Documentul detaliază conceptele fundamentale din literatura română, inclusiv tipurile de naratori, perspective narative, didascalii, moduri de expunere și genuri literare. De asemenea, sunt prezentate figuri de stil și modalități de caracterizare a personajelor, împreună cu exemple de teme și motive literare. Aceste informații sunt esențiale pentru pregătirea la bacalaureat pentru limba și literatura română.

1. BACALAUREAT
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
SUBIECTUL AL II-LEA
1

2. CUPRINS
1. Tipuri de Naratori
2. Tipuri de Perspective Narative
3. Didascaliile
4. Moduri de Expunere
5. Genuri Literare
6. Figuri de stil
7. Ars Poetica
8. Modalități de Caracterizare
9. Comentarea unui text poetic la prima vedere
10. Comentarea unui text descriptiv
11. Comentarea relației dintre două personaje
12. Pașoptismul - Dacia Literară
13. Junimea și Titu Maiorescu
14. Eugen Lovinescu
15. Curente Literare:
• Clasicismul
• Romantismul
• Realismul
• Simbolismul
• Tradiționalismul
• Umanismul
• Modernismul
• Neomodernismul
• Postmodernismul
• Expresionismul
• Avangardismul
16. Valoarea Timpurilor Verbale
2

3. TIPURI DE NARATOR
1. Narator Heterodiegetic / Obiectiv
- relatează la persoana a III-a
- nu este implicat în acțiune
- relatează într-o manieră detașată
- dirijează evoluția personajelor
- omniscient, omniprezent
- domină universul operei
- are acces la conștiința personajelor, știe mai multe decât ele
2. Narator Intradiegetic
A. Narator Autodiegetic / Subiectiv
- relatează la persoana I
- este implicat afectiv
- povestește întâmplări și trăiri din propria experiență
- este personaj principal, centrul universului operei
B. Narator Homodiegetic / Martor
- relatează la persoana I, dar și la persoana a III-a
- poate exprima un punct de vedere subiectiv sau obiectiv
- este implicat în acțiune
- este personaj secundar, nu principal
- are un statut de observator
C. Narator Colportor
- relatează la persoana I, dar și la persoana a III-a
- exprimă un punct de vedere subiectiv sau obiectiv
- nu este implicat în acțiune
- este un narator homodiegetic
- a auzit evenimentele și răspândește cele auzite
D. Supranarator
- relatează la persoana I, dar și la persoana I
- este un narator homodiegetic
- gestionează intervențiile altor naratori într-un ciclu de povestiri
3

4. PERSPECTIVE NARATIVE
1. Perspectiva Obiectivă / Viziune din Spate / Viziune Dindărăt /
Focalizare 0
- narațiunea la persoana a III-a
- prezența unui narator heterodiegetic N>P
2. Perspectiva Subiectivă / Viziune Împreună Cu / Focalizare Internă
- narațiunea la persoana I
- prezența unui narator intradiegetic N=P
- presupune o focalizare pe universul interior al personajelor
3. Viziunea din Afară / Focalizare Externă
- atunci când naratorul știe mai puțin decât personajele N<P
4

5. ROLURILE DIDASCALIILOR
=O didascalie este o indicație scenică în cadrul unei piese de
teatru, de cele mai multe ori marcată între paranteze
1. Dezambiguizarea vocii personajelor, se precizează cine, cui i se adresează
2. Precizează aspecte legate de timp și de spațiu, de decor, de context
3. Surprind stări interioare ale personajelor
4. Descriu aspecte fizice, legate de vestimentație
5. Clarifică aspecte legate de codul comportamental
6. Precizează relațiile dintre personaje, profesia lor
7. Descriu acțiuni non-verbale (nedumerit, surprins)
8. Surprind aspecte legate de comunicarea para-verbală: ritm, intonație, pauze/
sincope în discurs, viteza vorbirii
5

6. MODURI DE EXPUNERE
NARA
Ţ
IUNEA - un mod principal de expunere în operele epice
• exist
ă
narator, personaje
ş
i ac
ţ
iune
• relatează fapte
ș
i
î
nt
â
mpl
ă
ri
• acțiunea se împarte pe momentele subiectului
• ac
ț
iunea e plasat
ă
î
ntr-un context spa
ț
io-temporal
• exist
ă
conflicte care pun
î
n mi
ș
care ac
ț
iunea
• ac
ț
iunea este redat
ă
prin predominan
ț
a verbelor
• relatarea se poate face la persoana I sau la persoana a III-a
DESCRIEREA
- de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp etc.);
- de tip portret (enumerarea tr
ă
s
ă
turilor fizice sau/
ș
i morale ale unei persoane).
• frecven
ț
a substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la modul indicativ, timpul
prezent sau imperfect.
• prezen
ț
a imaginilor artistice
ș
i a figurilor de stil
• sunt prezentate tr
ă
s
ă
turile caracteristice ale unui obiect, ale unui col
ț
din natur
ă
etc.
• prezen
ț
a cadrului temporal
ș
i spa
ț
ial: ex.un decor interior, un peisaj, un anotimp etc.
• atmosfera general
ă
poate fi de lini
ș
te, fream
ă
t, veselie etc.
• prezen
ț
a unui c
â
mp lexical dominant
• are scopul de a transmite sentimente
DIALOGUL
• marc
ă
a genului dramatic, prezent
î
ns
ă
ș
i
î
n genul epic
• exist
ă
un subiect de discu
ț
ie, prin dialog, se comunică, în modul cel mai direct cu putință,
idei, informații, opinii, explicații
• dialogul dinamizeaz
ă
nara
ț
iunea, o face mai vie
ș
i mai sugestiv
ă
• marcheaz
ă
diverse valori expresive: sentimente, atitudini,
î
ntreruperi, ezit
ă
ri ale
personajelor
• dialogul este mijloc de caracterizare indirect
ă
a personajelor
MONOLOGUL
Se poate vorbi
ș
i de un monolog interior, (c
â
nd un personaj vorbe
ș
te
î
n g
â
nd - cu sine), de un
monolog adresat (când este adresat cuiva), de un monolog teatral (c
â
nd un personaj vorbe
ș
te
singur, pe scen
ă
,
î
n fa
ț
a spectatorilor).
• nu are replici
ş
i nici destinatar, vorbirea se face la persoana I
• se desf
ă
ş
oar
ă
î
n situa
ţ
ii restr
â
nse.
• sunt specifice exclama
ţ
iile.
• este specific operelor literare.
• poate lua forma unei confesiuni sau unei povestiri, are un caracter personal, intim
6

7. GENURI LITERARE
GENUL EPIC
Opera epică este opera literară scrisă în versuri sau proză în care autorul îşi exprimă
indirect sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor.
– mod de expunere predominant: nara
ţ
iunea (relatează evenimentele), descrierea
(prezintă cadrul spațial sau personajele), dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la
caracterizarea personajelor)
– prezen
ț
a unor indicatori de spa
ţ
iu, timp
– prezen
ţ
a naratorului (subiectiv / obiectiv)
– prezența personajelor care participă la acțiune (principale/secundare/episodice,
pozitive/negative, protagonist/antagonist)
GENUL LIRIC
=cuprinde totalitatea creațiilor literare în care sentimentele, trăirile, ideile autorului, sunt
comunicate în mod direct, prin intermediul eului liric și al elementelor de expresivitate.
– prezen
ţ
a eului liric (subiectiv – pers. I, obiectiv – pers. a III-a) prin mărcile lexico-
gramaticale (pronume, verbe)
– mod de expunere: descrierea, monologul liric (adresat / interior)
– organizarea textului
î
n versuri
ş
i strofe
– prezen
ț
a elementelor de prozodie (ritm, rim
ă
, m
ă
sur
ă
)
–utilizarea numeroaselor procedee artistice: imagini artistice (vizuale, auditive,
dinamice, olfactive) si
fi
guri de stil
GENUL DRAMATIC
= cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a
fi
reprezentate scenic
– mod de expunere: monologul dramatic, dialogul
– prezen
ţ
a indica
ţ
iilor scenice (didascalii)
– textul este structurat
î
n acte, scene
ş
i tablouri
7

8. FIGURI DE STIL
ALITERAȚIA = repetarea consoanei / silabelor inițiale, mediane, finale într-o secvență de
cuvinte apropiate în enunț
ex: ”cu părul râurind, râu galben”
ANTITEZA = punerea în opoziție a 2 două cuvinte, fapte, personaje, idei, situații
ex: ”vreme trece, vreme vine”
ASONANȚA = repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte ; este varianta
vocalică a aliterației
ex: ”lumina lunii pline alunecă în casă”
CEZURA = pauză ritmică în mijlocul unui vers, care împarte versul în părți de obicei egale
pentru a ușura recitarea și a susține cadența
COMPARAȚIA = alăturarea a 2 termeni cu scopul de a-i compara
ex: ”clipe dulci ce par ca veacuri”
ENUMERAȚIA = înșiruirea unor termeni
ex: ”pentru neliniște, pentru plictiseală, pentru nemișcare”
EPITETUL = un cuvânt care determină un substantiv, cu rolul de a exprima o însușire
deosebită
ex: ”codrii de aramă” - epitet metaforic
”lună visătoare” - epitet personificator
”fluturi albaștrii” - epitet cromatic
HIPERBOLA = exagerarea proporțiilor unor obiecte, fenomene
ex: ”gură cât o șură”
INVERSIUNEA = răsturnarea ordinii cuvintelor în propoziție, dislocarea topică
ex: ”deșteptul copil”, ‘merge el”
METAFORA = denumirea uni obiect cu ajutorul unei comparații din care lipsește termenul de
comparat; are loc prin intermediul unei comparații subînțelese.
ex: ”Credința-i val, iubirea vânt”
PERSONIFICAREA = atribuirea de calități omenești unor lucruri, obiecte
ex: ”norii plâng”, ”vântul aleargă”
8

9. REPETIȚIA = folosirea în mod repetitiv, consecutiv a unui termen
ex: ”singur, singur, singur”
ARTA POETICĂ, din limba latină („ars poetica”)
Operă literară în versuri, în care poetul își exprimă crezul liric, mai precis propriile
convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia.
Autorul își dezvăluie concepția despre poezie (principiile de creație, elemente de
creație, surse de inspirație, teme, modalități de creație și de expresie, rolul social al
poeziei) și despre rolul poetului (relația poet - creație/inspirație, raportul poetului cu
lumea, cu divinitatea).
Cuprinde concepția autorului despre:
a) procesul de creație
⁃ principiile de creație
⁃ temele cultivate
⁃ sursele de inspirație
⁃ misiunea poeziei
⁃ rolul poeziei în societate
⁃ modalitățile de creație și de exprimare
b) rolul poetului în creație
⁃ raportul poet-creație
⁃ raportul poet-lume/societate
⁃ raportul poet-lector
⁃ raportul poet-divinitate
⁃ rolul poetului în societate
Dacă este o ars poetica, tema este creația.
Artele poetice sunt centrate pe 2 componente fundamentale: creația și creatorul.
9

10. MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE
CARACTERIZARE DIRECTĂ:
- de către narator
- de către alte personaje
- autocaracterizare
CARACTERIZARE INDIRECTĂ:
- prin gânduri și sentimente —istețimea, gradul de cultură, sensibilitatea
- prin limbaj — exprimarea, tonul vocii, atitudinea
- prin vestimentație — statutul social, atenția/nepăsarea, eleganța/neglijența
- prin nume — trăsătura dominantă de caracter
- prin fapte — trăsături morale
- prin comportament — viziunea despre lume
TIPURI DE PERSONAJE:
• pozitiv / negativ
• protagonist / antagonist
• principal / secundar / episodic
• tipic / atipic
• real / fabulos
• individual / colectiv
• eponim (cel care da numele operei, adică apare in titlu)
• romantic / clasic / realist / modern
• actant (in
fl
uențează destinul altor personaje) / pacient (destinul său este in
fl
uențat de
alte personaje)
10

11. COMENTAREA UNUI TEXT LA PRIMA VEDERE
- Narator + Perspectivă Narativă
- Temă + Motive literare
- Atitudini, Ipostaze, Stări Interioare
- Valențele Verbelor
- Folosirea de Forme Pronominale
- Imaginar Poetic (figuri de stil)
- Versificația + elemente de prozodie
Opera citată este structurată sub forma unui monolog adresat/interior.
Întregul scenariu poetic gravitează în jurul temei X, particularizată prin motivele
literare X, evidențiate prin sintagmele ”X” și ”X”.
Discursul liric are caracter confesiv, subiectiv, prezența instanței lirice fiind
reliefată de mărcile pronominale și verbale specifice X.
Ideea centrală a poeziei, aceea că X, este redată printr-un imaginar poetic
sugestiv: figurile de stil X, X.
Sintagme folositoare:
- Ființa umană traversează stări interioare contrastante
- Instanța poetică optează pentru
- Motivele prin care se coagulează tema sunt
- Conținutul transcrie sentimentul de X, care se consumă progresiv
- Timpul estompează substanța trăirilor
- Dimensiunea telurică și dimensiunea cosmică
- Caracterul reflexiv al operei, prin care poetul de așează pe sine în centrul
poeziei
- Dincolo de dualitatea lumii se remarcă unicitatea și unitatea universului
- Elemente vegetale = plantele, elemente cosmice = stelele, luna
- Elanul vitalist = pofta de viață, dorința de a trăi
- Elanul dionisiac = ființa marcată de dorința de a se contopi cu universul, cu tot
ce este viu, tendința spre dezmărginire
- Moartea - inevitabilă, nu i te poți opune, opusă dorinței de a trăi, poetul o
acceptă (resemnare)
- Prin interogațiile retorice, poetul caută răspunsuri
- Poetul sfidează realitatea nefavorabilă
11

12. Exemple de Teme:
• iubirea
• cunoașterea / formarea
• natura
• condiția umană
• moartea
• amintirea
• eșecul existențial
• destinul
• aspirația spre absolut
• timpul
• copilăria / adolescența
• lupta pentru putere
• disputa dintre bine și rău
• familia
Exemple de Motive:
• al dorului / al nostalgiei
• al zborului
• al bucuriei
• al călătoriei inițiatice
• al reveriei
• al contemplării
• al solitudinii
• al scinderii lăuntrice
• al amintirii / al trecutului
• al îngerului
• al timpului coroziv
• al trecerii ireversibile a timpului
• al imprevizibilității vieții
• al desubstanțializării
• al lunii
Elemente de Versificație:
• Măsura versurilor = numărul de silabe dintr-un vers
• Strofa - poate fi alcătuită din:
- 1 vers = MONOVERS
- 2 versuri = DISTIH
- 3 versuri = TERȚINĂ
- 4 versuri CATREN
• Rima - poate fi:
- ÎMPERECHEATĂ - a a b b
- ÎNCRUCIȘATĂ - a b a b
- ÎMBRĂȚIȘATĂ - a b b a
- MONORIMĂ - a a a a
12

13. COMENTAREA UNUI TEXT DESCRIPTIV
Descrierea reprezintă un element component al structurii textului, inclus în
textul narativ și subordonat acestuia ( descrierea literară nu poate apărea
independent de textul narativ). Nu întâmplător, anticii o numeau,,ancila
narationis”, adică sclava narațiunii, sintagmă prin care i se recunoștea statutul
de subordonare în raport cu narațiunea.
Descrierea oferă informații despre: obiecte, personaje, spațiul și timpul în care
se consumă acțiunea.
Se situează în opoziție cu narația, deoarece se consideră că ea constituie o
pauză narativă, adică o întrerupere în planul relatării.
Pe de altă parte, narația presupune o structură temporală, pe când
descrierea este primordial spațială. Povestirea se dezvoltă în timp, în vreme
ce descrierea este cumva sincronică, tocmai pentru că prezintă, cel mai adesea,
un tablou static (artele plastice, pictura, textul literar).Fragmentele descriptive
sunt de obicei statice, în sensul că presupun un moment de suspendare a
temporalității (timpului) și a diegezei (relatării).
TIPURI DE DESCRIERE:
• topogra
fi
a - descrierea unui loc, peisaj
• cronogra
fi
a - caracteristicile unei epoci, eveniment, perioade
• prosopogra
fi
a - descrierea trăsăturilor
fi
zice ale unui personaj ( corp,
fi
zionomie, trăsături individuale
• etopeea - descrierea moravurilor, caracterelor, virtuților ( calități), vicii
• portretul-îmbinare dintre trăsături
fi
zice și interioare
• paralela-analogie ( asemănare) / opoziție; combinație între două descrieri
pe baza asemănărilor și deosebirilor
• tabloul prezentarea detaliată a unei acțiuni, a unui fenomen eveniment
13

14. ANALIZA UNUI FRAGMENT DESCRIPTIV
• Ce trebuie să urmăresc? Care este obiectul descrierii (ce se descrie?, vezi
mai sus ,,tipuri de descriere”)
• cuvinte cheie care denumesc obiectele descrise și trăsăturile acestora
• din perspectiva cui se realizează descrierea? (narator obiectiv, omniscient
sau narator personaj)
• direcția privirii celui care descrie: de sus în jos sau invers; de departe
spre aproape sau invers;
• pe ce se focalizează privirea? Poate
fi
o descriere panoramică (de
ansamblu) sau focalizată pe un component sau mai multe componente
(ex. dealuri, munți, oraș, străzi, case etc.); orchestrarea ( aranjarea)
elementelor componente
• dinamica descrierii: acumulare de imagini aparținând aceluiași plan,
schimbarea planurilor, schimbarea poziției în spațiu a celui care privește
( din interior, din exterior);
• tipuri de imagini: auditive, vizuale, tactile, etc.;
fi
gurile de stil prin care
sunt reprezentate. ( epitete, comparații, metafore ) etc.)
• atmosfera sugerată prin descriere : seninătate, tensiune etc.
• alternanța timpurilor verbale , predominanța unor timpuri verbale ( ex.
predominanța verbelor la indicativ imperfect)
• rolul stilistic al verbelor.; ex. verbele la imperfect pot exprima, în funcție
de context, diferite valori: evocare, continuitate, repetitivitate etc.
• predominanța structurilor/ sintagmelor nominale, adică a sintagmelor
formate din substantive și adjective
• obiectivitatea sau subiectivitatea descrierii: înregistrare neutră
a unor detalii referitoare la obiectele descrise, percepția afectivă a unui
personaj
• direcția privirii celui care descrie
14

15. COMENTAREA RELAȚIEI DINTRE DOUĂ PERSONAJE
Repere pentru comentarea textelor
1. Cine sunt personajele?
2. Care este contextul în care interacționează?
Contextul presupune : timpul, spațiul, gradul de cunoaștere, statutul personajelor,
circumstanțele întâlnirii.
3. Tipul de relație/ raportul care se instituie între personaje. Ex.: prietenie, iubire,
adversitate, complicitate etc.
4. Conținutul comunicării dintre personaje ( ce comunică?): întâmplări, experiențe,
idei, sentimente, credințe, ideologie etc.
5. Modalități de exprimare
Tipuri de comunicare: verbală, nonverbală, paraverbală.
a.comunicarea verbală se realizează prin structuri lingvistice : cuvânt,
sintagmă, enunț, frază.
b.comunicarea nonverbală presupune:
• poziția corpului/postura
• gestică, mimică
• expresia feței, ochilor
c.comunicarea paraverbală presupune:
• viteza/ ritmul vorbirii
• modulațiile vocii/ tonalitate : șoptită, stridentă
• pauzele ( tăcerea)
îmbinarea acestor tipuri de comunicare; tipul de comunicare dominant
Tipurile de comunicare pot oferi informații relevante pentru :
• modul în care se con
fi
gurează relația
• comportament, reacții sau atitudinea personajelor: aprobare/ respingere/
refuz/detașare/ negare/ frondă /revoltă / indignare / negare etc.
• Sentimente, stări: iubire, compasiune, empatie, confuzie, stânjenire,
disconfort, însingurare, derutare, vid interior etc.
15

16. 7.Moduri de expunere: narațiune, descriere, dialog, monolog; alternanța acestora
(modul în care se îmbină)
8.Perspectiva narativă: relevanța perspectivei narative (obiectivă / subiectivă) pentru
personaj.
16

17. EPOCA PAȘOPTISTĂ – DACIA LITERARĂ
Secolul al XX-lea se de
fi
nește în Europa ca secol al nașterii națiunilor, grație procesului de
formare a statelor naționale. Abia acum se observă efectele ideilor iluministe, modi
fi
cate însă,
deoarece emanciparea, în sens universal, este înlocuită de emanciparea națională.
În această perioadă se formează și conceptul de ”națiune modernă”, concept ce presupune o
anumită construcție ideologică și culturală (obiceiuri, sărbători, limba, monumente etc).
Construcția identitară este realizată de elita societății (juriști, profesori, gazetari etc).
Căile prin care ei acționează vizează toate domeniile publice și culturale (învățământ, presă,
teatru etc).
Secolul al XIX-lea este reprezentat de pașoptism și de activitatea lui Titu Maiorescu în cadrul ”
Junimii”. Prima jumătate a secolului, a fost dominată de pașoptism, iar a doua jumătate este
reprezentată de Maiorescu și de activitatea Junimii.
Epoca pașoptistă (1830-1860) a avut ca nucleu de referință Revoluția de la 1848.
Ca mișcare politică, socială și culturală, pașoptismul a avut un rol fundamental în
modernizarea societății românești.
Pașoptismul poate
fi
sintetizat prin următoarele:
- deschidere spre occident
- misionarism cultural și revoluționar
- lupta pentru impunerea speci
fi
cului național
- patriotism
- atitudine civică
CONTEXTUL CULTURAL:
Perioada pașoptistă reprezintă o perioadă de maximă efervescență culturală, stă sub semnul
modernizării culturii. Contactul intelectualilor români cu occidentul îi face conștienți de uriașul
decalaj în raport cu paradigma occidentală. Intelectualii români se vor implica în mari proiecte
de modernizare a societății: școlile își diversi
fi
că pro
fi
lurile, apar primele gazete literare: ”
Curierul Românesc”, ”Albina Românescă”, ”Gazeta de Transilvania”, se dezvoltă teatrul.
Gazetele au o dublă funcție:
1. de educare – acestea completează instrucția desfășurată în cadrul învățământului
2. de promovare a scriitorilor valoroși
Autorii acestor gazete au reprezentat prima pleiadă implicată în efortul de dezvoltare culturală,
aceștia creează un climat favorabil dezvoltării.
Următoarea generație va
fi
reprezentată de intelectualii, care au făcut studii în stăinătate și
care la întoarcere au încercat să implementeze ideile progresiste occidentale.
17

18. CONTEXTUL LITERAR:
Sincronizarea cu occidentul la început este mimetică, iar recuperarea golului cultural se
realizează prin ”arderea etapelor”, manifestată sub forma eclectismului (=îmbinarea unor
elemente aparținând unor curente literare diferite: clasicism, romantism, realism).
Într-o primă etapă, în plan literar, recuperarea golului cultural este marcată prin activitatea lui
I.H.Rădulescu. El recomandă scriitorilor să se implice în actul creator.
CONSECINȚE:
- apariția unor scriitori diletanți (=netalentați)
- apariția unor creații lipsite de valoare
- absența bunului gust
- absența modelelor valoroase
- literatura românească este saturată de imitații, traduceri.
Se observă absența unei literaturi originale.
În acest context, apariția revistei ”Dacia Literară”, condusă de M. Kogălniceanu, va avea o
însemnătate capitală. El este cel care imprimă literaturii române o direcție de dezvoltare prin
intermediul unor articole publicate în epocă și mai ales prin primul articol intitulat ”Dacia
Literară”.
Primul articol conține ideile fundamentale enunțate de Kogălniceanu. Articolul subintitulat ”
Introducție” reprezintă de fapt un articol cu caracter programatic, adică conține ideile
fundamentale ce stau la baza direcției de dezvoltare a literaturii.
”Dacia literară” a avut valoarea unui manifest literar (text în care sunt exprimate trăsăturile
fundamentale) ale romantismului pașoptist,
fi
ind asemănător cu manifestul estetic al
romantismului francez.
Titlul revistei ”Dacia Literară” este simbolic, deoarece amintește de o veche realitate istorică,
o unitate teritorială, spirituală, culturală.
În 1940, românii trăiau în unități statale diferite (Unirea din 1918), Kogălniceanu sugerează
nevoia de unitate a românilor, o unitate realizată inițial la nivel cultural.
Obiectivul principal era acela de a coagula toate forțele creatoare românești, astfel încât
creațiile acestora să se întregească într-o singură revistă.
Singura soluție impusă de Kogălniceanu este valoarea artistică. Apariția ”Daciei literare”
marchează depășirea fazei entuziaste a începuturilor, se conturează o nouă poetică a
scrisului, centrată pe ideea valorilor estetice.
18

19. OBIECTIVE:
1. Stimularea creațiilor literare originale. Originalitatea este considerată de
Kogălniceanu o trăsătură fundamentală a unei literaturi.
El consideră că traducerile, imitațiile, adaptările inhibă potențialul creator, speci
fi
cul național.
Era de părere că traducerile trebuie să ocupe un loc secundar, încuraja traducerile textelor
valoroase. Kogălniceanu observă că numărul adaptărilor, traducerilor era mai mare decât
numărul creaților autohtone ”imitațiile nu fac literatură”.
În epocă nu se făcea distincție între o creație originală și o imitație. În epocă, eticul, esteticul
și etnicul se a
fl
au în simbioză, nu erau separate.
2. Kogălniceanu radiogra
fi
ază neajunsurile literaturii și oferă soluții, respectiv recomandă
scriitorilor să se inspire din realitățile românești: istorie, natură, folclor, pentru a
conserva speci
fi
cul național.
Recomandă scriitorilor să se inspire din trecutul istoric (domnia lui Lăpușneanul).
Folclorul (balade, rituri, mituri, basme populare) este considerat depozitarul speci
fi
cului
național.
Natura să prezinte frumusețile românești, scriitorii să nu mai imite peisaje străine, lipsite de
adevărul vieții.
3. Importanța acordată criticii. Kogălniceanu devine conștient de necesitatea unor critici
ferme în evaluarea operelor. Deși revista e suspendată după primele 3 numere, a
imprimat o direcție de dezvoltare în literatură. Revista a apărut în 19 martie 1840, iar la
23 august 1840 este suspendat al treilea număr.
Kogălniceanu criticase xenomania (=îndepărtarea de ce este românesc) tinerilor boieri.
Domnitorul Mihail Sturza poruncește ca apariția articolelor să
fi
e interzisă.
CONSIDERAȚIILE ASUPRA STILULUI:
1. Stil riguros
- bazat pe informații concrete, pe argumente
- stil echilibrat
- critici constructive (generează evoluție)
2. Stil lapidar
- stil concis, cu informații esențiale, cu formulări limpezi
3. Stil sentențios
- exprimă adevăruri general-valabile, formulate într-o manieră memorabilă
Publicarea în primul număr al revistei ”Dacia literară” a acestui articol-program numit ”
Introducție” a avut meritul de a radiogra
fi
a fenomenelor literare ale epocii, de a critica
neajunsurile literaturii, dar mai ales de a oferi o direcție de dezvoltare a literaturii române.
19

20. JUNIMEA ȘI TITU MAIORESCU
Biografia lui Titu Maiorescu
Titu Maiorescu a reprezentat cea mai importantă personalitate a culturii românești din
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Titu Maiorescu ( 1840-1917) a fost critic literar, estetician și mentor cultural al
societății culturale Junimea.
Se naște la Craiova, unde tatăl său era profesor. Face studii în țară, apoi le continuă la
Viena (1851-1858), ca elev la vestita Academie Theresiană, școală cu tradiție
culturală europeană.
După absolvirea Academiei Theresiene, ca șef de promoție, pleacă la Berlin, unde
frecventează Facultatea de Filoso
fi
e și își ia licența. Obține doctoratul în
fi
loso
fi
e la
Universitatea din Giessen (Germania). Bene
fi
ciind de o bursă, merge la Paris, unde
obține o licență în litere și una în drept.
Reîntors în țară, este scurt timp magistrat în București, apoi este numit profesor de
fi
loso
fi
e la Universitatea din Iași. Aici, împreună cu alți tineri veniți ca și el de la studii
din străinătate, întemeiază societatea Junimea (1863), care din 1867 va dispune și de
un organ de presă, revista Convorbiri literare. Se va retrage din Societate în anul
1869, din cauza neînțelegerilor cu
fi
lologii ardeleni în chestiuni de limbă și va reveni , în
mai 1879, în instituția reconstruită prin legea din 29 martie același an, care de acum va
purta numele de Academia Română.
În acești ani Maiorescu declanșează și o violentă campanie împotriva ,,direcției vechi”
în cultură și literatură. Primul studiu critic este O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867. El va
fi
urmat de alte studii critice importante, care vor
fi
reunite în
anul 1874 într-o primă ediție de Critice. Ulterior volumul va
fi
retipărit, ampli
fi
cat cu noi
articole. Se stinge din viață în 1917.
Criticismul junimist
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de pașoptism, de curentul de idei
impus de Mihail Kogălniceanu în ,,Dacia literară” (Iași 1840). A doua jumătate a
secolului (din 1860- până la sfârșitul secolului) a fost dominată de JUNIMEA.
Junimea a fost o societate culturală și literară.
A apărut la Iași în anul 1863 și a fost condusă de Titu Maiorescu. Fondatorii societății
au fost: Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre Carp, Iacob Negruzzi.
20

21. Inițial societatea se numea ,,Ulpia Traiana”, ulterior, la propunerea lui T. Rosetti,
societatea își va schimba numele în ,,Junimea”. În acceptarea unor noi memebri,
Junimea se călăuzea după deviza: ,,Entre qui veut, reste qui peut” ( Intră cine vrea,
rămâne cine poate!”).
La început, întrunirile aveau loc săptămânal, alternativ în casele lui Maiorescu și Pogor.
După plecarea lui Maiorescu din Iași (1874), ele s-au ținut la I.Negruzzi.
Din toamna anului 1876, a luat
fi
ință în București o a doua Junimea, ale cărei ședințe
aveau loc numai în casa lui Maiorescu. Din 1885, mutându-se la București și
I.Negruzzi, junimiștii rămași în Iași continuă a se întâlni, din ce în ce mai rar însă, timp
de peste zece ani. Cam în aceeași perioadă (1890-1895) se destramă și Junimea
bucureșteană, fără a se putea stabili o dată precisă a încetării activității ei.
Printre junimiști se a
fl
au scriitori, profesori universitari, magistrați, economiști,
fi
loso
fi
,
politicieni, juriști.
În anul 1866 junimiștii au cumpărat o tipogra
fi
e cu scopul de a publica gratuit
manuscrisele originale, cărți de școală. Obiectivul era acela de a completa lacunele
literare și științi
fi
ce prin traducere de cărți valoroase.
După 1867 , membrii societății se orientează spre partidul conservator, liderii vor
ocupa funcții politice.
La 1 martie 1867 a apărut revista,,CONVORBIRI LITERARE”, condusă de Iacob
Negruzzi. Astfel, scrierile valoroase ale epocii erau publicate în paginile revistei. De
asemenea, revista a jucat un rol important în promovarea marilor clasici ai literaturii
române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L.Caragiale. În 1885, revista
ieșeană a fost mutată la București, activitatea de la Iași va
fi
dublată de cea din
București. Revista va rămâne în grija lui I.Negruzzi până în 1893, după această dată
revista va căpăta un caracter preponderent universitar. După 1900, conducerea va
fi
preluată de către Simion Mehedinți. Revista va supraviețui până în anul 1944. A fost
una dintre cele mai longevive reviste românești.
Forme de manifestare ale societății culturale,,Junimea”:
• susținerea unor conferințe publice*, cunoscute sub denumirea de ,,prelecțiuni
populare”, pe teme diferite: istorie,
fi
loso
fi
e, estetică, literatură, lingvistică
• ședințe literare ( în cadrul cenaclului literar)
• editarea unor reviste și ziare, colaborarea la alte publicații ale epocii
• în
fi
ințarea unor tipogra
fi
i, a unor instituții de învățământ
• publicarea de articole, studii de estetică și literatură
• întruniri săptămânale ale membrilor
21

22. Se cultiva ,,ze
fl
emeaua”- ca atitudine de persi
fl
are a exceselor de orice natură și a
ridicolului argumentării. Începute în 1864, ,,prelecțiunile populare” au continuat timp de
aproape 20 ani, ele reprezentau una din principalele forme prin care junimiștii își
răspândeau ideologia sau popularizau cuceririle științei.
Au în
fi
ințat ziarele “Vocea națională”(1866), ,,Constituțiunea” (1866), reviste.
Dintre acestea, ,,Convorbiri literare”(1867-1944) a reprezentat cel mai de seamă
periodic literar din literatura română a secolului al XIX-lea.
Obiectivele Junimii:
• delimitarea de entuziasmul pașoptist care susținea idealurile naționale,
revoluționare
• analiza lucidă a vieții culturale românești și a literaturii române
• respingerea vechii direcții din cultura românească (centrată pe neadevăr) și
promovarea unei atitudini critice împotriva ,,formelor fără fond”.
• promovarea unei direcții noi bazate pe adevărul istoric și științi
fi
c
• educarea publicului prin inițierea unor conferințe pe teme culturale diverse
(,,Prelecțiuni populare”)
• promovarea scriitorilor valoroși
• orientarea scriitorilor spre valoarea estetică a literaturii
• modernizarea învățământului prin editarea de manuale școlare și tipărirea unor
cărți de popularizare a științelor.
Junimiștii au în
fi
ințat o școală, numită ,,Instititutul Academic”(1866-1879) având
printre profesori pe: T.Maioresu; A.D.Xenopol, M.Eminescu, P.Paicu, V.Burlă. O bună
parte dintre junimiști au fost profesori universitari (Maiorescu; Negruzzi, Xenopol).
• câștigarea de noi adepți mai ales din rândurile tineretului universitar.
Membrii societății au contribuit
fi
nanciar pentru trimiterea la studii în străinătate a Lui
Xenopol, Eminescu, Panu, Lambrior. Mai ales după 1885, ei au încercat să
împrospăteze rândurile cu tineri formați în spiritul noilor tendințe ale științelor umaniste,
obținând stipendii (ajutoare
fi
nanciare, burse).
• preocuparea pentru chestiunile ortogra
fi
ce: reușind să impună, prin scrierile
lui Maiorescu, un sistem de scriere care se a
fl
ă la baza orogra
fi
ei actuale.
Junimiștii s-au opus latinismului, contribuind prin studiile junimiștilor la înlăturarea lui.
Ei au militat pentru uni
fi
carea limbii române prin stabilirea unui sistem unic de norme,
impunerea scrierii fonetice.
22

23. Etapele activității societății Junimea
Activitatea societății Junimea s- a desfășurat în trei etape:
1) Prima etapă, cea ieșeană (1863-1874), are un caracter polemic și se manifestă în
trei domenii: limbă, literatură, cultură. În această perioadă se elaborează principiile
sociale și estetice ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educării
publicului prin așa-numitele ,,prelecțiuni populare” (conferințe). Structurate pe teme
variate și ținute într-o formă academică, ele au avut drept scop educarea
publicului larg, care să privească cultura ca factor de progres.
2) În cea de-a doua etapă (1874-1885) ședințele Junimii se vor desfășura la
București, unde T.Maiorescu era ministru, iar activitatea revistei la Iași. Este o
perioadă de consolidare, în sensul că în această etapă se a
fi
rmă reprezentanții de
seamă ai direcției noi în poezia și proza românească: Eminescu, Creangă, Slavici,
Caragiale. Acum sunt elaborate studiile fundamentale prin care Maiorescu se
impune ca autentic întemeietor al criticii literare moderne.Nu sunt neglijate nici
preocupările în domeniul civilizației, dar mai ales acelea din domeniul limbii literare.
Acestea erau cu atât mai necesare,cu cât în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul
chirilic la cel latin. Maiorescu scrie un studiu important referitor la problema
neologismelor, în care susține necesitatea îmbogățirii limbii române prin
neologisme de origine romanică.
3) Etapa a treia (bucureșteană) din 1885, când revista,,Convorbiri literare” este
mutată la București, ca de altfel întreaga societate Junimea. Această etapă are un
caracter predominant universitar, prin cercetările istorice și
fi
loso
fi
ce pe care le
întreprind unii dintre membrii societății. Apariția revistei se prelungește până în
1944, dar nu va mai atinge gradul de popularitate din primii douăzeci de ani.
Criticismul junimist
Criticul literar Tudor Vianu identi
fi
că în studiul,,Junimea”, inclus în ,,Istoria literaturii
române moderne”, trăsăturile de
fi
nitorii ale junimismului.
Spiritul critic s-a concretizat prin:
• respectarea adevărului în cercetarea istoriei și a limbii
• rigoare și rațiune
• dorința de așezare a vieții culturale și politice pe baze autentice
• respingerea formelor fără fond
23

24. • cultivarea simplității și combaterea falsei erudiții manifestată prin folosirea,
de către mulți literați și jurnaliști ai timpului, a unei limbi arti
fi
ciale
• descurajarea mediocrităților din toate formele de manifestare publică
Spiritul clasic și academic concretizat prin:
• Gustului pentru clasic și academic îi corespunde rigoarea gândirii și clasicitatea
exprimării, atât în literatură, cât și în discursul public.
• Junimiștii sunt oameni de formație universitară, personalități cu o cultură solidă,
stăpânesc disciplinele umaniste vechi și moderne;
• sunt înclinați să judece după modele și cred în valoarea canoanelor în artă, mai
puțin în inovație.
• Deși nu resping romantismul, în epocă se traduce din romantismul francez și cel
german, spiritul junimist se îndreaptă spre opera clasată, a cărei valoare este
con
fi
rmată în timp; se traduce din teatrul lui H.Ibsen, dar ei manifestă un interes
real pentru conținutul
fi
loso
fi
c, nu estetic, literar.
Spiritul
fi
loso
fi
c s-a manifestat prin interesul pentru: logică, meta
fi
zică, lectura
fi
loso
fi
că:
• Junimiștii, intelectuali cu formație culturală amplă, manifestau pasiune pentru
dezbaterea de idei generale
• își construiau aplicațiile pe o solidă bază teoretică, speculativă
• plăcerea specială pentru
fi
loso
fi
e
• încurajau formarea unor tineri
fi
loso
fi
în universități occidentale
Spiritul oratoric. Junimea devine pepiniera talentelor oratorice (după modelul
maiorescian). Obiectivul central era reabilitarea spiritului oratoric autentic.
Primele forme de manifestare ale oratoriei au fost,, prelecțiunile populare (conferințele
publice de la Iași). Treptat se coagulează o tradiție ce va produce în generația
următoare oratoria universitară.
Arta oratorică maioresciană se de
fi
nea prin: demnitatea ținutei, căldura glasului.
Maiorescu își începea discursul cu o comparație și sfârșea tot cu o comparație. Rostul
ei era punerea problemei și ilustrarea concluziei. Trăsăturile discursului maiorescian
erau: ironia nimicitoare, concizia lapidară a expresiei,
fl
uența discursului care creea
senzația unei suverane stăpâniri a subiectului și siguranță de sine.
24

25. La granița dintre spiritul oratoric și cel
fi
loso
fi
c s-a născut o nouă specie: disertația
fi
loso
fi
că (eseu de proporții reduse), invenție junimistă, după modelul micilor tratate de
morală din antichitate sau din perioada clasicismului francez.
Spiritul ironic
Înclinația spre ironie a junimiștilor se remarcă din deviza Junimii. Junimiștii practicau
ironia ca pe o formă de libertate a spiritului.
25

26. MODERNISMUL – EUGEN LOVINESCU
Perioada interbelică românească a fost dominată de 2 orientări literare majore:
modernismul și tradiționalismul.
În sens larg, modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea,
caracterizat prin legarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație.
În plan literar, modernismul cuprinde toate curentele literare postromantice care
manifestă tendința spre înnoire: simbolismul, expresionismul, dadaismul.
În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul prin
intermediul revistei și al cenaclului ”Sburătorului”.
Revista a apărut la București în anul 1919 și a avut o existență îndelungată până în
1943, când moare Lovinescu.
Obiectivele grupării erau promovarea tinerilor scriitori, prin lansarea unor nume ca Ion
Barbu, Camil Petrescu, George Călinescu și imprimarea unei tendințe moderniste în
evoluția literaturii române.
Conceptul de modernism a fost impus de către criticul Lovinescu în cele două lucrări
fundamentale ”Istoria civilizației române moderne” și ”Istoria literaturii române
contemporane”.
Principiile modernismului lovinescian:
1. În esență, modernismul lui Lovinescu pornește de la ideea că există un ”spirit al
veacului (saeculum)”, care determină în ansamblu, sincronizarea culturii
europene. Astfel, civilizațiile mai puțin dezvoltate suferă in
fl
uența celor avansate.
2. Eugen Lovinescu susține Teoria Imitației, preluată de la psihologul și sociologul
francez Gabriel Tarde.
Lovinescu pleacă de la următoarea teză fundamentală: imitația este legea
universală a dezvoltării societății, modalitatea prin care se recuperează
decalajele culturale dintre popoare, respectiv Estul și Vestul Europei. In
fl
uența,
se realizează în 2 trepte: mai întâi, în etapa simulării se adoptă prin imitație,
forme ale civilizației superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea
unui fond propriu. Primul aspect al imitației face referire la superioritatea
modelului imitat. Pentru ca o cultură sau civilizație să
fi
e imitată, ea trebuie să
fi
e
superioară.
26

27. 3. Strâns legat de Teoria Imitației este principiul sincronismului, care ar însemna
schimbului de valori între culturi, acceptarea elementelor care conferă noutate și
modernitate fenomenului literar.
Lovinescu consideră necesare câteva mutații de ordin tematic și stilistic, cum ar
fi
:
• Trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură
de inspirație citadină/urbană
• Intelectualizarea poeziei și a prozei
În roman:
• Cultivarea prozei obiective
• Dezvoltarea romanului de analiză psihologică,
fl
uxul întâmplărilor din
romanul tradițional este înlocuit cu
fl
uxul conștiinței
• Valori
fi
carea în romane a elementelor autobiogra
fi
ce reale sau inventate,
accentul
fi
ind pus pe ideea de trăire autentică, relatare subiectivă
În poezie:
• Evoluția poeziei de la epic la liric
• Conceperea volumului de versuri ca un întreg care se deschide cu o artă
poetică
• Dispariția rigorilor prozodice și alternanța majusculă – minusculă la
început de vers
• Valori
fi
carea de către Tudor Arghezi a esteticii urâtului, preluată de la
poetul francez Charles Baudelaire.
• Prezența unor concepte
fi
loso
fi
ce în poezia lui Blaga, precum cunoașterea
luciferică și cunoașterea paradisiacă
În literatura română s-a produs o spectaculoasă mutație datorită celor 3 criterii:
estetic, etic și etnic.
Criticul Lovinescu reia tema maioresciană și susține primatul esteticului.
Studiul din 1929 pleacă de la premisa că valorile estetice nu sunt eterne, ci sunt
supuse schimbării.
Lovinescu contrazice teoria maioresciană a formelor fără fond, considerând că
civilizația și cultura se pot forma prin imitarea unui model superior, care să
fi
e apoi
adaptat speci
fi
cului național.
27

28. În concluzie, rolul criticului în procesul de modernizare al literaturii române a fost
copleșitor, a imprimat literaturii române o direcție, a pus-o pe calea modernismului,
așa cum în a doua jumătate a secolului trecut, Titu Maiorescu imprimase o direcție de
dezvoltare a culturii românești.
28

29. CLASICISMUL
Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, care s-a
manifestat între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Trăsături
• Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după modelul antic;
• Cadrul de desfășurare a ceea ce gândesc și înfăptuiesc personajele este unul
decorativ, rece și indiferent, fără vreo in
fl
uență asupra acestora;
• Respectarea principiului verosimilității;
• Eroii clasici sunt oameni tari, propriii lor stăpâni, care își fac întodeauna datoria,
învingându-și sentimentele potrivnice;
• Rațiunea, ca element de
fi
nitoriu al omului; care primează în fața sentimentelor
• În majoritatea operelor clasice compoziția este echilibrată, având diverse motto-
uri, remarcându-se și solemnitatea discursului literar.
29

30. ROMANTISMUL
= curent literar care a apărut în Anglia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu perioada de
maximă dezvoltare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, până la sfârșitul secolului,
ca reacție la canoanele și rigorile clasicismului
Reprezentanți: Mihai Eminescu
Romantismul pune accent pe subiectul uman în detrimentul adevărurile așa-zis
obiective și al realității exterioare din teoria cunoașterii.
4. Primatul sentimentului asupra rațiunii - exprimarea trăirilor și sentimentelor prin
cultivarea următoarelor specii: meditația, confesiunea lirică
5. Subiectivitatea - plasarea eului liric în centrul universului, care interpretează
personal lumea, realitatea
6. Tendința evaziunii, a evadării din viața reală, generată de ruptura față de prezent
și formele realului; realitatea este resimțită ca fiind ostilă și limitativă, iar spațiile în
care evadează sunt visul, magia, natura, erosul.
7. Cultul imaginației - gustul pentru fantastic, preferința pentru tot ce este straniu și
neobișnuit, acesta se concretizează prin cultivarea speciilor epice: basmul, nuvela,
romanul fantastic
8. Timpul - romanticii au sentimentul acut al trecerii timpului. Sub impactul
evenimentelor istorice, omul romantic descoperă importanța acordată istoriei, ea
influentează destinul uman - de aici preferința pentru evocarea trecutului, a istoriei
9. Romanticii
î
ș
i propuneau ca surse de inspira
ț
ie realit
ă
ț
ile na
ț
ionale (elemente
patriotice, dorin
ț
a de unitate na
ț
ional
ă
), tradi
ț
iile folclorice, istoria, legendele
ș
i
miturile
î
ndep
ă
rtate
10.Spațiul — natura apare ca un cadru al marilor experiențe umane: dragostea,
moartea, un spațiu al inadaptatului. Natura poate apărea ca un loc de refugiu
(muntele, marea, lacul, pădurea)
11. Preferința pentru nocturn — se asociază cu fascinația astrală (luna, stelele)
12.Se consideră că omul poate accede la adevăr numai prin introspecție și auto-
contemplație, se valorifică subconștientul. Descoperirea adâncurilor sufletești,
aspirația spre infinit, spre transcenderea limitelor
13.Aspirația spre originalitate, spre libertatea formelor, spargerea barierelor tematice
și formale, prin amestecul speciilor, prin amestecul registrelor stilistice —
popular, colocvial, literar, arhaic
14.Valorificarea unei noi categorii estetice: urâtul, grotescul, terifiantul - categorie
estetică negativă
15.Militantismul — implicarea socială
30

31. 16.Vizionarismul — poetul este stăpânit de vise, de idealuri, capabil de a prevedea
viitorul
17.Orfismul — credința în puterea artei de a transforma lumea
18.Cultivarea contrastelor — fizic/metafizic, finit/infinit, rațiune/sentiment
19.Romanticii resping limbajul convențional, valorifică figuri de stil, exclamații,
interogații, stilul retoric — procedeu compozi
ţ
ional specific: antiteza
20.Personajele sunt selectate din toate mediile sociale, personaje bine
individualizate, cu calități și defecte, situate în conflict cu societatea, cu ele însele,
cu divinitatea - adesea eroul romantic este inadaptatul
21.Personajul romantic este visător, sentimental, hipersensibil, revoltat, însetat de
absolut, dilematic
Teme valorificate: problematica geniului, timpul, condiția umană, creația, moartea,
erosul, natura, visul, singurătatea, aspirația spre absolut
Folosirea altor motive specifice: reveria, evadarea, luna, stelele, lacul, visul, îngerul,
demonul
31

32. REALISMUL
=Curent literar care s-a manifestat în a doua jum
ă
tate a secolului al XIX-lea, inițial în
Franța, ca reacție împotriva romantismului și are ca principiu de bază reflectarea
realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice.
- Obiectivitatea scriitorului, prezentarea realit
ă
ț
ii a
ș
a cum este, f
ă
r
ă
înfrumuse
ț
ă
ri
conven
ț
ionale —> narator heterodiegetic, care nareaz
ă
la persoana a III-a
- Redarea complet
ă
, fidel
ă
, precis
ă
a vie
ț
ii
- Luciditatea, claritatea mental
ă
- Principiul MIMESIS-ului, adic
ă
imita
ț
ia realului
Scriitori reali
ș
ti au ca punct de plecare realitatea, din care se inspir
ă
ș
i pe care o
recreeaz
ă
. Ei încearc
ă
s
ă
dubleze, s
ă
concureze realitatea, de a crea iluzia realului,
prin:
- Toponime, repere spa
ț
iale
- Tehnica detaliului semnificativ
- Verosimilitate
- Veridicitate
- Personajele pot fi încadrate în tipologii
- Personajul este proiectat în mediul s
ă
u social
- Rela
ț
ia foarte strâns
ă
dintre individ
ș
i mediul social în care tr
ă
ie
ș
te
- Discursul auctorial este neutru, autorul nu se implic
ă
în elementele narate, tinde
spre impersonalitate
- Scriitorii reali
ș
ti manifest
ă
dezinteres fa
ț
ă
de scrisul frumos, au o atitudine
anticalofil
ă
, deoarece scopul lor este s
ă
redea realitatea în mod fidel, f
ă
r
ă
înfrumuse
ț
ă
ri
32

33. SIMBOLISMUL
SIMBOLISMUL, curent literar originar din Franța, care s-a manifestat la sfârșitul
secolului al XIX-lea si s-a prelungit până în preajma primului război mondial.
Reprezentanți: George Bacovia
1. Concepția simboliștilor despre poezie se schimbă, poezia simbolistă nu-și propune
să descrie, să reprezinte realitatea, ci rămâne ancorată în sensibilitate, Însă,
stările interioare nu mai sunt exprimate în mod direct, ca la romantici. Poeții simboliști
recurg la sugestie, analogie, aluzie, simbol.
2. Obiectul poeziei simboliste este reprezentat de stări interioare vagi, difuze,
incerte, amestecul de gânduri și sentimente, senzații neclare. Unele dintre stări sunt
negative, precum: plictiseala, spaima, disperarea). Cuvintele sunt folosite nu pentru a
descrie în manieră realistă lumea, ci pentru a exprima impresiile percepute de poet.
Poetul simbolist nu prezintă realități concrete, ci EFECTELE pe care acestea le produc
asupra sa.
3. Cultivarea simbolului și a sugestiei.
Simbolul si sugestia devin instrumente prin care sunt transmise stări, senzații, trăiri.
Poetul nu va numi direct starea, ci o va sugera prin intermediul simbolurilor. Simbolul
reprezintă o asociație spontană dintre senzație , emoție și o anumită imagine.
● Tehnica sugestiei = se opune raționalului, logicului, explicitului. Sugestia devine
criteriul fundamental al poeziei ( stările vagi nu pot
fi
exprimate în mod direct) ;
poetul simbolist refuză numirea directă a sentimentelor, gândurilor, trăirilor,
preferă limbajul aluziv ( maniera ocolită de exprimare ).
● Cultivarea simbolului. Conceptul de simbol derivă din lb. greacă si înseamnă :
semn de recunoaștere, legătura dintre imaginea concretă și semni
fi
cație, relația
dintre imaginea artistică si starea su
fl
etească nenumită. Simbolul este
instrumentul prin care se realizează sugestia. Simbolul reprezintă vehiculul ideii,
mijlocul său de expresie, reprezintă carnația ideii.
33

34. Clasi
fi
care/ Tipuri de simboluri :
- Convenționale de tipul : cruce, purpura, porumbel, ramura de măslin, peștele.
- Neconvenționale sau contextuale (depind de context). Simbolul autentic este
ambiguu (nu i se acorda o singura semni
fi
cație). Rolul simbolului este acela de
cunoaștere, de sondare a misterului cosmic. Uneori, simboliștii preiau simboluri
convenționale și le recontextualizează, reinterpretează, li se atribuie o singură
semni
fi
cație.Simbolul poetic este construit în interiorul textului. Tipuri de simboluri :
simboluri bazate pe reprezentări spațiale, statice, obiectuale. Ex : cheia, crinul, umbra,
cavoul, pescărușul.Simboluri dinamice-temporale sau narative :călătoria, zborul,
cântecul, scuturarea
fl
orilor .
4. Corespondențele = desemnează tocmai legăturile tainice, secrete dintre
macrocosm (universul) și microcosm (omul), dintre lumea materială și cea spirituală,
dintre lumea aparențelor și esențelor. Rolul poeziei este de a dezvălui aceste analogii,
legături.
- Corespondențe orizontale = legături tainice între fenomenele perceptibile ale lumii,
situate pe același plan
- Corespondențe verticalele = legături secrete între lumea aparențelor, percepută prin
simțuri și transcendent.
Culori, sunete ,imagini, lucruri se cheamă unele pe altele, revelându-ne a
fi
nități
(legături), consonanțe pline de mister. Corespondențele dintre sunete ,culori și imagini
formează relațiile sinestezice.
5. Sinestezia =
fi
gură de stil / varietate metaforică ce constă în transpunerea unui
complex de senzații transpuse literar prin îmbinarea unor imagini auditive, tactile,
olfactive, gustative. .Scopul acesteia este acela de a realiza o percepție integrală a
lumii, nu fragmentară ; poeții reușeau să treacă dincolo de aparențele lumii reale
pentru a intui esențele ascunse dincolo de ele.
6. Muzicalitatea. Se remarcă ambiția poeților de a transforma poezia în muzică. Sunt
valori
fi
cate resursele muzicale ale cuvintelor și sintagmelor. Sunt căutate acele cuvinte,
sintagme care, prin sonoritatea lor pot exprima cel mai
fi
del conținutul ideilor.
Tipuri de muzicalitate :
34

35. - exterioară / formală (prin rimă)
- interioară (în interiorul versului : repetiții, aliterații, asonanțe, paralelism sintactic etc)
7. Versul liber
Simboliștii manifestă predilecție pentru strofa vaporoasă, bazată pe versi
fi
cația liberă,
poezia cu un ritm variat aproape la
fi
ecare strofă sau chiar vers.
Versurile libere sunt cele atât lipsite de rimă, scrise în metru diferit în cadrul aceleiași
poezii, cât și cele lipsite chiar de ritm. Simboliștii contestă versi
fi
cația tradițională,
considerând că strofa nu trebuie să aibă o structură prestabilită, ea trebuie să re
fl
ecte
ideea și sentimentul pe care-l exprimă. În versul liber , regulile referitoare la rimă, ritm,
măsură sunt aplicate după voie. Simboliștii contestau , în fond, monotonia ritmică a
poeziei tradiționale.
!!!!!! Simbolismul (cel puțin în privința poetului G.Bacovia) marchează ruptura,
despărțirea de utopia romantică. Romanticii puteau evada din banalitatea lumii reale
prin așa numitele universuri compensative: visul, natura, cosmicul, erosul, istoria. În
poezia bacoviană, această evadare nu mai este posibilă.
Decadentismul = la baza acestei mișcări literare se a
fl
ă a
fi
rmarea unei estetici a
răului, lumea se înfățișează ca un proces de decadență. Lume a răului, stăpânită de
Satan, existența umană se a
fl
ă într-o nesfârșită cădere. Universul, lumea, omul se
revarsă în imagini ale sfârșitului, amenințate de moarte. Stările de nostalgie și speranță
sunt excluse. Decadenții preferă luciditatea lipsită de iluzie.
8. Teme si motive:
- Condiția poetului in lume
- Natura, dar natura nu mai apare ca la romantici (univers compensativ), ex: natura
virgina, terestrul, cosmicul. La simboliști, natura apare ca decor arti
fi
cializat:
grădina, havuzul, parcul ; predomină spațiile urbanității, mediul citadin, târgul de
provincie dezolant. De aici impulsul obsesiv al evadării, călătoriei în ținuturi exotice.
- Iubirea, perceputa rareori ca împlinire; la Bacovia e mai degrabă un sentiment
maladiv, anemic, condamnat eșecului
- Moartea este o temă recurentă la simboliști
35

36. - Singurătatea, tema privilegiată ; dar ea nu-l impinge pe poetul simbolist la izolare,
ca stil de viață ; singurătatea este resimțită ca suferință, nu-i oferă poetului exaltări
sau atitudini geniale, poetul va evoca singurătatea în tonuri melancolice.
- Evadarea. Saturat (sătul) de mediul in care trăiește, de platitudinea (banalitatea)
burgheză, de mediul apăsător în care trăiește, poetul simte nevoia evadării. Evadarea
se realizează
fi
e în tărâmuri exotice sau imaginare.
9. Motive predilecte: melancolia sumbră, spleenul (amestec de plictiseala profundă,
dezolare si tristețe abstractă), decepție, pesimism, angoasa (neliniștea), spaima,
declinul, boala, nevroza, evadarea, vidul interior, dematerializarea, aneantizarea
(nimicirea).
Alte motive poetice: orașul, târgul de provincie, marea, ploaia, parfumul, amurgul,
anotimpurile, absolutul, necunoscutul, in
fi
nitul etc.
Stările interioare sunt sugerate prin instrumente muzicale și cromatică. Culorile,
asemenea instrumentelor muzicale, sunt capabile să exprime o gamă variată de
sentimente.
Obs. Codurile cromatice sunt golite de semni
fi
cațiile anterioare, ele sunt înlocuite cu
conotații subiective ale poeților. Culorile devin metafore pentru stări de spirit.
36

37. TRADI
Ț
IONALISMUL
= este o orientare literară din prima jumătate a sec. XX a literaturii romane către folclor
şi etnogra
fi
e, către civilizaţia rurală în tematica operelor literare, concomitent cu
respingerea culturii urbane moderne.
Reprezentanți: I. Pillat
1. Ap
ă
r
ă
tradi
ţ
ia - cultivarea universului rural — Combaterea mediului citadin
2. Accent pe etnic, etic și social
3. Promovarea problematicii țăranului român
4. Valorile vechi, credințele străvechi sunt purt
ă
toare de semnifica
ț
ie
5. Cultivarea aspectelor tradiționale (obiceiuri, sărbători, costume, muzică,
gastronomie), în opoziție cu cele străine
6. Respingerea oric
ă
ror tendin
ţ
e de modernizare ce degradeaz
ă
tradi
ţ
ionalul
7. Fluxul de arhaisme, limbaj popular
8. Modalitatea artistic
ă
este evocarea
9. Valorificarea trecutului
10. Teme: rural
ă
(satul), religia, pământul
37

38. UMANISMUL și RENAȘTEREA
UMANISMUL a fost un curent laic dominant în perioada renașterii, secolele XIV-XVI,
predominant în Italia, dar s-a răspândit în Europa. A fost un curent antropocentric (a pus
fi
ința
umană în centrul preocupărilor sale).
Curentul cultural umanist românesc se dezvoltă în Țările Române mai târziu. din secolul al
XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, din pricina condițiilor istorice și are trăsături
distincte în raport cu cel european:
- cărturarii umaniști aparțin unor familii boierești, dețin ei înșiși dregătorii însemnate,
ilustrează tipul curteanului, intervin în viața politică
- se utilizează ca limbă de cultură latina și slavona
- sunt preocupați de istoria propriului neam
- scriu cronici și istorisii în care argumentează romanitatea poporului și latinitatea limbii
- integrează scrierile lor în circuitul european, ca să a
fi
rme originile și continuitatea românilor
din cele trei țări
Istoriogra
fi
a românească
Secolul al XVI-lea este dominat de cronicile moldovenești, scrise din porunca unor
domnitori.
Prima cronică este ”Cronica anonima” consacrată domnului Ștefan cel Mare.
Din porunca lui Petru Rareș - ”Cronica lui Macarie”
— Aceste cronici au caracter panegiric (laudativ)
Secolul al XVII-lea marchează o ruptură fundamentală în raport cu cronicile anterioare.
Operele cronicarilor nu vor mai
fi
redactate din porunca unor domnitori, ci din proprie
inițiativă.
Se conturează un nou model de cărturar, care manifestă deschidere spre studiu, studiază la
universitățile occidentale. Modelul de cărturar este constituit de cronicari moldoveni și
munteni. Ei sunt preocupați de istoria poporului român, sunt primii care conștientizează rolul
etic și paideutic (educaiv) al istoriei. Meritul lor este acela de a
fi
surprins originea latină a
poporului și a limbii.
Istoriogra
fi
a cronicarilor reprezintă niște texte de graniță între discursul științi
fi
c istoric și
literatură.
Grigore Ureche - ”Letopisețul Țării Moldovei”
Conceptul de letopiseț desemnează varianta latină a cronicii, presupune consemnarea
evenimentelor istorice pe ani, în ordine cronologică.
38

39. RENAȘTEREA a fost o mișcare culturală amplă, receptată ca o primă epocă de modernism,
datorită dezvoltării artelor plastice, a arhitecturii, a științelor,
Umanismul și renașterea sunt bazate pe descoperirea vechilor valori ale Antichității.
TRĂSĂTURI ALE RENAȘTERII
- dezvoltarea liberă a personalității umane — omul este măsura tuturor lucrurilor
- dezvoltarea intelectuală și
fi
zică — dezvoltarea armonioasă a omului
- încrederea în rațiune - omul rațional demn și liber — prin rațiune și prin cunoaștere omul își
poate construi singur propriul destin
- omul cult și de acțiune
- promovarea spiritului critic — dezvoltarea personală, observarea greșelilor, exprimarea
opiniei: adeziunea sau respingerea
- laicizarea gândirii — emanciparea de sub tutela religiei
Idealul renascentist era concentrat în sintagma ”homo universalis” — omul universal, adică
ideea unei
fi
ințe armonios dezvoltate, care iubește și frumusețea, dar și rațiunea, îmbină
erudiția cu acțiunea,
fi
ind atras de toate formele cunoașterii
Ex: DaVinci, Michelangelo
Renașterea a avut meritul de a
fi
pus capăt scolasticii medievale (dogmele religioase).
Gândirea
fi
loso
fi
că se dezvoltă în această perioadă a renașterii, ea înlocuind scolastica
medievală, in
fl
uențează modul de raportare al omului la lume și existență, în sensul în care
acum se pune accent pe dezvoltarea intelectuală și spirituală, pe activități concretizate în
dezvoltarea istoriei, a științelor exacte.
Acum omul este privit ca un microunivers, omul este privit ca un întreg univers, însă mai mic.
Se conturează o încredere nelimitată în capacitatea omului de a cunoaște și de a se dezvolta.
Revelația divină începe să
fi
e conturată de posibilitățile cunoașterii.
Condiția umilă a
fi
inței începe să
fi
e concurată de bucuria de a trăi.
39

40. MODERNISMUL
= curent literar din perioada interbelică care apare ca o reacție împotriva realismului și
care marchează ruperea de tradiție, promovarea noilor valori, manifestă o atitudine
inovatoare
Reprezentanți: I. Barbu, L. Blaga, T. Arghezi
În proză:
1. Promoveaz
ă
intelectualismul, descrierea mediului citadin, urban, construc
ț
ia
personajului intelectual
î
n opozi
ț
ie cu
ț
ă
ranul, se trece de la o tematică
preponderent rurală, la o literatură de inspirație citadină
2. Promovarea romanului subiectiv
ș
i a romanului de analiza psihologic
ă
3. Negarea tradi
ţ
iei, contestarea, refuzul trecutului
4. Punerea accentului pe discontinuitatea eului
ș
i realit
ă
ț
ii
În poezie:
1. Ermetism (limbaj
î
ncifrat)
2. Estetica urâtului - cultivarea categoriei negative (urâtul, grotescul, diabolicul …)
3. Limbaj “ars combinatoria” și entitatea lirică în ipostaza de “homo faber”
(=fabricant)
4. Subiectivism asupra lumii
5. Intelectualizarea emoțiilor
6. Ambiguitate a exprim
ă
rii
7. Utilizarea limbajului neologic
ș
i tehnic
8. Sintax
ă
contorsionat
ă
a propozi
ț
iei
ș
i a frazei
9. Elitism (public ini
ț
iat)
10. Sinceritate, cobor
â
rea poeziei
î
n realitatea concret
ă
, apropierea ei de contingent
11. Fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei
ş
i limbajului)
12. Se face apel la func
ț
ia simbolic
ă
a limbajului, apar simboluri personale
13. Insolitul metaforei
14. Versul liber
15. Îmbinarea
î
n imagini a concretului cu abstractul
40

41. NEOMODERNISMUL
Neomodernismul este un curent ideologic, literar de
fi
nit de spiritul creator
postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor
grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul.
Reprezentan
ţ
i: N. St
ă
nescu, M. Sorescu
— Se manifest
ă
î
n perioada 1960-1980
16.Preferința pentru metaforă
17.Re
fl
ec
ţ
ii
fi
loso
fi
ce, confesiuni
18.Ironie
19.Dialogism cultural
20.Intelectualism
21.Ambiguitatea limbajului
22.Imagini excentrice
23.Senzorialul accentuat
24.Concretizarea abstractului (avem ca exemplu sentimentul iubirii concretizat
î
n
imaginea unei leoaice la N. St
ă
nescu)
41

42. POSTMODERNISMUL
Postmodernismul este un curent literar, care se a
fi
rmă începând cu anul 1980 și
se manifestă până în zilele noastre,
fi
ind complementar modernismului.
Reprezentanți: M. C
ă
rt
ă
rescu
1. Deschiderea poeziei c
ă
tre real, preocuparea pentru cotidian, pentru viața
reală
2. Tradi
ţ
ia este
ş
i ea recuperat
ă
ironic, sarcastic
3. Biogra
fi
sm
4. Accentul cade pe spiritul ludic și parodie;
5. Banalul e scos în evidență și valori
fi
cat;
6. Sincronia stilistă
7. Desolemnizeaz
ă
poezia - sunt preferate jocurile de limbaj, oralitatea
expresiei, pastișa, colajul;
8. Relativizarea valorilor
9. Narativul se combină cu lirismul în poezie;
10.Renunțarea la clișee;
11.Includerea stilurilor non-
fi
cționale și a literaturii non-canonice;
12.Stilul ermetic și impersonal e abandonat.
42

43. EXPRESIONISMUL
Expresionismul reprezintă o formă de manifestare a modernismului in artă si
literatură. A fost un curent artistic și literar european, a apărut pe fondul tensiunii
spirituale a anilor 1911-1925, înainte și după primul război mondial.
Curentul expresionist nu a avut o doctrină estetică unitară, dar se pot desprinde
câteva trăsături:
• refuzul mimesis-ului, pictura expresionistă și literatura este non-mimetică, adică nu
imită realul.
• realitatea este
fi
ltrată de subiectivitatea creatorului, creatorul deformează imaginea
în funcție de trăire; ex. sentimentul alienării și al sfârșitului vor duce la deformări și
stridențe cromatice: chipuri galbene ca
fl
acăra sau roșii ca sângele, oameni cu păr
portocaliu, căprioare albastre; pictorii renunță la culorile verosimile, obișnuite; culorile
devin metafore pentru stări de spirit.
Demersul artistic parcurge drumul de la realul ascuns la relevarea lui în expresie.
Realitatea este un fel de mască menită a ascunde su
fl
etul, esența lucrurilor. Rolul
pictorului și al scriitorului este acela de a da la o parte aparența pentru a lăsa să
vorbească spiritul singur.
Expresionismul urmărește revelarea unor adevăruri necunoscute, ascunse,
urmărește refacerea legăturii cu universul.
Trăsături:
• intensitatea expresiei, tendința de a da formă trăirii lăuntrice, sentimentelor,
neliniștilor
• negarea artei tradiționale, respingerea modelelor consacrate
• întoarcerea spre timpurile primordiale, când
fi
ința se integra
fi
resc în armonia
cosmică, întoarcere spre mituri, rituri, credințe străvechi
• vitalismul sau elanul vital; impulsul dezmărginirii si al contopirii cu substanța
cosmică
• tendința spre ek-stază (ieșirea din sine) și contopirea cu Marele Tot cosmic( Blaga)
• transcenderea realității, preocuparea pentru esențe
• setea de absolut
• frenezia (pasiune violentă) trăirii, patosul (intensitatea) trăirii împinsă până la strigăt
43

44. • descătușare, dezlănțuire afectivă
• Poezia surprinde tragismul condiției existențiale, ia forma strigatului profetic.
• Tendința de spiritualizare a trăirii, lirismul se adâncește într-o forma mai ra
fi
nată, de
natura cosmică și meta
fi
zică.
• Eliberarea versului de canoanele metrice tradiționale (versi
fi
cația).
• Lirismul extatic (ieșirea din sine) nu poate
fi
cuprinsă într-o limbă armonioasă; el cere
expresii violente, încălcarea normelor sintactice, valori
fi
carea versului liber, cultivarea
strofelor asimetrice, tehnica ingambamentului.
• Refuzul lirismului sentimental, dulceag.
Teme și motive literare:
• tristețe, neliniștea meta
fi
zică, disperarea, neantul, dezagregarea (descompunerea),
neantul, dezmărginirea eului, divinitatea (căutarea divinității in realitatea imediata),
panteismul (prezenta divinității in toate formele de existent ale lumii).
Categorii estetice explorate: fantasticul, macabrul, miticul, magicul, grotescul.
• Reprezentanti:
° L. Blaga, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu
44

45. AVANGARDISMUL
Avangardismul se manifestă, în perioada interbelică, sub forma unei radicalizări
a modernismului, un modernism extrem.
Avangarda artistică se coagulează în jurul ideii de ”ruptură totală de tradiţie” şi
a ideii de ”cultivare a unor forme estetice noi”.
Aceasta a inclus următoarele orientări artistice: fauvismul, cubismul, futurismul,
expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul.
Trăsături:
- negarea ideii de literatură şi a oricăror constrângeri formale
- proclamarea subiectivităţii absolute a artistului
- dinamismul
- libertate absolută de creaţie, care permite orice abatere, atât de la estetica
tradiţională, cât şi de la normele gramaticale şi de punctuaţie
- tehnica dicteului automat
- supremaţia visului în procesul de creaţie artistică
Reprezentanți: Tudor Arghezi, Macedonski, Eugen Ionescu
45