93269427 le grig-misterele-romaniei-vol-3

MMMMisterele Romanieiisterele Romanieiisterele Romanieiisterele Romaniei vol. 3vol. 3vol. 3vol. 3
culese de Grig de pe net
Cuprins
Vol. 1
Împăra ii traco-iliri şi Străromâni 3
Conspira ia anti-dacică: Ascunderea originii dacice a unor 9
Testamentul Lupului Alb 16
O enigmă nedezlegată: tezaurul dacic 18
inutul uriaşilor sau loc de trecere între două lumi?! 20
Argedava tăinuita 24
Am dezgropat uriaşi cu mâna mea, în 1950 29
Uriaşii de ieri 33
Blestemul uriaşilor din creierii mun ilor 35
Oameni din neamul zmeilor 37
Piramidele de la Sona 41
Bozioru-Scăieni 49
Peşterile rupestre din Mun ii Buzăului 53
Călugării carpatini Iconari - sculptori de suflete 56
Tăbli ele cerate de la Roşia Montană 59
Tăbli ele de la Sinaia 65
Misterul tăbli elor de la Tărtăria 93
Dacii liberi (A. Păunescu) 96
Misterul balaurilor, călătorii norilor 97
Localizarea Kogaionului 102
Leagănul civiliza iilor şi al nemuririi 112
Stema veche şi stindardul Daciei 114
Dragonul dacic de pe Columna lui Traian il reprezinta pe
Dumnezeu
119
Blestemul focului 122
Tradi ii şi legende româneşti – broasca lui Noe 130
Mitologia Mării Negre 131
Potopul biblic a fost confirmat 136
Românul care aşteaptă potopul 138
Podul uriaşilor 141

2
Misterele din Mun ii Bucegi 143
Atac în Bucegi sau efecte ale exploziilor solare?! 147
Sarcofagele din inima Retezatului 166
În Carpa i există o poartă către un alt univers 167
Blestemul dinozaurilor vii 169
Misterul sfincşilor din Carpa i 171
Misterele Calimanilor: inscrip ii vechi de 2500 ani la
Muzeul Megali ilor
180
Melodii într-o limbă care nu există 183
Copiii diavolului 185
Pericolele de sub Bucureşti 190
Catacombele Bucureştiului şi ale altor oraşe din Romania 198
Forturile, bateriile, tunelurile din Bucuresti 209
Unde a fost mormântul lui Vlad epeş? 227
Buzăul, traversat de galerii subterane 234
Catacombe în centrul vechi al Slatinei 235
Re eaua subterană - Brăila 237
Tunelul de refugiu al conacului Golescu-Grant 239
Tunelul Castelului Bran a fost construit în anii 1930 242
Planurile unui tunel de la Manastirea Arbore scos la vânzare
pe „Okazii”
243
Tunelul sfin ilor la Straja 245
Lacuri subterane 246
Misterul apelor pierdute din Dobrogea 248
Sculpturile Mării Sarmatice. Trovan ii 250
Tradi ii magice la români 252
Vol. 2
Casa fulgerelor 5
Trecere între două lumi la Piatra Craiului 11
Locul care a sfidat realitatea 14
Por ile Raiului în România 20
„Templul Ursitelor” de la Şinca Veche 26
Misterul oamenilor lega i de sat 29
Comara regelui Solomon se găseşte la Braşov ?! 33
Sunt lituanienii urmaşii românilor ? 35
Dealul straniu de la Pădurea Baciului 37
Cei mai bătrâni români 44

3
Gugulanii 47
Misterul de la Peştera Muierii 51
Polovragi – adevărata peşteră a lui Zamolxis? 54
Pestera Movile 55
Peştera Coliboaia 57
Peştera cu oase 59
Aprodul Purice a existat cu adevărat 64
O enigmă nedezlegată – drumul dobrogean al mătăsii 65
Blestemul capelei de la Banloc 66
Harta zonelor radioactive periculoase din România 68
Obiecte misterioase la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din
Cluj
70
Ada-Kaleh, insula scufundată 73
Prezicerile lui Nostradamus pentru România 77
Atlantidele româneşti 81
Misterul de la Peştera Tăuşoarelor 90
Sarmizegetusa Regia – trecut mare şi prezent trist 95
Costeşti, locul unde duhurile dau cu pietre 104
Biserica din Densuş – misterele trecutului 105
Malmaison, locul unde a fost chinuită elita României 110
Cinci locuri din România despre care nu ştiai că există 113
Energii misterioase în Bucegi 117
Zona schitului Sihla 120
Descoperiri la poalele Ceahlăului 123
Râpa Diavolului 126
Vol. 3
Grotele de la Canaraua Fetei 5
Basarabi – complexul de biserici în caverne 16
Furnalul de la Govăjdia 21
Restaurantul Carul cu Bere din Bucureşti 31
Românii care trăiesc cu şacalul auriu 38
Limba română în Asia 42
Peştera Sf. Grigorie Decapolitul (Peştera Liliecilor) 47
Bomba de sub Bucureşti 98
Pustnicul zăpezilor 113
Cum au dispărut focile din România 120

4
Părintele Arsenie Boca 124
Piramidă misterioasă la Râşnov 132
Fră ia regilor traci. Misterele coifurilor 138
Satul subteran al crucilor de piatră 145
Misterele din pădurea Călugăreasca 153
Piscul Crăsani – comori şi poveşti uitate 173

5
Grotele de la Canaraua Fetei
Unul din locurile pe care Dobrogea le păstrează în tăcere,
căci dacă ar vorbi ..., este Canaraua Fetei. După un lung
drum făcut în soare şi praf de calcar î i apare un loc în care
cu măiestrie se împleteşte frumosul cu ineditul, curiozitatea
cu misterul.
Canaraua Fetei este o
rezerva ie naturală,
faunistică, floristică de
aprox.168 hectare, ce are
caracteristicile unui
canion. Aria protejată
are o spectaculozitatea
aparte datorită structurii
particulare a substratului geologic ce oferă premisele unui
relief de tip carstic care în centrul rezerva iei este
reprezentat de o vale
largă cu aspect de
canion, cu pere i de
calcar de până la 40 de
metri înăl ime, brăzda i
de fisuri, nişe, grote şi
peşteri.
În acest teritoriu trăiesc:
broasca estoasă dobrogeană, vipera cu corn, păianjeni
mediteraneeni, toate protejate.

6
Despre acest loc al Dobrogei se ştie destul de pu in cu toate
că sunt foarte multe legende şi poveşti despre această zonă.
Şi din punct de vedere geografic este interesantă, Canaraua
Fetei fiind Canionul Românesc.
Bătrânii spun că pe aici a curs cândva Dunărea, este
vechiul curs al Dunării şi este un loc foarte atractiv pentru
căutătorii de comori. Localnicii spun că la vremea în care
Cadrilaterul a fost desprins de Dobrogea, bulgarii care erau
pe teritoriul României şi-au îngropat averile şi au fugit în
patria lor. Această poveste circulă şi pe teritoriul Bulgariei
şi deseori vezi venind aici în căutarea aventurilor şi
comorilor de odinioară, visători.
Marile comori nu s-au lăsat descoperite dar asta parcă a
alimentat şi mai mult imagina ia celor care se aventurează
printre vipere cu corn şi alte vie uitoare de aici.
O alta poveste circulă legat de numele de Canaraua Fetei.
Se spune că aici, când au invadat turcii, românii şi-au
ascuns nevestele şi fetele. Turcii le-au descoperit până la
urmă ascunzătorile şi mai multe fete s-au aruncat de pe
stânci plătindu-şi cu via a onoarea pe care şi-au păstrat-o
nepătată.
În pere ii calcaroşi se spune că se ascunde şi o biserică
săpată. Accesul în partea superioară a grotei, acolo unde se
află, este în momentul de fa ă imposibil. După ce turcii au
intrat în Dobrogea mai mul i călugări s-au refugiat aici şi
aceştia au început să jefuiască satele turceşti şi să fure
fetele. Toate bunurile au fost ascunse într-o încăpere

7
secretă. O altă poveste despre această biserică săpată în
calcar vorbeşte despre un culoar lung săpat până la Cetatea
Adamclisi.
Toate aceste poveşti te duc cu gândul la celebra întrebare
„A fi sau a nu fi adevărat“. Doar pere ii de calcar ştiu tot ce
ascund, ştiu tot ce timpul le-a defilat prin fa ă. Dar tac ... e
o tăcere ca la asfin it ... o tăcere care î i incită imagina ia,
alimentează poveştile şi legendele. Oricum ar fi,
pământurile Dobrogei sunt pentru to i cei care au ochi de
văzut şi urechi de ascultat. Le găsim veşnic, în estul ării,
răcorite de Marea Neagră.
„Canaraua Fetei“
Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe
istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi
scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre
lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut
de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara,
„stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si au
constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru,
asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva
mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest
loc...
Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la
Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in
marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-

8
au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul
Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim
si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele
de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape
salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim
masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri.
Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur
deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa
protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele
rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar
spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.
Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile
cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de
piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu
multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o
bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate
in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac,
impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe
doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine
strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din
strafunduri, interpretat de mii si mii
de insecte invizibile.
Bisericuta de la etaj
Din incaperile de jos zărim partea
superioara a monumentului, in care

9
distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi:
pronaosul, naosul si altarul. Improvizam o scara dintr-o
ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari,
urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai
ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent.
Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele
unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut
sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati.
Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele
nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca,
avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35
de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m,
plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se
mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in
pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea
a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe
axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de
acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior
al complexului.
Galeria cu sfin i
In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere
mica, unde a fost sapata o absida orientata spre vest
(contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise
pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea
mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri
liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri

10
funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei
inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane
importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul
complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3
dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in
lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu
cenusa.
Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o
galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in
profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In
doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi
rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra
sfaramata marunt (provenind probabil de la excavarea
galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre
parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul
superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la
ultima groapa, spre est, galeria se infunda.
Scrieri nedescifrate si pietre fasonate
Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte
de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut
ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici
biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi
un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele
cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost
descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al

11
vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m,
pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid
ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar
conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de
amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana
pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite
aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului
timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea
multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit
sfarsitul in urma unui violent incendiu.
Un sistem zonal de comunitati monahale
Specialistii spun ca intre
complexul de la
Dumbraveni si cel de la
Basarabi exista numeroase
similitudini, de unde s-ar
putea trage concluzia ca ele
ar fi contemporane, opera
unor comunitati crestine din
a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind
greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte
descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe
teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea
raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in
stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10).
Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste

12
biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud.
Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati
monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul
de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si
Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme)
bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul aşa-
numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof.
Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10,
cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de
sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a
cultului crestin.
Marturiile memoriei colective
Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de
putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca
memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva
despre acele vremuri. Ajungem astfel in curtea lui Vasile
Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne
jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra,
din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca
pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi.
Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se
vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste
acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna
grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica
duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga

13
mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca
locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...
Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie
colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de
ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate
caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim
contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute
din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu
speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in
piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici
marturie.
Şi cei în drept se ocupă. Iată o mostră de facsimil cu stadiul
din 2007:

15
Situa ia după 3 ani şi jumătate (noiembrie 2010): zero. De
notat că ministerul dă (nu de la el, ci de la UE), 21 mii
EUR, adică mai pu in decât valoarea unui autoturism
achizi ionat pt. plimbărici.
44.068408 27.646032

16
BASARABI – COMPLEXUL DE BISERICI ÎN
CAVERNE
Descrierea sitului arheologic şi a imaginilor
Dr. Constantin Chera
Complexul de monumente cavernicole de la Basarabi a fost
descoperit ăn 1957, pe timpul activită ilor de la cariera de
var. Complexul, folosit din a doua jumătate a secolului al
9-lea până la jumătatea secolului al 11-lea, constă dintr-un
număr de galerii, locuin e, cripte, morminte, şase capele şi
o carieră din aceeaşi epocă, loc în care se scotea varul.
Toate elementele componente ale complexului arhitectural
sunt săpate în colina de cretă, la diferite nivele, în pere ii
verticali ai vechii cariere.

17
Principalele concluzii privind loca ia, rolul şi semnifica ia
monumentelor cavernicole sunt deja stabilite, deşi
studierea lor nu este terminată încă.
După cumse ştie,
Dobrogea a fost sub
stăpânirea Imperiului
Bizantin timp de
secole, stăpânire
stabilită din nou la
gurile Dunării după o
scurtă perioadă de
declin politic şi militar
de la începutul
secolului VII. S-a
dovedit arheologic că
în ultimele decenii ale
secolului X şi la
începutul secolului XI,
cariera de la Basarabi
era folosită pentru a construi „zidul de piatră” trans-
dobrogean (unul din cele trei ziduri “ale lui Traian” între
Constan a şi Cernavodă), cu ajutorul popula iei locale,
româneşti. În zona de lângă Basarabi, zidul are o structură
superioară din blocuri de var.
O serie de elemente reprezentative ale acestui complex
arheologic este specifică pentru popula ia română sin
Dobrogea. Sistemul de exploatare la suprafa ă, în scară şi
terase, a depozitului de var, folosit din vremurile antice în
carierele romane (inclusiv în Dobrogea) a fost necunoscut
popula iilor migratoare. Multe din mormintele excavate

18
erau construite conform tradi iilor mai vechi, romane.
Există reprezentate două tipuri de ceramică: tipul Dridu şi
cel importat, bizantin, moştenind tradi iile mai vechi
greceşti şi romane. Cu privire la concep iile de construc ie,
cadrele religioase, cu apside, nave centrale şi laterale, deşi
mici, păstrează planul exact al bazilicilor din secolele IV –
VI A.D. Întregul ansamblu, cu decora iunile sale figurative
şi simbolice, reprezintă un document deosebit de important
pentru istoria noastră, unic, până în acest moment, în
păr ile estice ale Europei.

19
Decora iunile constau în figuri umane, clerici, călăre i,
animale, păsări, simboluri laice şi religioase, etc. Un mare
grup interesant este reprezentat de figuri fantastice cum
sunt monştrii şi dragonii. Aceştia, împreună cu halebardele
reprezentate pe pere i, sunt de origine nordică, vikingă, un
fapt confirmat şi de analiza antropologică a două schelete.
Aceeaşi origine nordică, acceptată de to i oamenii de
ştiin ă, este dovedită şi de o corabie vikingă. Alături de alte
elemente din secolele X – XI excavate la Dinogetia
(jude ul Tulcea), de asemenea specifice vikingilor, aceste
descoperiri erau legate
de ruta comercială între
zonele scandinave şi
Constantinopol,
cunoscută sub numele de
“ruta de la varegi
(vikingi) la greci”.
O aten ie specială
trebuie acordată marelui număr de inscrip ii sculptate în
pere i, cu folosirea alfabetelor grecesc, proto-glagolitic şi
glagolitic şi a semnelor runice. S-a dovedit că alfabetele
grecesc, proto-glagolitic şi glagolitic erau folosite de
popula ia romanică. Recent au fost descifrate un număr de
inscrip ii în limba română, con inând idiomuri religioase
specifice.
Lingviştii consideră descifrarea textelor runice de la
Basarabi ca fiind o sarcină extrem de dificilă, datorită
păstrării lor fragmentare şi absen ei multor elemente. Nu se
ştie măcar dacă au fost scrise de la stânga la dreapta sau
invers. Aşa că texte runice rămân deocamdată nerezolvate.

20
După descoperirea complexului de peşteri, primele măsuri
de protec ie au fost luate în perioada 1957 – 1962, cu o
structură de lemn care le acoperă şi protejează împotriva
ploii şi vântului, dar acest lucru nu micşorează prea mult
diferen ele de temperatură.
N44.167219 E28.406708

21
Furnalul de la Govăjdia
O bijuterie de arhitectură industrială, care se
încăpă ânează să rămână în picioare după mai bine de
două veacuri de la darea în folosin ă, a fost trecută în
uitare şi aproape abandonată.
Furnalul de la Govăjdie – un sat situat la circa 20 de
kilometri de Hunedoara – păstrează intacte urmele
activită ii metalurgice de la începutul anilor 1800, dar
pu ini sunt cei care îşi mai aduc aminte de el. Mai grav,
mocăni a care în trecut pleca din gara mică de la
Hunedoara şi ajungea în sălbaticul sat de munte a devenit
istorie de mai bine de 10 ani.
Furnalul de la Govăjdie a fost dat în func iune în anul 1806
şi este primul din
lume care a utilizat
un proces de
produc ie continuu.
Fonta produsă aici
se regăseşte şi
acum în elemente
care alcătuiesc
structura de rezisten ă a Turnului Eiffel din Paris.
Construc ia lui de către autorită ile habsburgice nu a fost
întâmplătoare.
Satul Govăjdie se află în apropierea sitului extractiv de la
Ghelari, de unde se extrăgea minereu de fier. Între anii
1871 şi 1889 furnalul înregistrează un vârf de activitate,

22
dar după ridicarea Uzinelor de Fier de la Hunedoara
activitatea sa intră într-o perioadă de declin. Ultimele
repara ii au fost efectuate în anii primului război mondial.
Construc ia se păstrează în stare oarecum bună şi în zilele
noastre, însă, din păcate, pu ini
mai ştiu de clădirea declarată în
anul 2000 monument de
arhitectură industrială.
Din municipiul Hunedoara până la
Govăjdie sunt aproximativ 20 de
kilometri. Nu e departe, dar o dată
ce părăseşti oraşul metalurgic şi
mai apoi comuna Teliuc intri într-
o altă lume, deseori încremenită în
timp. Un drum îngust, asfaltat sau
betonat, străjuit de stânci abrupte
sau păduri dese, te duce spre
bijuteria arhitectonică realizată din
piatră. Este destul să ii cursul apei
zglobii şi ajungi în satul uitat de
lume.
Doar zecile de case de vacan ă,
aflate în vale, vorbesc despre
„modern”, dar centrul localită ii a
rămas neschimbat. Aproape
părăsit, am putea spune, dacă ne
uităm la clădirile care altădată
adăposteau căminul cultural, unde
pădurenii coborau şi încingeau jocurile populare

23
tradi ionale, ori la curtea aproape acoperită de vegeta ie,
care adăposteşte furnalul. „Altădată veneau aici turiştii,
tineri şi bătrâni. Se duceau la baie pe Valea Runcului şi
vizitau şi furnalul. Acum se opresc la casele de vacan ă pe
care şi le-au făcut mai jos şi nu îi mai interesează nimic”,
spune cu triste e un bărbat pe care l-am găsit lângă clădirea
destinată unei tabere şcolare pentru sportivi. Furnalul, deşi
monument, nu este păzit, iar grilajul este larg deschis.
Neiertătoarea vreme a măcinat zidăria
Timpul a măcinat o bună parte din acoperiş şi din tencuiala
exterioară, iar ferestrele, fără sticlă, par să zâmbească trist
spre vizitatori. Incinta însă este uimitoare. Înăl imea este
copleşitoare, iar furnalul din centru s-a păstrat intact, la fel
ca şi chingile de fier care strângeau conul de cărămidă cu
bază octogonală.
„Nu ştiam că avem aşa ceva în jude ul Hunedoara, aici,
lângă noi. Sunt surprins în mod plăcut să descopăr locuri
minunate, dar care, din păcate, nu sunt puse în valoare”,
spune Mihai, un turist care a aflat întâmplător despre

24
vechiul furnal şi care a venit din Petroşani să-l vadă. Din
fericire, deocamdată a mai avut ce, pentru că, dacă nimeni
nu va lua vreo măsură, construc ia va fi în curând acoperită
de vegeta ia crescută în neştire.
Consiliul Jude ean Hunedoara s-a trezit între timp din
reverie şi a decis să facă ceva pentru monumentul istoric.
De asemenea, Primăria Ghelari vrea să pună în valoare
Furnalul din Govăjdie, cu ajutorul unui proiect finan at din
fonduri europene.
„Avem cuprinse în buget lucrările de amenajare a drumului
dintre Hunedoara şi Govăjdie, ca să facilităm accesul
turiştilor spre acest monument. De asemenea, ştiu că
Primăria Ghelari vrea să implementeze un proiect european
pentru restaurarea şi punerea în valoare a Furnalului de la
Govăjdie”, a declarat vicepreşedintele Consiliului
Jude ean Hunedoara, Costel Avram.
Mocăni a speran ei
Monumentul ar putea fi inclus într-un circuit turistic, dacă
ar putea fi refăcut şi traseul mocăni ei care până nu demult
ajungea de la Hunedoara până aici pe un traseu
spectaculos, printre mun i. Din ea a a rămas deocamdată
doar amintirea, după privatizarea fabricii TALC
DOLOMITA.
„Reconstruc ia traseului mocăni ei de la Hunedoara – gara
mică – până la satul Govăjdia ar aduce beneficii şi turişti în
zona Hunedoarei. De exemplu, turiştii pot fi preluați de la

25
Castelul Corvinilor şi transportați până la furnalul de la
Govăjdia. Mocăni a ar uni spectaculos obiectivele turistice
şi ar aduce un plus de valoare Hunedoarei. Un exemplu de
succes este la Mokra-Gora din Serbia, tot aşa aveau o re ea
de cale ferată îngustă până în 1989, când s-a dezmembrat
linia; în 2000 un grup de pasiona i au pornit o ac iune de
reconstruc ie a liniei, la această ac iune s-au alăturat
ministrul Turismului din Serbia şi autorită ile ferate
sârbeşti, pentru că şi-au dat seama că, dacă reconstruiesc
linia, atunci vin şi
turişti şi se va
dezvolta şi economia
zonei. Împreună au
trimis armata să
cure e terasamentul,
au scos şinele şi
elementele necesare
căii ferate din
rezervele statului şi au început reconstruc ia liniei. Au
achizi ionat câteva locomotive şi vagoane din România,
care altfel sfârşeau la fier vechi, şi au reînviat turismul.
Dacă s-ar reconstrui calea ferată îngustă Hunedoara-
Govăjdia, atunci şi zona Hunedoarei ar avea aceeaşi soartă
ca şi Mokra-Gora în prezent”, se arată în peti ie.
Grupul de ini iativă a ob inut un prim succes în refacerea
liniei de cale ferată de ecartament îngust realizată între
1859 şi 1871 şi apoi consolidată şi prelungită până la
Hunedoara, în 1900, pe baza unui proiect austriac. Un
deputat hunedorean a fost impresionat de proiectul
grupului de tineri şi l-a prezentat ministrului Culturii şi

26
Patrimoniului Național, care a clasificat „Calea Ferată
Minieră Ardeleană” drept monument istoric industrial de o
deosebită importan ă.
Acum mai este doar un pas care costă însă aproximativ 1,5
milioane euro: reconstruirea căii ferate pe unde a pufăit
mai bine de un secol mocăni a.
PRODUC IA DE FONTĂ LA GOVAJDIE
Insuficien a productiei
furnalului de la
Topli a pentru
alimentarea cu
materie prima a
atelierelor ce
practicau afinarea
fontei, a preocupat
forurile administrative
superioare inca de la inceputul secolului al XIX-lea.
In consecinta, Thesaurariatul din Sibiu, cu ordinul nr.478
din 18.II.1802, a dispus Administratiei din Hunedoara sa
inceapa imediat un studiu pentru rezolvarea problemei
sporirii productiei de fonta prin construirea unui nou
furnal. Se atragea atentia ca amplasarea va trebui astfel
facuta, incat problema alimentarii cu minereu de calitate, in
cantitati suficiente si la un pret convenabil, sa fie rezolvata
pentru multi ani inainte. Ca loc pentru amplasare a noului
furnal, seful oficiului de forje de la Govajdie si inspectorul
atelierelor din Hunedoara, au recomandat doua alternative :
locul numit Limpertul Vechi, la confluenta vaii Runcului

27
cu valea Govajdiei, in locul atelierului existent si pe Valea
Cernei - in apropiere de Toplita, pe locul unde se gasea
atelierul Baia Cerna. Administratia de la Hunedoara a
avizat favorabil prima varianta (Govăjdie), iar
Thesaurariatul a aprobat-o, tinand seama, in primul rand,
de faptul ca Govajdie era mult mai aproape de sursele de
minereu de la Ghelar decat Toplita, cat si de posibilitatile
de aprovizionare cu mangal, imprejurimile impadurite ale
Toplitei fiind aproape epuizate, ca urmare a unei exploatari
intense pentru aprovizionarea cu mangal a furnalului de la
Toplita, timp de peste o jumatate de secol. Constructia
furnalului a inceput in anul 1806, in comuna Govajdie, pe
locul atelierului numit Limpertul-Vechi, care s-a demolat.
Desi terminat in anul 1810, cand s-a asezat pe frontispiciul
caldirii o placa comemorativa avand inscriptia: "Augusto
Imperante Francisco Extructum.- 1810", s-a pus in
functiune abia in luna aprilie 1813, odata cu darea in
folosinta a anexelor care conditionau functionarea acestuia;
costul total al constructilor s-a ridicat la 98.728 forinti si 50
creitari.
Desenele nu s-au pastrat, insa din documente se cunosc
dimensiunile furnalului: inaltimea totala 9,50 m; diametru
creuzetului la baza 1,10 m; diametrul pantecului 1,15 m;
diametrul gatului 1,05 m; inaltimea pantecului de la baza
3,15 m; inaltimea gurilor de aer de la baza 0, 47 - respectiv
0,53 m; volumul util 20,02 m3
; creuzetul era de tip inchis.
Alimentarea furnalului se facea prin intermediul unui pod
de alimentare ce lega silozurile de materii prime cu gura
furnalului. Aerul suflat era furnizat de doua suflante - foale
care executau cate 7-8 suflari pe minut, actionate fiecare de
cate o roata hidraulica . Prima campanie de exploatare a

28
furnalului a fost foarte scurta (7 1/2 luni), datorita uzurii
pronuntate a creuzetului si faptului ca s-a realizat o
productie de fonta ce asigura necesarul atelierelor din
imprejurimi, pentru o perioada de cca 3 ani. Productia
totala realizata in aceasta campanie a fost de 1380, 3 tone.
Dupa refacerea
creuzetului, furnalul a
fost repus in functiune
in 1814, avand insa o
productie mica,
datorită lipsei de
mangal . Aceasta a
doua campanie de
exploatare a durat
pana la sfarsitul anului 1820, realizandu-se o productie
medie anuala de 638,7 tone . Documentele vremii
consemneaza calitatea excelenta a minereului de fier de
care dispunea furnalul, asigurandu-se o scoatere de fonta
de 40-42 %, cat si a mangalului obtinut din lemn de fag. Cu
toate acestea realizarile de la Govajdie erau mult inferioare
celor obtinute la Toplita, datorita unor defectiuni
constructive la suflante, care furnizau aer putin si la
presiune redusa si probabil lipsei de experienta a
personalului de deservire. Fata de Toplita, care producea in
principal fonta alba mai buna pentru afinare, furnalul de la
Govajdie producea mai mult fonta cenusie, a carei
transformare in fier sau otel era mai dificila.
Aceste imprejurari au determinat conducerea Thesaura-
riatului sa dispuna incetarea productiei de fonta la

29
Govăjdie. In intervalul 1821-1837, furnalul este abandonat,
instalatiile degradandu-se. Activitatea a continuat pe valea
Govajdie numai la atelierele Nadrab si Bania de Coase,
care dipuneau de cuptoare cu vatra deschisa pentru
obtinerea fierului direct din minereuri. In urma incendiului
de la 15 ianuarie 1837, care a distrus complet furnalul de la
Toplita, a aparut in regiune o lipsa acuta de fonta. Pentru
asigurarea necesarului de fonta a atelierelor din
imprejurimi si acelor din Cugir si Sibisel, Thesaurariatul a
trebuit sa opteze intre doua alternative: refacerea furnalului
de la Toplita sau repunerea in functiune a celui de la
Govajdie, complet degradat. S-a hotarat refacerea
furnalului de la Govajdie considerandu-se a fi mai
economica . Pentru refacere s-a alocat suma de 40.529
forinti, furnalul fiind repus in functiune la 15 noiembrie
1838 . Reconstruit la un volum util marit de 26,45 m3,
furnalul a obtinut indici superiori, ca urmare a refacerii
sistemului de aductiune a apei, a rotilor hidraulice si a
perfectionarii suflantelor-foale de tip Debreczeny. Dar,
datorita lipsei acute de mangal fornalul are o campanie de
functionare de numai 7 luni. Este de remarcat interesul
deosebit acordat de conducerea uzinei pentru modernizarea
procesului de productie si in special pentru reducerea
consumului de mangal . In acest scop, s-a trecut la
preincalzirea aerului, dandu-se in functiune, la 25 august
1840 in preincalzitor de aer tip "Calder" - in greutate de 37
tone, adus de la Rhonitz (Silezia).
Ca urmare a punerii in functiune a noului utilaj, s-au
obtinut productii si productivitati imbunatatite .
Preincalzirea aerului a fost abandonata in acelasi an, gazul

30
de furnal fiind folosit drept combustibil la prajirea
minereurilor . Rezultatele nesatisfacatoare obtinute la
prajirea minereului au condus la repunerea in functiune in a
doua jumatate a anului 1841, a preincalzitorului "Calder",
care a functionat pana in anul 1879. Pentru transportul
minereului la gura furnalului s-a montat in 1841 prima cale
ferata ingusta, lunga de 246,8 m cu sine de fonta turnate la
Govajdie . La reparatia capitala din 1842, creuzetul
furnalului se micsoreaza si se reconstru-ieste tip "creuzet
deschis", tinand seama de dezvoltarea turnatoriei de piese
din fonta de prima fuziune. In 1849 la reparatia capitala,
creuzetul a fost reconstruit de "tip inchis". In perioada 1850
si pana la oprirea din 1918, furnalul a suferit mai multe
imbunatatiri constructive cu ocazia diferitelor reparatii,
fapt ce a condus la cresterea treptata a productiei. Etapele
mai importante privind functionarea au fost: 1850 - 1860 -
frecvente stagnari din lipsa de mangal; 1871 - productie de
varf: 5.605 tone ; 1879 - reconstructie cu pereti subtiri si
cuva libera. Inlocuirea preincalzitorului Calder cu doua de
tip Wasseralfingen (suprafata de 134m2) avand ca urmare
cresterea temperaturii aerului insuflat la 200-300o
C; 1881 -
1886 - productii cuprinse intre 4.600 - 5.700 tone/an; 1886
- 1888 - oprirea furnalului datorita crizei economice; 1889
- productie de varf (8.800 tone); 1901 - rotile hidraulice de
actionare a suflantei au fost inlocuite cu turbine de tip
Francisc (50 HP 90-130 RPM); 1903 - reparare capitala,
marirea volumului util la 43,9 m3
; 1914 - 1916 - inlocuirea
preincalzitoarelor Wasseralfingen cu tip Cowper.
45.741012 22.79127

31
Restaurantul Carul cu Bere din Bucureşti
Monument: Locul în care se ame eau pe vremuri
Caragiale, Coşbuc, Goga, Delavrancea
Palatul berii din România – opera unui ăran ridicat
din grajdurile Ardealului
de Alina BĂDĂLAN TURCITU
"Caru' cu bere" a fost
proiectat de un arhitect care a
lucrat şi la Peleş. A ieşit o
bijuterie. Proprietarul, un pui
de ăran plecat la Bucureşti la
11 ani, a primit cele mai
înalte distinc ii ale vremii, Steaua României şi Coroana
României
"Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru' cu bere.
Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta
i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La
revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!". Ne-a citat
din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru' cu
bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum
73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru' cu bere, în
odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr
dintre nepo i, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi

32
fiecare col işor. "Pe aici mă ascundeam eu când eram
copil", zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de
deasupra restaurantului.
Nu ştia el pe vremea aceea că
opera bunicului era istorică,
una dintre primele berării din
Bucureşti. Pe atunci sosea
duium de lume nu numai
pentru bere, dar şi pentru
crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan
la cuptor, specialitatea casei. Aici se ame eau pe vremuri
George Coşbuc (vinul îi plăcea, mai ales), Onisifor Ghibu,
Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă,
chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se
ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin
bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea, erau
prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se
mai întâlneau şi domnii Societă ii "Fră ia", să pună ara la
cale şi să-i ajute pe "fra ii" ardeleni să înve e carte.
Studen ii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea
casei.
Berea caldă şi crenvurştii cu hrean - moftul boierilor
stila i de la 1900
Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul
adusese şi nişte încălzitoare de bere - semănau cu nişte

33
eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau
ca la spectacol: "Au fost găti i zeci de ani la rând după o
re etă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar
iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să
prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare
mititel doar de trei ori, până este prăjit".
Când s-a înfiin at, Caru' era ultramodern. Avea sistem
propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile
piereau într-o instala ie proprie de ardere. Şi acum fumul
de igară este absorbit prin boltă, printr-o instala ie care nu
se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte
fante invizibile, vine aerul cald sau cel rece. Este tot
instala ia din '99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.
"Berea nu s-a făcut niciodată
aici, este o legendă că se
fabrica chiar în restaurant. În
trecut, berea sosea de la
Bradagiru, bun prieten cu
bunicul, iar acum de la
Tuborg. Iată un fragment din
memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin '47: «La Caru'
cu bere nu putea intra oricine, trebuia să ai o carte de vizită
bună. Ho ii şi leneşii erau da i afară». Cu toate astea,
deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un
bucureştean venit să comande numai doi mititei", îşi
aminteşte nepotul.

34
Moş Ghi ă pivnicerul se uită în farfuria ta, cu un felinar
în mână
Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ară, să facă aşa
berărie-monument, premiată şi de Carol I? I-a oferit cele
mai înalte distinc ii ale vremii, Steaua României şi Coroana
României. Iar acum, întreaga clădire este monument istoric
şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ăran când a
plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu
sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă
Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea
Nicolae Mircea.
Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fra ii mai mari,
pe Podul Mogoşoaiei. A învă at rapid băcănia, s-a făcut
apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere.
Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar
treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea,
ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi
Pasajul Villacrosse. Nucleul Carului cu bere au fost câteva
mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea
de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a
ridicat în numai 15 luni. "Aviz cunoscătorilor de bere!", aşa
începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. "Ce
om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte a intit din
prima către un anumit cerc de clien i", spune nepotul.
Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în
echipa de arhitec i a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii
din Iaşi. A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi
murale, candelabre, coloane, bol i, lambriuri din lemn de
stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din
lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie

35
minusculă, din lemn, lui moş Ghi ă, pivnicerul. Stă şi azi
coco at pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. "A
coborât de mii şi mii de ori în pivni e, unde erau peste
70.000 de litri de vin. Le inea acolo câ iva ani, la învechit,
apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghi ă
ştia rânduiala vinurilor".
"Când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe
podium"
Dar bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O
inea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit.
Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă
afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să
plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru' nu
scotea atâta bănet. "Din pură prietenie cu bunicul,
Bragadiru Marinescu, de inătorul cunoscutei fabrici de
bere, a preluat administra ia Carului câ iva ani, până când a
reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce
câştiga. După asta, administra ia a ajuns din nou la urmaşi,
adică la tatăl meu şi la cei doi cumna i ai săi", mai
povesteşte nepotul.
În '49 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a
fost rechizi ionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până
atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra
restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au
înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu.
"Statuia bunicului care stă astăzi în restaurant, atunci au
ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când era
vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi

36
ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică
de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot
face şcoală, tata, om şcolit la Anvers, s-a făcut lăcătuş
mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie, când m-au făcut
pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că
min isem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă
gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie
chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În
studen ie (nimeni nu ştia că tata a avut Caru' cu bere,
trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o
bere acolo. Eu îi tot refuzam şi le spuneam că n-am mai
fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început to i
chelnerii să mă salute cu «Ce mai face i, domule Mircea?»,
mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că eu merg des la
berărie... însă erau chelnerii noştri, de demult".
Comuniştii au vopsit picturile "capitaliste" de pe pere i
Comunismul a slu it Caru'. S-au pus fe e de masă peste
minună iile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi
s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pere i, pe motiv
că ar înfă işa scene capitaliste (nişte boieri medievali la
banchet, bând bere la halbă). De abia prin '84 au ieşit la
lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul
Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar
administra ia o de ine o firmă. Proprietarii nu încasează
decât banii de chirie pentru clădire, zice inginerul, iar
firmei îi revin câştigurile din restaurant.
Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru' cu bere e o
afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de

37
clien i şi, de multe ori, după amiaza nu po i să intri decât cu
rezervare. De multe ori, clien ii rămân perplecşi când,
dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru
ca, peste câteva minute, să apară to i, umăr la umăr, făcând
an oşi paradă printre mese. Coco at pe balustradă, Moş
Ghi ă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.

38
Românii care trăiesc cu şacalul auriu - o specie
reapărută din cauza schimbărilor globale
Sătenii dau nas în nas cu şacalii aurii în Giurgiu, pe
lângă pădurea Cioflecu, de cinci ani. La fel, în Deltă şi
în Călăraşi (pădurea Boianu, Sfredere şi Fundulea)
Şacalul auriu este o specie relativ nouă în România, a
stârnit curiozitatea exper ilor, iar unii pun apari ia sa
pe seama schimbărilor climatice
Şacalul auriu a
devenit de-al casei în
unele păduri din
Călăraşi. Anul acesta
au fost împuşca i
numai aici câteva
zeci. Până acum vreo
zece ani nu vorbea
nimeni de specia
aceasta în România; acum şacalii se plimbă noaptea,
nestingheri i, în haite sau nu, prin Deltă şi prin jude ele
limitrofe Capitalei.
În Giurgiu, de pildă, sunt la ei acasă. Se pare că ar fi
reapărut din cauza încălzirii globale. "Pe teritoriul
României aveam semnale că ajunseseră până acum doi ani
de zile, la nivelul Braşovului. Astăzi sunt raportări asupra
prezen ei şacalului în Maramureş. Este o specie în continuă
extindere de areal. Cauzele? Poate modificarea habitatelor
din Grecia, de unde există semnale că a şi dispărut sau

39
modificările climatice", ne-a explicat dr. Dumitru Murariu,
directorul Muzeului Na ional Grigore Antipa. Dar ce
popula ie de şacali aurii avem, dacă ar mai trebui împuşca i
din ei sau, dimpotrivă, ar trebui ocroti i prin lege, încă nu
ştie nimeni. Se cunoaşte doar că sunt un fel de lupi în
miniatură, ziua stau ascunşi prin locuri mlăştinoase, dar
noaptea ies din desişuri şi atacă ce are omul în curte:
păsări, porci, miei, iezi. Ba dau iama şi în legume şi în
livezi.
Uneori sunt buni căci cură ă văile, mâncând cadavrele de
animale aruncate de oameni. Familiile de şacali îşi sunt
fidele una alteia, aşa cum se întâmplă la porumbei. Abia
după ce un şacal rămâne văduv îşi permite să se
împerecheze cu altul. Ruşii îl vânează să-şi facă mantouri
din blana lui. În România, şacalul auriu a fost văzut prima
dată în 1929, dar în timp specia a dispărut.
"Nu ştim ce se întâmplă cu şacalul auriu pe teritoriul
României"
Curioşi, luna trecută câ iva specialişti au pornit într-o
expedi ie pe urmele animalului. Au pus capcane, sisteme
video şi sonore, au făcut nop i albe ascunşi în foişoare de
observa ie şi, când au dat în ărână de câte o urmă
proaspătă de şacal, au pozat-o din toate unghiurile şi s-au
îmbră işat ferici i. Expedi ia (Orizont 2010) a organizat-o
Garda Verde apar inând ONG-ului Crispus Sibiu, pentru ca
la urmă să facă un studiu şi să propună un plan de
conservare şi protec ie a speciei.

40
Proiectul îl vor trimite programului european de finan are
LIFE-Biodiver-sitate. "Vrem să ne lămurim despre ce este
vorba - căci nu ştim ce se întâmplă cu şacalul auriu pe
teritoriul României, scade numărul sau creşte? Sunt
popula ii stabile sau sunt indivizi separa i? Nici măcar nu
se ştie cu certitudine unde se află aceste animale, pe
teritoriul ării. Se presupune că trăiesc în sud-estul ării şi
în Delta Dunării. Orizont 2010 este prima ac iune prin care
se studiază la acest nivel problema şacalului auriu", ne-a
explicat Ovidiu Banea, ecolog şi director Garda Verde.
Unde îi place şacalului cel mai mult? În Deltă şi în
Călăraşi
Au început cu jude ul Giurgiu. "Suntem în zone cu interes
cinegetic deosebit, având în vedere proximitatea fa ă de
Capitală. În Giurgiu se crede că ar exista popula ii
importante", descrie Ovidiu Banea pe blogul său. Au
descoperit că în pădurea Cioflecu oamenii tot dau nas în
nas cu şacalul de acum cinci ani. Iar în Ruicu, de trei ani.
Ba chiar, aşezat în foişorul din Cioflecu, fotograful echipei
a tras în poză un şacal care-şi făcea de treabă pe acolo.
Următorul pe listă: jude ul Călăraşi. Pe fondul de vânătoare
Boianu au reuşit să "cheme" sonor trei pui de şacali de 4-6
luni, stând în haită. "Îngrijorarea specialiştilor este mare,
având în vedere că această zonă face parte din turismul de
vânătoare la mare modă printre vânătorii italieni, austrieci,
germani, spanioli, ce ajung să plătească până la 4.000 de
euro pentru un exemplar de cerb carpatin. Şi vânatul
păsărilor este foarte dezvoltat în aceste două jude e
(Giurgiu şi Călăraşi)", adaugă ecologul.

41
Din munca lor de detectivi, specia-liştii expedi iei au mai
aflat că, tot în zonă, pe fondurile Boianu, Sfredere şi
Fundulea, oamenii convie uiesc cu şacalii încă din 1999.
Concluzia lor: clar, la Călăraşi şacalului îi place şi aici s-a
organizat mult mai bine decât în alte păr i.
Sătenii din Periprava (Delta Dunării) se tot întâlnesc cu
şacalul de trei ani
Când au ajuns la Gura Dobrogei, păstorii le-au spus senini
să nu se mai chinuie atât cu monitorizările, căci mai bine le
spun ei cum stă treaba: şacalul auriu se plimbă pe aici de
vreo zece ani, ei l-au văzut deseori. Dar "detectivii" noştri
n-au abandonat. Au ajuns până pe Grindul Lupilor, au
instalat câteva sta ii, au făcut observa ii vizuale, spotlight şi
la final au fost mul umi i: într-o sta ie au auzit cum urlau,
din două unghiuri diferite, vreo şapte şacali. Mai departe
şi-au petrecut noaptea pe şalupă, pornind în miez de noapte
spre Sfântu Gheorghe. Acolo au găsit urme de şacal şi
excrementele cu care sălbăticiunea şi-a delimitat teritoriul.
La marginea satului Periprava, înspre pădurea Letea, iar au
văzut trei pui. Pe la Periprava, sătenii le-au spus că, de vreo
trei ani, şi la ei sunt şacali. Iar pe lângă Sărături au mai
auzit dinspre est încă vreo patru animale urlând, prin sta ia
instalată pe mijlocul canalului.

42
Limba română în Asia
Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000
de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă
foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt
urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distan a dintre
români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.
Noi am învă at la şcoală că daco-ge ii ar fi fost o ramură a
neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul
teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de
latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-ge ii ar fi
renun at par ial la limba lor pentru a învă a vorbirea
cuceritorilor. Din combina ia acestora ar fi apărut, în timp,
româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a
ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean
spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie
geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia,
aproape de China şi de India. Actuala popula ie punjabi,
din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de ge i
localiza i în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă.
Aceşti urmaşi ai ge ilor vorbesc o limbă asemănătoare cu
româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu
româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum
2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că
ge ii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea
romană.

43
Războinicii ge i au urmaşi în India
“Am pornit de la informa iile legate de marele trib al
masage ilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici
şi pomeni i în
Evagrius
Scholasticus,
scris în secolul
VI d.Hr. şi tradus
în formula
Ecclesiastical
History de către
E. Walford în
1846, din care
citez: «Actuala
popula ie JAD
din nordul Indiei
este descendenta
masage ilor. În
limba pahalavi,
messagetae este
tradus Marii
Jats». Am plecat
pe urmele acestei
popula ii, Marii
Jats. Chinezii îi
numeau Yueci,
adică Ge i,
consemnând
domina ia lor în
Punjabi. Deci, ge ii au trăit cândva în Punjabi. De re inut:
Aşa arată iile românilor, urmaşii daco-ge ilor
Aşa arată iile punjabi, urmaşii masage ilor

44
neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum
spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de
la Carpa i până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian
Cueşdean.
Dacă ge ii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia,
dacă popula ia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii
sunt, la rândul lor, urmaşi ai ge ilor, dr. Cueşdean a fost
curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi
şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80
de milioane de persoane ale comunită ii punjabi vorbesc o
română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele
comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită
cândva de ge i, înseamnă că neamurile getice vorbeau o
limbă «latină» înainte de apari ia Imperiului Roman. De
unde rezultă că limba română e mai veche decât latina.
Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură
limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau
getodaca, şi care printr-o serie de migra ii şi modificări a
născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi
latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în
ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul
Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan
sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”,
spune Cueşdean.

45
A studiat 20 de ani problema masage ilor
Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-
a dat doctoratul în ştiin e medicale.
Înainte de 1989 a lucrat câ iva ani în
Libia, fost teritoriu al Imperiului
Roman. Acolo a început să caute
explica ii pentru faptul că dacii au
renun at la limba lor în favoarea
latinei, iar libienii nu. În 1990,
studiind toată istoriografia legată de
ge i, a ajuns la datele despre
masage i, care l-au condus la
urmaşii lor, popula ia punjabi.
Herodot a scris despre masage ii
din Asia
Primele atestări ale tribului
masage ilor în Asia le găsim la
Herodot: “Caucazul formează
barierea par ilor (neam scitic - n.r.)
dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi
înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere
imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se
pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau
masage ii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească
cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva
masage ilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost
nimicită, iar Cirus, decapitat.

46
Teoria se verifică pe internet
Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet.
Pentru lămurire, propunem un exerci iu: cititorul poate
alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dic ionarul
online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin
internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de
cuvinte comune. Arătăm câteva dintre cele pe care le
credem de origine latină. O să observa i că sunetele sunt
aproape identice, iar în elesurile sunt absolut la fel. La o
privire mai atentă pare un fel de aromână.

47
Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul
(Peştera Liliecilor)
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, aflata in purtarea de
grija a maicilor de la Manastirea Bistrita - judetul Valcea,
ocupa un loc particular printre celelalte pesteri din tara
noastra. Numele acesteia nu vine de la locul de nevointa al
sfantului, ci de la faptul ca aici se adaposteau, in vreme de
necaz, Sfintele sale Moaste.
Aspectelor naturale, ca
pozitia intre stanci
abrupte, drumul greu
accesibil si intrarea
caracteristica, se adauga
si importantul rol avut in
istoria poporului roman,
impletindu-si existenta
cu viata stramosilor
nostri. Chiar in prima
atestare documentara, ea
apare ca loc de adapost
si refugiu in fata urgiilor
revarsate peste glia strabuna.
La inceput, vatra de sihastrie a pustnicilor de pe Valea
Bistritei, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul devine, in
a doua jumatate a secolului al XV-lea, salvatoarea

48
tezaurului si a locuitorilor sfintei manastiri fondate de
boierii Craiovesti.
Galeriile intunecoase rasfirate inlauntru ei, amenajate cu
multa iscusinta de calugarii bistriteni, devin cele mai sigure
tainite pentru comorile de arta, documente ctitoricesti si
voievodale, creatii culturale si de spiritualitate ortodoxa.
Fara ea, "multe dintre comorile pastrate s-ar fi risipit ca
cele din alte manastiri”, afirma Alexandru Odobescu.
De-a lungul istoriei, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul
ocroteste viata unor personalitati ilustre si ofera spatiu de
pustnicie pentru numerosi calugari, retrasi in acea
singuratate, unde practicau asceza monahala si creau
valoroase opere culturale, iar in bisericutele din stanca,
oficiau sfintele slujbe pentru folosul intregii omeniri.

49
Mai presus de orice, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul
evoca un fragment din zbuciumata istorie a poporului
roman, care a infruntat obstacolele si a biruit greutatile,
strabatand cu intelepciune si darzenie drumul vietii, desi
uneori a fost mai prapastios decat cel care urca peste stanci
spre Pestera.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - de-a lungul
istoriei
Potrivit unei traditii
consemnate de
arhimandritul Chiriac
Ramniceanu, Pestera
Sfantului Grigorie
Decapolitul a fost
descoperita de "un
cioban vanator, mai
inainte de a fi fost zidita sfanta Manastire Bistrita”.
Cunoscuta din vechime, documentar este mentionata abia
la inceputul secolului al XVII-lea. De atunci si pana astazi,
numerosi oameni de stiinta si cultura au facut interesante
comunicari despre acest spatiu subteran, bogat in
evenimente istorice si trairi spirituale, apartinand
stramosilor nostri.
Primul care vorbeste despre Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul este mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat aici
din egumena de la Manastirea Dealu, fiind constrans de

50
evenimentele provocate de navalirea in Tara Romaneasca a
principelui Transilvaniei Gabriel Bathory (1608-1613), la
finele anului 1610.
In Cronica sa, citim: "Iar noi, orfani de domn, in spelunci si
munti, cum zice Pavel, si in gaurile pamantului
ascunzandu-ne, temandu-ne de infatisarea lui Bathory
Gabor; lipsiti, apasati, maltratati, asteptand vreme de bace,
daca va fi voia lui Dumnezeu; stapaniti deci de aceste
lipsuri grozave si luptandu-ne cu ele, mergand din loc in
loc si intorcandu-ne, am venit in Manastirea zisa Bistrita,
unde afland o pestera foarte mare, in care nu puteau
patrunde vrajmasii.”
La mijlocul secolului al
XVII-lea, pestera este
vizitata de arhidiaconul
Paul de Alep. In opera
sa, conceputa cu ocazia
calatoriei sale, ca
insotitor al patriarhului
Macarie al Antiohiei prin Tara Romaneasca, scrie: "Cand
ne-am urcat sa vedem acea pestera, ne-am suit pe o singura
poteca, unul cate unul, pe un urcus greu, avand in dreapta
noastra o prapastie inspaimantatoare pana jos la albia
raului. Din aceasta cauza, pe cea mai mare parte a
drumului, ei pun alustrade prinse din copac in copac. Am
ajuns la acel loc cu mare greutate si cu multa osteneala.

51
De la povarnisul dealului pana la pestera, cam cat o
aruncatura de piatra, sunt niste scanduri lungi si inguste ca
de podet, slujind drept balustrade; cand se tem de vreo
primejdie, le ridica. Si aici stau in siguranta, ca nici chiar
dracii nu-si pot face drum la ei.
La poarta sunt doua ferestruici de fier, prin care am patruns
ca animalele, in patru labe; si am continuat sa inaintam de-
a lungul tunelului, unul cate unul, la lumina tortelor, pana
ce eram aproape morti de oboseala. In sfarsit, am iesit intr-
un loc intins si neted, unde am cercetat cu evlavie biserica
cladita intr-o mare infundatura ce comunica cu exteriorul,
si alaturi de ea este o chilie curata, locuita intotdeauna de
un calugar.
Langa biserica, la rasarit, este o alta infundatura mare, care
comunica cu exteriorul si cu valea, unde, dupa cum se
spune, numai in zori patrunde o raza de soare. In pestera
este un izvor cu apa limpede, care curge mereu din plin.
Acest loc nu are nimic de jur imprejur, ci numai un munte
inalt si rapos, care se ridica dincolo de rau.”
Calatorul antiohian mai precizeaza ca, in vremuri de
primejdie, domnitorul tarii trimite aici sotia si avutiile sale,
iar aprovizionarea se face prin deschizatura dinspre Cheile
Bistritei, cu ajutorul unui scripet.
Ajuns mitropolit al Tarii Romanesti, Neofit I Cretanul
(1738-1753), intreprinde doua calatorii pastorale prin tara,

52
in anii 1746 si 1747, vizitand si Eparhia Ramnicului. Ierarh
cu multiple preocupari culturale, redacteaza, in drumul sau
un interesant "Jurnal”, care cuprinde valoroase insemnari
despre monumente si localitati, precum si numeroase
inscriptii si pisanii bisericesti.
In prima sa calatorie, mitropolitul ajunge si la Pestera
Sfantului Grigorie Decapolitul, despre care noteaza: "Mai
sus putin de manastire, ca la un sfert de ora, si tot pe malul
drept al raului Bistrita, ce curge de la miazanoapte la
miazazi, se afla o pestera foarte sigura, in care am intrat si
noi, si ne-am minunat; fiindca intrarea ei este intr-un loc
rapos, si inlauntru nu poate intra cineva decat plecandu-se;
apoi la vreo doi stangeni de asemenea intrare, se intalneste
o poarta de fier, si la alti cinci stangeni alta poarta de fier.
Mergand insa cineva si mai inlauntru, afla lumina si atata
spatiu ca ar putea sa incape peste doua mii de oameni. Aici
se afla inlauntru si doua biserici si izvor de apa, sezand si
un ieromonah pentru serviciul divin. Si ca sa zic pe scurt,
aceasta pestera este o fortificatie pentru locuitorii de
acolo.”
In anul 1769, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este
mentionata intr-un hrisov emis de Grigorie III Ghica
(1763-1769), voievodul Tarii Romanesti. Izbucnind
razboiul ruso-turc (1768-1774), egumenul de la Manastirea
Bistrita, ieromonahul Grigorie (1768-1774), ascunde in

53
pestera moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, pentru a
nu fi profanate sau rapite.
Tara Romaneasca intrase sub stapanirea beligerantilor, iar
manastirile erau jefuite. Din aceasta cauza, la 12
septembrie, domnitorul imputerniceste conducerea
manastirii sa caute "in tara” patru oameni de incredere spre
"a-i randui paza la pestera, unde se afla Sfintele Moaste ale
Sfantului Cuvios Parinte Grigorie Decapolitul”.
Tot in secolul al XVIII-lea, pestera este mentionata in
"Genealogia Cantacuzinilor”. Redactorul ei, banul Mihai
Cantacuzino, tratand despre fondarea Manastirii Bistrita,
relateaza ca este zidita la "poalele unui munte inalt, in care
munte este o pestera foarte ciudata. Are intr-insa trei
garliciuri, si toate razbat intr-o larga spartura in coasta
muntelui, la care loc se lumineaza pestera. Dar a intra sau a
iesi pe la acea spartura nu se poate, pentru ca in toate
partile, si in sus si in jos, este rapa, ca si cum ar fi muntele
intr-adins taiat, si impotriva sparturii este alt munte rapos,
printre care munti curge apa Bistritei, cazand din piatra in
piatra, are o vedere frumoasa si face un sunet nostim. In
maidanul acelei sparturi, pot incapea ca la saptezeci de
oameni. Sunt doua odai si doua paraclise in pestera, in
care, dupa ce banul Barbu Basarab a imbatranit, s-a
calugarit si acolo a schivnicit pana la moartea sa.”

54
Un mare carturar al monahismului romanesc, ieromonahul
Dionisie Eclesiarhul, cunoscut in istoria culturii nationale
ca poliglot, miniaturist, caligraf si cronicar, a lasat
posteritatii o imagine ilustrata a Pesterii Sfantului Grigorie
Decapolitul.
Volumul al II-lea de acte si hrisoave din arhiva pastrata in
Manastirea Bistrita, redactat in anul 1796, cuprinde si un
document referitor la "mile si scutiri" domnesti privind
"Schitul Pestera"; caligrafiat artistic, frontispiciul actului
voievodal este ornamentat cu peisajul pesterean, surprins
de pe stanca malului opus al raului.
Se observa o scara de lemn prevazuta cu un mecanism care
permitea ridicarea ei in caz de pericol; usa de fier; Biserica
Sfintii Arhangheli, imaginata cu turla, desigur interventia
miniaturistului pentru a indica locasul de cult; o chilie,
separata de biserica, in a carei apropiere se afla un
dispozitiv, asemanator unui fus de put cu roata, de care
atarna o funie si o galeata. Cu ajutorul acestei instalatii
scoteau calugarii apa din albia Bistritei si ridicau diferite
materiale, metoda practicata pana in secolul al XX-lea de
monahii Manastirilor de la Meteora, din Tesalia. Stancile
din jurul pesterii sunt acoperite cu brazi si tufisuri, printre
care zboara pasari si misuna serpi.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul apare si intr-un
document din 7 aprilie 1797, prin care domnitorul

55
Alexandru Ipsilanti (1796-1797) miluieste sihastria de aici,
dupa exemplul inaintasilor sai. Printre altele, se spune:
"Fiindca Schitul Bistrita din Valcea, ce este in pestera de
50 de stanjeni, la care este hramul Sfintilor Arhangheli,
unde locuiesc parinti sihastrii, cu un trai foarte greu, apa o
trag acolo sus din paraul de jos, de 80 de stangeni”, este
scutit de "dijmarit 50 de stupi, 50 de oi, si sa ia anual din
vama judetului 50 de taleri; sa mai ia 20 de taleri anual de
la vinarici si sa tina doi oameni scutiti".
In secolul al XIX-lea, Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul trece in literatura. In anul 1842, poetul Grigore
Alexandrescu (1810-1888) intreprinde, impreuna cu Ion
Ghica (1817-1897), o calatorie prin tara, pentru vizitarea
monumentelor istorice si naturale, printre care si
Manastirea Bistrita.
Condusi la pestera de un calugar varstnic, scriitorul
relateaza: "Ne trebui mai mult de un ceas pana sa ajungem,
poteca era stramta, inainte si in dreapta prapastii, in vale
raul ce poarta numele manastirii, impotriva stanci rapoase
si goale, si in stanga pestera, in care intraram pe branci ca
intr-o vizuine, cu toate ca inlauntru e destul de larga.
Fiecare dintre noi tinea cate o faclie aprinsa. Inlauntru
pesterii sunt doua mici altare in fata prapastiei."
Poposind la Manastirea Bistrita in anul 1858, scriitorul
Alexandru Pelimon (1822-1881), cunoscut pentru

56
calatoriile sale, este condus de ieromonahul Roman la
monumentele din zona: Manastirea Bistrita, Schitul
Papusa, Cheile Bistritei si Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul.
Lucrarea sa, "Impresiunii de calatorie in Romania”, reda
sugestiv excursia la pestera, relatand: "Ne urcaram pe
poteci pana la braul dealului situat la capatul manastirii si
ajunseram la gura grotei, care are la intrare-i o portita. Aici
gasiram mai multi vizitatori care, ca si noi, tocmai intrau.
Aprinseram mai multe faclii si ne puseram a parcurge prin
toate partile si a cerceta deosebitele stanci boltite in piatra,
unde domnea tot acel intunerec care fu in grota cea de la
Dambovita. Forma insa a acestei de aici este altfel, precum
si pamantul de o alta natura.
Stalactite lipsesc sau sunt foarte putine si neinsemnate,
inlauntrul grotei se afla acel intunerec si o nespusa
umiditate. Se gasesc doua mici paraclise zidite inlauntrul
ei, si un mic raulet care izvoraste si se pierde prin atatea
invartituri si deosebitele canaluri formate de natura.
Intr-o parte mai cu seama, bolta lua, din cauza umiditatii,
un desen foarte admirabil, parca ar fi construita toata dintr-
o marmura cu vinetele; si mii de lilieci, atarnati unii de altii
ca niste ciucuri si agatati de colturile boltilor si prin toate
unghiurile, incepura a zbura imprejurul nostru, indata ce
patrunsera la ei lumina facliilor.

57
Admiraram mult aceasta minune si, dupa ce trecuram de
cate doua ori prin fiecare parte sau prin fiece boltitura,
iesiram cu totii dintr-insa si traseram in urma noastra
portita de la intrare. Ne coboraram iarasi pe acele
drumulete facute in piatra sau potecile pe unde suisem,
pana ajunseram dinaintea unor stanci mari aruncate de
timpuri in mijlocul apelor.”
Primele date istorice despre Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul provin de la cercetatorul Alexandru Odobescu
(1834-1895), apreciatul initiator al studiilor arheologice din
tara noastra. Avand misiuni stiintifice, vine de trei ori la
Bistrita, intre anii 1858-1861. In 1860, imputernicit de
Ministerul Cultelor si Instructiunilor Publice, descrie si
catalogheaza toate obiectele de patrimoniu cultural si
artistic din manastirile judetelor Arges si Valcea.
Atunci viziteaza si pestera, despre care spune: "In dosul
manastirii, dar sus pe rapa si la un loc mai putin accesibil,
este o pestera, in care se intra de-a buselea, printr-o
crapatura ingusta; indata insa pestera se largeste, formand
bolti inalte si uneori suprapuse cu felurite accidente de
teren, cu scurgeri impietrite si chiar cu o cisterna fireasca
in fundul unei cavitati.
Aici, din vremi nememorate, au locuit pustnici; aici s-au
pastrat in vechime Moastele Sfantului Grigorie
Decapolitul; aici, in sfarsit, s-au pus la adapost, in timpuri

58
de jafuri si de invazii, obiectele de pret ale manastirii, astfel
incat astazi gasim la Bistrita mai multe odoare si carti vechi
decat in alte manastiri.
Osebit de traditie insa nu avem alta mai veche marturisire
despre locuirea acestei pesteri, decat capela ce s-a zidit la
anul 1637, de catre mitropolitul tarii Teofil, sub patronajul
Sfintilor Voievozi, la un loc unde pestera se deschide la
lumina printr-o gura larga, drept deasupra unei rape inalte
ce da perpendicular in rau. Aceasta capela s-a daramat, si
in locu-i s-a facut alta care poarta urmatoarea inscriptie, ce
se gaseste inca acolo pe o piatra sapata cu multa
inexperienta de sculptura si de stil:

59
"Aceasta sfanta biserica este zidita de mitropolitul Teofil la
leat 7145, si ramaind la pustiire si de tot la risipire; iar la
leat 7245, robul lui Dumnezeu Macarie ieromonahul o a
dres mai de iznoava prefacut.. si a parintilor Rafail
Ieromonahul si Ivana vesnica pomenire. Am scris eu,
Macarie ieromonahul, la 1732, iunie 3.”
Pe la anul 1828 a ars si aceasta bisericuta cu chiliile ce se
facuse alaturi, si in care locuia schivnicul Ilarion, cel din
urma calugar pesterean; de atunci s-a mai reparat numai
capela de piatra, invelindu-se cu sindrila, si s-a zugravit pe
la anul 1831, dar acum a ramas si ea cu totul pustie. Nici
chiliile, nici scripetul, pe care se ridica in vechime sicriul
Sfantului Grigorie si celelalte odoare, nu mai exista.
Vechea credinta traditionala, ce privea acea sfintita pestera
ca o protectoare a manastirii din vale, a pierit impreuna cu
nevoia de refugiu si cu frica urgiilor din timpurile barbare;
pestera, cu intunecimile ei misterioase, cu boltile-i locuite
de mii de lilieci, a ramas numai ca o curiozitate pitoreasca
pentru vizitatorii localitatii; dar pentru arheolog ea
pastreaza inca multe pretioase amintiri; fara ea, poate ne-ar
fi astazi greu a constata prin obiecte existente, vechi relatii
si insemnate producte ce dovedesc cultura strabunilor
nostri". Pe langa cele doua biserici din Pestera, Alexandru
Odobescu mentioneaza si "locul unde voia Stirbei sa faca
inca una".

60
Contemporan cu Alexandru Odobescu, francezul Lancelot,
pasionat calator, viziteaza Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul in anul 1860; el consemneaza unele relatari ale
localnicilor, potrivit carora, niste vanatori indrazneti,
urmarind o ursoaica, au patruns in pestera, transformand-o
in adapost.
Ulterior, "pestera a fost locuita, in vremile vechi si uitate,
de pustnicii de prin aceste parti, si se poate admite chiar ca,
ea sa fi fost locuita, cu mult mai inainte de oameni
preistorici, de asa numitii locuitori ai pesterilor".
In continuare, el mentioneaza "ruinele a doua paraclise,
unul zidit, avand si chilii imprejur, si altul sapat in piatra",
iar "calugarii asceti, care locuiau in acel mic schit, scoteau
apa cu urciorul legat de funie, din apa Bistritei care trece
prin fundul acestei prapastii."
De asemenea, autorul mai precizeaza ca: "in vremuri de
grea cumpana, de navaliri dusmane, de urgie si de jafuri, de
sabie si foc, aici se ascundeau calugarii de la Manastirea
Bistrita, cu odoarele pretioase, cu actele si documentele, cu
cartile si manuscrisele Manastirii", dar acum "totul este in
ruina. Pestera nu mai este astazi locuita de oameni."
Invatatul arhimandrit Ghenadie Enaceanu, publicand in
anul 1876 "Notele de calatorie ale mitropolitului Neofit I”,
reda si cateva informatii despre Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul, asa cum arata atunci: "In aceasta pestera,

61
astazi se afla numai usa de fier cea dintai, a doua lipseste.
Inlauntru se mai afla o bisericuta si chilia unui ascet care,
murind mai in anii trecuti, s-a inmormantat langa chilia sa.
Bisericuta, desi in stare de ruina, reprezinta antichitate, si
poate sa fie tot aceea vazuta de mitropolitul Neofit; chilia
este insa o constructie cu totul moderna. Atat bisericuta cat
si chilia sunt expuse la soare, intr-un loc foarte rapos, iar
calea ce conduce aici este pe sub pamant."
Ales episcop al Ramnicului, Ghenadie Enaceanu
desfasoara o vasta activitate pastorala, cercetand parohiile
si manastirile din eparhia sa; in anul 1890 se afla la
Manastirea Bistrita. In lucrarea sa, "Vizite canonice”,
relateaza ca: "In muntele dinspre miazanoapte sus si in
paralel cu albia Bistritei este o pestera veche, unde s-a
pastrat la vremi Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul,
care pestera se compune dintr-o sala lunga si inalta, avand
lumina prin crapaturile stancilor, cu o intrare larga numai
de un metru patrat. in gura are tocul si usa ferecate in fier.
Astazi a ajuns adapostul liliecilor care, ziua in numar
enorm de mare, stau atarnati unul de altul ca niste
candelabre si de peretele ce compune tavanul pesterii, iar
noaptea, umplu spatiul dimprejur, culegand nictiridele de
tot felul."
La sfarsitul secolului al XIX-lea, pestera este vizitata de
scriitorul si publicistul Alexandru Vlahuta (1858-1919)
care face o calatorie prin tara. Impresiile culese le publica

62
in anul 1901 sub titlul "Romania pitoreasca”, unde scrie
despre pestera urmatoarele: "Chiar din spatele manastirii
intri in Cheile Bistritei, in lumea prapastiilor si valtorilor:
tot muntele e crapat de sus pana jos, si pe fundul acestei
taieturi, intre inaltii pereti de piatra, s-azvarle Bistrita,
vijelios batandu-si apele de stanci, c-un zgomot asurzitor.
In peretele din dreapta, la o inaltime ametitoare, deasupra
torentului se deschide Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul. O potecuta cu trepte scqbite in piatra te duce
de-a lungul cheilor, pe sub creasta muntelui, la gura unei
vizuini inguste, prin care de abia te strecori si mergi taras
prin intunerec ca vreo zece pasi pana dai sub o bolta inalta
care primeste putina lumina de afara prin crapaturile
peretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfarmituri de piatra
in tinda pesterii, la paraclisul Sfantului Grigorie; de aici se
despart doua hrube adanci, intunecoase; una "a liliecilor",
unde intr-adevar huzuresc acesti zburatori ai noptii ca in
propriul lor domeniu, alta "a chiliei", care te suie prin tot
felul de cotituri la o chilioara parasita, cu icoane sterse, cu
pereti afumati, acoperiti de vechi pisanii - urmele
pustnicilor care, retrasi de lume, si-au inchis viata de
bunavoie in tainitele acestea umede si intunecoase."
Episcopul Atanasie Mironescu al Ramnicului (1898-1909),
cu ocazia participarii la hramul din 1903 al Manastirii
Bistrita, viziteaza Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul.
Reporterul insotitor prezinta in paginile revistei "Cuvantul

63
Adevarului" impresii din aceasta excursie: "Spre nord de
manastire, pe malul drept al albiei se ridica Muntele
Bistrita, pe care serpuieste o carare ce duce la pestera.
Suisul e greoi. De la un loc, cararea se pogoara pe un
povarnis prapastios repede spre gura pesterii. La capatul
cararii, o scara de fier bine fixata ajuta coborarea.
La intrare, o usa captusita cu fier, asezata in tocuri groase
de stejar si intarite in stanca, infatiseaza vizitatorului, deja
tulburat de inaltimile fioroase din trecere, o deschizatura
intunecoasa sub stanci. Treci apoi intr-o intrare mai joasa
de un stat de om, asa ca pentru a inainta trebuie pe unele
locuri sa-ti incovi mult corpul.
Strans de stanci intr-un spatiu asa de mic, o icoana de
nimicnicie ti se infatiseaza in minte, si o infiorare
zguduitoare te cuprinde, si cand ai pierdut nadejdea de a da
de sfarsitul acestei intrari subpamantene, deodata napraznic
spatiul se largeste si se inalta infatisand privirii incaperi
indemanatice, locuinte ale unor fiinte fantastice din
pestera."
Tot de la inceputul secolului se pastreaza o descriere a
pesterii, datorita protoiereului Meletie Rautu, inclusa in
lucrarea sa "Monografia eclesiastica a judetului Valcea”,
tiparita in anul 1908, unde citim: "Pe coasta muntelui din
stanga raului Bistrita, pe o poteca mai mult sau mai putin
practicabila, pe unde o singura greseala de pas te arunca in

64
prapastia matcii, dupa un sfert de ora de obositor urcus, te
trezesti in fata unui prag de stanca, si pe o scara de fier te
pogori intr-un fel de anticamera cu o latura deschisa
deasupra prapastiei, de unde spre stanga te strecori mai
mult pe branci, pe un garliciu cu peretii lustruiti de coatele
si, soldurile milioanelor de locuitori din toate veacurile,
pana ajungi la o usa stramta de stejar captusita cu placi de
fier.
Mai departe mergi prin intortocheatele galerii in fundul
carora gasesti o biserica in miniatura, sapata in peretii
grotei, in care se mai pastreaza urmele chipurilor zugravite
si ale sfintelor impartiri, precum si mica ascunzatoare din
dreapta tamplei. In aceasta pestera si, indeosebi, in aceasta
bisericuta, de foarte multe ori s-au ascuns si pastrat
Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, toate odoarele
sfintite si tot avutul transportabil al sfintei Manastiri
Bistrita.
Insa mana sacrilega a celor de neam bun, dar rau obisnuiti,
n-a crutat nici aceste sfinte locuri, caci nu e chip de sfant,
nici colt de lature, pe care sa nu vezi sute si mii de iscalituri
ale acelora care prin acte de tot felul vor sa-si eternizeze
numele."
De asemenea, autorul spune ca pestera este "o catacomba
minunata, care permite omului a se plimba ceasuri intregi
prin interiorul muntilor, si care a oferit loc de adapost sigur
oamenilor si sfintelor odoare amenintate la vremi vitrege

65
de furia dusmanilor lacomi de sange crestinesc si nesatiosi
de avutii romanesti."
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - cararuia spre
pestera si intrarea in aceasta
Spre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul se pleaca din
Manastirea Bistrita. In partea vestica a ansamblului
arhitectonic, cateva coloane de piatra cioplita prefateaza
gangul deasupra caruia se inalta monumentala clopotnita.
Trecerea pe sub clopotnita conduce in exterior, unde o
admirabila perspectiva se deschide spre Muntele Bistrita, la
poalele caruia domina castani seculari care, potrivit
traditiei, au fost plantati de insusi Sfantul Nicodim de la
Tismana (+1406), in secolul al XIV-lea, cand a venit sa
cerceteze sihastrii adapostiti prin pesterile invecinate.
Astazi, urcarea spre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul
este mult mai usoara si placuta. La data de 19 septembrie
1940 a inceput construirea actualei poteci, sapata in stanca
sau nivelata unde a permis terenul. De-a lungul ei,
balustradele impiedica prabusirea in prapastiile adanci ale
defileului din Cheile Bistritei.
Conditiile actuale permit vizitatorului sa admire natura
inconjuratoare, cu frumuseti si forme fantastice, mai ales ca
"nici o zona nu se impune in relief cu atata personalitate,
nu imprima peisajului vigoare si farmec ca rocile

66
calcaroase", cum afirma un mare cunoscator al
frumusetilor patriei noastre.
In fata deschiderii inguste si joase, care duce spre o lume
subterana, necunoscuta, in sufletul fiecaruia se nasc
sentimente si emotii greu de exprimat; traite intim,
marturisite sau redate in scris, amintesc de arhidiaconul
Paul de Alep care recunoaste ca: "Nu ne venea sa dam
crezare simturilor noastre cand am iesit la lumina zilei si
ne-am coborat din nou la manastire."
Chiar la intrare, impresioneaza usa, pavaza contra
nepoftitilor. In vechime, cand pestera adapostea numeroase
obiecte artistice si culturale de valoare inestimabila,
intrarea era foarte bine pazita. La mijlocul secolului al
XVII-lea, mitropolitul Neofit I mentioneaza doua usi. El
scrie: "La vreo doi stanjeni de la intrare se intalneste o
poarta de fier, si la alti cinci stanjeni, alta poarta de fier."
Peste o suta de ani, Alexandru Pelimon relata ca "la gura
grotei" se afla "o portita", despre care, francezul Lancelot
zice ca era "usa ferecata cu fier". Ghenadie Enaceanu, cu
ocazia vizitei din anul 1890, spune ca: "La gura, are tocul
si usa ferecate in fier."
In anul 1903, o descriere mai amanuntita face episcopul
Atanasie Mironescu, consemnand ca, "la intrarea in
pestera, o usa captusita cu fier, asezata in tocuri groase de
stejar si intarite in stanca, infatiseaza vizitatorului, deja

67
tulburat de inaltimile fioroase din trecere, o deschizatura
intunecoasa sub stanci."
Relatare asemanatoare aflam si la protoiereul Meletie
Rautu, care mentioneaza "o usa stramta de stejar, captusita
cu placi de fier". Un locuitor al Bistritei, Baranguta
Damian, povesteste ca usa respectiva a fost azvarlita de un
raufacator in albia raului, unde a stat mult timp, apoi a
disparut. Ulterior a fost confectionata usa actuala din tevi
metalice, cu o cruce de fier aplicata, montata intr-un toc
solid, fixat intre stanci. In vechime, pentru asigurarea pazei
din launtru, usile erau baricadate prin interior cu bare mari
de lemn.
Arhidiaconul Paul Alep este primul care descrie "intrarea
anevoioasa" in pestera. Unii au numit-o "un fel de
anticamera, cu o lature deschisa deasupra prapastiei"; altii,
"un tunel foarte jos, care nu-ti permite mersul normal, ci
numai foarte aplecat".
Mitropolitul Neofit I precizeaza ca "intrarea ei este intr-un
loc rapos", unde nu poate patrunde "cineva, decat
aplecandu-se", iar Grigore Alexandrescu spune ca
"intraram pe branci ca intr-o vizuina". Alexandru
Odobescu scrie ca "se intra de-a buselea printr-o crapatura
ingusta", iar in Romania pitoreascacitim ca e o intrare
ingusta, "prin care de-abia te strecori, si mergi taras prin
intuneric ca vreo zece pasi".

68
Impresii asemanatoare au si ierarhii ramniceani. Episcopul
Ghenadie vedea "o intrare larga numai de un metru patrat",
iar episcopul Atanasie, "o intrare mai joasa de un stat de
om, asa ca, pentru a intra, trebuie, pe unele locuri, sa-ti
incovoi mult corpul".
Emotiile traite de unul dintre insotitorii ultimului arhiereu
mentionat sunt redate admirabil, prin cuvintele: "Strans de
stanci intr-un spatiu asa de mic, o icoana de nimicnicie ti se
infatiseaza in minte si o infiorare zguduitoare te cuprinde,
si cand ai pierdut nadejdea de a da de sfarsitul acestei
intrari subpamantene, deodata spatiul se largeste si se
inalta, infatisand privirii incaperi indemanatice, locuinte ale
unor fiinte fantastice din pestera."
Strabatand anevoios, in prezent ca in trecut, culoarul scund
si ingust, lung de aproximativ 30 de metri, "aplecat de
spate pana ajunge gura la genunchi", cum scrie
istoriograful Aurelian Sacerdoteanu, vizitatorul patrunde in
"Sala Mare" a Pesterii Sfantului Grigore Decapolitul.
Acelasi autor afirma ca: "inlauntru, adancul intunecat se
mareste si vagaunile misterioase se despart in mai multe
parti. Unite toate, la inceput formeaza o imensa catedrala
deschisa spre rasarit".
Impresie asemanatoare i-a sugerat interiorul subteran si
savantului Alexandru Odobescu care scrie: "Indata insa
aceea pestera se largeste, formand bolti inalte si uneori

69
suprapuse." Pentru iluminat, se foloseau lumanari, cum
relateaza Grigore Alexandrescu: "Fiecare dintre noi tinem
cate o faclie aprinsa."
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - interiorul
pesterii
Pestera Sfantului
Grigorie Decapolitul
este situata in creasta
calcaroasa a Muntilor
Capatanii. Arhimandritul
Chiriac Ramniceanu
scrie ca, pestera "s-a
aflat inca din vechime,
facuta de Dumnezeu". Cert este ca, de-a lungul mileniilor,
apele Bistritei au daltuit-o in stanca, la altitudinea de 850
metri.
Raportata la alte pesteri
din tara noastra, este
relativ mica, de 250 de
metri lungime; nu are
stalactite, nici
stalagmite, acele
minunatii subpamantene,
care atrag si farmeca
turistii. Se stie ca unele pesteri au fost numite chiar dupa
aceste capodopere naturale, ca cea a "Pagodelor" din

70
carstul Buila-Vanturarita, sau altele, inlauntrul carora,
cercetatorii au descoperit "catedrale", "domuri", "biserici",
"altare", "amvoane", ori sali ale "minunilor", ale "tacerii",
sau "lumea framantata", "morminte" etc.
Pestera Sfantului
Grigorie Decapolitul
ofera toate acestea in
realitate, anume: doua
bisericute, adevarate
bijuterii ale artei
religioase medievale,
unde s-au inchinat
voievozi si ierarhi, calugari si multime de credinciosi, iar la
sfintele altare au liturghisit ieroschimonahi iubitori de
liniste si sfintenie,
transfomand pestera intr-
o adevarata "sala a
tacerii" spirituale, cum
scrie Parintele Dumitru
Balasa: "Exista un loc de
profunda meditatie, unde
in noapte perpetua se
zamislesc ganduri curate de viata si cultura bisericeasca".
Din "amvoanele" bisericutelor s-a vestit Evanghelia
Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iar mormintele unor
sihastrii pestereni se pastreaza tainic prin ungherele
intunecate ale acestui spatiu subteran.

71
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul prezinta o
importanta deosebit de mare si prin elementele sale
istorice, prin completarile si functionalitatile atribuite ei de
catre om, caz aproape unic in tara noastra.
Interiorul Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul se
viziteaza fara dificultati. Culoarul de patrundere conduce
intr-o "galerie principala”, asemenea unei sali spatioase.
Inaintea unei "scari”, cam la 10 metri, se afla o "lespede
suspendata”; de pe ea se ajunge intr-un "culoar infundat”,
reprezentand "etajul superior” al pesterii. Din "galeria
principala”, se urca un mic "prag” si se patrunde intr-un
"culoar”, unde se gaseste "izvorul” - doua mici fire de apa.
Punctele de atractie ale Pesterii Sfantului Grigorie
Decapolitul, in jurul carora s-a desfasurat o vasta activitate
culturala si spirituala cu rezonante istorie, sunt cele doua
bisericute. Din "galeria principala”, culoarul stang, duce in
directia vestica, unde este situata "Bisericuta Ovidenia”, si
tot in acel punct, o scara coboara spre est, catre
"deschizatura mare” a pesterii, unde este amplasata
"Bisericuta Sfintii Arhangheli”.
Dechiderea, numita "Fereastra Pesterii", aflata la 30 de
metri deasupra albiei raului Bistrita, permite patrunderea
luminei zilei si chiar a razelor soarelui, care incalzesc si
lumineaza o parte a spatiului.

72
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - vechimea
monumentelor din pestera
Potrivit opiniilor emise de unii specialisti in domeniul
istoriei nationale si bisericesti, in Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul exista un locas de cult mult mai vechi decat
cele de astazi. Virgil Draghiceanu presupune ca aici a luat
fiinta una dintre cele mai vechi asezari bisericesti de la noi
din tara, care ar coincide cu "inceputurile vietii noastre
nationale si bisericesti", iar parintele Dumitru Balasa
considera ca: "Sihastrii olteni au ridicat din timpuri
necunoscute un altar de inchinaciune in aceasta pestera."
Ideea o gasim chiar in secolul al XVII-lea la arhidiaconul
Paul de Alep care, referindu-se la inceputurile Manastirii
Bistrita, scria: "Originea intemeierii sale este aceasta: un
vechi pustnic, deosebit prin virtutile sale, a gasit in varful
acestui munte care se ridica dinspre miaza-noapte,
deasupra manastirii, gura unei pesteri si, cu indemanare si
staruinta, a deschis poteci care duceau acolo si a facut in
pestera o biserica spre slava Sfantului Mihail."
Pe temeiul afirmatiilor mentionate, se poate sustine ca
primul altar crestin a fost zidit in "fereastra pesterii", unde
pustnicii aveau unele conditii mai bune, datorita luminii si
aerului curat. Semnificativ este si faptul ca, in naosul
Bisericutei Sfintii Arhangheli, pe peretele nordic, langa
catapeteasma, este zugravit chipul Sfantului Mare Mucenic

73
Procopie care ne aminteste, potrivit traditiei, de un vechi
schit, anterior secolului al XV-lea. N-ar fi exclus ca
relatarea lui Paul de Alep sa priveasca tocmai acel schit.
Odata insa cu noua organizare a monahismului ortodox
roman, realizata de Sfantul Nicodim de la Tismana in
secolul al XIV-lea, pestera isi pierde din importanta ca
centru pustnicesc. Sihastrii o parasesc si zidesc in
apropierea ei Bisericuta cu hramul Schimbarea la Fata, sub
influenta curentului isihast adus de la Sfantul Munte Athos,
iar schitul din pestera s-a ruinat odata cu trecerea anilor.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - pictorii
bisericutelor
Daca numele fondatorilor bisericutelor din Pestera
Sfantului Grigorie Decapolitul pot fi stabilite pe temeiul
documentelor, identificarea pictorilor care au zugravit
sfintele locasuri ridica numeroase dificultati.
In perioada cand a fost construita Biserica Ovidenia, la
Manastirea Bistrita activa renumita echipa de zugravi,
formata din Dobromir si ucenicii sai, Dumitru si Chirtop.
De la ei, au invatat arta picturii chiar unii dintre monahii
bistriteni, ajungand la inalte nivele de perfectiune.
Este suficient a semnala existenta celor doua "icoane
imparatesti", pastrate in pronaosul bisericii mari, realizate
la inceputul secolului al XVI-lea, opere remarcabile

74
apartinand unui maestru anonim. De asemenea,
impodobirea unui Tetraevanghel, donat de postelnicul
Marcea in 1519, sau Tetraevanghelul scris din porunca
egumenului Misail ieromonahul in 1537, sau impodobirea
Evangheliarul slavon, tiparit in 1512 de ieromonahul
Macarie si descoperit in fondul de carte veche din
Manastiriea Bistrita; toate acestea dovedesc activitatea
unor pictori si miniaturisti, formati sub indrumarea unui
mare artist, stapan pe arta desenului si a culorii.
Bisericuta Sfintii Arhangheli a fost pictata in trei randuri.
Profesorul Valentin Saca relateaza ca, "in extrema nordica
a zonei mediane a absidei altarului, o spartura existenta in
zid a dat la iveala trei straturi de pictura cu decor
geometrico-floral asemanator". Primul strat de pictura
dateaza din secolul al XVII-lea, contemporan cu edificarea
locasului, fiind realizat de un autor necunoscut.
In decursul timpului, pictura din Biserica Sfintii
Arhangheli a suferit anumite refaceri sau retusuri. Prima
interventie are loc in anii 1781-1782, potrivit datei din
inscriptia iui "Daniil ot Pestera": 7290. Nici autorul
interventiei picturale nu este cunoscut.
In zona, activa atunci zugravul "popa Ioan"; de la el se
pastreaza o icoana cu Sfantul Grigorie Decapolitul in
Biserica din Ciorobesti, realizata in anul 1775. Probabil
este "Efrem zugravul", care picteaza in 1779 Biserica

75
Schitului 44 de Izvoare din Pietreni, ctitoria ieromonahului
Stefan, egumenul Bistritei. Si acolo, ca la Sfintii
Arhangheli, alaturi de Stefan egumenul se afla si Grigorie
proegumenul.
A doua revenire asupra picturii are loc in anul 1829,
datorita unui incendiu produs in 1828, pe vremea
schivnicului Ilarion, cand bisericuta si chilia cad prada
flacarilor. Opinia profesorului Valentin Saca, potrivit
careia, "se pare - aprecierea ramane sub rezerva - ca autorul
celei de a doua refaceri mari a fost ieromonahul zugrav
Partenie, care a zugravit si cele doua icoane", se
adevereste, cu precizarea ca zugravul era numai "monah".
Din "Pomelnicul mare" al Manastirii Bistrita, aflam ca
acest calugar, numit Partenie Zoba, a desfasurat o vasta
activitate artistica. In Biserica Bolnita a Episcopiei din
Ramnicu Valcea se pastreaza "icoanele imparatesti",
singurele salvate in 1847, cand s-a produs devastatorul
incendiu al orasului; pe una dintre ele, o inscriptie se refera
la monahul zugrav, avand urmatorul cuprins: "Aceste patru
icoane s-au facut cu toata cheltuiala Prea Sfintiei Sale chir
Climent, episcopul Ramnicului, la leat 7257 (1748-1749),
si s-au prefacut acum prin osardia lui Partenie monah, Iosif
si Climent, 1819."
La manastire, zugraveste biserica mare, restaureaza patru
icoane pastrate in "tinda bisericii" si retuseaza chipurile

76
sfintilor care au fost degradate de turci; a spalat tampla
bisericii si a zugravit cismeaua. Cu privire la pestera, se
precizeaza ca monahul Partenie "a zugravit doua icoane.. si
biserica si dinafara". Deci, acest document dovedeste
limpede ca ultima interventie la pictura din Biserica Sfintii
Arhangheli apartine monahului bistritean Partenie Zoba,
terminata la 20 decembrie 1829, cand s-a consemnat in
pomelnic.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - calugarii
sihastri pestereni
Loc ideal de sihastrie sau viata pustniceasca, Pestera
Sfantului Grigorie atrage numerosi calugari pasionati de
nevointe monahale mai aspre. Potrivit traditiei ascetice,
preocuparea lor principala era postul, privegherea si
rugaciunea, impletita de multe ori cu indeletniciri
carturaresti, mai ales, copiatul cartilor si pictura.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul devine vatra de
viata sihastreasca din cele mai vechi timpuri. Alexandru
Odobescu scria ca: "Aici din vremi nememorate au trait
pustnici." De asemenea, traditia atribuie galeriilor acestei
pesteri cele mai vechi asezari calugaresti din zona Bistritei.
Dupa intemeierea statului national, in secolul al XIV-lea,
pustnicii parasesc pestera si zidesc biserica din piatra si
caramida, cu hramul Schimbarea la Fata, sub influenta
curentului isihast adus de la Sfantul Munte Athos de

77
Sfantul Nicodim cel Sfintit de Tismana, organizatorul
monahismului ortodox roman.
Traditia considera printre caludarii sihastri pestereni chiar
pe ctitorul Manastirii Bistrita, marele ban Barbu
Craiovescu. Opinia consemnata de "Genealogia
Cantacuzinilor” nu are insa temei istoric. Barbu a detinut
functia de mare ban pana la adanci batranete, fiind
mentionat ultima data in divanul domnesc la 10 ianuarie
1520; calugarit, se stinge din viata peste cateva luni.
Dovezi istorice despre pustnicii din pestera avem abia din
secolul al XVII-lea. Pe la inceputul secolului a fost
adapostit aici mitropolitul Matei al Mirelor, unde se afla si
egumenul Teofil al Bistritei. Impreuna cu ei se gaseau si
alti calugari care oficiau sfintele slujbe in Biserica
Ovidenia, datorita prezentei Sfintelor Moaste, si se
preocupau de cele necesare intretinerii vietii inaltelor fete
bisericesti.
Insa prima atestare documentara o avem de la arhidiaconul
Paul de Alep, din anul 1657. Scriind despre Biserica Sfintii
Arhangheli, noteaza ca, "alaturi de biserica se afla o chilie
curata, locuita permanent de un calugar"; documentele nu
i-au pastrat insa numele.
Pentru identificarea unor calugari sihastri pestereni, un
mare sprijin vine de la "Pomelnicul” Manastririi Bistrita.
Copiat, dupa cel vechi, la sfarsitul secolului al XVIII-lea,

78
include in cuprinsul sau si "Pomelnicul Sihastriei Pestera”;
el a fost identificat dupa cel al lui Macarie ieroschimonahul
si al lui Daniil, despre care exista documente ca au sihastrit
acolo.
Prezentarea unor pustnici din Pestera Sfantului Grigorie
infirma opinia unora, potrivit careia, "aici au trait si s-au
savarsit de-a lungul secolelor cativa pustnici cu viata sfanta
ale caror nume s-au uitat de urmasii lor." Evident, numarul
lor este mult mai mare, dar ii prezentam pe cei pastrati in
documentele de epoca: schimonahii Dionisie, Pahomie,
Ionichie si Mihail; ieroschimonahul Macarie; ieromonahii
Rafael si Dionisie; monahii Dosoftei si Daniil;
ieroschimonahii Athanasie, Antonie si Teofil; schimonahii
Leontie, Ioanichie, Cleopa si Chiriac; ieroschimonahul
Ioanichie; ieroschimonahul Iacov; schimonahul Ilarion si
ieromonahii Varnava Lasconi si Varlaam.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - in secolul al
XX-lea
Din secolele anterioare, despre Pestera Sfantului Grigorie
Decapolitul se pastreaza cu deosebire descrieri generale,
exceptie facand Alexandru Odobescu, care transcrie
"Pisania” Bisericii Sfintii Arhangheli.
In prima jumatate a secolului al XX-lea, creste interesul
oamenilor de stiinta si cultura fata de acest spatiu subteran,
incarcat de istorie si spiritualitate romaneasca si ortodoxa.

79
Atat pestera, cat si monumentele religioase dinlauntrul ei
vor cunoaste o cercetare mai amanuntita, fiind studiate de
specialisti in domeniul speologic, arheologic, istoric si de
arta bisericeasca monumentala.
Astfel, dupa infiintarea "Institutului de Speologie din
Cluj”, in anul 1920 - primul de acest gen din lume - insusi
fondatorul sau, savantul Emil Racovita (1868-1947), insotit
de colaboratorii sai apropiati - francezii Rene Jeannel,
zoolog specialist, si Pierre-Alfred Chappuis, hidrobiolog -
efectueaza aici cercetari stiintifice, incununate de rezultate
exceptionale, pestera intrand in literatura de specialitate, in
anul 1929.
Cercetarile de bio-speologie descopera o bogata fauna
cavernicola, favorizata de marile cantitati de "guano"
provenit de la coloniile liliecilor stabiliti in tavanul
galeriilor; spatiile prezentand cea mai estica aparitie de
fauna troglobionta din Carpatii Meridionali, fapt ce le
atribuie o importanta bio-speologica deosebit de mare.
Cercetarile efectuate in deceniul al patrulea de specialisti
din "Comisiunea Monumentelor Istorice" in Pestera
Sfantului Grigorie, precum si asupra celor doua
monumente bisericesti ajung la o serie de rezultate
interesante.
In anul 1933, Virgil Draghiceanu, vorbind despre fondarea
manastirii, scrie: "Cu mult mai inainte insa era un locas de

80
rugaciune si un azil in vremuri grele in Pestera Bistritei,
care se scobeste in piatra calcaroasa a muntelui, la o
inaltime de peste 100 metri deasupra prapastiei in care se
rostogoleste Bistrita. O intrare dintre cele mai periculoase,
printr-un gang scund, prin care de abia te tarasti, duce spre
incaperile ce se largesc spre interior. Studiul Pesterii este
de cel mai mare interes, pentru inceputul vietii noastre
nationale si bisericesti. Aici, inapoia micii usulite de lemn,
ferecata de fier, ca la romani in catacombele lor,
incepuseram a face cele dintai rugaciuni adresate lui
Dumnezeu. In cetati de felul acestor pesteri, inexpugnabile,
ne conservaram fiinta nationala."
Dupa descrierea formei si dimensiunilor Bisericii
Ovidenia, Virgil Draghiceanu transcrie "Pisania", despre
care spune ca "abia se citeste". Autorul relateaza ca, "afara
de aceasta biserica, se ridica una mai mare la deschiderea
cea mare a pesterii spre raul Bistritei. Desi ruinata, pare ca
acum a fost terminata de mana omeneasca, din pricina
acoperisului alb de sindrila"; de asemenea, noteaza ca
bisericuta "are o inscriptie cu torul stearsa sub zgarieturile
vizitatorilor" care, "prin desul obicei al iscalitului, au
distrus cu totul frumusetea zugravelilor si au daramat chiar
zidurile."
Istoricul si profesorul universitar Aurelian Sacerdoteanul,
tratand in anul 1935, despre monumentele istorice si
religioase din raza comunei Costesti, mentioneaza si "doua

93269427 le grig-misterele-romaniei-vol-3

93269427 le grig-misterele-romaniei-vol-3

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to 93269427 le grig-misterele-romaniei-vol-3

Similar to 93269427 le grig-misterele-romaniei-vol-3 (20)

More from lcosteiu2005

More from lcosteiu2005 (20)

Recently uploaded

Recently uploaded (7)

93269427 le grig-misterele-romaniei-vol-3