Limba română provine din latina vorbită în estul Imperiului Roman și face parte din familia limbilor romanice. Evoluția sa a fost influențată de contactul cu diverse limbi și culturi, inclusiv slavă, greacă și turcă, dar și printr-un proces de modernizare și 'relatinizare' în secolele XVIII și XIX. Limbajul literar românesc a început să se contureze în secolul al XVII-lea, când au apărut primele scrieri originale și diferite tipuri de texte, consolidând astfel identitatea națională și lingvistică a românilor.

1. Originea limbii române ( latinitate şi dacism )
Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia
limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale ( italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna ),
altele au rămas limbi regionale ( catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în
Elveţia ) sau au dispărut ( dalmata ).
În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat multe modificări ( fonetice, gramaticale şi lexicale ), astfel încât
varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Totuşi, transformările sunt
un fenomen continuu şi gradual, în care nu e uşor să fixăm praguri. În genere, se consideră că procesul de
constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea. Pentru română, s-au propus mai multe date:
formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII sau VIII – IX.
Începând din secolul al X-lea ( deoarece poporul român a fost înconjurat de popoare care vorbeau limbi din alte
familii – slavă, maghiară, turcă - şi având o confesiune – ortodoxă – care nu utiliza latina în biserică ), vorbitorii de
română nu au mai avut, pentru multă vreme, contact cu celelalte limbi romanice şi au pierdut mai ales legătura cu
reperul latinei culte. În vreme ce franceza, italiana, spaniola etc. au preluat permanent cuvinte, structuri sintactice şi
modele stilistice din latina medievală, româna s-a dezvoltat în afara acestei influenţe. Recuperarea fondului cultural
latin s-a produs masiv de abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
În Balcani au rămas grupuri de populaţie romanizată, vorbind dialecte romanice provenind din „româna comună”
– limba care circula ( la nord şi la sud de Dunăre ) în secolele al VII-lea – al X-lea. Se consideră că româna are
patru dialecte: dacoromâna ( cea pe care o desemnăm de obicei prin termenul de „română”, vorbită la nord de
Dunăre, pe un teritoriu care este, cu aproximaţie, cel al României de astăzi ), aromâna ( vorbită în anumite zne din
Grecia, Macedonia, Albania şi Bulgaria ), meglenoromâna ( într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Grecia şi
Macedonia ) şi istroromâna ( în câteva localităţi din peninsula Istria, Croaţia ). Cele patru dialecte au trăsături
gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar şi destule diferenţe. Dialectele din sudul Dunării au fost influenţate de
contactul cu limbile greacă, macedoneană, croată, italiană, albaneză, bulgară, turcă.
Pentru varietăţile regionale ale dacoromânei se foloseşte termenul subdialect ( muntenesc, moldvenesc, bănăţean,
crişean, maramureşean ).
Elemente latine din structura limbii române: structura gramaticală şi vocabularul de bază. În structura
gramaticală româna conservă din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de
adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele
conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri
fundamentale ( relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc. ) şi care
sunt frecvente în vorbire.
Elemente de substrat: dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului ( limba
vorbită de populaţiile cucerite ) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În
cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace ( indoeuropeană ), din
care nu s-au consemnat cuvinte în scris. Pentru reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la comparaţia cu
albaneza ( exemple de cuvinte de origine traco - dacă: abur, barză, brad, a se bucura, buză, căciulă, copac, moş,
vatră, viezure ).
Influenţele altor limbi asupra limbii române se împart în două categorii:
- influenţe vechi – slavă, maghiară, greacă.
- influenţe târzii – neogreacă, turcă.
Influenţele vechi: latina dunăreană a primit o serie de influenţe din greacă, chiar anterioare formării limbii
române; ulterior, au intrat în română unele cuvinte din greaca medie ( bizantină ), în genere prin intermediar slav. E
foarte probabil ca în fazele vechi limba română să fi primit unele influenţe germanice ( de la populaţiile
migratoare), dar acestea nu au putut fi clar dovedite.
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă. S-a exercitat pe cale populară – prin contacte
cu populaţii slave, aşezate din sec. al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia romanizată - , dar şi pe
cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în ţările române. Unele dintre împrumuturile
slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă,
prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă. Împrumuturile culte din slavonă au avut în genere o circulaţie mai limitată ( în
administraţie şi în biserică ), de aceea au fost înlocuite de împrumuturi ( mai ales latino – romanice ). Cele mai
multe s-au păstrat în stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat ulterior şi valoare de mărci
distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă de cele ale altor biserici creştine.

2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş,
fel etc.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu
Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct ( arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale ) sau mai
târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave ( busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie,
livadă ).
Influenţele târzii: în secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă ( limba
puterii politice externe, a cărei dominaţie s-a accentuat ) şi din neogreacă ( limba domnitorilor fanarioţi şi a curţii
lor ). Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare este
cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele curţii. În textele epocii, se realizează o primă
modernizare a vocabularului, prin elemente greceşti culte, care stau la baza unei terminologii filozofice şi ştiinţifice
internaţionale, ca şi prin cuvinte latino-romanice. Aceasta este perioada în care se poate vorbi despre formarea unei
conştiinţe retorice şi literare: apar autori care scriu cu intenţie estetic ( în fraze lungi, complicate, cu inversiuni şi
construcţii simetrice ). Alţii dezvoltă un stil narativ mai apropiat de vorbirea curentă şi, în ciuda particularităţilor
regionale, mai accesibil cititorului de azi.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe epoca
modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare. Alfabetul chirilic este înlocuit cu
alfabetul latin, în câteva etape ( în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă
care se adapta pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care literele latine
înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie
prin lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice
( în primul rând din franceză, dar şi din italiană ) şi din latină. Aceste surse au determinat o sporire a componentei
latino – romanice a limbii – fenomen care a fost numit „relatinizare”, „reromanizare” sau „occidentalizare
romanică”.
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana ( mai ales în Transilvania ) şi rusa ( la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească. ).
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea –
al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au
păstrat texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea ( cel mai vechi act păstrat datează
din 1374 ). În unele dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime – pan Arbure,
Bălaur vel logofăt, Roman Blândul etc. ). În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de
cultură a fost – din secolul al XII-lea – latina ( medievală ), păstrată în inscripţii şi documente. Limba serviciului
religios ortodox era însă tot slavona.
Cel mai vechi text românesc cu datare certă este o scrisoare de la 1521, a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte
posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar textele nu s-au păstrat. După unii cercetători, câteva traduceri de texte
religioase, păstrate în manuscris, ar fi fost redactate înainte de 1521. Ele au fost descoperite în sec. al XIX-lea şi au
fost numite ( după loc sau după proprietar ) Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană,
Psaltirea Hurmuzachi. Acestea nu au putut fi datate şi localizate cu mare certitudine ( după părerea celor mai
mulţi filologi ar proveni, totuşi, din Maramureş, de unde şi denumirea de „texte maramureşene” ). Le distinge o
particularitate fonetică, rotacismul ( transformarea lui n intervocalic în r - mână – mâră ), de aceea sunt numte şi
texte rotacizante.
Din secolul al XVI-lea s-au păstrat destul de puţine texte româneşti. Este importantă diferenţa dintre textele
traduse ( scrieri religioase, manuscrise sau tipărite ) şi cele originale ( acte, scrisori şi documente manuscrise ):
traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru că sunt influenţate de originalul străin, în vreme ce textele originale
sunt mai accesibile şi se apropie mai mult de limba de astăzi ).
Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române: limba literară, mai îngrijită, tinzând să
devină unitară. Prin manuscrisele copiate şi recopiate, dar mai ales prin tipărituri, anumite structuri lingvistice
deveneau modele de exprimare în română. Se consideră că limba română literară, chiar dacă a preluat elemente şi
din celelalte graiuri, are la bază graiul ( subdialectul ) muntenesc. Prestigiul variantei regionale munteneşti a fost
asigurat mai ales de cărţile bisericeşti tipărite – mai întâi de Coresi la Braşov, apoi, în secolul al XVII-lea, de alţi
tipografi în Ţara Românească ( la Govora, Câmpulung, Mănăstirea Dealu ).

3. În sec. al XVII-lea se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române, apărând noi tipuri de texte, în
afara celor religioase, a scrisorilor şi actelor. Acum sunt tipărite importante coduri de legi, punându-se bazele
limbajului juridic românesc ( în Moldova, Carte românească de învăţătură sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, în
Muntenia – Îndreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab, 1652 ). În aceeaşi perioadă se plasează începuturile
istoriografiei în limba română, prin cronicarul Grigore Ureche şi prin continuatorul lui, Miron Costin. Textele
cronicarilor, care au circulat în numeroase copii manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea ulterioară
atât a stilului expunerii şi argumentării, cât şi a prozei narative. Nevoilor mai largi de lectură ale unui public ( nu
foarte numeros ) ştiutor de carte le răspundeau mai ales cărţile populare.
În secolul al XVII-lea apar, în scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ), primele observaţii despre
latinitatea limbii române, care se combină, de obicei, şi cu argumente despre unitatea ei ( aceeaşi limbă e vorbită în
ţări diferite ). În prefeţele unor traduceri din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea se pune problema modernizării
limbii prin împrumuturi. În Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii devine
argument de afirmare a identităţii naţionale ( Şcoala Ardeleană ).
În secolul al XIX-lea, trecerea oficială la alfabetul latin dă naştere unor dispute aprinse în privinţa ortografiei,
care vor continua, cu intermitenţe, mai bine de o sută de ani. Principala confruntare este între adepţii ortografiei
fonetice ( care cer o corespondenţă cât mai riguroasă şi mai simplă între scriere şi pronunţare ) şi cei ai ortografiei
etimologizante ( impunând ca scrierea să reflecte în primul rând originea cuvintelor ). În aceeaşi perioadă, au loc
dispute asupra modernizării limbii şi asupra neologismelor. Se manifestă diverse curente puriste – de la cei care vor
să elimine din limbă elementele slave populare, pentru a le înlocui cu termeni latini şi romanici, până la cei care nu
acceptă împrumuturile moderne, recomandând revalorificarea fondului arhaic şi popular.
Disputele dialectale – pentru acceptarea sau respingerea unor forme regionale din limba literară – nu au fost
foarte aprinse, ideea dominantă fiind aceea a unităţii limbii. Literatura dialectală a rămas un fenomen periferic şi
anecdotic, cazurile celebre ( Creangă ) fiind trecute în categoria exponenţilor limbii populare.
Scriitorii au supus adesea limba unor evaluări subiective şi estetice. În secolul al XIX-lea, la Ion Heliade
Rădulescu şi Vasile Alecsandri, un criteriu de apreciere a limbii era, de exemplu, adaptarea ei la poezie.
Latinitatea a fost un subiect de polemică cu implicaţii politice. În secolul al XX-lea, mai ales între 1945 şi 1989,
manipularea politică a ideilor lingvistice s-a manifestat constant. Presiunea sovietică din anii ’50 a pus accent pe
rolul influenţei slave, minimalizând elementul latin. Revenirea naţionalistă a regimului din anii ’60 – ’80 a făcut să
se acorde atenţie fie componentei latine, fie celei traco – dacice. În acelaşi timp, polemicile istorice şi politice cu
Ungaria au determinat dezvoltarea excesivă a argumentelor lingvistice ale continuităţii.
Rezumatul rezumatului
♣ limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu argumente lexicale,
morfologice şi sintactice;
♣ substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au păstrat foarte puţini termeni,
mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din această perioadă;
♣ influenţele care s-au exercitata asupra substratului se împart în două categorii principale: influenţele vechi
– din slavonă, maghiară, greacă – şi influenţele târzii – din neogreacă, turcă, franceză, germană, italiană.
♣ În 1521 este datat primul text redactat în limba română, scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, dar au mai
fost descoperite, în sec. al XIX-lea, „textele rotacizante”, despre care se crede că pot fi datate anterior
anului 1521;
♣ Tipăriturile lui Coresi, traducerile cărţilor religioase şi crearea de texte cu caracter normativ ( pravilele
din Moldova şi Muntenia ) contribuie semnificativ la formarea limbii române literare unitare;
♣ Scrierile istoriografice ( Grigore Ureche, Miron Costin ) au o contribuţie esenţială atât în cadrul
procesului de cultivare a limbii, cât şi în procesul de creare a unor baze ale literaturii naţionale;
♣ În scrierile cronicarilor apare pentru prima oară preocuparea pentru argumentarea latinităţii limbii şi a
poporului român, care va dobândi, în secolele ulterioare, o tentă politic şi socială în cazul Transilvaniei
( Şcoala Ardeleană );