste tot in spirit iluminist, prin
specularea elementelor de magie si prin complicarea subiectului prin
desfasurari schizoepice, ceea ce face posibila o comparatie intre
Tiganiada si alta opera iluminista de interes - Manuscrisul gasit la
Saragosa de Jan Potocki (1761-1815). Fantana vrajita din rai, in care se
vede o scena alegorica despre libertatea viitoare, padurea demonizata sau
cetatea lui Satan sunt astfel de imagini simbolice ale ispitei si ale
ratacirii. Parpangel se pierde prin padurea cu naluci si zane, in care
copacii glasuiesc, din ramurile frante picura sange, iar el trebuie sa se
lupte cu nebunele shime. in acest labirint al alegerilor infinite, eroul trece
fara sa stie prin numeroase probe, se pregateste pentru experienta
triumfatoare - nunta - care va pune capat aventurii. Multe dintre
incercarile prin care trece Parpangel sunt preluate din folclorul universal;
astfel, in padurea blestemata sunt doua izvoare gemene, dar care curg in
directii opuse: cel din dreapta este binecuvantat si cine bea din el se
spiritualizeaza - devine un viteaz neinvins si leu inimos. Celalalt izvor,
cel din stanga,yace mintea tampa si natanga. Dar multe episoade
abordeaza teme si structuri specifice imaginarului romanesc. Asa, de
pilda, personajul este ispitit in curtea nalucita / Ce Satana de curand
zidisa. Din cetatea diabolica nu se poate iesi decat cu interventia
sfintilor. Fascinatia acestei cetati este conferita de petrecerea lumeasca;
intr-un han, cavalerii atrasi de diavol, canta si se veselesc fara grija,
pana cand vraja se rupe si se trezesc intr-o balta puturoasa.
Dincolo de povestea lui Parpangel, subiectul se complica prin numerose
episoade care privesc aspiratiile colectivitatii intregi. Organizati dupa
meserii, tiganii inainteaza la inceput ca un convoi de temerari aventurieri
si se transforma de-a lungul drumului in razboinici infricosati si lasi, in
sfatosi petrecareti (la nunta lui Parpangel si a Romicai), in parlamentari

17. ori eroi cu aspiratii nationale. Aceasta metamorfoza a personajului
colectiv capata amploare si prin structura labirintica a operei. in
povestea tiganilor intervin cohortele de ingeri, arhanghelii razbunatori si
diavolii care incetinesc mersul lumii. La spectacolul general se adauga si
comentariile din subsolul paginii care confera subiectului teatralitate.
Aceasta evolutie sinuoasa a subiectului tine de tiparele compozitionale
specifice iluminismului .
Limbajul constituie una dintre reusitele lui Budai-Deleanu
care,desi recurge de obicei la varianta vorbita,nu ocoleste nici expresia
savant-neologica.Intalnim,asadar,alaturate neologisme precum
„antisambra”,”melancolie”,”himera”,”intrigant” si
regionalisme,”baias”,”bala””cioarsa” ori creatii proprii,obtinute mai ales
prin derivare:”bogatate”,”golatate”,”paganie”,”a obrazui”(a desena un
portret)etc. Asemenea bogatie lexicala ii permite indrazneli prozodice pe
care le vom mai intalni doar in lirica moderna,la Tudor Arghezi,spre
exemplu,sau la Nichita Stanescu.El face sa rimeze substantive precum
„poarta” ori „sara” cu forme verbale omonime;adjective si pronume cu
nume proprii:”misel-Corcodel”,”el-Aristotel”;chiar daca mai rar,se
foloseste si de procedeul numit „incalecare”,combinand verbul cu o alta
forma verbala incompleta,ce se continua in versul urmator:”zisa-ca sa mi
sa..”.
O astfel de tesatura subtila de inovatii este unica in literatura
romana a momentului.Tocmai de aceea este cu atat mai regretabil
faptul ca opera lui Budai-Deleanu nu a fost cunoscuta de
contemporani ori de scriitorii generatiei urmatoare,pasoptistii.