2. I's Blog
2008
O fetiţă de 9 ani, cu părul în vânt şi mici pistrui pe nas se
aşează pe un scaun demodat de pe prispa casei. Se uită în
jur... Ochii mari mijesc de neînţelegere.
Oare ce caută ea aici? Casa sărăcăcioasă din spatele ei nu-i
spune nimic, florile din ghivece nu-i vorbesc. Oamenii aceia
care aleargă tot timpul şi urlă unii la alţii îi sunt străini. Şi de ce
o strigă toţi Ioana? Acest nume oribil este imposibil să fie al ei.
Ea poate fi o Ana sau cel mult o Ana-Maria.
Pletele castanii nu-i aparţin, ea este blondă cu ochi albaştri,
de peruzea. Lumea este mult mai frumoasă vazută prin nişte
minunaţi ochi albaştri... Şi poate şi cei din jurul ei ar fi mai buni
dacă ea ar avea ochi albaştri. Puştiul acela din vecini ar privi-o
altfel, nu ar mai râde de ea, nu ar mai considera că este o
simplă parteneră de joacă, ci o adevărată prinţesă.
Şi sigur că aici este în exil. Ea are o casă frumoasă, imensă,
plină cu servitori. Se plimbă pe coridoarele pustii, ascultându-şi
ritmul paşilor. Este cam singură, plictiseala se ghemuieşte prin
toate colţurile, tăcerile sunt lungi şi vibrează de-a lungul
pereţilor reci. Însă aşa trebuie să fie... Niciodată iubită,
niciodată înţeleasă, niciodată mireasă...
Aici este cald. Miroase a iarbă proaspăt cosită şi a animale
domestice. Cineva se apropie şi-i zâmbeşte, întinzându-i o
cană cu zmeură. O mângâie pe obraz, îi şopteşte cu alint. Şi
atunci ceva se îndoaie în sufletul copilei. Un sentiment de
nedescris pune stăpânire pe ea. Ar vrea să se detaşeze, dar
nu mai reuşeşte. Un fier înroşit îi străbate măruntaiele, lacrimi
fierbinţi îi alunecă pe obrajii palizi.
Oare aici e acasă?
3. I's Blog
2009
Privesc în lumină. Este atât de puternică încât ochiul stâng mi
se zbate spasmodic şi clipesc repetat până ce lumina devine
parte din mine. Îmi coboară încet prin vene, îmi intră în sânge şi
îmi străpunge stomacul cu raze de bucurie. Lumina este diferită
aici la fiecare oră. Dimineaţa e crudă, de un verde coagulat şi
plin de mireasmă, la prânz soarele te ameninţă cu săgeţi de aur,
ce se revarsă asupra ta în valuri de lavă, iar seara totul este de
culoarea oţelului topit, atât de straniu şi de înălţător, încât te
întrebi unde şi de ce ai trăit până acum. Niciunde lumina nu a
avut o semnificaţie mai aparte ca aici şi, în acelaşi timp, atât
de... comună, atât de vindecătoare.
Am probleme de respiraţie. Seara mă întind în patul meu de
fier şi încerc să trag aer în plămâni. Operaţie imposibilă! Mă
sperii, încerc din nou şi cum aerul refuză să-mi binecuvânteze
trupul, mă ridic în capul oaselor, mă foiesc şi ies pe terasă. Sunt
obosită, foarte obosită, însă aerul este atât de pur, atât de rece
şi de plin de mireasma palmierilor, a florilor şi a oceanului, încât
orice urmă de osteneală este îndepărtată instantaneu. Respir.
Uşor, sacadat, dureros. Apoi aerul urmează un circuit ciudat: îmi
inundă plămânii, se strecoară spre inimă, mi-o îndoaie de
nelinişte şi îmi pătrunde în amintiri. Rămâne acolo, pentru
totdeauna.
Eram în Los Gigantes şi vedeam stâncile prăbuşindu-se în
ocean, înălţându-se din el. Am găsit o stâncă bătută de valuri,
m-am aşezat şi am mâncat acolo unde nemărginirea îşi făcuse
culcuş. Am mângâiat piatra şi mâna mea a devenit pentru o clipă
eternitate. Am păşit pe o plajă cu nisip negru, atât de fierbinte,
încât mi-am imaginat la repezeală ochiuri prăjite şi cafea
turcească. Îmi feream tălipile fugind de-a lungul malului, lăsând
valurile să spele aburii caniculei.
Amintiri din Tenerife
4. I's Blog
Cu ultimul autobuz prin lume
Întunericul se lasă greu, adânc, răcoros peste insulă. Câteva lumini sclipesc în port, la un bar local se aud râsetele groase ale
jucătorilor de cărţi, cu halbe de bere Reina în mână. Staţia de autobuz se află pe o margine de drum, în praf, între sute de mucuri de
ţigări, la capătul oraşului sau la începutul lui. În spate se vede conturul munţilor vulcanici, în dreapta portul micuţ, cu lumini galbene,
şterse. Luna plină aduce o umbră de linişte peste târgul provincial. Este trecut de 11 şi aşteptăm ultimul autobuz spre casă…
≈
Aseară m-a prins noaptea din urmă într-un oraş de provincie, într-un port prăfuit, cu lumini galbene, cu rămăşiţe ale sărbătorilor
ancorate de palmieri. O mare de chiştoace se revarsă printre pietrele şi praful din staţie. Ştiam exact la ce oră vine autobuzul, iar
lângă noi doi tineri parfumaţi se pregăteau de petrecere în Las Americas, iar două românce blonde tastau cu viteză sms-uri şi beau
energizante.
Bus-ul nu a întârziat niciun minut, iar uşile sale s-au deschis spre o nouă lume. Lumea de noapte din Tenerife, oamenii simpli, care
nu deţin maşini, care muncesc până târziu, care merg la discotecă, care se dau cu parfum ieftin, care îşi cară bagajele cu spatele,
care zâmbesc mai sincer şi mai din suflet decât avalanşa de turişti suficienţi.
Acolo, în autobuzul 467, am simţit că mă aflu în lumea reală, cea dincolo de hotelurile de 5 stele, de plajele şi apusurile
grandioase. Lumea în care se plânge, în care se cântă, se munceşte până la epuizare, se asudă şi se înjură. Lumea frumoasă,
perfectă în tristeţea ei. Singura care contează.
Un tânăr de culoare purta o pălărie mică, aranjată pe o ureche, cravată roşie şi camaşă în pătrăţele, era emoţionat şi se vedea că
merge la o întâlnire de amor. Un bătrân ars de soare, cu şanţuri de tristeţe şi de bucurie săpate pe chip, cu ochi albaştri melancolici,
cu oboseală în gând, cu mâini aspre şi pantofi ieftini, privea la noaptea neagră de pe fereastă. Un alt domn, canarian presupun, mic
şi rapid, cu o pălărioară ciudată pe cap, cu o bluză care a văzut şi zile mai bune, cu mărgele la gât şi la mâini, cruci creştine şi
talismane neaoşe prinse împreună, a înjurat subtil printre dinţi când o femeie l-a scos din tihna sa pentru a coborî.
Într-un singur autobuz, la început de noapte canariană, găseşti sfinţi şi păcătoşi, copii plângând de oboseală, cu mânuţe murdare
şi picioare scăldate în praf, profani ale căror gânduri se învârt într-o ceaţă artificială, de alcool, droguri şi tutun, oameni de culoare de
o frumuseţe pe care nu o pot exprima în cuvinte, femei îndrăgostite care îşi sărută bărbaţii cu patimă, adolescenţi care merg la
discotecă, în haine ieftine, strălucitoare, cu lanţuri şi leduri, mame cu poşete ieftine purtând în braţe prunci adormiţi, bătrâni care
ascund în spatele privirilor poveşti uluitoare, oameni ai lui Allah, ai lui Dumnezeu şi ai lui Krishna, cu pielea în nuanţe de la albul
provocator şi arogant, până la cel mai adânc negru, subtil şi fericit, trecând prin galbenul taciturn şi muncitor şi prin arămiul inteligent
şi practic.
Seara s-a încheiat cu cei câţiva paşi pe care i-am avut de făcut între două lumi. Am coborât din autobuz, iar uşile sale s-au închis
grele peste sentimentele fireşti ale unei vieţi pe care alţii nu o simt, nu o percep şi nu încearcă să o descopere într-o staţiune de
vacanţă.
6. I's Blog
Masca, satul magic al Canarelor
Masca a fost numit mult timp "the forgotten village". Aici
nu ajungeai decât pe mare, din Los Gigantes până în
Golful Masca şi apoi urmând un traseu ascuns şi dificil, de
4 ore, numit sugestiv Barranco del Infierno. Legenda
spune că satul Masca nu a fost niciodată atacat de piraţi.
Motivul aparent este tocmai faptul că în această zonă se
ascundeau oamenii mării şi îşi doseau bogăţiile furate în
peşterile de pe traseu.
≈
Magia satului constă în simplitatea sa. Un copac bătrân
de secole tronează în mica piaţă din sat. Biserica din
piatră albă este închisă cu porţi din lemn masive, casele
sunt săpate în munte, iar aleile se pierd printre tufe şi
palmieri. Portocalii îşi revarsă fructele, iar cactuşii
împânzesc drumurile până la orizont. Razele de soare
curg pe versanţii muntelui Teno, creând un joc de lumini şi
umbre ameţitor. De pe drum văd casele albe, florile de
stâncă, un bătrân care fumează o pipă privind cu
indulgenţă la turiştii în pantaloni scurţi, şi în depărtare,
oceanul, ca o pojghiţă de timp, între munte şi cer.
Pe acolo veneau piraţii, ascunşi de nori, mânaţi de vânt,
cu povară de aur şi de nestemate. Încă mai cred că acele
pietre s-au pierdut pe drum şi au devenit parte din
pământul uscat şi dur. Uneori, când soarele atinge o
anumită piatră, aceasta străluceşte ireal, ca sceptrul unui
rege. Daca asculţi vântul aici, el ştie să şoptească
legende. Aerul este mai greu de respirat, mai provocator.
Apusul se stinge în şuvoaie de aramă pe crestele
munţilor, ca un văl de argint peste mare şi cu sclipiri de
rubine vechi peste acoperişurile ascunzătorilor din stâncă.
Masca, satul magic al Canarelor
8. I's Blog
Cele mai fericite zile din viaţa mea
Afară plouă şi stau liniştită şi singură în pat. Gândurile mi se amestecă în
fuioare de bucurii şi tristeţi trecute, prezente... Şi dacă stau să mă gândesc la
cele mai bune momente din viaţa mea, găsesc trei, o cifră fără semnificaţii, nu
prea mică, nu prea mare.
Am avut parte de trei clipe translucide, perfecte, grele de zâmbete. Îmi aduc
aminte şi acum ultima zi după o boală grea, în copilărie, să tot fi avut vreo 6
ani. Închid ochii şi văd aievea camera mare, bradul înmiresmat din pădurile
Sucevei, friptura cu salată de sfeclă roşie, păpuşile, mâna răcoroasă a mamei
pe frunte, surâsul fin al bunicii, parfumul de copilărie desăvârşită, aerul de
molcomă candoare.
Apoi mă văd într-o zi îngheţată de ianuarie în Amsterdam, umblând pe străzi
de una singură, fără scop, doar cu o măreaţă bucurie în suflet, uimită la
fiecare pas de faptul că lumea aia mare care mi-o imaginam eu este altfel, mai
bună, mai civilizată, mai dătătoare de speranţă. Am strâns în pumn ghemul din
fire încurcate de patriotism şi l-am aruncat fără umbră de regret. Din acel
moment am jurat că nu voi avea linişte până nu voi trăi şi eu în acea lume, pe
care o merităm toţi, sau aproape toţi. Câteva ore, în Amsterdam, am trăit un
moment de o intesitate şi o lumină fără seamăn.
Hmmm, aud şi acum ploaia căzând pe gresia terasei mele din Tenerife, prima
ploaie din an, o perdea de bucurie desprinsă din cerul de septembrie al unei
insule mai mult africane, decât europene. Atât de mult mi-am dorit să simt
ploaia pe braţe, pe buze, încât în acea zi, fericirea mi-a inundat fiecare fibră
din trup şi am sărbătorit cu Paella, cu Frank Sinatra şi cu sărutări ce au aburit
geamurile. Afară, ploaia caldă se contopea cu oceanul, iar verdele munţilor
primea binecuvântare şi proaspătă mană cerească.
Au fost şi alte momente de fericire îmbătătoare, au fost bucurii mari sau mici,
îndesate în pătrăţelele inimii mele, au fost satisfacţii şi împliniri, au fost clipe
de linişte caldă, copleşitoare, însă aceste trei zile rămân singurele în care m-
am simţit deopotrivă ca un rege de bogată şi ca un cerşetor de săracă. Umilă,
îmbătată de bucuria de a fi...
10. I's Blog
Paradisul pierdut din Tarragona
Portocali. Paşi pierduţi în nisip. Parfum de conuri de brad. Stânci solitare privind
marea. Terase părăsite, îmbrăcate în alb. Apus de ambră. Mediterana liniştită,
îmbrăţişând oraşul. Portul doar în aparenţă pustiu. Nisip sărutat de valuri. Tarragona,
paradisul din amintirile noastre. Dragoste la prima vedere...
13. I's Blog
A câştiga sau a pierde? Câteva gânduri despre joc...
Jucătorii adevăraţi nu vor niciodată să câştige. Scopul lor nu este victoria, ci tocmai înfrangerea, singura care le dă sentimentul
că trăiesc. Cei care merg la rezultat sigur sunt falşi, ignoranţi, efemeri, o serie ciudată de eroi ai societăţii în care trăim - nu au
tărie, sângele lor nu s-a amărât nicicând şi nici nu s-a amestecat în vâltori prea complicate...
Întrebaţi-i pe marii jucători, pariori sau de cazino, de ce o fac la nesfârşit până pierd totul. Eu ştiu răspunsul. L-am citit într-o
ciudată clipă de neatenţie, de recunoaştere, pe chipul lor.
Victoria te animă, te face să te simţi puternic, însă orgasmul este atât de scurt, încât în curând dulcele gust dispare ca şi cum n-
ar fi existat vreodată pe papilele tale, în nervii tăi. Şi atunci cauţi mai mult, pentru că mierea unei victorii ţi se pare fum în vânt
sau o limbă de nisip măturată de valuri.
În schimb, înfrângerea este cea care îţi aşează organele pe axa durerii lor, pe axa trebuinţei lor - îţi strânge inima în acorduri
neştiute, îţi lipeşte stomacul de coaste pe care nu bănuiai că le ai, îţi stoarce ficatul de lacrimi de fiere, te excită până la
scrâşnet de dinţi, îţi tremură genunchii de o frică bănuită şi îţi pune pe chip o mască a tristeţii. Însă ochii - cea mai sinceră
oglindă a lumii - spun altceva.
Dacă priveşti ochii unui înfrânt vei vedea în ei viaţa în stare pură. Vei înţelege că în acele momente el trăieşte autentic, că deşi
statura-i mătură pământul, spiritul său a înviat ca un Lazăr.
Piederea pătrunde în corpul tău ca un bolovan aruncat de la o înălţime celestă într-o apă limpede. Viteza, traiectoria dreaptă,
dureroasă, te sperie. Apoi simţi bolovanul făcând parte din tine, simţi sângele cum îi încetineşte fuga, cum îl cheamă pe nume.
Simţi venele rostind mulţumiri, iar vintrele cuprinzându-l în braţe ca pe un prunc abia născut.
Pentru că a fi înfrânt înseamnă a trăi cu adevărat, înseamnă a avea limite, a fi muritor, a fi măreţ, a fi genial.
Nu joc niciodată la câştig. Nu am niciun motiv. Lumea se încăpăţânează să susţină că am noroc de fiecare dată... când, de
fapt, eu vreau să simt fiecare bolovan.
14. I's Blog
7 biserici în Bucureşti
Pe Academiei, imediat ce treci de Calea Victoriei şi mergi
spre Universitate, vei găsi Biserica Sfântul Nicolae dintr-o
zi, aflată lângă Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Cu
câteva secole în urmă era doar o biserică micuţă din lemn,
însă acum este una dintre cele mai frumoase din Bucureşti
- complet refăcută, strălucitoare, plină de flori proaspete şi
de linişte binecuvântată. Iar picturile sunt uluitoare...
Citeste mai departe...
Am pornit din Grădina Icoanei, unde mama mea îşi
petrecuse câteva vacanţe de iarnă în copilărie, într-o vilă
veche, aflată vis-a-vis de casa celebrului violonist român,
Ion Voicu. Parcul, deşi modernizat, arată ca în visele din
tinereţe, cu alei domoale, poduri sculptate în lemn şi o
fântână arteziană unde se adună porumbeii. Alături de
parc găsiţi Biserica Icoanei, una dintre cele mai frumoase
din Bucureşti, cu Icoana Maicii Domnului, făcătoare de
minuni, cu bănci înconjurate de flori şi o pace
pătrunzătoare, dintr-o altă lume. Citeste mai departe...
17. I's Blog
El Medano - prin praf şi vânt
El Medano este un oraș situat la capăt de lume, pe un colț de insulă, în bătaia vântului și sub asediul valurilor. Străzile înguste sunt luminate de
soare parțial, creând conuri de umbre ciudate, magice. Lume puțină pe stradă, balcoane acoperite de transparente albe, clădiri părăsite și
crispate în nuanțele lor de albastru șters, udate de mare și uscate de vânturile puternice, aspre și senzuale. Plaja este din rocă vulcanică,
neprietenoasă cu turiștii comozi. Pe mare se văd zeci de vele colorate ale iubitorilor de windsurf, iar bucuria acestora se simte în aer,
compactă, delirantă...
Stau pe o bancă din lemn, adăpostită sub o stâncă, și simt razele soarelui arzându-mi obrajii și brațele. Vaporii Atlanticului te învăluie într-o aură
de prospețime, de început de lume, atunci când totul era pur, simplu, strălucitor și sălbatic. Nicio mișcare, nicio vorbă nu străbat prin vânt. Vuietul
valurilor este asurzitor, îți înveșmântează sufletul în nemurire, în dulcea povară a vieții simple, perfecte, lângă inima naturii. Simt că fac parte din
stâncă, din piatra aceea neagră și vulcanică, arsă de focul dorului de ducă.
Intr-o poartă din piatră se zărește oceanul în largul lui, cu valuri înalte de câțiva metri, cucerit de călăreții brizanților, cu pânze roșii și negre, care
fac salturi în timp și merg pe apă, sfidând realitatea, împlinind spusele cărților sfinte. "Prin credință vei merge pe apă ca pe uscat" a spus Iisus, iar
acești oameni se pare că întorc timpul și îi dau altă valoare.
Secundele par ceasuri de ambră, fuioare de uitare și de liniște. Mă pierd în apele albastre, privind fix soarele, alegând să nu visez la nimic, să
cred doar în prezent. Un somn cald, aducător de pace în oase, mă poartă spre lumi uimitoare, în care vântul îți șoptește istorii de vrajă și amor.
Pe cealaltă parte a orașului se întinde o plajă sălbatică și absentă. Pietre, praf și vânt. Un vânt sărat, de o bogăție fără seamăn, un praf roșcat,
african, ce sapă în stâncă și în amintiri șanțuri de fericire. Pe ocean se văd zeci de catarge, windsurferii vibrează la chemarea adâncurilor, plutind
pe coame de valuri, zburând în văzduhul fierbinte, unduitor.
O comunitate boemă își are sediul acolo, pe stânci, în bătaia spumei sărate. O căsuță din lemn este de fapt un bar ad-hoc și este adăpostită de
vânturi cu ziduri de piatră scrijelită, pictată, și paravane împletite din frunze de palmier. Mesele sunt rustice, mici, șovăitoare, acoperite de praf,
berea este ieftină și totul se reduce la esențial. În jurul meu nu sunt mai mult de douăzeci de oameni din toate colțurile lumii: olandezi, spanioli,
englezi, italieni, marocani. Nu vorbesc decât pe limba vântului. Echipamente colorate de mii de euro zac în așteptarea valului următor. Toți au pe
chip o fericire solemnă, fără nori. Zâmbetele sunt pure, de copii pasionați de o joacă matură. Și uneori periculoasă.
Acești oameni își înalță clipele la rang de artă. Au după ei case văruite cu bucurie. Merg în mașini ciudate, ieftine, în care au un pat, un câine și
câteva haine. Sunt oameni ai valurilor, ai libertății totale, unice, fără întoarcere. Aș fi curioasă cum ne privesc ei pe noi, profanii care căutăm în
lăzile ponosite ale disperării, care ne oprim privirea pe lucruri tangibile, care ne dorim viitor în loc de prezent. Probabil că nu ne judecă, probabil că
unii au trecut și ei prin astfel de lumi.
Un câine cu basma roșie la gât se apropie de mine, mă miroase și mă adoptă. Simt un fel de bucurie ciudată, parcă încep să înțeleg, însă
senzația durează o clipă infimă, care mă arde și îmi scapă printre degete ca nisipul dus de vânt. Aș vrea să rețin secunda încremenită în
zâmbetele acestor făpturi care umblă pe apă. Aș vrea să las tot și să trăiesc acolo pe mare, pe vânt, într-o casă cu ferestre spre uitare...
18. I's Blog
Sorrento. Dincolo de imaginaţie.
Casele coloniale sunt colorate în galben şi roz prăfuit, iar
soarele crează pe ele arabescuri fermecate. Pe fiecare
alee, la fiecare colţ de stradă, lângă fiecare magazin sunt
portocali plini de fructe imense, rotunde, savuroase.
Portocaliul persistent, albastrul apei, al cerului (gurmand
acoperit cu norişori din vată de zahăr) mi-au pătruns în
inima şi jur că am lăsat o parte din mine acolo.
Citeste mai departe...
19. I's Blog
Mon Paris
Parisul meu a fost, fără îndoială, un oraş al oamenilor şi al
interioarelor. Fascinant şi sublim, aglomerat şi liniştit, murdar şi
imprevizibil, Parisul mi-a dat imaginea unui Babylon al simţurilor şi al
personajelor de poveste.
În Paris am văzut cea mai mare diversitate de "feţe" şi atitudini. Arabi
şi chinezi, parizieni de culoare care mergeau la serviciu fără să
privească pe geam la derularea spectaculoasă a peisajului urban,
japonezi fericiţi cu aparatele lor foto, români îngrijoraţi de ziua de
mâine, cerşetori, doamne respectabile cu poşete Chanel agăţate de
braţ, tineri cu pantofi de firmă şi genţi elegante, bărbaţi bine îmbrăcaţi
care îşi întindeau saltelele la metrou, locuitori în cutii de carton,
emigranţi de culoare care încearcă să îţi vândă ceva sau care dorm în
centrul Parisului, aşezaţi de-a lungul bulevardelor, pe canalele
încălzite, drogaţi şi visători, turişti cu liste de bifat în mâinile îngheţate,
cupluri romantice sărutându-se în restaurantele cu felinare roşii şi
orhidee înflorite pe mese, bând o cafea ieftină, uneori singura băutură
pe care ţi-o permiţi în măreţul şi incitantul oraş.
Parisul este un oraş al interioarelor. Dacă pe dinafară arată destul de
bine, pe dinăuntru, dincolo de ferestre, de porţile închise, de intrări, de
uşi şi de perdele, arată fabulos. Luminile se revarsă într-o feerie care
îţi face sufletul să vibreze. Am văzut în apartamente obişnuite
candelabre de cristal, lămpi verzi de bibliotecă, palmieri şi orhidee,
oameni cu poveşti, am văzut hoteluri pe care nici în vis nu ţi le poţi
imagina, am văzut magazine vintage uluitoare, galerii de artă luminate
în mii de feluri, am văzut bulevarde anoste dar străjuite de ferestre
după care începea viaţa, restaurante de un romantism pe care îl
credeam expirat sau inexistent, decoruri teatrale, brutării luminate
palid în care pâinea de casă îşi rostea discursul crocant, cafenele cu
parfum de altadată, cu petale de trandafiri şi căni micuţe de espresso,
terase încălzite în mijloc de ianuarie, cu lumânări roşii pe masă şi zeci
de oameni strâşi unii în alţii, biserici baroce inundate de linişte,
restaurante cu mătase roşie pe pereţi şi tacâmuri din argint, cu scări
într-o spirală ameţitoare şi staţii de metrou aeriene din care poţi vedea
Parisul în splendoarea sa arhitecturală dintr-o altă epocă.
Citeşte mai departe... Mon Paris
21. I's Blog
Tu ce ţi-ai dorit acum 10 ani?
Inspirată de poveşti adevărate, am început să-mi pun întrebări, să răscolesc puţin prin trecutul meu, să caut răspunsuri, să îmi amintesc de
visuri şi dorinţe mai vechi, să încerc să înţeleg... Şi, ca într-o magie, am dat timpul înapoi şi am ajuns în anul de graţie 2002, când aveam
24 de ani, eram încercată de sentimente confuze, trăiam pe apucate, înşelam timpul şi visam cu ochii deschişi. Iată cam ce îmi doream pe
atunci...
Maşina timpului
În anul 2002, trăiam într-o lume atât de diferită de cea de acum, încât aproape s-a anulat şi a devenit doar un fum uşor, un abur de aduceri
aminte şi de întâmplări ale altcuiva. Eram într-o relaţie care nu mai funcţiona, dar pe care am dus-o ca pe o cruce până în 2007. Căutam şi
cerşeam iubire. Îmi doream să fiu a cuiva, dar să-mi păstrez libertatea şi doza de nebunie specifică vârstei. Să pot să urlu neîngrădită că
iubesc, să mă îndrăgostesc pe furiş de altcineva, să fug în lume.
În anul 2002 mi-am dat licenţa în Politici Monetare şi ştiu că am învăţat destul de mult, deşi eram conştientă că nu-mi va folosi niciodată.
Chiar nu m-a ajutat cu nimic! Apoi a început căutarea de joburi, un lucru aproape inutil în Iaşi - şi atunci, şi acum. Pe tinerii absolvenţi, timizi
şi neîncălziţi de pasiuni clare şi tulburătoare, angajatorii din provincie nu dădeau doi bani. Mă forţam să merg la interviuri istovitoare şi
prosteşti - am încercat pe rând să devin chelneriţă, secretară, asistent manager, vânzătoare de telefoane, office manager, agent de turism,
lucrător la Peco, jurnalist şi multe altele. Nimeni nu m-a vrut.
Chiar îmi aduc aminte că la un interviu pentru vânzătoare de telefoane în mall, mi s-a cerut să ştiu contabilitate, trei (3) limbi străine, să am
cunoştinţe aprofundate de HTML, de Excel, să ştiu să umblu cu orice model de telefon de pe piaţa de atunci şi toate astea pentru un
salariu de un milion. Da, un milion de lei vechi. Ah, ce vremuri...
Nu prea mă pierdeam cu firea. Nu m-au tulburat niciodată prea tare refuzurile, nici când veneau pe bandă rulantă. Pur si simplu, nu mă
gândeam la ele, îmi vedeam de treabă mai departe - adică depuneam CV-uri, mă întâlneam cu diverse personaje, plecam dezamăgită. Şi
tot aşa...
N-am să uit niciodată un moment cheie din acel an. Eram la o "şedinţă" de familie, cu mama şi o mătuşă mai înţepată cu soţul ei. Eram
pusă sub lupă. Ce am de gând, ce îmi doresc EU de la viaţă... Şi, aşa, din impulsul nebunesc de a scăpa din cuşca aceea de întrebări şi
priviri, am ridicat ochii în tavan şi le-am răspuns: "eu vreau să citesc şi să scriu cărţi".
Râsete. Milă. Dispreţ. Doar mama m-a privit blândă şi îngăduitoare şi ŞTIU că ea a crezut în mine şi a sperat că, într-un fel, oricum,
oricând, visul meu se va împlini. Nu pentru că ar fi fost de acord, ci doar pentru faptul că mă iubea...
Mi-am petrecut anul 2002 în fumul unui buncăr de internet-cafe, cu oameni ciudaţi, cu tot felul de poveşti de viaţă. Stăteam serile şi
discutam despre viitor, eram tineri şi fără griji. Ştiu că mulţi îşi doreau un job bun, bani, familie. Nu cred că am visat la chestiile astea
niciodată. Eu vroiam să scriu, însă n-am mai pronunţat acest lucru cu voce tare, de când cu şedinţa şi râsetele din familie.
22. I's Blog
Nu îmi aduc aminte ca 2002 să fi fost un an bun. Erau timpuri de formare, de căutări, de abandon. Zăceam în baruri şi în locante cu fumul
până la cer. Nu cred că aveam ce să visez, pentru că nopţile îmi erau fără stele. Nu aveam zile senine, cu soare. Aveam doar remuşcări,
dureri, neputinţe şi atât de multă iubire, încât mă speria. Undeva, în mine, zăcea o capacitate imensă de dăruire. O pasiune violentă,
strunită cu lanţurile unei relaţii prea simple, cu sforile unui oraş prea mic, legată cu nişte cătuşe de puf familial.
Pe repede înainte
Ţin minte că 2003 a fost cel mai greu an din viaţa mea. Nu se schimba nimic, nu făceam nimic ca să schimb ceva. Îmi murise voinţa, îmi
adormise sufletul. Întâmplări tragicomice, care mă chinuiau, veneau să-mi confirme că nu fac parte din peisaj. În 2005 ajunsesem la
apogeu. Aveam casa mea, dar nu mă aveam pe mine. Şi atunci, de Crăciun, am scris un text. Iar totul a devenit magie...
Cu 5 ani în urmă
Fără să caut şi fără să cer, mi-am găsit iubirea. Din acel moment, pasiunea mea s-a dezlănţuit, neînfricată. Tot curajul şi nebunia acestei
lumi mi s-au aşternut la picioare. M-am înfruptat cu furie din ambele. Am muncit enorm, am ascultat, am învăţat, de multe ori am vrut să mă
dau învinsă. Însă nu m-am întors niciodată. Mi-am trăit propria viaţă, deşi uneori, de multe ori, am fost o umbră. Chiar mai sunt şi acum -
când mă trezesc eu că vreau să fiu "buricul târgului" - un lucru atât de nenatural şi prostesc...
În prezent
Citesc şi scriu cărţi (sau, ma rog, am scris deja una). Am blogul meu. Mai scriu şi pe alte bloguri frumoase şi inspirate. Iau bani pentru asta.
Cam de trei-patru ori salariul mediu, deci pot spune că îmi câştig existenţa scriind. Iubesc şi sunt iubită. Am mult, mult mai multe decât am
visat acum 10 ani, însă cel mai bun lucru este că mi-am urmat destinul. Că nu am abandonat... încleştată în demagogii absurde. Că nu am
renunţat să fiu EU, fără adaosuri, fără frici inutile care te micşorează.
Însă pe masură ce au trecut anii, visurile au evoluat. M-au împins spre lucruri mai îndrăzneţe, mai nebuneşti. Cine ar avea curaj să trimită o
cerere de sponsorizare, oferindu-şi doar condeiul, în spatele căruia nu se află un nume? Of course, me! Şi am reuşit! Da, tot ce mi-am pus
în cap am reuşit.
Asta nu înseamnă că am linişte sau că totul mi se pare uşor şi frumos. Acum este mai greu ca niciodată, pentru că trebuie să răspund în
faţa mea. Eu sunt cea care formulează visele, eu sunt cea care trebuie să fie atentă la ce-şi doreşte. Pentru că altfel nu are sens. Nu îmi
fac meseria pentru bani. O fac pentru suflet. Proiectele împlinite sunt mai importante decât destinaţia, pentru că îmi dau măsura puterii
mele. Iarăşi mă comport ca o umbră... Vreau mult şi repede. Prea repede... Timpul nu mai este de partea mea...
Viitorul sună... neclar
Ştiu vag ce îmi doresc. Vreau să traiesc o perioada in Lisabona, sa vizitez New York-ul, Caraibe, să-i iau un interviu lui Pedro Juan
Gutierrez în Havana, Rio, Los Angeles-ul (vreau să fiu în presa acreditată la Oscaruri), vreau să fac un safari în Africa, să merg la Istanbul,
la Budapesta, în Grecia, în sudul Spaniei, să scriu pentru o revistă celebră care să mă aprecieze cu adevărat, să merg pe Camino şi apoi
să îmi închiriez o casă, să am un câine şi o fetiţă şi să scriu cărţi, exact în ordinea asta:) Râdeţi cumva? Mai vorbim... Tu ce ţi-ai dorit
acum 10 ani?
