2. (1895-1961)
Personalitate impunătoare a culturii interbelice, Lucian Blaga,
filosof, scriitor, profesor universitar, a marcat perioada respectivă prin
elemente de originalitate compatibile cu înscrierea in universalitate. S-a
născut la 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Alba Iulia, într-o familie de
preoti. Copilăria i-a stat, după cum marturiseşte el însuşi, "sub semnul
unei fabuloase absenţe a cuvântului", viitorul poet - care se va autodefini
mai târziu "mut ca o lebadă" - neputând să vorbească până la vârsta de
patru ani.
Primele clase le-a facut la Sebeş (1902-1906), a urmat Liceul
"Andrei Şaguna" din Braşov (1906-1914), unde era profesor ruda sa
Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de Teoria dramei. În anul
izbucnirii primului război mondial şi-a început studiile de teologie la
Sibiu, pe care le-a finalizat cu licenţa în 1917. Între 1917 şi 1920 a
frecventat cursurile Universităţii din Viena, unde a studiat filosofia
obţinând şi doctorantul.

3. Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei
româneşti din Transilania, fiind redactor la revistele “Cultura” din
Cluj şi “Banatul” din Lugoj.
În 1926 a intrat in diplomaţie ocupând succesiv posturi la
legaţiile noastre din Varşovia, Praga, Lisabona, şi Viena unde a fost
ales membru al “Academiei Române” în 1936.
În 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea
din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat “Dictatului de
la Viena”. La Sibiu redacteaza, începand cu 1943, revista
Saeculum, care va apărea un an.
Din 1948, îndepartat de la catedra, a lucrat în cadrul filialei de
la Cluj a “Institutului de Istorie al Academiei”.
A trecut la cele veşnice pe 6 mai 1961, fiind înmormantat la
Lancrăm.

4. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii meicăci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

5. “
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii moderne române din perioada interbelică,
alaturi de “Testament” de Tudor Arghezi şi “Joc
secund” de Ion Barbu. Poezia aste aşezată în fruntea
primului său volum, “Poemele luminii” (1919), şi are
rol de program (manifest) literar, realizat însă cu
mijloace poetice (nu este un text teoretic în proză).

6. Titlul este o metaforă reveletorie care semnifică
ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal “eu” este
aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum,
adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate
corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului) din
volumele de tinereţe. Dar mai ales exprimă atitudinea
poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorată din
iubire. Verbul la forma negativă “nu strivesc” exprima refuzul
cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea
luciferică/ poetică. Metefora reveletorie “corola de minuni a
lumii” , imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de
cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul
poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţa de mister
specific blagiană.

7. TEMA poeziei o reprezintă atitudinea
poetică în faţa marilor taine ale
Universului: cunoaşterea lumii in
planul creaţiei poetice este posibilă
numai prin iubire (comunicarea
afectivă totală).

8. Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul
subiectiv se realizează prin atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin
mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin
care se evidenţiaza eul liric) : pronumele personal la
persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I,
verbele la prezent, persoana I singular, alternând
spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă
(inversiuni şi dislocări sintactice), pauza afectivă/
cezura.

9. Compoziţional, poezia are trei secvenţe
marcate, de obicei, prin scrierea cu ini ţială
majuscula
a
versurilor.
Pompiliu
Constantinescu reduce tehnica poetic ă la “o
amplă comparaţie, cu un termen concret, de
puternic imagism, şi un termen spiritual de
transparenţa înţelegere”.

10. Prima secventă exprimă concentrat, cu
ajutorul verbelor la forma negativă: “nu
strivesc”, “nu ucid (cu mintea)”, atitudinea
poetică faţă de tainele lumii – refuzul
cunoaşterii logice, raţionale. Verbele se
asociază metaforei “calea mea” (destinul poetic
asumat).

11. A doua secventă, mai amplă, se construieşte pe baza unor
relaţii de opoziţie: eu – alţii, “lumina mea”-”lumina altora”.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian
Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoaşterea.
Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora
“lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi “lumina mea”
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv).
Verbele la timpul prezent (prezentul etern şi prezentul gnomic),
dispune în serii antonomice, cu forme afirmative şi negative,
plaseaza eul poetic într-o relaţie definită cu lumea, care stă sub
semnul misterului: opţiunea pentru o formă de cunoaştere poetică.
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda
fluxul ideatic şi afectiv. În poziţie mediană sunt plasate cel mai
scurt (“dar eu”) şi cel mai lung vers al poeziei (“eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină”). Conjunctia adversativă singular, forma
afirmativă, “sporesc (`a lumii taină )”, afirmă opţiunea poetica
pentru un mod de cunoaştere – “cu lumina mea” – şi atitudinea
fată de misterele lumii.

12. Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol
concluziv, deşi exprimată prin raportul de cauzalitate
(căci). Cunoaşterea este un act de contemplaţie (“tot…
se schimbă…sub ochii mei”) şi de iubire (“căci eu
iubesc”).
Elementele de recurenţă în poezie sunt: misterul şi
motivul luminii, care implică principiul contrar,
întunericului. Discursul liric se organizează în jurul
acestor elemente.

13. La nivelul morfosintactic, plasarea pornumelui personal “eu” în
poziţie iniţiala şi respectarea de şase ori în poezie, susţine
caracterul cofesiv şi (auto)definirea relaţiei eu – lume. Conjunctia “şi”
, prezentă în zece poziţii – coferă cursivitate discursului liric şi
accentuează ideile cu valoare gnomică. Topica afectivă (inveriuni şi
dizlocari sintactice) evidentiază opţiunea poetică pentru o formă de
cunoaştere: iubirea, creatia.
La nivelul lexico-semantic se observă că terminologia abstractă,
lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii este organizat “ca
forme sensibile ale cunoaşterii’ (Ştefan Munteanu). Câmpul
semantic al misterului este realizat prin termeni/ structuri lexicale cu
valoare de metafore revelatorii: tainele, nep ătrunsul ascuns, a lumii
taină, întunecată zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-nîelesuri şi mai
mari. Opoziţia lumină – întuneric relevă simbolic relaţia: cunoaştere
poetică (prin iubire şi creaţie) – cunoaştere logică.

14. În poezia lui Lucian Blaga, limbajul artistic şi
imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan
filozofic secundar. Organizarea ideilor poetice se
face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia
amplă a elementului abstract, de ordin spiritual, cu
un aspect al lumii materiale, termen concret, de un
puternic imagism. O altă particularitate stilistică este
cultivarea cu predilecţie a metaforei revelatorii, care
caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi
conţinutul faptului, dar şi a metaforei plasticuzante,
care dă concreteţe faptului, fiind însă considerată
mai puţin valoroasă.

15. Poezia este alcatuită din 20 de versuri libere (cu
metrică variabilă şi cu masura inegală), al caror ritm
interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor.
Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.
Forma modernă este o eliberare de rigorile
clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a
sentimentului poetic.

16. “Eu nu strivesc corola de minuni” a lumii de Lucian
Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului
este deplasat de la principiile tehnicii poetice (rest rânse la
enumararea metaforelor care sugerează temele creaţiei sale şi
la exemplificarea unor elemente de expresivitate specifice:
metafora revelatorie, comparaţia amplă, versul liber) la relaţia
poet – lume şi poet – creaţie. Creaţia este un mijlocitor între eu
(constiinţa individuală) şi lume. Sentimentul poetic este acela
de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul
poetic converteşte (transfigurează) misterul, nu îl readuce.
Misterul este substanţa originară şi esenţiala a poeziei:
cuvântul origiar (orfismul). Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci
sugerează, nu explică misterul unversal, ci îl protejează prin
transfigurare.