Drept constitutional si institutii politice unitatea i

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAğI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂğĂMÂNT LA
DISTANğĂ SI FRECVENTA REDUSA
FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUğIONAL ùI INSTITUğII
POLITICE
Anul I, semestrul I

BENONE PUùCĂ

CUPRINS

1. Dreptul constituĠional – o componentă a útiinĠelor juridice
Dreptul constituĠional ca ramură de drept
8
Dreptul constituĠional ca disciplină útiinĠifică
15
Obiectivele specifice unităĠii de învăĠare
Rezumat
21
Teste de autoevaluare
21
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
22
Bibliografie minimală
22

2. ConstituĠiile României din perspectivă diacronică úi sincronică
Teoria ConstituĠiei 24

ConstituĠia în perspectiva dezvoltării istorice 32
ConstituĠiile române 38
Revizuirea ConstituĠiei României din 1991 66
Rezumat 67
Teste de autoevaluare 68
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 68
Lucrarea de verificare 68
Bibliografie minimală 69

Drept constituĠional úi instituĠii politice 3

3. ConstituĠionalitate, guvernare úi cetăĠenie
Structura de stat a României 71
Teritoriul României. Organizarea administrativă a 79
teritoriului
CetăĠenia română 83
Rezumat 98

4. Drepturi, libertăĠi úi îndatoriri fundamentale ale cetăĠenilor
Cadrul legal al drepturilor fundamentale 102
Principalele categorii de drepturi úi libertăĠi. Clasificare 105
Avocatul Poporului 131
Rezumat 135
Lucrarea de verificare 136

Bibliografie (de elaborare a cursului)


INTRODUCERE

Modulul intitulat Drept constituĠional úi instituĠii politice se studiază în anul I
úi vizează dobândirea de competenĠe în domeniul dreptului constituĠional.

Obiectivele cadru pe care Ġi le propun sunt următoarele:

• definirea dreptului constituĠional ca disciplină juridică;
• explicarea principiilor constituĠionalităĠii române;
• identificarea elementelor raportului juridic de drept constituĠional;
• interpretarea normelor de drept prin raportare la situaĠii concrete;
• asumarea drepturilor úi libertăĠilor fundamentale ale cetăĠeanului;
• rezumarea istoricului ConstituĠiilor României.

ConĠinutul este structurat în următoarele unităĠi de învăĠare:
- Dreptul constituĠional – o componentă a útiinĠelor juridice
- ConstituĠiile României din perspectiva diacronică úi sincronică
- ConstituĠionalitate, guvernare úi cetăĠenie
- Drepturi, libertăĠi úi îndatoriri fundamentale ale cetăĠenilor
In prima unitate de învăĠare, intitulată Dreptul constituĠional – o componentă a
útiinĠelor juridice, vei regăsi operaĠionalizarea următoarelor competenĠe
specifice:
- să defineúti dreptul constituĠional după reguli útiinĠifice;
- să identifici elementele raportului juridic de drept constituĠional;
- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituĠional;
- să raportezi dreptul constituĠional la instituĠiile politice existente,
după ce vei studia conĠinutul cursului úi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare úi autoevaluare îĠi propun exerciĠii úi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaĠia esenĠială, în a doua unitate de învăĠare,
ConstituĠiile României din perspectiva diacronică úi sincronică, vei
achiziĠiona, odată cu cunoútinĠele oferite, noi competenĠe:
- să compari constituĠiile române spre a evidenĠia adoptarea lor la
spiritul timpului;
- să relaĠionezi textele constituĠiilor cu regimul politic;
- să elaborezi un text de comentariu al constituĠiei actuale,
care îĠi vor permite să rezolvi testele propuse úi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităĠi de învăĠare. Ca sa îĠi evaluez gradul de
însuúire a cunoútinĠelor, vei rezolva o lucrare de evaluare care după corectare o


vei primi cu observaĠiile adecvate úi cu strategia corectă de învăĠare pentru
observa înv
modulele următoare.
ătoare.
După ce ai parcurs informaĠia esenĠială, în a treia unitate de înv
informa , învăĠare,
ConstituĠionalitate, guvernare úi cetăĠenie, vei achiziĠiona, odată cu
ionalitate, iona, odat
cunoútinĠele oferite, noi competenĠe:
ele competen
- să descrii modul de corelare a textului constitu ional cu organizarea
constituĠional
administrativă a teritoriului;
administrativ
- să rezumi condiĠiile de dobândire a cetăĠeniei române;
condi
- să dezvolĠi într-un text de o pagină ideea interdependenĠei dintre stat úi
i într ei
cetăĠenie.
După ce ai parcurs informaĠia esenĠială, în a patra unitate de învăĠ
informa , învăĠare, intitulată
Drepturi, libertăĠi úi îndatoriri fundamentale ale cetăĠenilor, vei achizi
i achiziĠiona,
odată cu cunoútinĠ oferite, noi competenĠe:
Ġele
- să enumeri categoriile de drepturi úi libertăĠi cetăĠ i cetăĠeneúti, cu
explicaĠiile corespunzătoare;
Ġiile corespunz
- să descrii unul dintre drepturile cetăĠeneúti cu aplicaĠie la un caz
cet Ġie
concret;
- să dezvolĠi într-un eseu corelaĠia dintre DeclaraĠia Universal a
într ia Universală
Drepturilor Omului úi legislaĠia română;
- să rezumi într-un text de o pagină principiul constituĠionalit
într ĠionalităĠii legilor,
ordonanĠelor úi hotărârilor de guvern.
Ġelor
Pentru o învăĠare eficientă ai nevoie de următorii paúi obligatorii:
ăĠare eficient
• Citeúti modulul cu maximă atenĠie;
ti maxim
• EvidenĠiezi informaĠiile esenĠiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
iezi informa iale
adnotezi în spaĠiul alb, rezervat special în stânga paginii;
spa
• Răspunzi la întrebări úi rezolvi exerciĠiile propuse;
spunzi întreb
• Mimezi evaluarea final autopropunându-Ġi o temă úi rezolvând fără
finală, i rezolvând-o
să apelezi la suportul scris;
• Compari rezultatul cu suportul de curs úi explică-Ġi de ce ai eliminat
i
anumite secvenĠe;
secven
• În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăĠare.
îndoielnic ăĠare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îĠi vor fi administrate dou lucrări de
i două
verificare pe care le vei regăsi la sfârúitul unităĠilor de învăĠare 2 úi 4. Vei
reg ăĠare
răspunde în scris la aceste cerinĠe, folosindu-te de suportul de curs úi de
spunde cerin te
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini)
toarele

Drept constituĠional úi instituĠii politice
ii 6

1. DREPTUL CONSTITUğIONAL – O COMPONENTĂ A
ùTIINğELOR JURIDICE

Dreptul constituĠional ca ramură de drept 8
Dreptul constituĠional ca disciplină útiinĠifică 15
Rezumat 21

Obiective specifice:
La sfârúitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să defineúti dreptul constituĠional după reguli útiinĠifice;
• să integrezi dreptul constituĠional între celelalte ramuri de drept;
• să identifici elementele raportului juridic de drept constituĠional;
• să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituĠional;
• să raportezi dreptul constituĠional la instituĠiile politice existente.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore


Benone Puúcă Dreptul constituĠional – o componentă a útiinĠelor juridice

1.1. Dreptul constituĠional ca ramură de drept
1.1.1. ApariĠia disciplinei dreptului constituĠional
În procesul apariĠiei úi dezvoltării dreptului, ramura dreptului
constituĠional se formează la sfârúitul secolului al XVIII-lea după ce
curentul revoluĠionar dezlănĠuit în 1789 a dus la elaborarea primelor
constituĠii scrise pe continentul european.
Catedra de drept constituĠional creată la Paris în 1834 a funcĠionat sub
titulatura de „drept constituĠional”până în 1852, când, în urma loviturii de
stat a lui Ludovic Napoleon, a fost desfiinĠată, dar a fost reînfiinĠată după
instaurarea celei de-a treia republici. Titulatura de „drept constituĠional”
s-a menĠinut până la începutul celei de-a doua jumătăĠi a secolului nostru,
când a fost înlocuită cu cea de „drept constituĠional úi instituĠii politice”.
Termenul de drept constituĠional s-a răspândit în restul Europei odată cu
elaborarea diferitelor constituĠii scrise. În unele state precum Germania,
Austria úi Rusia termenul de drept constituĠional a fost înlocuit cu cel de
„drept de stat”.
În ğările Române s-au predat, ca úi în FranĠa, elemente de drept
constituĠional úi elemente de drept administrativ reunite, sub denumirea de
drept public. Primul curs de drept public a fost Ġinut în limba franceză la
Academia Mihăileană din Iaúi, în 1834, de francezul G. Maisonnabe. Mai
târziu, după înfiinĠarea UniversităĠii din Iaúi, Simion BărnuĠiu a predat
Dreptul public al Românilor.
NoĠiunea de drept constituĠional apare foarte curând. Astfel, în 1864, A
Codrescu publica un curs sub denumirea de Drept constituĠional, iar în
1881, la Brăila, Christ I. Suliotis, îúi publică cursul intitulat Elemente de
drept constituĠional.
ÎncetăĠenirea conceptului de drept constituĠional se consideră însă o dată
cu predarea úi publicarea la Facultatea de drept din Iaúi a cursului de Drept
constituĠional al profesorului Constantin Stere (1903) úi la Facultatea de
drept din Bucureúti a cursului de Drept constituĠional al profesorului
Constantin Dissescu (1915).
Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituĠional a fost
definitiv consacrată în facultăĠile de drept din Ġara noastră. Astfel, au fost
Legea supremă
publicate cursuri valoroase ale unor redutabili profesori printre care se
(ConstituĠia) a
numără: G. Alexianu, Drept constituĠional, Bucureúti, 1926; P. Negulescu,
statului român Curs de drept constituĠional român, Bucureúti, 1927; G. Alexianu, Curs de
a fost drept constituĠional, vol. I-III, Bucureúti, 1930-1937; I. Vântu, Curs de
influenĠată de drept constituĠional, 1939-1940; C. G. Rarincescu, Curs de drept
cea franceză. constituĠional, Bucureúti, 1940; G. Alexianu, Principii de drept
constituĠional, Bucureúti, 1945-1946 úi 1947; I. Gruia, Curs de drept
constituĠional, Bucureúti, 1945-1946 úi 1947. Profesorii P. Negulescu úi G.
Alexianu au publicat în 1942 un „Tratat de drept public” în două volume.
După instaurarea dictaturii comuniste în Ġara noastră, noĠiunea de drept
constituĠional a fost părăsită un timp úi înlocuită cu denumirea de „drept
de stat”. S-a considerat că denumirea de „drept de stat” prezintă un cadru



mai potrivit de expunere a problemelor legate de constituĠie, permiĠând
cercetarea lor nu numai prin prisma prevederilor acesteia, ci úi a celor
cuprinse în alte izvoare de drept.
Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de
cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale ce se nasc
în procesul organizării úi funcĠionării organelor administraĠiei publice, a
instanĠelor judecătoreúti úi a parchetului. După câĠiva ani s-a revenit la
denumirea de „drept constituĠional”, considerându-se mai potrivită.

După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele
facultăĠilor de drept din România este de Drept constituĠional úi instituĠii
politice.

Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze modul în care dreptul constituĠional francez a
influenĠat constituirea disciplinei corespunzătoare din dreptul românesc.

1.1.2. DefiniĠia dreptului constituĠional. Obiectul dreptului constituĠional
După cum am arătat mai sus, sistemul dreptului este format din mai multe
ramuri de drept, fiecare având principii proprii, specifice obiectului ei de
reglementare juridică, limitate la o anumită sferă de relaĠii sociale.
În definirea dreptului constituĠional ca ramură a dreptului unitar existent într-un
stat sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri.
Unii autori definesc dreptul constituĠional ca fiind alcătuit din norme juridice
care reglementează forma statului, organizarea, funcĠionarea úi raporturile
dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului
etc. În unele definiĠii sunt incluse drepturile úi libertăĠile omului úi cetăĠeanului.
(Deleanu, 2006, p. 23). Sunt autori care consideră că dreptul constituĠional
reglementează relaĠiile sociale care apar în procesul organizării úi exercitării
puterii úi, în sfârúit, alĠi autori susĠin că relaĠiile sociale reglementate de dreptul
constituĠional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii.
Analizând normele juridice aparĠinând altor ramuri ale dreptului public (drept
administrativ, drept financiar ú.a.) vom constata că úi aceste norme



reglementează unele relaĠii sociale din domeniul exercitării puterii. Ceea ce
deosebeúte însă normele de drept constituĠional de celelalte norme ale altor
ramuri ale dreptului public este faptul că relaĠiile sociale reglementate de
normele dreptului constituĠional sunt relaĠii sociale din domeniul consacrării
fundamentale a formelor politice úi juridice de organizare úi înfăptuire a
puterilor statului úi anume: puterea legislativă, puterea executivă úi puterea
judecătorească. (Ionescu, 2008, p. 30).

Obiectul dreptului constituĠional constă în reglementarea organizării úi
funcĠionării statului úi ale organelor sale úi anume: parlament, guvern, instanĠe
judecătoreúti úi a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat úi
cetăĠean, precum úi a drepturilor úi îndatoririlor acestuia.

Definirea dreptului constituĠional necesită o conturare mai exactă a noĠiunilor
Corelează de „organizare” úi „înfăptuire” a puterilor în stat. RelaĠiile sociale dintre cele
obiectul cu trei puteri ale statului – legislativă, executivă úi judecătorească – alcătuiesc
definiĠia prima categorie de relaĠii sociale, reglementate prin normele dreptului
dreptului constituĠional. Normele care reglementează aceste relaĠii sociale consacră
constitu- structura de stat úi organizarea administrativă a teritoriului.
Ġional! În sfera de competenĠă a dreptului constituĠional intră toate normele care
reglementează relaĠiile sociale ce se nasc în procesul complex de instaurare,
menĠinere úi exercitare a puterii. Dreptul constituĠional se ocupă de organizarea
întregii vieĠi a statului, el determină structura statului, organizează úi
proteguieúte viaĠa individuală, influenĠează toate celelalte ramuri ale dreptului,
le fixează cadrul de dezvoltare. Ceea ce trebuie reĠinut însă este faptul că nu
toate relaĠiile sociale reglementate prin norme constituĠionale sunt relaĠii
exclusive de drept constituĠional, unele dintre ele au o dublă natură juridică,
adică sunt reglementate în acelaúi timp úi de alte ramuri de drept. Prin urmare
în obiectul dreptului constituĠional vor fi cuprinse două categorii de relaĠii úi
anume: 1) relaĠii care fiind reglementate úi de alte ramuri de drept sunt
reglementate în acelaúi timp úi de către constituĠie, devenind astfel úi raporturi
de drept constituĠional; 2) relaĠii specifice de drept constituĠional care formează
obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituĠional.
(Muraru, 2008, p. 19-20).

P
Pe baza celor expuse, putem defini dreptul constituĠional ca ramură principală
e
a dreptului românesc care reglementează, prin normele sale, relaĠiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menĠinerii úi exercitării statale a
puterii.



Sarcina de lucru 2
Identifică 5 elemente distinctive ale obiectului Dreptului constituĠional în
raport cu obiectul Dreptului civil.

1.1.3. Izvoarele dreptului constituĠional
Teoria juridică actuală recunoaúte calitatea de izvoare ale dreptului
constituĠional formelor dreptului scris, exprimate în actele normative ale
organelor legiuitoare. Trebuie să arătăm de la început că nu toate
izvoarele dreptului, explicate de teoria juridică contemporană, sunt
izvoare de drept constituĠional. În primul rând, trebuie să observăm că
sunt izvoare ale dreptului constituĠional român numai actele normative
adoptate de autorităĠile publice direct reprezentative. În al doilea rând,
aceste acte normative trebuie să reglementeze relaĠii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menĠinerii úi exercitării
puterii.
Memorează cele Sunt izvoare ale dreptului constituĠional actele care reglementează
4 reguli! relaĠiile sociale fundamentale privind instaurarea, menĠinerea úi
exercitarea puterilor în stat: ConstituĠia úi legile de modificare a
ConstituĠiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, ordonanĠele Guvernului, tratatele internaĠionale.
ConstituĠia úi legile de modificare a ConstituĠiei sunt principalele
izvoare ale dreptului constituĠional, pentru că ele reglementează toate
problemele fundamentale care, prin obiectul lor specific, aparĠin
dreptului constituĠional.
Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul
izvoarelor dreptului nostru. Prin conĠinutul úi importanĠa relaĠiilor sociale
pe care le reglementează legile, ca acte normative ale Parlamentului, sunt
principalele izvoare ale dreptului constituĠional. Vom observa însă că nu
toate legile sunt izvoare ale dreptului constituĠional. Unele dintre ele sunt
izvoare ale altor ramuri de drept. Aúa de exemplu, codul penal este izvor
de drept pentru dreptul penal, codul civil pentru dreptul civil, codul
muncii pentru dreptul muncii etc. Ceea ce trebuie să reĠinem este aceea
că legile sunt izvoare de drept constituĠional în măsura în care
reglementează relaĠii fundamentale din domeniul instaurării, menĠinerii úi
exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituĠional, printre altele,
legile electorale, legea cetăĠeniei etc.
Regulamentele de organizare úi funcĠionare ale Parlamentului sunt úi
ele izvor de drept constituĠional, întrucât ele sunt acte normative prin care
sunt reglementate relaĠii sociale fundamentale ce apar în procesul


instaurării, menĠinerii úi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei DeputaĠilor,
Regulamentul Senatului úi Regulamentul úedinĠelor comune ale Camerei
DeputaĠilor úi Senatului.
OrdonanĠele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituĠional dacă,
îndeplinesc condiĠia de a reglementa relaĠii sociale fundamentale privind
instaurarea, menĠinerea úi exercitarea puterii. Domeniul reglementării va
fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului.
Tratatul internaĠional este un alt izvor de drept constituĠional.
Pentru a fi izvor de drept constituĠional, tratatul internaĠional trebuie să
fie de aplicaĠie directă, nemijlocită, să fie ratificat de către Parlament úi
să privească reglementarea unor relaĠii sociale specifice dreptului
constituĠional.
Din examinarea dispoziĠiilor constituĠionale (art. 20) rezultă patru reguli
úi anume: a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
b) obligaĠia statului de a le respecta întocmai úi cu bună credinĠă; c)
interpretarea úi aplicarea dispoziĠiilor constituĠionale privind drepturile úi
libertăĠile cetăĠenilor în concordanĠă cu DeclaraĠia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele úi celelalte tratate; d) prioritatea
reglementărilor internaĠionale în cazul unor neconcordanĠe între acestea
úi reglementările interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
(Muraru, 2008, p. 32)
ConstituĠia României acordă tratatelor internaĠionale o atenĠie sporită.

Sarcina de lucru 3
Selectează trei dintre izvoarele formale ale dreptului
constituĠional úi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.

1.1.4. Raporturile úi normele de drept constituĠional

Raporturile de drept constituĠional pot fi definite ca fiind acele raporturi
sociale reglementate sau sancĠionate de o normă juridică în care oamenii, fie
individual, fie organizaĠi, participă ca titulari de drepturi úi obligaĠii ce apar în
cadrul activităĠii de instaurare, menĠinere úi exercitare statală a puterii.


Benone Puúcă Dreptul constituĠional – o componentă a útiin
tiinĠelor juridice

Problema care se pune este aceea de a úti dacă toate normele de drept
constituĠional sunt susceptibile să dea naútere, să modifice sau s stingă
ional s să
raporturi juridice úi, în al doilea rând, dacă normele de drept constitu
ú constituĠional au
întotdeauna ca obiect de reglementare raporturi sociale ce aparĠin dreptului
sociale aparĠ
constituĠional.
Luarea în discuĠie a acestei probleme este cu atât mai necesară cu cât s-a
ie
Ġie necesară,
necesar
afirmat de către unii autori că normele constituĠionale nu fac parte, în
ătre c ionale
totalitatea lor, din dreptul constituĠional. Astfel, se afirmă că normele cuprinse
constitu
în ConstituĠie ce au ca obiect organizarea administrativă, drepturile úi libertăĠile
ie administrativ ,
cetăĠenilor, dreptul de proprietate altele decât cele politice, nu fac parte din
enilor, politice,
dreptul constituĠional deoarece relaĠiile reglementate sunt relaĠii specifice altor
Ġional rela Ġii
ramuri de drept.
Trebuie reĠinut, în legătură cu primul aspect al acestei probleme, c legea
inut, leg că
fundamentală constituie, ca act normativ, o alc
alcătuire unitară de norme juridice.
Or, după cum se útie, normele juridice reglementează relaĠiile sociale, care
ú Ġiile
devin astfel relaĠii juridice. Deci afirmaĠia potrivit căreia dispozi
relaĠ ăreia dispoziĠiile
constituĠionale privitoare la baza socială nu ar avea ca obiect reglementarea
ionale social
unor relaĠii sociale nu apare întemeiat Este adevărat că asemenea dispozi au
ii întemeiată. dispoziĠii
úi caracter de consacrare, dar acest caracter nu este de natură să estompeze
i est ă
natura de norme juridice a dispoziĠiilor respective. Chiar dacă prin asemenea
dispozi ă
dispoziĠii sunt consacrate unele realităĠi social-economice úi pol
ii realit politice, se
stabilesc totodată úi anumite reguli.
ăú
În ceea ce priveúte al doilea aspect al problemei, răspunsul nu poate fi, dup
úte r spunsul după
părerea noastră, decât afirmativ, în sensul c toate normele constitu
ă, că constituĠionale
reglementează raporturi de drept constituĠional, raporturi sociale care apar
ă constitu orturi aparĠin
acelei forme fundamentale de activitate a statului care este instaurarea,
menĠinerea úi exercitarea statal a puterii. Este adevărat că, aúa cum am ar
i statală úa arătat,
nu toate raporturile sociale reglementate prin norme constituĠionale sunt
norme constitu
raporturi exclusive de drept constituĠional, unele din ele fiind, în acela timp,
constitu ional, acelaúi
úi raporturi specifice altor ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile sociale
i
născute în legătură cu unele din drepturile fundamentale ale cet
ătură cetăĠenilor,
organizarea úi funcĠionarea organelor din administraĠia publică devin, prin
i fun ia
reglementarea lor, raporturi de drept constitu ional, dar sunt în acela timp úi
constituĠional, acelaúi
raporturi juridice ce aparĠin altor ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul
apar in
administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul familiei etc.
c
Este evident faptul că reglementarea unor astfel de raporturi sociale se face, în
c
primul rând, prin ConstituĠie, iar normele dreptului administrativ, ale dreptul
Constitu ie,
civil sau ale altor ramuri de drept nu fac altceva decât să dezvol aceste
să dezvolte
reglementări de principiu, fundamentale.
ri
Stabilirea domeniului de reglementare al dreptului constituĠ constituĠional poartă
amprenta amplitudinii úi complexităĠii transformărilor sociale, arilor
caracteristicilor vieĠii social-politice. În funcĠie de aceste transform sociale
vie ansformări
domeniul dreptului constituĠional poate fi mai restrâns sau poate penetra în
constitu ional
domenii rezervate altor ramuri de drept. În aceast situaĠie vom constata
această Ġie
procesul de constituĠionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat di
constitu ionalizare din
extinderea reglement
eglementării constituĠionale a unor relaĠii sociale rezervate prin
ii
tradiĠie altor ramuri de drept. Acest proces de constituĠionalizare a altor ramuri
ie constitu ionalizare

ii 13


de drept nu este de dată recentă, ci doar denumirea procesului în sine este nouă.
Este cunoscut faptul că toate ramurile dreptului îúi au izvorul în principiile
constituĠionale.

1.1.5. NoĠiunea de instituĠie politică
Prin instituĠie, în general, se înĠelege forma de organizare a raporturilor sociale,
repetate úi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate úi
oglindind caracterul istoric al orânduirii societăĠii respective. În legătură cu
definirea instituĠiei politice s-au purtat úi încă se poartă discuĠii. Cunoscutul
politolog úi jurist francez Maurice Duverger a susĠinut că noĠiunea generală de
instituĠie se defineúte prin două elemente: un element structural úi un element
de credinĠă. (Puúcă, 2007, p. 48)
Folosirea noĠiunii de „instituĠie politică” în cursurile de drept constituĠional
este pe deplin îndreptăĠită, deoarece, ca ramură a sistemului de drept, acesta
reglementează raporturile sociale fundamentale din domeniul exercitării puterii
Fii atent la politice. Cu alte cuvinte, dreptul constituĠional stabileúte modul de organizare
diferenĠele úi funcĠionare, atribuĠiile instituĠiilor prin intermediul cărora se exercită puterea
de percepĠie! politică. În limbajul comun noĠiunea de instituĠie desemnează organizaĠiile care
au un statut, reguli de funcĠionare úi acĠionează pentru realizarea anumitor
nevoi sociale. Modelul tipic de organizaĠie este statul.
Conceptul de instituĠie are accepĠii particulare în sociologie, politologie úi
útiinĠa dreptului. În sociologie termenul de instituĠie desemnează regulile de
influenĠare úi control social al comportamentelor individuale, modelele
specifice úi stabile de organizare úi desfăúurare a interacĠiunilor între indivizi úi
grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori úi interese
cu importanĠă esenĠială pentru menĠinerea colectivităĠilor politice. În mod
obiúnuit, sociologia este considerată drept útiinĠa societăĠii, respectiv útiinĠa
convieĠuirii úi relaĠiilor dintre oameni.
În politologie, termenul de instituĠie este circumscris organismelor investite cu
autoritatea de a exercita puterea politică. Dreptul constituĠional limitează
instituĠia socială la autorităĠile instituite prin textele constituĠionale, la modul
lor de organizare, de funcĠionare úi la interferenĠa lor în procesul de exercitare a
puterii politice.
InstituĠiile politice, spre deosebire de cele cu caracter cultural, religios etc.,
sunt create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a
puterii, cu participarea la putere, la conducerea societăĠii. Aúa de exemplu, sunt
instituĠii politice parlamentul, guvernul, partidele politice.
În legătură cu aserĠiunea potrivit căreia „instituĠiile politice sunt în acelaúi timp
organe etatice úi reguli care le reglementează”, se impun câteva precizări.
În limbajul curent noĠiunea de instituĠie este folosită ca o formă organizaĠională
creată de oameni potrivit unor reguli sociale, pentru atingerea unor scopuri. În
limbajul juridic noĠiunea de instituĠie este utilizată în sensul de ansamblu de
norme care reglementează un grup unitar de relaĠii sociale.



Pornind de la definiĠia noĠiunii de instituĠie, în general, instituĠiile politice pot
fi definite ca fiind acele organisme învestite cu autoritatea de a exercita
puterea politică.

Sarcina de lucru 4
Identifică 3 moduri distincte de raportare la putere ale instituĠiilor politice.

1.2. Dreptul constituĠional ca disciplină útiinĠifică

1.2.1. ApariĠia úi dezvoltarea útiinĠei dreptului constituĠional
Dreptul constituĠional, ca ramură a sistemului de drept, nu studiază numai
anumite norme juridice, constituite într-o ramură distinctă a dreptului, ci úi
raporturile juridice ce se nasc în procesul de aplicare a acestor norme.
În definiĠia pe care am dat-o dreptului constituĠional al României, această
noĠiune de drept constituĠional a fost utilizată pentru a desemna un ansamblu de
norme juridice care se deosebesc de cele care aparĠin altor ramuri ale dreptului
(cum este dreptul administrativ, civil etc.), prin obiectul lor specific.
NoĠiunea de drept constituĠional poate fi utilizată pentru a desemna o anumită
disciplină útiinĠifică. Aúa, de exemplu, atunci când în planul de studii se
utilizează termenul: „dreptul constituĠional”, prin această expresie nu se
înĠelege un ansamblu de norme având un obiect specific, ci disciplina care
cercetează din punct de vedere útiinĠific normele dreptului constituĠional.
ùtiinĠa dreptului constituĠional caută să determine categoriile ce-i sunt proprii úi
să stabilească legităĠile obiective care stau la baza dezvoltării fenomenelor
juridice ce-i sunt specifice. După cum fizica, bunăoară, are un obiect propriu de
cercetare úi anume fenomenele fizice (căldura, sunetul etc.), tot aúa útiinĠa
dreptului constituĠional are úi ea un domeniu propriu de fenomene pe care-l
studiază. Acest domeniu îl constituie regulile dreptului constituĠional úi
fenomenele juridice născute în procesul aplicării acestor reguli.
Pentru a putea vorbi de o útiinĠă a dreptului constituĠional este necesar să se
învedereze totodată úi faptul că cercetarea unei categorii de fenomene nu se
face la întâmplare úi empiric, ci prin aplicarea unei metode útiinĠifice.
Pornind de la acest punct de vedere, útiinĠa dreptului constituĠional din Ġara
noastră consideră că o cercetare útiinĠifică, pentru a fi cu adevărat substanĠială,
nu se poate mărgini la descrierea, clasificarea úi integrarea într-un sistem a


fenomenelor juridice. Astfel fiind, cercetarea útiinĠifică a fenomenelor juridice
va trebui să parcurgă două etape. Într-o primă etapă va fi necesar să se
cerceteze esenĠa fenomenelor juridice úi legile lor de dezvoltare. Pe această
cale vor putea fi descoperite cauzele care determină naúterea úi evoluĠia
fenomenelor juridice. Într-o a doua etapă, procedeul va fi invers. Odată
lămurită esenĠa úi precizate cauzele care au dat naútere diferitelor instituĠii
juridice, acestea vor fi examinate atât fiecare în parte, cât úi transformările pe
care le parcurg. Această cercetare nu va avea însă ca rezultat un tablou haotic,
format din diverse instituĠii, ci ea va apărea ca un tot coordonat úi unitar. De
asemenea, cercetarea nu se va limita să scoată în evidenĠă criteriile formale
care le caracterizează, ci va putea să le explice pe baza legilor lor interne de
dezvoltare.
ùtiinĠa noastră juridică nu poate nesocoti elementele exterioare ale
fenomenelor. De aceea, în definiĠia pe care o dă dreptul constituĠional, ea va
insista asupra faptului că el este constituit dintr-un ansamblu de norme prin
care reglementează relaĠiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menĠinerii úi exercitării statale a puterii.
În unele state europene, în împrejurări social-istorice diferite, încep să apară în
secolul al XVII-lea germenii útiinĠei dreptului constituĠional. Preocupările
teoretice din această perioadă sunt caracterizate prin mixtura categoriilor de
drept privat cu cele de drept public (cum i s-a spus uneori dreptului
constituĠional), precum úi folosirea sistemului instituĠional.
Folosirea sistemului instituĠional este caracteristică în special dogmatismului
german din secolul al XVII-lea, care a încercat să construiască dreptul
constituĠional ca „instituĠie de drept public”, recurgând la analogia cu dreptul
privat. În secolul al XVII-lea au fost juriúti care au criticat asemenea construcĠii
dogmatice, arătând că multe probleme ale dreptului public trebuie scoase din
clasificarea trihotomică a instituĠiilor.
În secolul al XIX-lea úi la începutul secolului al XX-lea apar úi se dezvoltă
elementele definitorii ale útiinĠei dreptului constituĠional. Au apărut numeroase
úcoli úi doctrine cu reprezentanĠi de seamă ca P. Laband, A. Esmein, A. Dicey,
L. Duguit, V. Orlando, J.D. Levin, M. Hauriou ú.a. care prin lucrările lor au
contribuit la dezvoltarea unei democraĠii relative, la guvernarea reprezentativă
úi recunoaúterea regimului juridic.
Dreptul divin al monarhiilor, dreptul natural, a fost repudiat pentru a se ajunge
la pozitivismul juridic. Pozitivismul juridic era chemat să construiască o teorie
juridică „pură”, având ca obiect de studiu materialul juridic pozitiv úi utiliza
numai metode pur juridice, operând cu noĠiuni úi categorii juridice.
În unele Ġări, în care s-au cristalizat mai repede principiile unui regim
parlamentar úi apoi ale unui regim democratic, analiza juridică a fost combinată
cu aprecierea „metajuridică”, în concordanĠă cu principii ca: suveranitatea
populară sau naĠională, supremaĠia parlamentului, domnia dreptului etc.
Metodologia útiinĠei dreptului constituĠional a rămas tributară aceleiaúi grave
insuficienĠe úi anume ruptura între realitatea úi noĠiunea juridică.
În cea de a doua parte a secolului XX, criza legalităĠii a determinat o slăbire a
úcolii juridice úi intensificarea căutărilor spre o nouă metodologie. În acest
context se constituie úcoala sociologică a dreptului constituĠional, care


reprezintă un pas înainte, incluzând elemente sociologice úi politice în útiinĠa
dreptului constituĠional. Un reprezentant de seamă al acestei úcoli a fost L.
Duguit care afirma că voinĠa poporului ar fi o idee arbitrară, nedovedită úi
nedemonstrabilă. Potrivit doctrinei sale statul nu este un instrument al
dominaĠiei, ci al „serviciului social”; dreptul nu se întemeiază pe ideea
suveranităĠii unice úi indivizibile, ci el rămâne „un drept obiectiv al guvernării
care nu condamnă”. Un alt reprezentant al úcolii sociologice, M. Hauriou,
afirmă că „proprietatea reprezintă forma naturală úi definitivă a libertăĠii
individuale”, reprezintă primatul factorului economic asupra celui politic úi
juridic. O secvenĠă din teoria lui M. Hauriou se referă la reprezentare. El
consideră că reprezentantul nu este negreúit un mandatar, că alegerea nu este
un mijloc necesar pentru transmiterea mandatului úi că procedura electorală
trebuie concepută úi organizată în aúa fel încât această „ordine a lucrurilor” să
nu poată fi pusă în discuĠie în fiecare zi de corpul electoral.
Orientările actuale ale útiinĠei dreptului constituĠional sunt îndreptate spre
conservarea formelor organizării de stat „clasice”, caracteristice democraĠiei.
În angrenajul extrem de complex privind organizarea de stat, fără a afecta
principiul fundamental caracteristic unui stat de drept úi anume separaĠia
puterilor, nu trebuie dizolvate unele puncte de vedere realiste. Aúa de exemplu,
G. Burdeau recunoútea că:
„construcĠia juridică a instituĠiilor politice este departe de a corespunde realităĠii lor. Unele
dintre ele sunt denaturate cu textele juridice, altele nu-úi găsesc locul în aceste texte. Fie că
această constatare ne bucură, fie că ne întristează, sistemele juridice contemporane sunt
legate indisolubil de politică”.
Semnificative pentru orientarea contemporană a útiinĠei dreptului
constituĠional, ni se par declaraĠiile lui M. Duverger. El recunoaúte că puterea
politică úi constrângerea economică sunt profund legate între ele.

Sarcina de lucru 5
Pornind de la declaraĠia lui M. Duverger explică într-o frază de 3-5
rânduri condiĠionalităĠile politicului de către economic.

1.2.2. Subiectele raportului de drept constituĠional
Atribuirea calităĠii de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune
recunoaúterea de către stat a capacităĠii juridice, adică a posibilităĠii de a fi
titular de drepturi úi obligaĠii úi de a le exercita nemijlocit. Trebuie să subliniem
încă de la început două trăsături specifice cu privire la subiectele raporturilor
de drept constituĠional úi anume: a) unul din subiecte este totdeauna fie statul,


fie un organ reprezentativ (legiuitor), fie deĠinătorul puterii; b) aceste subiecte
acĠionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menĠinere úi
exercitare a puterii. (Muraru, 2008, p. 23)
În raporturile de drept constituĠional, ca în oricare raport juridic, părĠile
participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept
individuale, fie ca subiecte de drept colective. Ca subiecte de drept individuale
ale raporturilor de drept constituĠional, oamenii pot apărea fie ca persoană
fizică care intră în diferite relaĠii reglementate de normele dreptului
constituĠional (în cadrul raporturilor de cetăĠenie, al raporturilor de drept
electoral etc.), fie ca persoană ce îndeplineúte anumite funcĠii în cadrul unui
colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu parlamentul, organul
legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din circumscripĠia electorală în
care a fost ales. Ca subiecte colective de drept constituĠional, oamenii pot
apărea sub diverse forme (popor, stat, organe ale statului etc.). Sfera
subiectelor de drept constituĠional este foarte largă. De aceea, în legătură cu
delimitarea acestei sfere úi cu clasificarea subiectelor de drept constituĠional, în
literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe opinii. Unii autori
susĠin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al raporturilor juridice pe
considerentul că poporul úi naĠiunea sunt categorii politice úi nu juridice.
Aceiaúi autori sunt dispuúi să recunoască poporului calitatea de subiect de drept
numai în dreptul internaĠional.
După opinia noastră subiectele de drept constituĠional trebuie să cuprindă:

a) poporul;
b) statul ca întreg;
c) organele statului;
d) partidele politice;
e) cetăĠenii úi alte persoane fizice;
f) asociaĠiile de orice fel;
g) sindicatele.

Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituĠional este constituit din
totalitatea cetăĠenilor statului român. ConstituĠia consacră faptul (art.2) că
suveranitatea naĠională aparĠine poporului român, care încredinĠează exerciĠiul
ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct úi liber exprimat. De aici
rezultă că poporul este deĠinătorul întregii puteri în stat. Termenul de popor
apare în articolele 2 úi 4 ale ConstituĠiei care arată că suveranitatea naĠională
aparĠine poporului úi că statul are ca fundament unitatea poporului român,
patria comună úi indivizibilă a cetăĠenilor săi, fără deosebire de rasă, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie úi de apartenenĠă politică, de
avere sau de origine socială.
Poporul este deĠinătorul suveranităĠii naĠionale. El este sursa principală a
tuturor drepturilor úi obligaĠiilor. Nici un grup úi nici o persoană, se arată în
articolul 2(2) al ConstituĠiei, nu-úi pot atribui exercitarea suveranităĠii în nume
propriu. În condiĠiile statului democratic român, dreptul este expresia
intereselor úi a voinĠei poporului.



Între popor úi statul de drept, democratic úi social român există o legătură
inseparabilă, statul având ca fundament unitatea poporului pe care o exercită.
Acesta este sensul celor exprimate în ConstituĠie (art.2 alin.1), că poporul îúi
exercită puterea prin organele sale reprezentative úi prin referendum.
Este evident faptul că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga
putere úi are dreptul să decidă asupra sorĠii sale, deci în procesul de instaurare,
menĠinere úi exercitare a puterii. În multe probleme, cum ar fi: stabilirea formei
de guvernământ, a structurii de stat, poporul apare direct ca subiect al
raporturilor de drept constituĠional.
Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituĠional în calitatea sa de
purtător al suveranităĠii poporului. În art. 1(3) al ConstituĠiei se arată că
România este stat de drept, democratic úi social, în care demnitatea omului,
drepturile úi libertăĠile cetăĠenilor, libera dezvoltare a personalităĠii umane,
dreptatea úi pluralismul politic reprezintă valori supreme úi sunt garantate, iar
în articolul 6(1) se arată că statul recunoaúte úi garantează persoanelor
aparĠinând minorităĠilor naĠionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea úi la
exprimarea identităĠii etnice, culturale, lingvistice úi religioase.
Ai mai jos
În vederea realizării acestor Ġeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul
explicaĠia apare direct ca unul din subiectele de drept constituĠional. Aúa de exemplu,
disputelor statul este un subiect de drept constituĠional în raportul de cetăĠenie. ùi părĠile
politice din componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituĠional.
spaĠiul public Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se stabilesc între
romanesc. federaĠii úi statele membre, unul din subiecte este statul federal (în întregime),
iar celelalte subiecte sunt statele părĠi componente ale federaĠiei.
În literatura noastră juridică de specialitate unii autori au susĠinut că în cadrul
statului unitar unităĠile administrativ-teritoriale (părĠi ale teritoriului statului)
pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituĠional.
Într-o opinie se consideră că unităĠile administrativ - teritoriale sunt subiecte
ale raporturilor de drept constituĠional. SusĠinându-se că úi părĠile componente
ale statului sunt subiecte de drept constituĠional, se arată că úi unităĠile
administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituĠional,
atunci când se procedează la organizarea administrativ-teritorială. O asemenea
opinie nu este întemeiată, deoarece în niciun raport juridic nu apare ca
participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de
conducere ale acestor unităĠi.
Într-o altă opinie se ajunge la concluzia că unităĠile administrativ-teritoriale pot
apărea úi ca subiecte în raporturile de drept constituĠional, dacă prin noĠiunea
de unităĠi administrativ-teritoriale se înĠelege colectivul de oameni care
populează o anumită porĠiune a teritoriului Ġării, cu condiĠia de a li se
recunoaúte prin lege anumite drepturi úi obligaĠii în cadrul unor raporturi de
drept constituĠional.
După părerea noastră o asemenea susĠinere nu este întemeiată deoarece potrivit
prevederilor constituĠionale statul are ca fundament unitatea poporului român,
integritatea teritorială, patria comună úi indivizibilă a cetăĠenilor săi (art.4)
(Puúcă, 2007, p. 62). Dacă ne limităm să subliniem că raportul juridic este o
relaĠie socială, este suficient pentru a ajunge la concluzia că într-un raport



juridic nu pot avea calitatea de participanĠi decât oamenii, consideraĠi
individual sau colectiv, nu úi unităĠile administrative.

Sarcina de lucru 6
Selectează úi descrie în fraze minimale (3) interferenĠa competenĠelor
statului cu poporul.

Organele statului (autorităĠile publice) pot fi subiecte ale raportului de drept
constituĠional în toate cazurile în care relaĠia la care participă este reglementată
de o normă a dreptului constituĠional. Desigur în cele mai multe raporturi de
drept constituĠional apar ca subiecte de drept organele puterii. Aúa de exemplu,
organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept
constituĠional, cu condiĠia ca raportul juridic la care participă să fie de drept
constituĠional. ùi celelalte autorităĠi ale statului (executive, judecătoreúti) pot fi
subiecte ale raporturilor de drept constituĠional numai dacă participă la un
raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele
legiuitoare úi dacă raportul se naúte în procesul instaurării, menĠinerii úi
exercitării puterii. Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale
raporturilor de drept constituĠional sau pot apărea numai ca unul din subiectele
raporturilor respective, celălalt subiect fiind un alt organ al puterii, o
organizaĠie politică sau o persoană fizică.
CetăĠenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituĠional fie în calitate
de persoană fizică, membru al societăĠii noastre care participă la instaurarea,
menĠinerea sau exercitarea puterii de stat, fie în calitate de persoană învestită
cu anumite funcĠii într-un partid politic sau organ de stat sau organizaĠi pe
circumscripĠii electorale. În prima ipostază, cetăĠenii apar ca subiecte ale
raportului de drept constituĠional în numeroase cazuri în legătură cu exercitarea
drepturilor sociale, politice, economice, culturale úi în toate celelalte domenii
ale vieĠii publice. În cea de-a doua ipostază sunt numeroase raporturi de drept
constituĠional în care cetăĠenii pot fi subiecte de drept dacă sunt învestite cu o
anumită calitate care rezultă din o funcĠie pe care o deĠin într-un organ al
puterii (deputat, senator) sau al unui partid politic. În ultima ipostază cetăĠenii
apar ca subiecte ale raportului de drept constituĠional cu ocazia alegerilor
parlamentare sau prezidenĠiale organizate pe circumscripĠii electorale.
Grija statului pentru respectarea ordinii constituĠionale, a drepturilor úi
libertăĠilor constituĠionale, a drepturilor úi a libertăĠilor cetăĠeanului imprimă
acestor raporturi, ca de altfel tuturor raporturilor de drept constituĠional, un
caracter real, democratic.


tiinĠelor juridice

ùi străinii, ca úi persoanele fără cetăĠenie, pot fi subiecte ale raporturilor de
f
drept constituĠional. De exemplu, străinul care solicită acordarea cet
Ġional. str cetăĠeniei
române se află într-un raport de drept constituĠional până la aprobarea cererii
ă într
sale. Aceeaúi situaĠ se poate întâlni úi în cazul cererii de azil politic în Ġara
i situaĠie i
noastră a unui cetăĠ
cetăĠean străin.
Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democra democraĠiei din
societatea românească. Definind esenĠa activităĠii lor, Constitu
româneasc ii ConstituĠia (art.8)
stabileúte că partidele politice se constituie úi îúi desfăúoară activitatea în
ă
condiĠiile prevăzute de lege. Ele contribuie la definirea úi la exprimarea voin
ăzute i voinĠei
politice a cetăĠenilor, respectând suveranitatea naĠională, integritatea teritorial
ăĠenilor, , teritorială,
ordinea de drept úi principiile democraĠiei.
democra
În condiĠiile dezvoltării democraĠiei statului nostru, rolul partidelor politice în
iile dezvolt iei
viaĠa publică, în definirea úi exprimarea voinĠei cetăĠenilor se amplific úi ele
, enilor amplifică
apar ca subiecte de drept constituĠional într-un număr tot mai mare de raporturi
constitu r
de drept constituĠional.
Ġional.
Subiectele de drept menĠionate au un atribut indispensabil, ce le conferă
men ionate confer
calitatea de a fi participante la un raport de drept constituĠional, acela c ele
drep ional, că
participă în relaĠii sociale specifice unei anumite forme fundamental de
ii fundamentale
activitate a statului úi anume la activitatea de instaurare, menĠinere úi exercitare
Ġinere
a puterii.

Rezumat
Ca ramură a útiintiinĠelor juridice, Dreptul constituĠional dateaz în spaĠiul
datează
românesc din 1864 úi vizează totalitatea normelor úi instituĠiilor juridice ce
iilor
reglementează raporturile sociale circumscrise puterii. Dreptul constitu
ă constituĠional
cercetează categoriile úi legităĠilor ce stau la baza dezvoltării fenomenelor
ării
juridice, iar ca subiecte ale raporturilor de drept în conĠinut sunt vizate:
inut
poporul, statul úi organele lui, partidele politice, cetăĠenii, străinii, asocia
i cet ăinii, asociaĠiile
úi sindicatele. Izvoarele formale ale dreptului constituĠional sunt actele care
i cons ional
reglementează relaĠiile sociale fundamentale privind instaurarea, men
ă rela le menĠinerea úi
exercitarea puterilor în stat úi anume: constituĠia úi legile de modificare a
i
constituĠiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Re
iei, Regulamentele
Parlamentului, Ordonan
OrdonanĠele Guvernului, tratatele internaĠionale.

Teste de autoevaluare

1. La începutul celei de-a doua jumătăĠi a secolului nostru, titulatura de „drept
de i „
constituĠional” a fost înlocuită cu cea de:
” înlocuit
a. drept constituĠional úi instituĠii politice;
constitu
b. drept de stat;
c. drept administrativ.

ii 21

tiinĠelor juridice

2. Definirea dreptului constitu
constituĠional necesită o conturare mai exact a
exactă
noĠiunilor de:
a. „organizare” úi „înfăptuire” a puterilor în stat;
b. „organizare” úi „corelare” a puterilor în stat;
c. „desfăúurare” úi „înfăptuire” a puterilor în stat.
ăúurare”

3. Care din următoarele acte sunt izvoare ale dreptului constituĠional:
ătoarele Ġional:
a. ConstituĠia úi legile de modificare a ConstituĠiei, legile ca acte
Ġia iei,
normative ale Parlamentului, tratatele internaĠionale, Regulamentele
interna ionale,
Parlamentului, hot
hotărârile Guvernului;
b. ConstituĠia úi legile de modificare a ConstituĠiei, legile ca acte
Ġia iei,
normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentului, ordonan
Parlamen ordonanĠele
Guvernului, tratatele internaĠionale;
interna
c. ConstituĠia úi legile de modificare a ConstituĠiei, legile ca acte
Ġia iei,
normative ale Guvernului, Regulamentele Parlamentului, ordonan
Parlamentului, ordonanĠele
Guvernului, tratatele internaĠionale.
interna

4. Care din următoarele legi nu este izvor al dreptului constituĠional?
ătoarele constituĠional?
a. codul civil;
b. legea electorală;
electoral
c. legea cetăĠeniei.
ăĠeniei.

5. Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituĠional:
co
a. în calitatea sa de purtător al suveranităĠii poporului;
b. datorită forĠei de constrângere de care dispune;
ă forĠ
c. datorită organelor administraĠiei publice.
ă administra

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
spunsuri întreb rile
a; 2. a; 3. b; 4. a; 5. a

Bibliografie minimală
minimal
Deleanu, Ion (2006). InstituĠii úi proceduri constituĠionale – în dreptul român úi
dreptul comparat. Bucureúti: C. H. Beck, pp. 3-24.
. Bucure

Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituĠional. EdiĠia a 2-a. Bucure
a. Bucureúti: C. H.
Beck, pp. 3-33.

Muraru, Ioan, Tănă ănăsescu, Simina (2008). Drept constituĠional úi institu politice.
i instituĠii
EdiĠia 13, vol. I. Bucureúti: C. H. Beck, pp. 10-38.
ia Bucure

Puúcă, Benone, Puúcă, Andy (2007). Drept constituĠional úi institu
, Puú i instituĠii politice.
Bucureúti: Didactică úi Pedagogică, pp. 29-64.
ti: ú

ii 22

Drept constitutional si institutii politice unitatea i

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Drept constitutional si institutii politice unitatea i

Similar to Drept constitutional si institutii politice unitatea i (6)

More from bc82gad

More from bc82gad (16)

Drept constitutional si institutii politice unitatea i