1. 3.1. „Eu sunt Iona!”
Ne aflăm în faţa unui text a cărui ambiguitate e susţinută de autorul însuşi : „Am fost
întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină.
În ce măsură Iona e primul şi ultimul om?Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică
sau cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi
dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic(…).
Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur.”
Continuând parcă jocul personajului care îşi
„uită” la un moment dat propriul nume,
autorul ne oferă totuşi o cheie de interpretare
a textului, fără a le anula, firesc, pe celelalte.
Socotind absurdul „simptomatic” ,
„simptomul unui rău al secolului nostru”1,
piesa poate fi citită ca o expresie a unei stări
de criză : alienarea individului într-o lume în
care comunicarea nu-şi mai găseşte loc, iar singurătatea e devoratoare. Din această
perspectivă finalul poate fi interpretat în mod diferit. Gestul în sine poate fi luat ad
literam, ca sinucidere a celui care e dezamăgit de lumea ce şi-a pierdut definitiv
sacralitatea , o lume în care minunile nu mai au loc („ - Sunt ca un Dumnezeu care nu mai
poate învia”.) sau ca metaforă a descoperirii sinelui , ca triumf al celui care a înţeles că
libertatea supremă se află în adâncul nostru, că „drumul”se clădeşte în interior. („Drumul
tău nu e-n afară/
Căile-s în tine însuţi/ Iară drumul tău se naşte /Ca o lacrimă din plânsu-ţi.” – L.Blaga –
Suflete, prund de păcate).
Un punct de pornire al piesei ar putea fi şi metafora lui Nietzsche : „Solitudinea m-a
înghiţit ca o balenă”. Astfel, „Iona” dă expresie strigătului tragic al individului însingurat
1
N. Balotă, Lupta cu absurdul, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, p. 6.
2. care-şi caută identitatea. Pe de altă parte se propune problema de natură existenţială,
raportul dintre individ şi societate, libertate – necesitate, sens – nonsens, logic – absurd.
Iona, pescarul ghinionist, se joacă pe malul mării „ de-a pescarul amator ”.
Pescuieşte în acvariu, simulează deci propria profesiune. Meditează că peştele mare îl
înghite pe cel mic, iar cunoaşterea despre lume a peştişorului, sumara sa învăţătură despre
viaţă e înghiţită de necunoaştere.
Cortina tabloului întâi cade peste metafora înghiţirii universale, a prizonieratului
ierarhizat : în timp ce Iona se dăruie
divertismentului jocului, peştele mare ( faţa
nocturnă a universului) , îl cuprinde între maxilarele
sale monstruoase.
Falsa căutare a pescarului pescuit sugerează că
orice încercare e o mimare a gestului, şi nu gestul
însuşi. O închisoare mai mică anticipează una mai
mare. De exemplu, libertatea peştilor din acvariu e o
falsă libertate, ca cea a lui Iona. Comentariul pescarului, în timp ce primejdia se apropie, e
o tulburătoare alegorie a lumii în care trăim : ” Apa asta este plină de nade frumos
colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru
de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o
speranţă , în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat
apa ”. Fiindcă destinul îl persecută şi nu-i dă, simbolic, peşti, Iona trişează, îşi
„confecţionează” singur destinul ; îşi aduce peştii de acasă şi îi prinde în faţa unei mări
placide. Îşi permite să se bucure în condiţii vitrege, să contemple lumea.
Cele câteva replici citate conţin esenţa piesei, reprezintă concentrat un poem mascat
al lungului monolog dialogat care formează piesa. Această trăire detaşată, constând în
rezolvarea grijilor zilei de mâine, se desprinde totuşi de planul pragmaticului strict, prin
complicitate cu natura. Marea este „ rea ”, dar frumoasă, îl face să viseze , e chiar trăirea
în libertate, libertate primară , apropiată de inconştienţa vârstei copilăriei.
3. „Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât
această bancă de lemn, punându-i de jur
împrejur marea. Ar fi ca un lăcaş de stat cu
capul în mâini în mijlocul sufletului. ”
Tabloul se termină cu imaginea labirintului circular al luptei pentru existenţă : lanţul
vânatului şi al vânătorului, al victimei şi al agresorului. Fiecare fiinţă poartă o dublă
identitate, este vânat şi vânător, jucăria destinului şi destin. Iona, înghiţit de o gură uriaşă,
şi lacomă este o verigă intermediară, un peşte printre alţi peşti, numai că el este ales,
însemnat de puterea gândirii, de aceea se sustrage legităţii oarbe a naturii.
Tabloul al doilea se petrece în interiorul primului peşte.
Aici se desfăşoară una dintre
cele mai senine secvenţe, deşi are
loc în întuneric, iar vocea
personajului nu transmite adevăruri
liniştitoare. Liniştea e aparentă,
afirmată de timbrul vocii, de
calmul ei lucid. Iona îşi ia rămas
bun de la lume, de la spaţiul din
afară. „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n
salcâmul din faţa casei...De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?”
Dezmeticirea în întuneric nu este o scenă a terorii ; paradoxal, e una a limpezirii, a
iluminării. A deveni conştient de propria ta condiţie este un act de luciditate şi de
„aprindere a luminilor”. Iona cunoaşte şi aceasta înseamnă a naşte lumea în orizontul
conştiinţei. Replică după replică, joc şi căutare bâjbâită a adevărului, secvenţa are
valoarea unui adevăr socratic. Iona se cunoaşte pe sine , el este simultan învăţător şi
ucenic.
La Marin Sorescu, cunoaşterea sinelui devine întotdeauna cunoaşterea celorlalţi şi a
lumii. Întunericul de pe scenă reprezintă şi o concretizare a pericolului, a necunoscutului
4. insondabil, cu toate că nu avem de a face cu un poet al nocturnului, sugestiv rămânând
versul : „ Am zărit lumină pe pământ ”.
Enumerarea lucrurilor ce devin amintiri evidenţiază un cult al banalului, ceea ce ţine
de viaţa de fiecare zi. Ca şi la Arghezi, lucrurile mărunte, aparent neînsemnate devin
esenţa vieţii şi o apărare împotriva necunoaşterii şi a morţii.
Iona se joacă de-a v-aţi ascuns în burta peştelui, îşi rosteşte cu grijă testamentul, fără
a se lăsa copleşit de ceea ce i s-ar putea întâmpla. Lumea e mai importantă decât eul
siguratic. Din amintiri se naşte lumina „ ca o idee care i-a venit lui Iona ”, o lumină
interioară care ajută la depăşirea spaimelor. Ea marchează intrarea lui Iona în prezent,
asumarea lucidă a datelor despre situaţia sa, dar şi realizarea legăturii între mitul biblic şi
ceea ce i se întâmplă. Acum se trasează linia înfruntării dintre Iona şi monstrul marin.
Vocea este singurul lucru care a rămas, e singura mărturie a prezenţei omului,în spaţiul
scenic. Modularea ei aproape de şoaptă sugerează stăpânirea umană care respinge haosul
şi iraţionalul.
Personajul inventează jocul sinuciderii, alarma falsă şi şantajul sentimental. Nu-i
convine cum se desfăşoară evenimentele, se revoltă , descoperă în buzunarul hainei un
cuţit şi zice : „ Bine măi musteţea , se poate să faci tu o imprudenţă ca asta ? Dacă mă
sinucid ? Sau ai prefera să mă spânzur ? ”
Iona se revoltă împotriva monstrului, dar şi personajul împotriva unei convenţii
dramatice. În mod normal, personajul unei tragedii n-ar trebui să fie copilăros, or Iona
interpretează paşnic şi relaxat motivul hamletian al celebrei întrebări “ A fi sau a nu fi ?”
Chiar comentează ironic imaginea peştelui care l-a înghiţit. Ludicul este la Marin Sorescu
o formă de viaţă şi o cursă de atragere şi dominare a existenţei. Aceasta înseamnă
încercarea de a scăpa de determinările obiective. Personajul caută orizontul limpede,
distruge limitele opresive, stratificările , distanţele. Ajunge astfel la un demers lucid :
„ Un sfert de viaţă pierdem făcând legături, între idei , fluturi, între lucruri şi praf. Totul
merge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i
dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact să nu mai încercăm să facem legături care nu
ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez cei mai frumoşi ani din viaţă. ”
Sensurile piesei sunt multiple, metafora centrală se desface într-o corolă de
interpretări. Peştii sunt simboluri ale fiinţelor primare, ale tăcerii şi ale plutirii. În lumea
lor nu există nevoia de comunicare, sentimentul solidarităţii umane, setea de aspiraţie,
5. dorinţa de libertate. Iona reprezintă fiinţa superioară care sugerează asaltul umanităţii
împotriva tăcerii. Doreşte să sape ferestre în pereţii peştelui pentru a da de orizonturi
deschise, apoi , ieşit la lumină , deşi îmbătrânit, orizontul care i se arată îl înspăimântă
pentru că şi acesta e alcătuit din numeroase burţi de peşte. Se formulează acum o
meditaţie care poate fi socotită miezul piesei : „ Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din
ceva , odată ce te-ai născut. Doamne , câţi peşti unul într-altul. ”
Tot acum, Iona dă şi o definiţie vieţii : „ drăcia aceea frumoasă şi minunată, şi
nenorocită , şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu ”. Îşi dă seama că
trebuie să-şi descopere identitatea. Caută un nume pentru el : „ Cum mă numeam eu ?”şi
apoi uimit, aproape fericit „Mi-am adus aminte : Iona. Eu sunt Iona” Înţelege că drumul
parcurs a fost greşit şi că trebuie să încerce o cale inversă. În loc să străpungă burţile
peştilor, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit în el însuşi deplina
libertate : „ Răzbim noi cumva la lumină !” Prin moarte răzbeşte în universul cunoaşterii.
Sinuciderea nu e o cale, o soluţie a ieşirii din „ comedia umană ”, ci ieşirea din ceva.
Interesează revolta, ca atitudine polemică faţă de un destin. Importantă e cunoaşterea de
sine, primenirea sufletească şi înţelegerea faptului că libertatea şi fericirea nu se află în
afara noastră, ci în interiorul fiecăruia. „Omul este măsura fericirii ori a nefericirii lui.”
( Emil Cioran)
