5. 5
SOŢIEI MELE
Soţiei mele
cu sorţi vindecători
(din valea morţii
nu s-a întors
mai nimeni),
i-au greşit ursita
cumplite ursitori,
şoptind
că dinspre moarte
se întorc doar morţii
tineri.
M-am revoltat
pe îngerul ei
cu aripile frânte
şi prea bolnav să-i poarte suflarea
în văzduh,
am luat căderea
stelelor din munte
şi-am aşternut-o
cale
pentru curatu-i duh.
6. 6
A plâns rouă căzută
Demiurgul
şi a aşezat o stâncă
părelnicei cărări,
cu bagheta zării
a întârziat
amurgul
cu şoapta câtorva
sfinţite
răsuflări.
7. 7
ÎNGERUL NEGRU
Înger negru, surpare de noapte,
rug al cugetului meu stins,
încolţeşte în clopote o bătaie aparte
pentru auzul meu nedeprins,
presimt lovitura aripii negre
duios, dureros întârziind,
peste albul pielii mele se cerne
pulberea aripii lui înnegrind.
8. 8
DESTIN
Soseşte vremea
socotelilor
încheiate,
am negociat în mine
cu un destin
în templul vieţuirii
pe tarabe
alb sângerând
în osul meu străin.
Nu-l recunosc,
trădarea lui mă doare,
eu condamnatul,
el judecător,
cât timp fotonii
mă iubesc
în soare
nu vreau să stau
la umbră
de atom.
9. 9
Nici un por
nu îmi este de prisos,
vând încă idealuri
interzise,
cu cât e gardul
judecăţilor
mai jos
ţin uşile dorinţelor
deschise.
10. 10
GENELE
Când ne-am ivit
ca viaţa
din nefire
din trupul Evei
amforă de lut,
treizeci şi două de mii
de fire
ca grâul
într-o brazdă
am zăcut.
Lutul ei
s-a revărsat în lume
torente de suflări
din moartea
lungă,
ne-am botezat
plutind pe mii de nume
în apa
ce a început
să ne ajungă,
11. 11
noi, condamnatele la dans
şi împerechere
de-un Demiurg
drept făcător
de îngeri,
păcătuind cu muşcături
de mere
când ne-a orbit
iubirea vieţii
în sânge.
12. 12
CERBII
Cerbi viguroşi şi bătăioşi de munte
sorbind topiţi în nara ciutei rutul
în muget frânţi şi-nvinşi de coarne rupte
ei, cei ce aduc prin iarbă începutul,
ce poartă libertatea în formă pură
privirilor solemne pe drumuri inegale,
de atâtea ori fugind cu teamă în gură
de propriile lor dorinţe, rugi egale,
flăcări care plâng în ploaie iarba
păscându-i tinereţea, mai verdele ei crud
şi-i mângâie bătrânului nor barba
să-i dezgolească stâncii alb-cenuşiul nud.
13. 13
Zei ai înălţimii, v-aş fura cu glonţul
privirii mele oarbe de puşcă verzi-caprui
şi mi-aş închide-n ochii voştri hoţul
îmbrăţişând grumazul rănit de puşca lui.
14. 14
UN PORUMBEL
Îmi las credinţei
cugetul meu
slobod
spălat ca zidul
şi bătut de soare,
nu caut în duhovnic
alinare
nici îndurare ploii plânsă
în ropot
Aştept
cu aripile desfăcute
să-mi pună un inel
de foc
pe gleznă,
soarta
de mă va orbi
cu beznă
să-mi mai zăresc
o clipă
visele
pierdute.
15. 15
MOARTE ŞI VIAŢĂ
Mă simt ca fruntea
strâns
între două tâmple
cea a veşniciei
şi cea de început
îngerul meu
inculpatul
cu aripile frânte
îşi aşteaptă condamnarea
pentru că s-a născut.
S-a-nchis în bucla vieţii,
ce a-nceput din moarte
şi tot în moarte se va desăvârşi
ca un poem
ce încolţeşte
la început de carte
şi creşte
doar prin ochii
celui ce-l va citi.
16. 16
PALMA
Plutesc în palmă
ca pe o mare
caldă
cu iahturile gândurilor
albe,
urmându-mi semnele
săpate
în palmă
cu ciocul soartei zburătoare
oarbe,
îmi recunosc abisurile
Bermude
dintre arătător şi inelar
în care
dunga vieţii paralele
nude
îşi termină plutirea
pe un zar,
17. 17
pe o cifră norocoasă
dintr-o genă
ascunsă
într-un colţ de cromozom,
cu judecarea mea
cândva supremă
la traversarea
dinspre om
spre un alt om.
18. 18
ONE WAY
Topesc sub paşi un drum
cel cu un singur sens
ca un timpan
zburând
către chemare,
mă îmbrac în praf
căftăluind intens
o cizmă
norocoasă
a toate umblătoare.
Parez priviri
mijite
de îngeri ireali
de sub armuri
cu scoarţe egale de copaci,
aduc din seva clipei
timp
cu spioni legali
ca să înţeleg
că dracii sunt îngeri
revoltaţi.
19. 19
Fratele meu,
spaţiul,
nu-mi este de folos
nici hărnicia vremii
nu trece peste moarte,
sunt fericit
cu harul mersului pe jos
cu pasul cât mai mic,
răscumpărat
pe o carte.
20. 20
SOMN DE PASĂRE
Rămân cu oboseala strâns în ham,
cuget târziu împătimit de somn
spre ctitoria patului din ram,
fotosinteza mi-a dat verdele de om,
adorm aici cu aripile strânse
îmi sprijin tâmpla doar pe Ursa Mare
cu Lacteea stelelor nemulse
albindu-mi pielea zorilor fecioare.
21. 21
DOI BĂTRÂNI
Cum merg aşa
de mână
şi timizi,
cu moartea lângă ei
ce îi precede,
anii plutesc
în ochii lor lichizi,
ei doi ca unul,
el aude
ea mai vede.
În boarea serii
cuibărită la bordură
păşesc încet
cu doi trei paşi
într-unul,
ţin zâmbet fericit
ca pe un bandaj
pe gură,
el zăreşte timpul,
ea aude
drumul.
22. 22
ÎNSERARE
Adulmec ziua
doar cu nara
stângă,
cu dreapta urma prăzii
ca un lup,
pădurea serii urmează
să îşi strângă
vieţuitoarele
de noapte
într-un stup.
Doar foşnetul privirii
mai pătrunde
ca firul ierbii
înapoi
în rădăcini,
în umezeala umbrelor
cărunte
înserarea-mi şterge
paşii mei
străini.
23. 23
Vin aripi negre
ca securile,
un stol,
le înţeleg trimiterea
divină,
în mansarda trupului,
cu alcool
îmi cinstesc grumazul
pentru cină.
24. 24
CĂDEREA DIN TRAMVAI
Îmi aştept căderea
din tramvai
spre intrarea în eternitate,
mi se astupă
gurile de nai
tot mai des
cu un dinte ce nu poate,
cu lumina crezului
aprinsă
mai păstrez
în plasmă
vreri deşarte,
spre aripa cugetului
ninsă
eu în mine,
umbra în altă parte,
25. 25
e sătulă carnea mea
de însumi
roşu-sfidător cum se arată
mie
osul s-a albit deja
de plânsu-mi,
îmi jeleşte
pe o hematie.
26. 26
ZIUA MUNCII
Plutesc ca visu-n fumuri
grătare ilegale,
străzile
îşi sugrumă mişcarea
în borduri
bolnave,
cu dor de ducă-s orele
egale,
cabrează înspre mare
maşinile
în călduri.
Începe cavalcada de fumuri
unicorn,
poienile învie alunecând
sub fete,
băieţii la vănătoare
suflă berea-n corn
micii dansează-n flăcări
spre cărnurile
bete.
27. 27
E ziua întâi a muncii,
ne-am tot spetit
muncind,
am gâfâit
cu munca purtată
subţioară
pe drumul crucii noastre
ca pe un viţel
de argint
ce l-am urcat spre Cristul
acum
întâia oară.
28. 28
BANII
Mă îmbracă luna
în foc
de cu noapte,
urându-mi dură soartă
de Pompei,
am vitele luate
cu bani grei,
mulg din ele sânge
în loc de lapte.
Mă rog să cadă banca
de pe ziduri
şi banii să îmi curgă
pe sub gard,
să ardă tot,
doar banii să nu-i ard,
să mi-i ascund
cu anii
pe sub riduri.
29. 29
OCHI NEGRI
Te văd cum ochi-mi verzi-căprui te fură
dintr-o mină în care te-au ascuns
cum ai scoate miezul nopţii din măsură
şi înserarea doar ţi-ar fi de ajuns.
Mă aprind în raza propriului tău corb
ca un tăciune care a mai ars odată
lumina ochilor pe care-i sorb
a strălucit cândva la altă vatră.
30. 30
DIMINEAŢA ROMÂNULUI
Când dimineaţa ultimului somn
îşi ascute glasul în corul de tramvaie,
românu-şi ia din cui pielea de om
şi zeghea coastelor dintre gunoaie,
prinde ghiuleaua lunii de picior
să aibă greutate ziua întreagă,
lătratul câinelui la umblător
şi-o rază-n ochi mai colorat să vadă,
coboară între oglinzile de tâmple
unde repetă lumea un infinit
să înţeleagă dacă o să se întâmple
să moară mai târziu şi mai albit,
31. 31
ia goarna hărniciei de sub pernă
să-i sune ziua întregă în urechi,
prin moarte lenea va dăinui, eternă,
viaţa-i doar un drum, mai scurt, mai vechi,
răstălmăceşte visul de cu noapte,
alunecă în ceaşca de cafea,
îşi ţine ziua cea cu două toarte,
bându-i otrava pe care n-o mai vrea,
învârte soarele ca pe o ruletă
şi vede ce destin îi cade azi,
cu soarta oarbă şi analfabetă
face din nou mai hazul de necaz.
32. 32
VÂNZĂTORUL DE ILUZII
Ne-ai spus că anul va făta pomeni,
că-n mlaştină va fi de acuma bine,
că orăcăiala broaştei va înceta prin vremi
urechile mustind de voci străine,
că palizii duşmani n-or să mai vină
să ceară bani din cartea de citire,
gâtlejul lor cel cu suflare alcalină
n-o să-mi astupe nara în adormire,
se vor umple crengile-n copaci
de bani ca frunza cu nervuri române
că la cristelniţă doar cei săraci
îşi botează crezul pentru vremi mai bune,
33. 33
nu simţim că primăvara ciungă
înfloreşte ploi mai cumsecade,
pământul tot cu mâna stângă
ne va da şi anul acesta roade.
34. 34
ŞEDINŢA TÂRZIE
Am început
să vorbim ca la paradă,
tare,
cu verbul pe masă,
târziu,
din mărul zilei
viermele-spadă
taie înăuntrul cu un râs
străveziu,
soseşte vocala autorităţii
locale
tăioasă, cu pasul tocat
şi pitic,
masa tăcerii
se prăbuşeşte în şale
implorându-şi un status
mai mic,
36. 36
VÂNĂTORUL DE PENSII
Fugiţi,
a venit vânătorul
de pensii,
şi-a ascuţit cuţitele taioase
de şa,
din gât a aruncat harponul
amenzii
ca şarpele limba
întinzând-o
deja.
A venit să-ţi pască
anii
din urmă
să-ţi scurteze drumul
din pat la oglindă,
duhneşte cugetul lui
ca o turmă,
agaţă-i nesimţirea
din piele
pe grindă,
37. 37
îndreaptă-i spre ochiul golit
lumânarea,
să-i vadă lumina
ca pe o ultimă
stea,
să audă cu scrumul urechii
strigarea
unui aer bătrân
care adie
abia.
38. 38
S-AU TOPIT SPITALELE
S-au topit spitalele prin scocuri
la prima ploaie s-au făcut pământ,
au mai rămas pe ziduri pe alocuri
seringile din arcuri înţepând,
bolnavii au plecat puhoi spre case,
copacii sunt bastoane tot mai des,
e-o transhumanţă spre spitalele rămase
care trăiesc în doctori mai ales.
E vremea năvălirilor bolnave
pe ziduri ne mor felcerii-n săgeţi,
se aude des trompeta venei cave
sunând la gărzi butoanele-n pereţi.
39. 39
Vindecătorii au trădat ca lăutarii
ascunşi în miezul unei pâini mai albe,
din patul răzvrătit de morţi, bolnavii
oferă duhul ultimei lor salve.
40. 40
FUG CĂRŢILE ÎN PĂDURE
Fug cărţile-n pădure
să prindă
rădăcini,
au încă sevă
în paginile
albe,
şi-au desenat poiene,
stejari,
întunecimi
şi cărărui spre peşteri
înscorburate,
oarbe.
Deja în librării
e umbră
de pădure,
în biblioteci se plimbă
ursul brun,
cuvintele în rânduri
s-au combinat
în mure,
titlurile cântă
sub scoarţă
de alun.
41. 41
Mai e o speranţă,
să scriem doar
pe piele,
cât ţine
porul
corola de lumini,
poeţii
să-şi compună
cu mâna de nuiele
poemele
pe frunze, cu seva
în rădăcini.
42. 42
S-AU ÎNCHIS ŞCOLILE
S-au închis şcolile
la munte,
n-au vrut să mai alunece
la şes,
învăţătorii încoronaţi
pe frunte
cu pneuri,
să alerge
tot mai des.
Pâraiele, cu luntre,
peste pietre
să le încalece
copii alunecoşi,
cei care suferă de carte
ca de sete
şi-şi caută
viitorul
pe la Moşi
43. 43
În zei e doar o unică
ieşire,
să crescă-n scorburi
şcoli de împrumut
şi seva înţelepciunii
din pădure
să le înflorească
mintea
de început.
44. 44
SUNTEM UN POPOR DE ACTORI
Suntem poporul
de actori
şi zâne,
ne ţinem fiecare
scena-n palmă,
privindu-ne
cum stă făina-n pâine
la unul negră,
la altul albă.
Întotdeauna-i vinovat
morarul,
apa care curge
prea domol,
prea s-a lasat scuipat
de ploaie
carul,
roata morii
înoată
în nămol.
45. 45
Mergem cu sudalma
într-un dinte
încet,
spre Raiul mic
pe jos
cu lumânarea morţii
înainte
sorbindu-i doar lumina
de prisos.
46. 46
LEACUL
E internată viaţa
în spital,
în ierburi
nu mai cresc
medicamente,
îngurgităm chemări de vid
astral,
împachetăm noroi
în argumente.
Vindecătorul
caută comori,
ară hotarul unor mări
străine
unde au ascuns piraţii
uneori
curajul
cu sudoarea lor
din vine.
47. 47
Nouă ne-a mai rămas
ca turnul Pisei
pe care îl privim
ca pe un destin,
curajul înclinării
înspre vise
şi patrimoniul
leacului
din vin.
48. 48
POVESTEA CODRULUI MIGRATOR
Întâi a fost cuvântul care a plecat cu gândul,
apoi vorbe străine s-au întronat, prinţi noi,
pe fetele din frunză şi flori le-a suflat vântul
şi au rămas copacii poporului mai goi.
- Nu e nimic, a profeţit sfătosul,
câteva frunze palide de viţă mai puţin,
n-a înţeles că focul care-şi astupă coşul
va muri în cenuşă sau va sfârşi în exil.
Apoi s-au dus vracii, deştepţii, vindecătorii,
s-au mai uscat copaci de seceta poruncii
au mai plecat şi alţii din ordinul viorii,
cavaleri de şatră din marginile luncii,
49. 49
codrul a rămas pustiu, uscat pe dinăuntru
au plâns spitale, şcoli, ruşinându-şi golul,
numai sfătosul palid a râs cu ochiul hâtru,
întrezărind cu mintea cum poate zări chiorul.
50. 50
NU MAI AVEM NEVOIE
Nu mai sunt necesare cărări ce duc la moară,
am rescris hotarul morii în occident,
nici veghea sperietorii din lanul de secară,
ci numai ciori cu ciocul mai atent.
Putem să golim cămările de molii,
e timpul să mutăm doar gurile în port,
să mestecăm cu dinţii străinnele orgolii
de când nu mai stăm toţi în acelaşi cort.
Nu mai dorim şcoliţi vindecători
stim să ne scriem singuri reţetele în palmă
din vechile spitale pleacă destui cocori
cu bolile de iarnă în ciocurile de toamnă.
51. 51
Să ne păstrăm zigotul, stomacul vegetal,
cu ştevie şi limbă să construim avere,
o mare iubitoare să-şi scoată de sub val
din alge bârfitoare recoltele de bere.
52. 52
PRIVIRILE
S-au pripăşit în preajmă priviri
insectiforme
cu numeroase feţe
văzând în gri-maro,
descompun realul
în infinit
de forme
mărunţind culoarea,
penel
de Picasso,
priviri întrebătoare
priviri cu lamă fermă
priviri învecinate,
furate,
înţepătoare,
furişate,
alunecoase ca vinele sub dermă
ca solzi de peşte ascunse
în ape
curgătoare,
53. 53
în lumea asta
în care a dispărut
ascunsul,
doar fala limbii a mai rămas,
cuvântul,
sub flama lui
ne-am adunat răspunsul
parându-le săgeata
cu scutul lui
sperându-l.
54. 54
AUDITUL
Ar trebui
prin lege să dezrobim
săracii,
scheletul veşniciei
să-l curăţăm
de E-uri,
în lumea asta în care
şi iarba
şi copacii
au pas de alunecare
pe rădăcini
cu pneuri.
Totu-i mişcător,
e fals
ca şi pieirea,
ca umbra foamei negre,
ca strălucirea setei,
ca ţărmu-nsufleţit
în braţe
cu iubirea
înecând speranţa
sub valurile bete.
55. 55
Lăsaţi legile proaste
să putrezească
în carte,
academia străzii
să aibă un cuvânt
în auditul
ce îl va face-n moarte
Cucernicul dreptăţii
cu mintea
pe pământ.
56. 56
CÂNTĂREŢUL AMBULANT
Când cobor pe treapta întâi a milei
şi-mi întorc căciula de primit
şterg arcuşul de dispreţul zilei
ca de un sacâz de pătimit,
îmi aşez căluş lobul urechii,
iau o coardă întinsă de la gât,
mă îndemn să îi înnod perechii
de tramvaie zgomotul pe rât,
trec români cu feţe împietrite,
ambulante stânci ca un decor,
în timpane notele grăbite
sapă piatra după un izvor.
57. 57
Cântăreţ topit în mila străzii,
victimă şi vânător cărunt,
simt în alveole gustul prăzii
cea vânată de acel ce sunt.
58. 58
DE TE-AŞ PRIVI
De te-aş putea privi printre atomi
aş regăsi o fată transparentă,
şi glasul meu uitat în ribozomi
la o îmbrăţişare neatentă,
tu m-ai zări din tine ca prin sită
lăsăndu-mi întrebarea ta pe chip,
o fină curgere de o clipă,
o cernere de trup, un cald nisip.
59. 59
OGLINZI
Cer şi pământ
două oglinzi,
tâmplele tale, grinzi
paralele,
stâlpi ai câmpiilor
pe care-ţi întânzi
apa de rouă a înfloritelor
gene,
palmele mele, vulturi
timizi
buzele, două oglinzi
paralele,
apleacă-ţi privirea
să nu te aprinzi
în sărutul
infinit
al oglinzilor mele.
60. 60
TE SĂRUT CU UN ZÂMBET DIGITAL
Te sărut
cu un zâmbet
digital,
falanga unui gând
îngenunchiat
pe clape,
privirea-i arcuită,
curcubeul meu ideal
sub care întreaga curbură
terestră
încape.
Te aştept pe sticlă
iluzie vie,
când ecranul albastru
îmi sună din corn,
mă dor sângerând despărţirile
zilei,
cu orele nopţii
ucise
de somn.
61. 61
Nu-mi doresc
altceva
mai mult de o chemare
din neantul încăput
într-o scumpă
vocală,
să ne oprească timpul
ca din întâmplare
topit
în iubirea
profund digitală.
62. 62
CE FAC ASTĂZI
Ce fac astăzi ?
- Astăzi îmi pun rime,
toarte răsucite
după cană,
lutul mi l-am frământat
în sine
ca durerea ţipătul
în rană.
Am prelins în el
vârsta a treia,
primul sol
de pace
nedorit,
meşterul nu şi-a zidit
femeia,
ci doar duhul ei
neţărmurit
63. 63
şi n-a plâns cu ea
vreo cărămidă
nici pletele
curgând
nu i se aud,
doar meşterul împovărat
de vină,
mortar al veşniciei
încă ud.
64. 64
PLOAIA DE CUVINTE
Seara respiră un aer umed
pe scocuri
sub pânza ţesută
de mieunări
mascule,
aud muzica ploii
cu pisiceşti ovule,
dansul de cuvinte cu răpăieli
de tocuri.
Tresar
dintre silabe
resîmbătat de fraze
sub coajă de consoane
cum alb
oul aude,
eternul îşi dezgoleşte
cuvintele lui
nude,
piuituri stupide de pui
între şalaze.
65. 65
Vreau liniştea
să treacă timpanul pielii
viu,
la pori nu port bariere
nici vamă
pentru plată,
poate doar nisipul
să-şi fi aşezat vreodată
piatra
peste mormântul unui Lazăr
târziu.
66. 66
ALBASTRĂ LINIŞTE
Albastră linişte
ca apa apare
astupând gândul nespus,
mai înţeleaptă cu un val
mai răcorită cu un viu
apus.
Tânjesc după un colb
ce mângâie
asfaltul,
de atâta drum binevoiesc
să tac,
îmi aud doar ţipătul,
înaltul,
din valul în care
mă îmbrac.
68. 68
GRIJA TA
Las grija ta
să mă ajungă,
umbră ca un câine
la picior,
e ca şi cum
eu aş trăi
în viitor,
şi o aştept pe cea
care mi-e
lângă.
Să ne aşezăm
cuminţi
în fiecare
cum se aşează palma
pe genunchi,
rostul pământului
este să urce în floare,
al frunzei e să cadă
lângă trunchi.
69. 69
NU MAI FUMA!
Îţi luminez auzul
dintr-un crâmpei de cuget,
o voce neîntâlnită
în gestul omenesc,
cu aripa înţelepciunii
să-ţi ctitoresc
pe suflet
ruga mea curată
în care
mă zidesc:
nu te lăsa
iubită
de vălătuci de fum,
cei ce înrobesc palate
de inimi
şi plămânii,
şi-ţi adâncesc pe ridul
însufleţit acum
securea învechirii
ca la soroc
bătrânii.
70. 70
Priveşte cum adie
lumina
ce-a rămas,
şi tremură de umbră
răgazul
şi răstimpul,
s-au micşorat cu vremea
limbile de ceas
în palma
cu care se masoară
timpul.
71. 71
M-A DURUT TĂCEREA TA
M-a durut
tăcerea ta,
un scrum
trunchi îngenuncheat
ca de secure,
paşii lui cenuşii
către acum,
urmele
cu pletele lor
sure,
te aştept
sub cortul zilei azi
să aşezi cenuşa lui
pe vânt,
nasture în palmă
să îmi cazi,
descheiată
bluză
spre adânc.
72. 72
AŞEZ ARIPĂ DE CUVINTE TAINEI
Îi aşez
aripa de cuvinte
tainei
să îţi şoptească
flacăra
prin bluză
cum adunat mă las
în vadul palmei
ca pământul
în sevă
lângă frunză,
şoapta mea
să-ţi dezgolească
sânul,
fluturele adormit sub piele,
cel menit
să-mpodobească
scrumul
din statuia libertăţii
mele,
74. 74
ARCUIT DE TIMP
Arcuit de timp
şi mai ales
de pace
mă întreabă trupul :
- pas de umblătură
unde se mai face ?
pielea de strânsură
unde se mai coase ?
Îi răspund
să îndrepte
spre Cel înţelept
ochiul său,
cum lupa
pe un ou se aşează,
eu cobor
în trepte,
ca un pom aştept
să-mi rămână
duhul
cât mai treaz
în coajă.
75. 75
VÂRSTA
Timpul şi-a ţesut la întâmplare
pânza printre oase să mă ţină
când insecta orei suge-n carne
sucul de dorinţe şi de vină.
Pofta trage-n piept să mă învie
gloanţe albe,
puf de păpădie.
76. 76
PĂDUREA LUMINATĂ
Când cu aleasă
grijă
îi pun vederii
semn
să nu vadă târziul
prin geana ei
ascunsă,
ci codrul de mesteceni
cu lumânări
de lemn
în care-şi urcă focul
toată vederea
în frunză,
bate în bolţi de aer
clopotul învierii
la îmbinarea nopţii
cu lumina
sfântă,
mii de steluţe
curg
prin irisul vederii,
sunete sacre,
noaptea pădurii
cântă.
77. 77
Mă aplec
pe steaua părului tău
blond,
lumină iau
cu ceara frunzei
din padure
să pot aprinde
Steaua Polară,
şuviţa ta din nord
cu flacăra privirii mele
sure.
78. 78
TE URMĂRESC
Te urmăresc
cu un ochi
de plasmă
cum te ascunzi
în hematie,
cu adieri de păpădie
mă îmbeţi cu o roşie
mireasmă,
să ne întâlnim
în atriul stâng
pe drumul
către alveole,
unde se aude adânc
bătând
pistilul
în clopot de corole,
79. 79
la sărbătoare de învieri
sub cortul pielii
să ne strângă
ziua de azi
mai mult ca ieri
cu jumătatea nopţii
lungă
şi rădăcina
acelei ploi de sânge roşu
să ne curgă
ca înroşirea dintre noi
cu încă o hematie,
încă.
80. 80
OUL
Şi-a însângerat
apusul creasta
de cocoş,
e semnul bun
că lumea
din ou e concepută
şi doar săgeata înţelepciunii
este mută
când se adânceşte
în cuget
de la morulă în jos,
alt semn :
botul ierbii umed
şi sfios
mi-a îngăduit să-l mângâi
cu talpa
pe o nară,
dintr-un ou,
cu soarele tăvălită
aseară
a răsărit un negru cal
cu stele,
un Făt Frumos.
81. 81
Atenţie,
câmpia are un dor
de ducă
de când s-a fecundat
cu un şuierat
de tren
şi va apare
oul iubirii lor
peren :
din grâu
pâinea rotundă,
o roată,
o nălucă.
82. 82
CÂNTEC
Vântul locuit în palmă
bate frunzele, alb bate,
cu o adiere caldă
palme verzi înmănuşate,
vântule care eşti vânt
jur-împrejurul învârteşte,
astă noapte pe pământ
va ploua cu solzi de peşte,
va urca peştele-n spic,
mii de ochi înţepători
pâinea, cât va fi de pic
va privi de mii de ori.
83. 83
ŢURŢURELE
Pentru cine nu mă vede
sunt un ţurţure
topit
la uşa ta,
cuget lichid,
umedă vedere,
umbră
când mă voi dezgheţa.
Dacă
te vei îneca
în mine
va trage iarna
clopotele
în fulgi
pentru primăvara care vine
şi picăturile
pe care
mi le alungi.
84. 84
EREDITATE
Tu ce le aduni în geana ta pe toate,
privire care semeni şi coseşti,
alunecă-ţi hotarul mai departe
de malul revărsării omeneşti,
vălurită mare de cromozomi şi gene,
spirale înaripate ca zborul în delfin,
întinsă apă cu geniul redefinirii mele
la veşnicia ta divină mă închin.
Privesc smerit dinspre o nucleotidă
cum săvârşeşti minunea, destin, hazardul drept
alchimizând sămânţa-n retorta aburindă
din mama cea perfectă cu tatăl imperfect.
85. 85
Iartă-mă Doamne, n-am înţeles Geneza,
când mi-ai tăiat în coaste ramul cel mai drept
şi m-ai lăsat în oase să-mi definesc sinteza,
de Eva nemuririi bolnav de dor
în piept.
86. 86
SFÂRŞIT ALUNGAT
Din roşia, magnetica mea splină
cea sfântă născătoare a mea de sânge
promit să-mi scriu cu fierea că o să vină
la timp sorocul clipei să-mi alunge
dorul de-o prea vremelnică plecare
către un abis, ruinător abis,
cum nici aprinsa, gânditoarea lumânare
nu-şi plânge ceara dintr-un ochi închis.
87. 87
EPITAF
Din zidul timpului subţire
cad cărămizi de amintire
ca din biserica domnească
mieii cucernici să ne pască,
când vom trimite sus în iarbă
câte un ochi, câte o jalbă.
88. 88
CTITORIE
Aer încordat
peste deal
ca un arc,
şuviţele tale, raze
de soare,
blonde săgeţi în care
păru-ţi desfac
să le trimit
spre ctitoria de floare,
în genunchi mă aplec
să-ţi pictez
pe o petală
irisul,
inel transparent şi votiv
şi un alb alunecat
dinspre glezna ta
goală
pe urma lăsată
de un deget
tardiv.
89. 89
Chem preoţi lăuntrici
să te admire
la ceasul
mirungerii
dinspre sfinţiri
cu blondă şuviţă
în amintire
cea mai slăvită
dintre simţiri.
90. 90
POEZIE, UMBRA MEA
Ţin albul palmei cât mai strâns
să încetinesc dinţata roată a orei,
ca într-o cutie inimă a Pandorei
mi se aşterne râsul peste plâns,
cuvânt lângă cuvânt, o întrupare,
o umbră lângă care am vrut să fiu,
o a prezentului tainică chemare
a rătăcirii mele prin pustiu.
Cândva-ul care nu m-a definit
un pământ sterp, o sărătură,
de tine umbră îngândurată m-a despărţit
cum se despart cuvintele de gură,
91. 91
suflet căzut din propriul lui părinte,
o tristă lepădare de păcat,
cum plânsul vulcanului fierbinte
se leapădă de tot ce a adunat.
92. 92
ÎNAPOI LA PĂDURE
Aud
cum îmi vorbesc
cu şoapte sure
de stejari,
mesteceni,
cedri, cerând
din albul hârtiei
printre strofe, în rând
să-i înapoiez
la adieri
de pădure.
Tot ce aud acum,
e ca şi
când
o mână lucidă vrea
să îmi fure
litere negre,
să le prefacă în mure,
cărţii,
să-i crească rădăcini
în pământ.
94. 94
A CUI E VINA
Cineva
a încărcat un tun
jignitor
şi a tunat către bătrâni
arma cumplită.
Câţiva au căzut
în genunchii domniilor lor
însângerând
această primăvară
pietruită.
Ei s-au aşezat
din nou cuminţi
la rând
pentru că rostul vieţii lor a fost
doar rândul,
aşteptând o a doua salvă
de pământ
pe fiecare
peste rând
alegându-l.
96. 96
PUŢIN
Să cadă aş vrea
o ploaie
homeopată,
să-i pot bea picătura
pic cu pic,
să fiarbă
mustu-n boabă
la un soare mic,
să se îmbete via
de lopată.
Mi-a fost dată voia
de puţin,
opaiţul cărnii pâlpâie
roşcat,
pământu-mi stă
sub coaste
îngenuncheat,
comoară
într-un vechi şi şubred
scrin.
97. 97
Banii
pot ţâşni către săraci
ca la răspântii
când
îi aruncă nunul,
să-i trecem printre nunţi
pe câte unul,
cum
printre roşii şerpuiesc
araci.
S-a rezolvat foametea
naţiunii:
muşcăm de multe ori
câte un pic,
putem schimba
puţinul
pe nimic,
tot în cenuşă
se topesc
tăciunii.
98. 98
ORĂŞEANUL
Mă lipesc de aer
alunecând
pe zid,
mă recunosc cu talpa
în crăpătura străzii,
aud curgând
în preajmă
sufletul meu lichid
înghiţit de spaimă
după sudoarea
prăzii.
Nu m-a-nfiat
pământul acesta
plin de blocuri,
nu-i haina mea aceasta
pe care să o îmbrac,
o pânză
sfâşiată în tramvaie
pe alocuri
şi-n lanţurile
bordurii
ce nu se mai desfac.
99. 99
Mă înăbuş
în lătratul câinilor
hingheri,
grăunte-n miez de noapte
ca în pliscul ciorii,
mi-aş ţese
din ghemul zilelor
de ieri
aripa de plecare
pe osul
subţiorii.
100. 100
MORTUL ŞI VIUL
Când m-am născut
din mama mea
perfectă
cu trupul meu XY
imperfect
mi-am zărit
prin umbra transparentă
ziua dintâi
solistă
în concert.
Vocea mi se agăţase
de un ţipăt
ca de un spin
pasul
plecat la drum,
mama alunecase
pe un strigăt
care îmi sună în urechi
şi acum.
101. 101
Doar moartea era-n priveghi
după fereastră
ca veşnicia untdelemnului
de mir
udându-mă
cu strop de floare albastră
să nu mă mai strecor
printre priviri.
Însoţindu-mi
viu jur-împrejurul,
pe mine mortul
mă purta cel viu
ca pe un orb, călătorind
în jurul
celui
ce-n viaţă a trebuit
să fiu.
102. 102
ALEGEREA GREIERULUI
Aş scrie
slova pe aerul acesta
gri
cu glasul meu,
un ziarist cuminte,
de mi-ar rămâne-n voce
doar un dinte,
cu el ar scrie cronica
de zi.
Învolburatele alegeri
cenuşii
mai pot ascunde
în tivul cu surprize
după numărători
şi analize
un greiere tăcut
din prima zi.
103. 103
LOCUL
Casa are locul ei de casă,
pomul are locul lui de pom,
omul are locul lui de om,
viaţa locul ei de viaţă,
locul are locul lui de loc
pădurea locul de pădure.
Locul pletelor mele sure
unde e când nu mai sunt deloc ?
104. 104
OMUL CAVOU
Am cunoscut un om,
omul cavou,
în sat se spunea
că e nebun,
se poate,
noaptea adormea
în el
ca într-un ecou.
Avea
părerile plecate,
săpa gropi
care au mai fost,
din nou,
ştia găina
care intră-n ou
cum viaţa curge
şi în spate.
105. 105
Poate că el gândea
cu un halou
ce-i inhiba regiuni
învecinate,
filozofa cu babele
purtate
de vii spre morţi
întinerind
din nou.
106. 106
DORINŢĂ
Îmi doresc o lume
egală
şi bună,
fără răni sărate
şi săbii
de lux,
doar călăul
cu securi
de lună
să însângereze
noaptea ce s-a dus,
să mă ucidă doar
cu o alunecare
de cuţit
ca vântul
ce intră-n desiş
şi colţul de stâncă
ce pătrunde-n mare
îşi cântă
durerea
cu un duios
tăiş.
107. 107
GLASUL
Glasu-i spart
în strigăt:
- ţara e murdară!
s-a mânjit cu cercăn
zâmbetul ei
pur,
să-i spălăm nădejdea
în argint de vară
cu Mediterana
noastră
dinprejur.
108. 108
VREMEA ROSULUI
A venit vremea
pumnului
în gură
şi s-a dat semnalul
rosului
de ros
urcă din gropi
viermi
de umplutură
să-şi înceapă
rostul
rosului de jos.
Roadem promisiuni,
vorbe moarte
roadem,
roadem tot ce poate fi
cu rosul spus,
roadem
omeneasca roadere
din oameni,
rozătura vremii
e roasă
cât mai sus.
109. 109
VIS
Visez că vine un timp mai înţelept
mai cumpătat cu un crâmpei de eră,
prea iute curge râul şi nedrept
topindu-mi piatra în apa lui severă,
în iureşul deschis către niciunde
am devenit alunecos şi verde,
mă tem că râul se va împiedica în unde
şi amintirea pietrei se va pierde.
110. 110
VÂNZAREA MAGAZINULUI
Veniţi, e magazinul
de vânzare,
pasărea albă,
cerul,
vânzătorul,
privirea tristă,
marea
drobul de sare,
copiii, mioriţa,
vindecătorul,
dormirea, deşteptarea,
dezlegarea,
funiile săpunite
prea târziu,
neauzita taină
din chemarea
plecată cu strămoşul
încă viu,
111. 111
daţi şi clădirea,
e permis
de voie,
şi-a zidit Manole
doar un vis,
meşterul
care a ucis
dar nu e.
Drumul
în cărămidă
e deschis.
112. 112
CUTREMUR
Privesc de sus oraşul, o turmă stând în rând
rumegându-şi pereţii copţi de vremuri,
cu nepăsarea-i ierbivoră aşteptând
crunta muşcătură de cutremur.
E urmărit ca de o haită-n urmă,
pândindu-i casele bolnave de un demult,
o boală ce a cuprins întreaga turmă,
cum gândurile oamenilor sunt.
Mai sunt îmbolnăviţi de pete roşii,
stigmatul neputinţei scris pe zid,
nici umbra nu mai stă pe alunecoşii
pereţi ce-şi pasc buruienile timid.
114. 114
TRĂIM BINE
Trăim
cu toţi din ce în ce
mai bine,
morman de ţeste
albe
luminează,
caii ne-au fugit
în ţări vecine
să-nveţe mersul în care
se nechează.
Au plecat şi vracii
şi vindecătorii
înţelepţii sacrii s-au topit
în cărţi,
numai câte odată
apar
în cucul orei
să-şi admire pana
unei alte
părţi.
115. 115
Spre izvoare limpezi curg
învăţăceii
să bea apă pură
ce-a săpat
o urmă,
iarba grasă rătăceşte
mieii
şi se pierd în slova mieilor
de turmă.
Zicem că e bine,
gândurile-s aiurea,
facem româneşte hazul
de necaz,
poate
şi grumazul când simte
securea
îşi sărută soarta
crudă
pe obraz.
116. 116
E-URILE
Suntem Marele “E”
popor de tindă
ne-am înrudit
mâncând
aceeaşi hrană
am învăţat să călărim
pe aceeaşi limbă
când turnirul vieţii ne aclamă.
Ne duelăm în haine
şi în verbe
nici vântul
nu mai bate cum bătea,
cu străluciri
de splendide
conserve,
E-uri topite-n trup
cu tinichea.
117. 117
Se spune
că rămânem peste moarte
că nici pământul
morţii
nu ne vrea
în ordinea
din care facem parte
cu soarta nemuriţilor
mai grea.
118. 118
PROFESORUL DE RUSĂ
Profesorul de rusă
se proteja
în prostată,
bea apa toamnei
şi răsuflarea viei,
se sprijinea
cu sticla
de marginea câmpiei
când noaptea
îşi închidea bodega
câteodată.
Era un om de treabă
cu cugetări profunde,
ştia pe dinafară o mare
de poeţi,
doar sărăcia
vremii
îi atârna-n pereţi
tabloul neputinţei în care
se ascunde.
119. 119
Rotea limba de ceas
a frazei
cu nimic,
ca apa-n moara vieţii
roata mare,
m-a învăţat
că Petru a fost numit
cel Mare
pentru că imperiul
i se părea
prea mic.
120. 120
DATORIA
Datoria te urmează
ca o umbră,
adesea
te sugrumă
din spate,
iluzia trăirilor surpate
în gheara unui credit
de pe urmă.
Golgota
cea cu trepte numărate
şi crucea neputinţei tale
sumbră,
mai ai doar paşi
şi fiara vieţii
urlă
din crucea răstignirii
datorate.
121. 121
Te rogi să fii
ultimul miel
din turmă,
abia născut
şi băutor de lapte,
ca iarba
să te întorci
în gropi săpate,
să te ascunzi de viaţă
sub o umbră.
122. 122
AM SPERAT
Am sperat
să vină mai târziu
întomnatul
timp
dinspre răcoare,
coasta
pe care n-o mai am
mă doare,
boala Evei mele
ce mi-o ştiu.
Fulgi
degeneraţi şi deformaţi
au început
să ningă alb
în oase,
înclinate şi alunecoase-s
străzile
cu anii îngheţaţi.
123. 123
Îmi întreb timid
falanga
a treia
care-i drumul
spre care mă duce,
când vom trece
teferi
de răscruce
pe ce somn
să o luăm după aceea.
124. 124
ALERGARE
Pe umbra mea a încălecat o fată
cu dragoste pentru întunecata mea făptură,
calul aleargă cu umbra lui în gură,
coada pe grumazu-mi înnodată.
Spre soare alergăm şi cal şi fată
până când timpul se preface-n zgură.
Cade din cer minut cu minut
o ploaie cu acizi ca la început.
125. 125
DE CE AŢI ÎNGROPAT-O
De ce aţi îngropat-o
sub lespede-n betoane
ca-ntr-un bordei de stâncă
cu o fereastră oarbă,
când mâna-i va culege
prin beznă roşii poame,
livada ei de piatră
o va împietri să adoarmă.
Lăsaţi dar rădăcină
cereştilor icoane,
în azuriul vrerii lor
să o absoarbă,
nu vrea decât lacrima verde
a unui colţ de iarbă
să aprindă ruga mea,
candelă,
sub betoane.
126. 126
UMBRA
Doresc o umbră
dreaptă,
verticală,
copacu-i strâmb, cu rămuroase
căi,
prea am frânt
şi am închis în clăi
cutezătoarea grâului săgeată
vegetală.
Rămân ascuns în umbră
după umbră,
păstrând doar sângele
drept
ca o nervură,
tânjesc
după orizontala
din bordură,
pilastru aş pune-o
în catedrala
sură.
128. 128
SENSUL
M-am revăzut curând cutreierând cuvinte
ca într-o ţară mare cu zări fără sfârşit,
cu disperarea ploii le căutam fierbinte
divinul sens pe care nu l-am desluşit.
A trebuit să vină târziul cu lumină
să mă ofer sclipirii, ea mamă şi eu fiu
ca să înţeleg că flacăra divină
m-ar fi iubit dacă aş fi fost mai viu.
129. 129
CUVINTELE
Nu ştiu
cum vieţuiesc,
de unde vin,
misterioase nestemate
aşa cum sunt,
le-a hărăzit
cândva
cu har divin
Cel ce a Ştiut
când le-a suflat
din lut.
Acum plutesc
cuminţi
în aer,
în umbra înţelesului rămân;
şi firul lânii se întoarce
în caer
de nu-şi va îmbrăca
un bun
stăpân.
130. 130
SĂRBĂTOARE FINALĂ
Ajută-mi Doamne jumătatea
de măsură
să împartă ploaia aceasta
în două ape,
cea pentru încolţirea cuvintelor
pe gură
când tăcerea în brazdă
nu-mi încape,
alta
ca să-mi ascund
în râul morii
plugul
cu care m-am arat,
să ruginească apa
în creditorii
ce mă vor acuza
că l-am furat,
131. 131
eu, să mă fac
ogor
întins pe şale
din Dunăre
până la firul stâng,
la sărbătoarea recoltelor
finale
să mă întrebe
Lumea
cine sunt.
132. 132
DIMINEAŢĂ TÂRZIE
Poate să bată în poartă timpul,
cocoşul dimineţii să-l descânte,
nu-l mai aud din anotimpul
ce mi-a înflorit zăpezile pe tâmple,
zăpadă caldă, netopită,
a tinereţii de argint,
căderea ei neprihănită
ca un dezmierdător alint.
133. 133
TRANDAFIRUL
Păstrez cenuşa ce a fost ieri
în urna roşiilor petale,
balsamul caldei mângâieri
din albul vindecării tale,
cum ţine-n paginile verzi
sămânţa roşiilor vocale,
tăcerea lui dintre coperţi
şi adierea florii sale.
134. 134
MORŢII SĂNĂTOŞI
Ne îndeamnă legea
să ne hrănim
cu fibre,
să îndopăm stomacul
cu respect,
cu batoza gurii noastre
ştirbe
să mestecăm câmpiile
direct,
nu mai goliţi în şanţuri
vitamina,
drumul e construit pentru alergări,
meteahna lăcomiei
poartă vina
blagoslovirii
atâtor desfrânări,
135. 135
noaptea
ne legănăm în coşul lunii
spălaţi cu spuma stelelor
pe dinţi,
în spuza somnului
aprinşi
tăciunii
zilei de mâine
ne vor păstra cuminţi.
Purtăm icoana poftelor
pe frunte
topită în rugă,
cu genunchii roşi,
la judecarea zilelor
mărunte
păşim spre moarte
mult mai sănătoşi.
136. 136
SÂNGELE BUCURIEI
Bucuria are sângele ei roz,
albul credincios topit în zâmbet,
recunoşti măsura mersului pe jos
după umbra pasului ascuns în umblet
curgătorul visului meu gând
stăruind la rostul pietrei în apă
îşi aşteaptă în firescul rând
bucuria vremii să-l încapă.
137. 137
UCIDEREA UMBREI
Secunde amurgind a vară
cu lunecări de raze vineţi
puneţi potecă nopţii iară
şi pasul cugetării-mi ţineţi,
cobor în zâmbetul de smoală
al umbrei care mă-nconjoară
cu acuzarea ei penală
că o închid să nu îmi moară,
îi las doar vălul tras pe faţă
înlăcrimat cu rugi târzii
şi promisiuni că dimineaţă
mă va sluji încă o zi.
138. 138
FACĂ-SE VOIA TA
Facă-se voia ta
pământ,
tu, care îngropi în brazdă
seara,
o uzi cu beznă
germinând
lumina mâinelui
şi ceara
adaug neputinţei mele
iubirea ta
de tată originar,
miezul umbrit
de viermi
cu aripi grele
din care mă cioplesc acum
mai rar.
139. 139
Curând mă vei simţi
adânc în tine
cu toate neîmplinirile
ce-am fost,
vom silabisi în limbi vecine
poemele
ştiute pe de rost.
140. 140
CUVÂNTUL HĂRĂZIT
Cuvântul hărăzit să-şi urce
crucea
a îngenunchiat
cu drumul a doua oară,
şi-a răstignit privirea
pe răscrucea
unde a murit
şi a înviat o oară,
de mii de ori
prin moarte o să învie
spălat şi uns
cu untdelemn şi vin,
în preajma unui petec
de hârtie,
giulgiul pierdut
al regăsitului
său chip
divin.
141. 141
MAREA NETEZIRE
În ruga apei curgătoare aud
peşti străvezii cu solzii în afară
ducându-şi munţii măcinaţi spre sud
ca pe o firescă şi galbenă povară,
toţi ne grăbim să coborâm în râu
cu bucurie caldă şi iubire
ne vom scufunda până la brâu
în marea, creştinească netezire.
142. 142
DE-MI VA RĂMÂNE SINGUR TRUPUL
De-mi va rămâne singur
trupul
atunci doar voi muri
de tot,
pământul îmi va fi o clipă
lupul,
eu, limba lui,
zăcându-i mort în bot.
Doar sufletu-l voi auzi
în pădure
urlând la lună
în dungă
dintr-o parte,
frica de înălţime
o să-i jure
că despărţirea e doar
mica moarte.
143. 143
chiar zborul păsarii
mai urcă,
mai coboară,
hrănind pământul cu înălţimea lui,
eu,
numai câte o dată,
în vreo oară
îmi uit trupul
lângă suflet
să-l mai sui.
144. 144
CU DORUL
Până-mi vei cuprinde
înţelesul
răstălmăcit
de-atâtea reci izvoare,
nu voi mai şti
de eu voi fi alesul
topit de-atâtea ori în umbra-ţi
trecătoare.
In zorul întunecat
cu Miez-de-noapte
scot luna
dintr-un buzunar
de ceas
măsor tăcerea dintre limbi
cu şoapte
să nu speriem
răgazul ce-a rămas.
145. 145
Cu doru-n mine
îmi ascund
secretul
în insomnia unui colţ de pat.
Îl admir
şi-i invidiez scheletul
de lemn,
de fost stejar.
Bărbat.
