Constantin Stolnicul Cantacuzino, născut în 1640 și decedat în 1716, a fost un istoric și umanist român dintr-o familie boierească cu o influență semnificativă în politica românească din secolele XVII și XVIII. Opera sa majoră, 'Istoria Țării Românești', rămasă neterminată, abordează sursele istoriografiei naționale și continuitatea populației românești, prezentând o teză critică despre originile și evoluția poporului român. Deși demonstrează o erudiție vastă, stilul său scris este adesea greoi, marcând astfel începutul unei distincții între istoria științifică și literatura română.

1. Constantin Stolnicul CANTACUZINO - biografie - (opera si scrierile)
n.c. 1640, Targo-viste - m. 7 iun. 1716, Istanbul (Turcia).
Istoric si umanist.
Fiul lui Constantin Cantacuzino, postelnic, si al Elinei, fiica domnitorului
Radu Serban.
Provine dintr-o familie boiereasca ce a jucat un important rol politic in Tara
Romaneasca in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, care a dat trei domnitori
si, de-a lungul timpului, mai multi carturari. A studiat in tara, la Istanbul
(1665-1667) si la Padova (1667-1669), formandu-si o vasta si serioasa
cultura umanista, intemeiata pe buna cunoastere a limbilor elina, greaca si
latina. In timpul domniei lui Serban Cantacuzino, dar mai ales sub
Constantin Brancoveanu si Stefan Cantacuzino, a jucat un rol politic
important, dirijand orientarea externa a principatului muntean in directia
unei treptate si prudente indepartari de Imperiul Otoman si a apropierii de
Austria si Rusia. Datorita acestei atitudini, a fost ucis de turci, impreuna cu
fiul sau, domnitorul Stefan Cantacuzino.
A intretinut corespondenta diplomatica si pe teme culturale cu importante
personalitati ale timpului (Hrisant Notara, Ioan Cariofil, regele Ian Sobieski,
imparatii Iosif I si Petru cel Mare, generalul Marsigli, Nicolae Milescu,
David Corbea s.a.) si a colaborat cu trad. efective sau in calitate de
consultant la elaborarea unor talmaciri de lucrari religioase ale fratilor

2. Serban si Radu Greceanu (intre ele si Biblia tiparita la Bucuresti, in 1688),
contribuind astfel la procesul de imbogatire si mladiere a lb. romane scrise.
A tiparit la Padova, in 1700, o harta a Tarii Romanesti, destinata
carmuitorilor politici si negustorilor straini. Opera sa fundamentala este insa
Istoria Tarii Rumanesti intru care sa cuprinde numele ei cel dintai si cine au
fost lacuitorii ei atunci si apoi cine o au mai descalecat si ce au stapanit pana
si in vremile de acuta cum s-au tras si sta, inceputa in timpul domniei lui
Serban Cantacuzino (1678-1688), ramasa neterminata. In ea, Stolnicul
CANTACUZINO analizeaza in spirit critic problema izvoarelor
istoriografiei nationale, precum si problemele principale ale originii
poporului roman: romanitatea, comunitatea de origine si continuitatea
populatiei romanesti in Dacia, situand istoria nationala intr-o perspectiva
filosofica mai generala.
Istoria Stolnicului C, ca si Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor al lui
D. Cantemir, ambele ramase neterminate, reprezinta trecerea la o noua etapa
in evolutia istoriografiei romanesti: depasirea povestirii cronic aresti in
directia unei istorii problematizate si intemeiate pe o severa critica a
izvoarelor. in Istoria Stolnicului, naratiunea este inlocuita prin demonstratie,
portretul si dialogul lipsesc (cu o singura exceptie, inspirata insa de o sursa
straina), accentul cade pe cantitatea si calitatea documentarii. Scrierea are o
predoslovie, proportional mult mai extinsa decat prefetele cronicarilor
moldoveni, in care autorul expune nu numai scopurile operei, ci si metoda
de cercetare folosita si concluziile la care a ajuns in urma studierii
izvoarelor. Sursele documentare ale istoriografiei romanesti sunt supuse unui
examen aspru si nepartinitor, care scoate in evidenta marile dificultati ale
intreprinderii: istoricii straini scriu putin despre romani si nu sunt totdeauna

3. obiectivi; letopisetele interne sunt insuficiente si rau scrise; traditiile orale si
cantecele populare sunt lipsite de credibilitate, din cauza lipsei de
concordanta si a partinirii vadite care le-a insuflat; in sfarsit, hrisoavele
aflate pe la boieri si manastiri contin date incomplete si nesistematice. In
astfel de conditii, elaborarea unei scrieri istorice este nu numai o
performanta intelectuala, ci si o necesitate patriotica, iar Stolnicul este
perfect constient de aceasta. Studiul trecutului are si pentru el, ca pentru toti
ceilalti cronicari, un obiectiv contemporan si general-valabil: totodata,
folosul adus "vietii de obste", cum singur spune, prin invatamintele politice
si morale pe care le furnizeaza si prin ridicarea nivelului de cunostinte. Pe
langa lectia morala, din cercetarea faptelor trecutului Stolnicul extrage insa
si niste concluzii de adevarata filosofie a istoriei si chiar a existentei. Este si
el un adept al teoriei evolutiei istorice ciclice, in faze ce le amintesc pe cele
ale organismelor vegetale sau animale. Aceasta evolutie este explicata
printr-un fel de dialectica a vechiului si noului, elementara, desigur, fara
sesizarea continuitatii si a interdependentei, dar pretioasa totusi, intrucat
oglindeste straduinta autorului de a aseza lucrurile lumii acesteia sub semnul
unei legi generale. in acest context, istoria romanilor fiind o ilustrare a
mersului comun al tuturor societatilor omenesti. Stolnicul planuieste o
desfasurare completa a ei, care sa fie in masura sa puna in lumina aceste linii
generale. El nu izbuteste totusi sa duca pana la forma definitiva decat partea
referitoare la istoria inceputurilor, la originea poporului roman. Continuarea,
istoria timpurilor "moderne" pana in zilele sale, despre elaborarea careia stau
marturie scrisorile catre generalul Marsigli, nu ne este cunoscuta, fie ca
manuscrisul s-a pierdut, fie ca autorul ei n-a depasit stadiul adunarii de date
documentare. Atat cat s-a pastrat, lucrarea ramane totusi prima dezbatere
stiintifica documentata a problemei originilor poporului roman, depasind cu

4. mult, atat prin informatia pusa la contributie, cat si prin profunzimea
discutiei, incercarea anterioara a lui M. Costin.
Originea latina a poporului roman este si pentru istoricul muntean prilej de
mandrie, dar nu numai datorita vitejiei acestui popor si sistemului politic
atotputernic pe care-1 statornicise, ci, in aceeasi masura, pentru ca originea
noastra romana inseamna participarea la traditia unei civilizatii superioare.
El nu-i desconsidera, de altfel, nici pe daci, caracterizandu-i la inceputul
scrierii sale ca pe un popor viteaz si independent, care si-a aparat ani de-a
randul cu statornicie neatarnarea. Cucerirea Daciei de catre romani este
prezentata ca o victorie dificila, ceea ce explica si colonizarea ce i-a urmat.
Stolnicul nu crede ca dacii invinsi au fost goniti sau exterminati, deci
colonizarea nu a avut rostul de a repopula o regiune devenita pustie, ci pe
acela de a-i inlocui pe bastinasi din poziti-ile-cheie de care depindea
apararea teritoriului. Cercetand trecutul, cronicarul descopera in insesi
originile poporului nostru radacinile traditionalei vitejii si priceperi ostasesti,
izvorul fortei de a indura si a birui vicisitudinile, pe care le va scoate in
evidenta si istoria secolelor urmatoare: "Insa nu putina mirare iaste la toti
cati scriu aciasta, nici la cati bine vor socoti de acesti romani, cum s-au tinut
si au statut pana astazi, pazindu-si si limba - si cum au putut si pot si
pamanturile acestea lacuiesc? Care aciasta la putine limbi si neamuri sa
vede." Stolnicul combate cu vehementa si totodata cu argumente stiintifice
"basna" lui Simion Dascalul cu privire la originile neamului nostru,
respingand-o ca fiind neintemeiata atat logic si documentar, cat si injurioasa.
Tragandu-se din doua popoare la fel de valoroase pe planul virtutii militare,
din care unul a ramas exemplu si din punctul de vedere al organizarii
politice, romanii vor avea in tot cursul existentei lor o soarta iesita din

5. comun. Istoria insista insa, inainte de toate, asupra unitatii poporului nostru
din toate provinciile si a comunitatii sale de origine cu romanii din sudul
Dunarii. Importanta acordata limbii, ca dovada a unitatii si specificitatii
etnice, este si ea graitoare si deschide calea studiilor elaborate mai tarziu de
invatatii Scolii Ardelene care, de altfel, au cunoscut bine opera Stolnicului.
El incearca la un moment dat chiar sa defineasca specificul limbii romane; in
ciuda confuziei sintactice a pasajului, ideea de baza se apropie destul de mult
de adevar. Stolnicul recunoaste existenta unei contributii a substratului dacic
la formarea limbii romane, e constient de aporturile ulterioare alogene, dupa
cum afirma si preponderenta elementului lingvistic latin. Deficienta
principala a modului cum intelege formarea limbii romane este acceptarea
ipotezei de amestec, ceea ce, din punct de vedere calitativ, situeaza pe
acelasi plan toate contributiile, accentuand doar cantitatea mai mare de
elemente latinesti ce intra in alcatuirea ei. A doua chestiune importanta
care-1 preocupa este aceea a continuitatii populatiei romanice pe teritoriul
colonizat de Traian. Rezolvarea data de el problemei, reluata de istoricii
Scolii Ardelene, ramane, in liniile generale ale demonstratiei, valabila pana
astazi. Retragerea lui Aurelian a fost doar o retragere a armatei si
administratiei, fiind putin verosimil ca imparatul sa fi putut ridica si stramuta
"atata suma de noroade de oameni cu case, cu copii, asezati pre aceste locuri
fiind mai mult de 200 de ani". Dimpotriva, asa cum s-a intamplat si in alte
provincii, conducatorii si inlocuitorii din Dacia trebuie sa fi fost mai curand
tentati sa ramana pe loc, stapani independenti o data cu retragerea
oficialitatilor imperiului. De altfel, remarca cu deplina indreptatire C,
nicaieri nu exista urme materiale sau scrise ale unei stramutari masive de
populatie din Dacia in secolul al III-lea. Populatia romanica provenita din
colonistii lui Traian a ramas in noua patrie si a facut fata, cu o energie si o

6. forta de rezistenta cu adevarat remarcabile, tuturor invaziilor ce vor urma in
evul mediu. Stolnicul vorbeste si despre cateva din acestea, staruind mai ales
asupra migratiei hunilor, cu care se si incheie manuscrisul. Vorbind despre
vicisitudinile epocii navalirilor, Stolnicul CANTACUZINO este primul
nostru istoric care sesizeaza si exprima ceea ce mai tarziu va primi numele
de "miracolul romanesc", uimitoarea rezistenta si persistenta a acestui grup
etnic romanic intr-o zona ce va pierde treptat toate legaturile cu matca si va
fi inconjurata de popoare de alta origine. Pasajul respectiv, implicand o
componenta teologica si religioasa, este admirabil prin patriotismul si
mandria ce le exprima, devenite in curand unele din elementele grele de
traditie ale constiintei noastre nationale. Deosebit de interesanta si de
pretioasa prin problematica abordata si prin spiritul in care o trateaza, Istoria
Stolnicului CANTACUZINO ofera, in schimb, mult mai putin material
comentariului literar. Stolnicul e, inainte de toate, si aproape in exclusivitate,
un erudit. El este deci interesat numai de soliditatea demonstratiei, de
numarul si ponderea argumentelor utilizate, de claritatea si puterea de
cuprindere a frazei si mult mai putin sau chiar deloc de expresivitatea ei.
Aportul sau la evolutia sau, mai bine zis, la conturarea modului artistic de a
privi si infatisa lumea reala si lumea ideilor e deci neglijabil; merita, in
schimb, sa fie luata in considerare contributia sa la imbogatirea limbii
literare si la sporirea complexitatii ei sintactice. In aceasta din urma directie,
eforturile lui. sprijinite pe exemplul limbii latine, dar si pe acela al elinei,
sunt totusi mai curand meritorii decat fructuoase. Se simte straduinta
autorului de a scrie in romaneste o fraza ampla, bogata in determinari, pe
masura complexitatii ideilor pe care doreste sa le exprime, dar rezultatul
obtinut e un stil greoi, uneori de-abia inteligibil, si aproape intotdeauna
fortat. Fraza sa nu are nici simetria clar latineasca a frazei lui M. Costin, nici

7. eflorescenta baroca, dificila si ea, dar cel putin sesizanta, a frazei lui D.
Cantemir. Stolnicului CANTACUZINO ii lipseste orice capacitate de
concretizare si materializare a imaginilor, el lucreaza in exclusivitate cu idei
si notiuni, cu nume uneori, niciodata cu personaje sau viziuni ale realitatii
concrete. Singura exceptie, portretul lui Attila de la sfarsitul Istoriei, este de
fapt o imitatie dupa scriitorul polonez de origine italiana Filip Callimachus.
Opera Stolnicului CANTACUZINO ocupa totusi un loc important in
evolutia culturii si literaturii romane, atat prin sugestiile oferite carturarilor
din epoca premoderna, cat si pentru ca pune in lumina un proces cu
consecinte notabile asupra dezvoltarii stilului nostru scris: inceputul
separarii domeniilor, aparitia istoriei "stiintifice", care, treptat, in cursul a
mai bine de un veac, se va desparti tot mai hotarat de literatura, devenind o
disciplina aparte si facand loc beletristicii propriu-zise.
OPERA
Fragment dintr-o cronica pre scurt a romanilor, in voi. Istoria Moldo-
Romaniei, I, editor G. Ioanid, Bucuresti, 1858; in voi. M. Kogalniceanu,
Cronicile Romaniei sau Letopisetele Moldovei si Valahiei, I, Bucuresti,
1872; Operele lui ~, ed. de N. Iorga, Bucuresti, 1901; Istoria Tarii
Rumanesti, ed. si pref. de N. Cartojan si D. Simonescu, Craiova, 1944;
Cronicari munteni, I, Bucuresti, 1961; Istoria Tarii Rumanesti, in voi.
Cronicari munteni, I, pref. si tabel cronologic de D. H. Mazilu, ed, ingrijita
de M. Gregorian, Bucuresti, 1984; Istoria Tarii Rumanesti, Chisinau, 1997.
REFERINTE CRITICE

8. N. lorga, Istoria, XVIII, I-II; R. Ortiz, Per la storia della cultura italiana in
Romania, 1916; G. Pascu, Istoria literaturii romane din secolul al XVlI-lea,
1922; N. Iorga, Ist. Ut. rom., I-II; S. Puscariu, Istoria literaturii romane,
1930: N. Cartojan si R. Ortiz, Lo stolnic Cantacuzino. Un grande erudito
romeno a Padova, 1943; N. Cartojan, Isoria, III; I. D. Laudat, Istoria
literaturii romane vechi, II, 1963; CANTACUZINO Dima-Dra-gan,
Biblioteca unui umanist roman: Constantin Cantacuzino Stolnicul, 1967; /.
L. R., I; CANTACUZINO Dima-Dragan, Livia Bacaru, Constantin
Cantacuzino Stolnicul, 1970; V. Candea, Stolnicul intre contemporani, 1971;
M. Rez-lescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Bibliografie, 1972; M.
Ruffini, Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, 1973; Al. Dutu,
Umanistii romani si cultura europeana, 1974; D. H. Mazilu, Cronicarii
munteni, 1978; V. Candea, Ratiunea dominanta, 1979; R. S. Ciobanu, Pe
urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, 1982; I. Rotam, Valori, II; D.
Oprescu, Etic - estetic in gandirea romaneasca, 1984; Al. Hanta, Idei si
forme literare pana la Titu Maiorescu, 1985.