Apostolul Pavel îi îndeamnă pe efeseni să trăiască într-un mod vrednic de chemarea primită, manifestând smerenie și răbdare în relațiile interumane. El subliniază importanța unității în Duhul și a comportamentului corect ca membri ai trupului lui Hristos, care este un singur duh și o singură credință. De asemenea, Pavel clarifică rolul lui Dumnezeu ca Tată al tuturor și importanța darurilor oferite de Hristos pentru slujirea adunării.

1. Efeseni 4
Grup studiu
,,Măre ul Har”ț
v.1: παρακαλω ουν υμας εγω ο δεσμιος εν κυριω αξιως περιπατησαι της κλησεως ης
εκληθητε
Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de
chemarea cu care aţi fost chemaţi,
- Vă îndemn deci eu. Vedem că apostolul Pavel, foloseşte de multe ori în epistolele sale,
îndemnuri, avertizări şi le spune şi ce se întăplă dacă nu urmează calea dreaptă trasată de
Cristos. Îndemnul de aici, nu era porunca unui papă dictator, ci este un îndemn în
dragoste, făcut în autoritatea slujbei acordate de Cristos. Dacă în primele capitole
apostolul le explică efesenilor, ce a făcut Dumnezeul Triunic pentru mântuirea lor, de la
acest capitol până la sfârşitul epistolei, le explică cum trebuie să trăiască şi să umble în
lumina celor lucrate de Dumnezeu pentru ei.
- cel întemniţat în Domnul. A fi întemniţat în Domnul arată, consacrarea sa totală pentru
slujba la care a fost chemat. Această consacrare a avut ca rezultat chiar întemniţarea
fizică: în Ierusalim, Cezarea, Filipi, Roma.
- să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi. Această
umblare face referire la viaţa exterioară, la comportamentul copilului lui Dumnezeu care
a fost înnoit în omul dinlăuntru. Dacă ai viaţă interioară vei avea şi o umblare exterioară.
Cine nu umblă în Duhul călcând pe urmele lui Cristos, nu are viaţă. După cum viaţa
fizică constă în mişcare la fel şi viaţa spirituală constă în umblarea după lucrurile lui
Dumnezeu.
Sunt îndemnaţi, şi suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip care să aducă cinste. Trist
este că suntem înnoiţi în interior dar putem umbla şi într-un chip nevrednic. În acest chip
umblăm prin fire şi nu prin Duhul. Această umblare apostolul începe să o detalieze de la
versetul 17, numind-o ,,umblare cum umblă restul naţiunilor”.
Suntem îndemnaţi să umblăm conform statului de copiii ai lui Dumnezeu adoptaţi.
Acesta este standardul pentru care, şi la care, am fost chemaţi. În funcţie de el trebuie să:
1

2. gândim, vorbim, comportăm, umblăm şi să acţionăm. Acest lucru se va reflecta, în viaţa
mea personală ca şi copil din familia lui Dumnezeu, în mine ca cetăţean al Împărăţiei lui
Dumnezeu şi ca membru al Adunării Sale locale şi vizibile.
v.2: μετα πασης ταπεινοφροσυνης και πραοτητος μετα μακροθυμιας ανεχομενοι
αλληλων εν αγαπη
cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în
dragoste,
- cu toată smerenia şi blândeţea. De ce întâi începe cu smerenia? Să umblăm în
smerenie? Pentru că din fire, orice om care este înălţat la un rang superior, are tendinţe
vădite spre îngâmfare. Am fost noi înălţaţi? Da! Până într-acolo încât suntem priviţi
poziţional în Cristos ca şi glorificaţi (Romani 8.30.). Însăşi Pavel cunoştea destul de bine
smerenia. Oare, nu ca să rămână smerit, i-a fost pus ţepuşul (solul satanei ca să-l
pălmuiască – 2 Corinteni 12.7.) şi să nu se îngâmfe?
De fapt, prima acuzaţie adusă împotriva celor aleşii este aceea că sunt mândrii. Uneori,
acuzatorii lor care nu cred alegerea personală, au dreptate. Spre ruşinea noastră trebuie să
recunoaştem aspectul acesta.
De ce blând? Deoarece atunci când este îngâmfat omul are tendinţe dictatoriale, începe să
devină aspru peste cei care este înălţat. Din firea lor şi cei stăpâniţi, au tendinţe de
rebeliune şi atunci cel înălţat peste ei, devine poruncitor, autoritar şi aspru. Însă acestea
sunt ,,calea naţiunilor”, pe care copiii Domnului nu trebuie să apuce. De ce? Pentru că în
primul rând conducerea lor (slujirea), nu este una tip piramidal, după modelul naţiunilor
(Matei 20.25-27.), şi în al doilea rând, atitudinea celor ce îi slujesc, nu trebuie să fie una
dictatorială, ci una, ca a acelora care sunt servi la mese.
- cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste. Îndelunga răbdare o
capeţi în relaţiile directe cu oamenii. O înveţi cel mai bine când lucrezi cu fraţii slabi în
credinţă cărora trebuie să te faci plăcut:
,,Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne
plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii
altora. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi;.... ” - Romani 15.1-3.
,,Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe
altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” - Coloseni 3.13.
v.3: σπουδαζοντες τηρειν την ενοτητα του πνευματος εν τω συνδεσμω της ειρηνης
străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.
Începând de la acest verset apostolul Pavel arată implicarea armonioasă a Dumnezeului
Triunic în Adunare. În versetul 4, arată implicarea Duhului Sfânt, în versetul 5, pe cea a
Fiului şi în versetul 6 pe cea a Tatălui.
2

3. - în dragoste străduindu-vă. De ce spune străduindu-vă sau suportându-vă? Pentru că din
fire omul nu este nici smerit, blând sau îndelung răbdător. Caracteristicile acestea sunt ale
omului lăuntric, caracteristici ce sunt într-un conflict permanent cu poftele naturii
păcătoase. Pentru ca aceste caracteristici sfinte să primeze, noi trebuie să ne străduim, să
depunem efort.
- să păstraţi unitatea Duhului. Unitatea Duhului din acest verset are strânsă legătură cu
umblarea într-un chip vrednic de chemarea cu care, fraţii din Efes, au fost chemaţi (v.1).
Umblarea aceasta cel mai bine se vede reflectată în Adunare, unde ei acţionează uniţi ca
un singur trup ( lucru precizat în v.4).
Fie că fratele este evreu după trup, fie că este dintre neamuri, dacă fiecare se luptă cu sine
însuşi, să fie plăcut, nu lui ci lui Cristos, atunci fiecare umblă în acelaş scop. Această
unitate are la bază şi lucrurile crezute în comun care sunt standardul umblării fiecăruia. În
versetul 5, standardul este numit ,,o singură credinţă”.
- în legătura păcii. Legătura păcii care leagă toate aceste lucruri este dragostea agapen.
În Coloseni 3.14, legătura desăvârşirii este redată de termenul teleiotētos:
,,Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura
desăvârşirii.”
v.4: εν σωμα και εν πνευμα καθως και εκληθητε εν μια ελπιδι της κλησεως υμων
Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură
speranţă a chemării voastre;
- Este un singur trup. Dacă până acum în cele trei capitole Pavel foloseşte sensul
instituţional al Adunării, de la acest verset, el foloseşte sensul generic. Deoarece
epistolele trimise de apostol erau circulare, el folosea singularul pentru plural. Ce se
aplică unei Adunări în particular, era valabil pentru toate celelalte de aceeaş origine,
doctrină şi practică. Sensul generic nu poate fi folosit pentru creştinătatea
multiconfesională şi ecumenică de astăzi.
Spre exemplu, pentru a înţelege sensul generic să medităm la următoarea afirmaţie:
„automobilul nu mai este un lux, ci o necesitate”. Ne gândim la un automobil universal,
invizibil dezasamblat, împrăştiat în spaţiu şi timp ale cărui componente, sunt unele, din
primul secol sau altele nu sunt incă fabricate (după conceptul bisericii universale
invizibile)? Sau la un un automobil vizibil ale cărui componente sunt dezasamblate şi
împrăştiate pe toate continentele (gen teoria bisericii universale vizibile)? Bineînţeles că
nu, ne gândim la un asemenea automobil! Ne gândim la fiecare automobil local şi vizibil
fabricat şi funcţional în parte.
La fel stau lucrurile şi cu Adunarea. Domnul spune: „Dacă nu vrea să asculte de ei,
spune-l Adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de Adunare, să fie pentru tine ca un
păgân şi ca un vameş.” (Matei, 18.17). Cuvântul Adunare şi principiul de aici al
3

4. disciplinării, chiar dacă apare la singular, poate fi folosit fără nici o problemă la fiecare
Adunare locală în parte. De fapt toate Adunările locale de pe întreg pământul, citează şi
folosesc sensul generic din Matei 18.17, când trebuie să exerseze disciplina.
- şi un singur Duh. Duh Sfânt care:
- îi aduce la viaţă din morţi pe aleşi
- îi convinge de păcat schimbându-le gândirea
- îi separă spiritual afară din lume
- îi convinge că trebuie să se alăture Adunării prin botez
- îi strânge în trupul local al Adunării
- este Cel care îi convinge de adevăr şi îi tine uniţi doctrinar
- îi echipează spiritual cu daruri pentru creşterea şi slujirea în trup
- îi învaţă şi îi călăuzeşte în umblarea lucrurilor încredinţate lor de Cristos (Marea
trimitere)
- după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre. Aici arată
unitatea credinţei, în speranţa care este Cristos Isus, Domnul lor şi al nostru. Spune
apostolul că am fost chemaţi, nu ne-am autoinvitat. De ce? Pentru că la începutul
capitolului doi ne-a spus că eram morţi. Chemarea a fost una eficace făcută de Duhul
conformă cu scopul hotărât în sfatul etern. Duhul Sfânt fiind garantul chemării şi a
moştenirii veşnice date în Cristos Isus.
v.5: εις κυριος μια πιστις εν βαπτισμα
un Domn, o credinţă, un botez;
- un Domn. Domnul fiind Cristos. În greacă Kyrios.
- o credinţă. În greacă pistis. Aceasta nu este credinţa primită în dar din Ef. 2.8, la
naşterea din nou, ci este credinţa ca set de valori dată sfinţilor odată pentru totdeauna –
Iuda 3. Credinţă ce trebuie ţinută şi păzită cu sfinţenie de Adunare care este Stâlpul şi
Temelia adevărului.
- un botez. Botezul în greacă aici este baptisma şi nu face referire la nici un altfel de
botez, decât la scufundarea sau afundarea în apă care te identifică cu Cristos. Singurul
botez în apă pe care-l cunoşteau era cel introdus de Dumnezeu prin Ioan Botezătorul,
botez pe care-l aveau, apostolii şi Cristos Însuşi. În marea trimitere sau la Cincizecime,
Domnul nu a instituit un alt tip de botez, ci a dat mai departe pe acela care deja îl aveau
împreună cu evanghelia. De aceea se spune ,,un singur botez”.
Botezul este pus alături de Cristos (Capul Adunării) şi de o singură credinţă, deoarece era
cel care adăuga pe alesul lui Dumnezeu născut din nou, în trupul local al Adunării. Este
foarte important botezul, deoarece dacă el este străin Marii Trimiteri (botez provenit din
catolicism, protestantism sau sciziunile acestora), nu te plasează sub Capul Cristos, chiar
dacă eşti copil al Domnului născut din nou.
4

5. v.6: εις θεος και πατηρ παντων ο επι παντων και δια παντων και εν πασιν υμιν
un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi.
- un singur Dumnezeu. Dumnezeu manifestat sub forma a trei Persoane distincte cu
lucrări distincte în mântuirea noastră: Tatăl ne-a ales în Cristos, Cristos moare pentru
aleşii Tatălui şi Duhul Sfânt naşte din nou pe aleşii Tatălui pentru care moare Cristos.
- şi Tată al tuturor. Scoate în evidenţă doctrina despre Familia lui Dumnezeu. Familie
compusă din toţi cei născuţi din nou de la primul om mântuit, până la ultimul născut din
nou astăzi. Cea mai mare parte din membrii Familiei, sunt în ceruri, alţii sunt pe pământ,
iar o parte din ei nu s-au născut încă, dar care sunt aleşi pentru înfiere. În Familia lui
Dumnezeu intri prin naştere din nou, în Împărăţie prin strămutare, iar în Adunarea locală
şi vizibilă prin scufundarea în apă.
- care este peste toţi. Aici subliniază suveranitatea absolută a Tatălui. Suveranitate
prezentată de apostol în capitolul 1.
- şi prin toţi. Prin toţi lucrând în providenţa Sa, pentru a îndeplini toate lucrurile hotărâte
în planul etern după sfatul voii Sale.
- şi în noi toţi. El lucrează în acelaş timp şi în noi. El udă, pe cel ce udă pe alţii.
v.7: ενι δε εκαστω ημων εδοθη η χαρις κατα το μετρον της δωρεας του χριστου
Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
- Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul. Despre ce har este vorba în context? Harul
comun al mântuirii în Cristos sau harul slujirii trupului Adunării pentru desăvârşirea
sfinţilor? Cotextul scoate în evidenţă de la versetele 11-16, că este vorba de harul slujiri.
Fiecare membru al trupului Adunării locale având rolul său special şi locul bine definit în
trup cu funcţiile şi responsabilităţile sale.
- după măsura darului lui Hristos. Se spune că Duhul Sfânt dă daruri membrilor
trupului Adunării locale – 1Cor.12.4. În versetul următor spune: ,,sunt felurite slujbe, dar
este acelaş Domn”. Darul lui Cristos de aici, nu este nici mântuirea personală şi nici darul
Duhului Sfânt, ci este dar de slujbă, ce face pe cel ce îl primeşte unic în felul său.
v.8: διο λεγει αναβας εις υψος ηχμαλωτευσεν αιχμαλωσιαν και εδωκεν δοματα τοις
ανθρωποις
De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“.
5

6. În versetul 8, Pavel deschide o paranteză şi descrie cum a fost posibilă dăruirea harului în
privinţa slujirii. El face aici o paralelă între David şi Cristos, citând din Psalmul 68.18.
Psalmul acesta era un cântec al bucuriei, scris de David după ce cucereşte Iebusul şi ia
pradă bogăţii şi oameni în dar, drept răsplată a pradei de război. David fiind o prefigurare
a lui Cristos, este folosit pentru a descrie de fapt, ceea ce avea să facă literal Domnul
Isus pentru noi: să înfrângă moartea şi să ne elibereze pe noi de sub puterea ei.
Cristos Cel Atotputernic, a robit robia păcatului ce ne ţinea pe noi sclavi. Cum a fost
posibilă o aşa lucrare măreaţă? Prin moartea, îngroparea şi învierea Sa! Biruind moartea
prin înviere şi înălţându-se la dreapta lui Dumnezeu în gloriile măreţe! Aceasta înseamnă:
Suindu-Se în înălţime. O suire triumfală, după ce mai devreme coborâse umil, smerit în
chip de rob.
- a robit robia. Prin răstignirea Sa pe Golgota şi înviarea Sa a treia zi, a frânt boldul
morţii care era păcatul şi a zdrobit pentru totdeauna capul Şarpelui celui vechi.
- şi a dat daruri oamenilor. El a dat daruri de slujire. Acestea le va enumera în v.11.
v.9: το δε ανεβη τι εστιν ει μη οτι και κατεβη πρωτον εις τα κατωτερα μερη της γης
Iar acest „S-a suit“, ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale
pământului?
- Iar acest „S-a suit“. Arată faptul că după jertfă şi înviere, Domnul nu a rămas cu
ucenicii Săi pe pământ, ci S-a înălţat la cer, unde este şi în prezent.
- ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului. Într-adevăr
Domnul Isus S-a coborât pe pământ, apoi la moartea Sa în inima pământului, dar textul
spune despre coborâre că a fost în părţile cele mai de jos ale pământului. Singurul text din
Scriptură ce face referire la acest aspect este 1 Petru 3.18-19:
,,pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi,
ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de
asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare”
v.10: ο καταβας αυτος εστιν και ο αναβας υπερανω παντων των ουρανων ινα
πληρωση τα παντα
Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să
umple totul.
- Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit. Arată că Cel ce era Cuvântul înainte
de întrupare, este Acelaş cu Cel care S-a înălţat după înviere.
6

7. - mai presus de toate cerurile. Glorificarea şi împlinirea scopului venirii, L-a readus
înapoi în poziţia de glorie unde locuia înainte când a făcut planul etern. Din Biblie ştim
că există 3 ceruri:
a) cel albastru pe care-l vedem ziua
b) tavanul stelelor pe care-l vedem noaptea
c) paradisul, locul unde locuieşte Dumnezeu
- ca să umple totul. Umplerea aceasta are legătură cu trupul Adunării unde Domnul Isus
umple totul în toţi – cap.1.23 şi Coloseni 3.11:
,,Cap peste toate, Adunării,care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”
,,unde nu este grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci
Hristos este totul şi în toţi.”
v.11: και αυτος εδωκεν τους μεν αποστολους τους δε προφητας τους δε ευαγγελιστας
τους δε ποιμενας και διδασκαλους
Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori
şi învăţători,
- Şi El a dat pe unii. Domnul Cristos a dat, nu ei şi-au luat darurile respective. Ni le dă
fără să ne consulte pe noi sau să avem noi posibilitatea de a le alege (vezi alegerea
suverană a apostolului Pavel spre exemplu).
Ele sunt acordate în mod suveran, nu sunt obţinute prin şcolire sau eforturi umane.
Aceste daruri nu se moştenesc pe cale genetică şi nici procura cu bani. Aceste slujbe nu
trebuie privite ca profesionalism în lucrare, ci ca daruri primite în har şi exersate în
Adunarea locală şi confirmate de membrii acesteia.
- apostoli (mesageri). Ei sunt cei dintâi care au fost aleşi ca slujitori ai Adunării zidite
de El, cu vre-o 3 ani înainte de Cincizecimea din F.A. 2. Ei au fost aleşi direct de Domnul
Isus din mijlocul mai multor ucenici – Luca 6.13. Criteriile alegerii unui apostol le găsim
enumerate de Petru, în F.A. 1. 21-22, când Iuda este înlocuit cu Matia. Îi Scriptură găsim
că au fost mai mulţi fraţi, numiţi mesageri ai Adunărilor locale. Ei nu pot fi puşi în
rândul celor 13, chemaţi direct de Cristos şi trimişi cu autoritate. Dintre aceştia Scriptura
menţionează pe Andronikon şi Iounian (Romani 16.7); Iacov fratele Domnului (Galateni
1.19); Silvan şi Timotei (1Tesaloniceni 1.1 & 2.6). Dar mai menţionează şi pe unii care
se socoteau mesageri (apostoli) ai lui Cristos dar nu erau: 2 Cor.11.13 şi 2Cor. 12.11.
- Apostolii cei 12 şi Pavel, alături de profeţi, sunt cei care sunt socotiţi ca fiind temelia
(fundaţia) Adunării – Efeseni 2.20. Profeţii aceştia nu sunt cei ai Vechiului Legământ,
deoarece pentru ei Adunarea ce trebuia zidită de Cristos era o taină. Ei sunt aceia din
7

8. Noul Legământ care ajutau la predicarea cuvântului prin revelaţie directă, acolo unde nu
erau apostolii. Slujba lor era imperios necesară în învăţarea Adunării Domnului, cât timp
nu aveau canonul definitivat. Câteva exemple de prooroci: Iuda şi Silas (F.A. 15.32),
Barnaba, Niger, Luciu, Manaen (F.A.13.1), Agab (F.A. 21.10).
- şi pe unii evanghelişti. O Adunare fără evanghelişti, este o Adunare care trage să
moară. Slujba păstorului este să pască turma, iar cea a evanghelistului să meargă la cei
care nu au auzit niciodată evanghelia harului şi să le-o predice. Aceasta este slujba lui
primită-n dar, de la Domnul Cristos. Astăzi din comoditate, oamenii nu mai sunt căutaţi
în lume, ci lumea este invitată în biserică. Serile de evanghelizare se fac pentru cei ce au
auzit deja evanghelia, în loc să fie căutaţi cei ce pier.
- şi pe unii păstori şi învăţători. În greacă ,,poimenas kai didaskalous”. Este una şi
aceeaş slujbă făcută de cel ce hrăneşte turma spiritual. Păstorii, episcopii şi prezbiterii
sunt bărbaţi ce exercită aceeaş slujbă (Tit 1.5-6). Caracteristicile alegerii lor sunt
poruncite în Tit 1. 5-9 şi 1 Timotei 3.1-7. Nu sunt caracteristici negociabile.
Tot păstorul este şi dascălul adevărurilor începătoare pentru noii membrii ce sunt
adăugaţi în trupul Adunării locale. El trebuie să de-a ,,laptele duhovnicesc” prin învăţarea
lucrurilor elementare, pruncilor în Cristos.
Precizez că toate aceste daruri de slujire aparţin singurului fel de Adunare
zidită de Cristos, Adunare care este locală şi vizibilă şi sunt exersate doar de fraţi
bărbaţi. Surorile nu sunt rânduite la asemenea slujbe de Legea lui Cristos.
În altă ordine de idei, promotorii conceptelor de biserică universală vizibilă
(catolică sau sobornicească), sau de biserică universală invizibilă, nu pot desemna cu
nume şi prenume nici un slujitor, care exercită aceste slujbe în bisericile mai sus
menţionate. De alt fel aceste tipuri de biserică, nici nu se pot aduna vreodată la părtăşie
sau închinare, membrii lor nu se cunosc unii cu alţii, nu pot numi un păstor să-i slujească,
nu pot trimite un evanghelist, nu pot ordina un diacon, nu pot vota o anume excludere, nu
pot boteza în apă pe viitorii membrii, nu se pot aştepta unul pe altul pentru a lua cu toţii
Cina Domnului.
v.12: ρος τον καταρτισμον των αγιων εις εργον διακονιας εις οικοδομην του
σωματος του χριστου
pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului
lui Hristos,
- pentru desăvârşirea sfinţilor. Scopul pentru care anumiţi aleşi au primit aceste daruri
de slujbă este perfecţionarea sfinţilor din Adunare. Ajungerea lor la o asemănare căt mai
mare cu Cristos Domnul. Cuvântul desăvârşire, în greacă este καταρτισμ νὸ
(katartismon) şi apare o singură dată în N.T.
8

9. - în vederea lucrării de slujire. Slujitorii aceştia înzestraţi cu darurile acestea
supranaturale, sunt aleşi dintre aleşi. Chiar dacă Domnul le-a făcut acest favor asta nu
înseamnă că ei sunt şefi. Lor le-au fost date darurile acestea în vederea slujirii spirituale,
după modelul lăsat de Domnul lor - ,, cine vrea să fie mai mare între voi să fie robul
tuturor”.
Cine slujeşte trebuie să slujească ca Domnul Isus, cu dragoste, în dragoste. Dacă nu o
face în felul Lui, nu slujeşte pentru El. Dictatori gen Diotref ce impun părerile proprii cu
forţa sau ,,slujesc” pe alţii prin teroare, impunere, sau fiind impuşi, nu sunt după
Scriptură.
- pentru zidirea trupului lui Hristos. Scopul final al slujitorilor pe parte spirituală este
zidirea Adunării locale, ce este comparată cu un trup uman viu şi funcţional.
v.13: μεχρι καταντησωμεν οι παντες εις την ενοτητα της πιστεως και της
επιγνωσεως του υιου του θεου εις ανδρα τελειον εις μετρον ηλικιας του πληρωματος
του χριστου
până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos
- până vom ajunge toţi la unitatea credinţei. Unitatea credinţei de aici este înţelegerea
şi credinţa comună pusă în întreg setul de doctrine încredinţat spre păstrare Adunării
Noului Legământ. Această unitate se face cu ajutorul slujitorilor din versetul 11,
înzestraţi de Domnul şi capacitaţi pentru lucrare.
- şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu. Cunoaşterea cât mai profundă a
doctrinei, duce la o cunoaştere mai mare a Domnului Cristos. Cu cât îţi adânceşti privirea
mai mult în Cuvânt, cu atât Îl descoperi mai mult pe Cristos şi Îi înţelegi caracterul şi
lucrarea de salvare. Nu citeşti şi nu studiezi Cuvântul scris, nu o să cunoşti niciodată pe
Cristos. Versetul nu vorbeşte de o cunoaştere absolută a Fiului, deoarece este Dumnezeu
şi o minte finită nu poate cuprinde în înţelegere imensitatea Dumnezeirii.
- la starea de om matur. Aici pe pământ maturitate noastră deocamdată, diferă de la
unul la altul. La glorificare nu va mai diferi.
- la măsura staturii plinătăţii lui Hristos. Statura plinătăţii este o creştere pe care ar
trebui să şi-o dorească fiecare copil al Domnului născut de sus. Această statură nu este
una fizică, ci este una morală şi spirituală. Către ea trebuie să tindem toţi şi să ne-o dorim
mai mult ca orice lucru. Cu cât suntem mai asemănători cu El, cu atât ne comportăm,
vorbim şi acţionăm ca El. Cu cât ne asemănăm moral mai mult cu Cristos, cu atât vom fi
mai plăcuţi înaintea Tatălui care ne-a înfiat. Cristos Domnul este standardul pentru
maturitatea noastră spirituală, motiv pentru care nu trebuie să ne comparăm unii cu alţii,
ci doar cu El.
9

10. v. 14: ινα μηκετι ωμεν νηπιοι κλυδωνιζομενοι και περιφερομενοι παντι ανεμω της
διδασκαλιας εν τη κυβεια των ανθρωπων εν πανουργια προς την μεθοδειαν της
πλανης
ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de
învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii;
- ca să nu mai fim prunci. După naşterea din nou, toţi suntem socotiţi prunci în credinţă.
Pruncia, la fel ca şi cea fizică, naturală, este o normalitate. Problema devine serioasă
atunci când odată cu trecerea timpului, rămâi tot prunc. Gândiţi-vă ce sentimente aveţi
când priveşti un prunc de câţiva anişori şi un pitic de 40 de ani? Aceleaş sentimente cred
că le nutrim şi pentru cei ce spun că sunt pocăiţi de 40 ani şi se comportă ca un bebeluş
spiritual. Pruncia celui ce trebuia demult să fie matur nu este plăcută nici înaintea
oamenilor, nici în cea a lui Dumnezeu. Şi cât de trist este ca de la un astfel de om să nu ai
nimic de învăţat! Să îl întrebi şi să nu îţi poată spune nimic ziditor......, după ani şi ani .... .
- bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin
înşelăciunea oamenilor. Pruncia crează instabilitate. Credulitatea este una din
caracteristicile copiilor. Ea este benefică pentru copilul spiritual, când învăţătorul este
unul adevărat, trimis de Dumnezeu. Dar când predicatorul este un excroc religios sau
profet mincinos, credulitatea este dăunătoare. De aceea maturitatea este una de dorit. Ea
trebuie să fie însoţită de discernământ spiritual. Acesta la fel ca în viaţa fizică se capătă în
timp. Noul Testament are multe avertismente împotriva învăţăturilor promovate de
învăţători falşi şi ne spune să cercetăm toate lucrurile şi să oprim ce este bun.
- prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii. Sunt mulţi astăzi care sunt înşelaţi pe parte
spirituală. Acesta este un lucru grav. Dar şi mai grav este să promovezi rătăcirea în mod
conştient pentru o sursă de câştig. Această categorie de oameni ce uneltesc cu viclenie
sunt oameni morţi spirituali.
v.15: αληθευοντες δε εν αγαπη αυξησωμεν εις αυτον τα παντα ος εστιν η κεφαλη ο
χριστος
ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul,
Hristos;
- ci, ţinând adevărul în dragoste. În greacă nu este ,,ţinând” ci este ,,vorbind adevărul”
în dragoste - ληθεύοντες (alētheuontes). Adunării Domnului i-a fost încredinţat adevărulἀ
spre predicare până la marginile pământului. Totdeauna când predicăm oamenilor
adevărurile anumitor doctrine, acestea trebuie spuse în dragoste. De multe ori adevărul
poate fi dureros (ca în cazul doctrinelor întâlnite în epistola de faţă), dar dacă este însoţit
de puterea Duhului Sfânt şi de dragoste din partea celui ce îl proclamă aduce mari
beneficii. Dacă nu este proclamat cu dragoste, atât în omul mort spiritual cât şi în cel viu,
produce repulsie.
1
0

11. - să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Adevărul creşte pe cel
născut din nou, spiritual în toate aspectele vieţii spirituale. Dar în acelaş timp creşte şi
maturizează şi Adunarea locală comparată cu un Trup al Domnului. Dragostea este
mediul în care se produce creşterea. Dragostea se va bucura totdeauna de adevăr şi nu îl
va sacrifica niciodată. Standardul creşterii noastre spirituale este o asemănare a noastră
cât mai mare cu Mirele nostru Domnul Cristos.
v.16: εξ ου παν το σωμα συναρμολογουμενον και συμβιβαζομενον δια πασης αφης
της επιχορηγιας κατ ενεργειαν εν μετρω ενος εκαστου μερους την αυξησιν του
σωματος ποιειται εις οικοδομην εαυτου εν αγαπη
din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare
încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea
trupului, spre zidirea sa în dragoste.
- din care tot trupul, îmbinat împreună. Armonia dintre Domnul Cristos şi Adunarea
locală o dă învăţătura lui Cristos. Aceasta este liantul ce îi uneşte în dragoste. El este
Capul Adunării locale, atâta timp cât Adunarea umblă în lumina învăţăturilor Sale. Când
Adunarea dezărtează de la voia Sa revelată şi rupe rândurile credinţei mergând şi
promovând învăţături false, Cistos nu mai este Capul acelei Adunări.
- şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire după lucrarea fiecărei
părţi în măsura ei. Uniţi doctrinar în adevăr, fiecare membru al Adunării locale, trebuie
să lucreze fiecare după rolul fixat de Cristos Domnul. Lucrarea tuturor împreună, este
asemuită cu creşterea spre maturitate al unui corp omenesc, compus din membre legate
prin articulaţii şi ligamente.
- făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste. Vedem aici că nu numai
fiecare membru al Adunării locale în parte are nevoie de dezvoltare spirituală ci şi
Adunarea ca întreg. O Adunare nu poate fi matură dacă este compusă din pitici spirituali.
Dacă membrele Adunării locale sunt fraţi şi surori imaturi şi Adunarea va fi imatură. La
fel cum există diferenţe între oameni ca grad de maturitate, aşa există şi între Adunările
Domnului. Unele chiar din Noul Legământ erau tari cu care Pavel se lăuda ( Adunarea
din Tesalonic), iar altele erau imature şi problematice ( Adunarea din Corint). Dragostea
este singurul mediu în care se poate zidi spiritual membrii oricărei Adunări locale. În ură,
mânie, dezbinare, vorbiri de rău sau clevetiri, o Adunare nu se zideşte ci se dărâmă.
v. 17: τουτο ουν λεγω και μαρτυρομαι εν κυριω μηκετι υμας περιπατειν καθως και
τα λοιπα εθνη περιπατει εν ματαιοτητι του νοος αυτων
Spun deci aceasta, şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi cum umblă
naţiunile în deşertăciunea minţii lor,
1
1

12. - Spun deci aceasta. În acest moment apostolul Pavel, doreşte să îşi justifice cele spuse
mai sus şi în acelaş timp să şi întărească. Lucrul acesta îl explică în următoarele două
versete.
- şi mărturisesc în Domnul. Luând pe Domnul ca martor al spuselor sale, Pavel doreşte
să accentueze că cele ce avea de spus erau lucruri serioase, ce puteau afecta grav
umblarea cu Domnul, atât în particular cât şi ca Adunare privită ca întreg (trup).
- ca să nu mai umblaţi cum umblă naţiunile în deşertăciunea minţii lor. Fraţii din
Adunare nu mai trebuiau să umble ca unii care nu cunoşteau pe Cristos, ci trebuiau să
umble în lumina primită, din Cuvânt, prin intermnediul slujitorilor. Trebuia să existe o
diferenţă clară între ei şi cei nemântuiţi dintre naţiuni.
Versetul mai scoate în evidenţă, că cei consideraţi naţiuni necunoscătoare de Cristos, au o
minte coruptă şi gândesc la lucruri goale de conţinut spiritual.
v.18: εσκοτισμενοι τη διανοια οντες απηλλοτριωμενοι της ζωης του θεου δια την
αγνοιαν την ουσαν εν αυτοις δια την πωρωσιν της καρδιας αυτων
fiind întunecaţi în înţelegere, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care
este în ei, prin împietrirea inimii lor;
- fiind întunecaţi în înţelegere. Nu numai că au minte fără conţinut spiritual dar au şi
întuneric în intelectul lor. Versetul arată cel mai bine starea de orbire spirituală în care ne-
a adus păcatul adamic. Stare în care nu poţi căuta mental să alegi sau să te decizi pentru
Cristos, înainte de a fi adus la viaţă de Duhul. Este ca şi când un orb, ar căuta o pisică
neagră, într-o cameră cu lumina stinsă.
- înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei. Cuvinte grele ce
defaimă natura umană neregenerată. Cuvinte ce taie orice pretenţie de a căuta izvorul
vieţii spirituale în sine. Înstrăinarea de aici include chiar negarea Dumnezeului adevărat
din creaţie şi conştiinţă.
- prin împietrirea inimii lor. Moartea spirituală, întunecimea intelectului, neştiinţa,
înstrăinarea de viaţa lui Dumnezeu, îţi împietresc sufletul şi ţi-l face tare ca o piatră de
moară. Te face tare la grumaz, om cu gâtul înţepenit şi necircumcis în inimă, numai bun
pentru o ruină eternă.
v.19: οιτινες απηλγηκοτες εαυτους παρεδωκαν τη ασελγεια εις εργασιαν ακαθαρσιας
πασης εν πλεονεξια
aceştia, pierzând orice simţire, s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie
orice necurăţie.
1
2

13. - aceştia, pierzând orice simţire. Pierderea simţirii aceasta, este una a conştiinţei.
Păcatele repetate împietresc conştiinţa. Ea devine ca un loc, în care ai fost însemnat cu
fierul înroşit şi unde nu mai ai terminaţii nervoase prin care să simţi.
- s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie. Rezultatul
împietririi conştiinţei este o afundare şi mai adâncă în păcat. Cu cât eşti mai împietrit, cu
atât bei mai mult, nelegiuirea ca pe apă. Dacă Dumnezeu nu ţine un om în chingile Sale
punându-i hotar, acesta se poate afunda atât de jos în negura păcatului, cât nu ne putem
închipui.
v.20: υμεις δε ουχ ουτως εμαθετε τον χριστον
Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos,
Voi nu l-aţi cunoscut pe Cristos Domnul ca aceştia dintre naţiuni, trăind mai departe în
înşelăciune şi degradare spirituală. De la versetul 20 la versetul 25, apostolul le arată
diferenţa între cel ce cunoaşte pe Cristos şi cel ce nu Îl cunoaşte. Diferenţa între omul
mort şi înstrăinat şi omul nou creat de Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie.
v.21: ειγε αυτον ηκουσατε και εν αυτω εδιδαχθητε καθως εστιν αληθεια εν τω ιησου
dacă, în adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr în Isus:
Dacă trăiţi mai departe depravaţi, întunecaţi şi împietriţi, este un semn că nu L-aţi
cunoscut. Dar dacă L-aţi cunoscut şi aţi fost învăţaţi spre maturitate, trebuie să fi-ţi
diferiţi! Adevărul din Domnul Isus trebuie să se reflecte în viaţa de zi cu zi a celui ales. În
gândirea lui, în comportamentul lui, în vocabular, în atitudini. Dacă nu reflectăm asta, nu
suntem în El, suntem tot în firea noastră veche care se strică pe zi ce trece.
v. 22: αποθεσθαι υμας κατα την προτεραν αναστροφην τον παλαιον ανθρωπον τον
φθειρομενον κατα τας επιθυμιας της απατης
că, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru cel
vechi, care se strică prin poftele înşelătoare;
- că, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru cel
vechi. A fi îmbrăcat în omul vechi înseamnă să fii în natura păcătoasă, în care ne naştem
toţi urmaşii lui Adam. Când eram în această natură făceam lucrurile ei în mod natural.
Acesta este motivul pentru care ne plăcea păcatul şi stăteam tihniţi în el ca peştele în apă.
Dezbrăcarea de omul cel vechi, de puterea dominatoare a păcatului asupra noastră, a
făcut-o Domnul Isus când a fost răstignit pe lemnul blestemat de la Golgota:
1
3

14. ,,Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul
păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului”
(Romani 6.6)
Aceasta este ce a făcut Domnul Isus acum 2.000 de ani. Şi drept dovadă că am fost în El
atunci şi ne-a purtat păcatele, şi noi astăzi, după ce am fost aduşi la viaţă în urma naşterii
din nou, trebuie să ne debarasăm zilnic de păcat:
,, Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui, şi v-
aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a
făcut.” (Coloseni 3.9-10).
Prin fuga aceasta zilnică de păcat, arătăm că suntem în Cristos şi că am fost curăţiţi. Dacă
nu facem lucrul acesta, încă suntem îmbrăcaţi în natura veche adamică şi ne simţim bine
în ,,pielea noastră”.
- care se strică prin poftele înşelătoare. Omul vechi se strică după poftele înşelătoare
ce fermentează în natura păcătoasă. Omul acesta vechi nu merge în compunere ci în
descompunere.
Imaginaţi-vă un om care ar purta toată viaţa o cămaşă pe el cea mai frumoasă cămaşă din
câte există, dar pe care nu o dezbracă şi nici nu o spală niciodată. Imaginaţi-vă cum arată
ea în primele zile – arată bine, la modă chiar! Dar cum arată ea, după o săptămână, o lună
un an, 10 ani, 50 ani sau 80 ani? Tot aşa arată şi omul mort spiritual, care poartă natura
veche! Nu este nici o diferenţă. Dacă nu este spălat în sângele lui Cristos, figurativ
vorbind, va secera putrezirea şi o pierzare eternă de la faţa Domnului.
Odată cu trecerea timpului, omul nu devine mai moral, ci mai denaturat strângându-şi o
comoară şi mai mare de mânie. Moralitatea nu ajută spre mântuirea sufletului, mai mult
decât îmbălsămarea, unui cadavru. Îmbălsămarea în moralitate este bună deoarece
frânează şi împiedică putrefacţia.
v.23: ανανεουσθαι δε τω πνευματι του νοος υμων
şi sunteţi înnoiţi în duhul minţii voastre;
Înoirea în duhul minţii noastre, vine la naşterea din nou lucrată de Duhul, în urma morţii
Domnului Isus pentru păcatele noastre, în conformitate cu alegerea şi predestinarea spre
înfiere lucrată de Dumnezeu în planul etern. Înoirea aceasta vine din exterior de la
Dumnezeu, nu este o înoire ce o putem lucra noi, prin exersarea voinţei înrobite de păcat.
Înoirea este exprimată la nivel mental deoarece mintea este centrul coordonării noastre.
Înainte de naşterea din nou, natura păcătoasă se folosea întrutotul de mintea noastră, de
sentimente, de voinţă şi conştiinţă, iar după naşterea din nou, prioritate are natura cea
nouă zidită de Dumnezeu în noi, care se foloseşte tot de aceste componente ale sufletului.
1
4

15. v. 24: και ενδυσασθαι τον καινον ανθρωπον τον κατα θεον κτισθεντα εν δικαιοσυνη
και οσιοτητι της αληθειας
şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate şi în
sfinţenia adevărului.
- şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu. Adam a fost
creat după chipul lui Dumnezeu, în ziua a şasea de la creaţie. Ce însemna aceasta? Că
Adam semăna fizic cu Creatorul său? Nu. Se referă la faptul că, Adam a fost creat cu
trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu. El nu a rămas toată viaţa cu aceste trăsături, ci
acestea au fost corupte la căderea în păcat, când el a murit spiritual.
A purtat Adam chipul lui Cristos înainte de căderea în păcat? Da, pentru că Isus Cristos
este Dumnezeu care l-a creat.
La întrupare, a purtat Cristos Domnul, chipul (trăsăturile de caracter) Dumnezeului Cel
nevăzut. Da!
Naşterea noastră din nou, este o nouă zidire spirituală. Omul nou este zidit acum după
asemănarea chipului lui Cristos. Acum noi nu mai purtăm chipul lui Adam mort ca
trăsătură dominantă, ci trăsăturile de caracter ale Domnului nostru Isus Cristos. Asta
înseamnă a fi îmbrăcat în omul cel nou.
De menţionat, este faptul că acest om nou nu poate muri. La fel cum Cristos Domnul nu
mai poate muri, nici omul nostru lăuntric care este creat după chipul Lui, nu va muri.
- în dreptate. În greacă δικαιοσύνη (dikaiosynē). Este actul juridic al lui Dumnezeu,
prin care declară pe aleşi liberi, de vinovăţie şi plăcuţi înaintea Lui. Această dreptate
survine în urma morţii lui Cristos, plătirea preţului păcatelor noastre şi reconcilierii.
- şi în sfinţenia adevărului. V-aţi îmbrăcat în omul cel nou, în sfinţenia adevărului.
Această imagine a omului nou, trebuie să se reflecte în noi, prin adevărul ce ne-a pus
deoparte, ne-a consacrat sau dedicat lui Dumnezeu. Prin această ,,haină a neprihănirii”
dovedim în lume că, suntem oameni creaţi după chipul lui Cristos.
v.25: διο αποθεμενοι το ψευδος λαλειτε αληθειαν εκαστος μετα του πλησιον αυτου
οτι εσμεν αλληλων μελη
De aceea, lepădând minciuna, vorbiţi adevărul fiecare cu aproapele său, pentru că
suntem mădulare unii altora.
De la acest verset şi până la capitolul 6 cu versetul 20, apostolul Pavel, le dă îndemnuri
practice prin care ei trebuie să reflecte că au fost îmbrăcaţi în omul cel nou, în dreptate şi
în sfinţenia adevărului.
1
5

16. - De aceea. Acest cuvânt de legătură este unul destul de important în text deoarece ceea
ce urmează Pavel să le transmită, decurge din gândurile expuse până acum.
- lepădând minciuna, vorbiţi adevărul fiecare cu aproapele său. De ce începe
apostolul Pavel cu minciuna? Deoarece este cel mai cumplit păcat prin care tot universul
uman a fost devastat: ,,Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”(Gen.3.1); ,,Hotărât, că nu veţi
muri ... veţi fi ca Dumnezeu” (Gen.3.4-5).
Nu a fost atinşi doar primul cuplu de efectele acestui păcat ci şi întreaga creaţie peste
care domnea Adam. Din acest motiv, noi toţi care suntem după chipul lui Cristos, trebuie
să lepădăm şi să urâm cauza acestui efect devastator.
- pentru că suntem mădulare unii altora. Adunarea locală şi vizibilă este comparată de
multe ori în Scriptură cu un trup uman format din mai multe membre. Pentru o
funcţionare corectă a unui corp uman, trebuie să existe armonie, cooperare şi bună
funcţionare a fiecărui membru în parte.
Ce s-ar întâmpla dacă urechea unui străjer ar percepe sunete ciudate dincolo de metereze
şi ar transmite creierului mesaje de relaxare, în loc de alarmă? Sau dacă ochiul său ager
ar transmite creierului clişee false şi ar înşela tot trupul atunci când ar vedea cercetaşii
adversarilor escaladând zidul fortăreţei sale.
Tot la fel este şi cu un membru al unei Adunări locale, oricare ar fi ea, când minte pe
fratele său. Tot ce este construit pe adevăr va dăinui veşnic. Ce este construit pe minciună
şi neîncredere se va nărui.
v.26: οργιζεσθε και μη αμαρτανετε ο ηλιος μη επιδυετω επι τω παροργισμω υμων
Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră,
În Scriptură există două feluri de mânie: o mânie sfântă împotriva păcatului de care a dat
dovadă chiar Cristos Domnul şi o mânie păcătoasă de care poate da dovadă omul. Noi
suntem îndemnaţi să ne mâniem cu o mânie sfântă ce urăşte minciuna sau orice păcat
care vine din firea pământească.
Nu suntem îndemnaţi de Dumnezeu niciodată să ne mâniem cu o mânie păcătoasă care să
dospească în noi ură şi tot felul de resentimente care să ne macine ca un cancer pe
interior. Această mânie alimentată dă lăstari de amărăciune din care pot creşte jungle
întregi. Chiar dacă au tendinţa să crească aceşti lăstari, trebuie tăiaţi repede până seara. Ei
pot creşte atât de mari încât umbresc lumina lui Cristos din noi şi nu ne mai putem bucura
de lumina, căldura şi dragostea Sa, pe care ne-a turnat-o în sufletul nostru.
v.27: μητε διδοτε τοπον τω διαβολω
nici nu daţi loc diavolului.
1
6

17. Pe fondul unei mânii păcătoase Diavolul te găseşte gata pregătit pentru ,,a-ţi da o mână
de ajutor cu idei ingenioase”. Mânia orbeşte de multe ori judecata şi de aceea trebuie
repede să ne mărturisim păcatul şi să cerem ajutor Domnului ca să ne elibereze de sub
povara aceasta. Înlăturând povara aceasta a mâniei păcătoase, tăiem şi prilejul potrivit
pentru Satan ca să ne prindă pe picior greşit.
v. 28: ο κλεπτων μηκετι κλεπτετω μαλλον δε κοπιατω εργαζομενος το αγαθον ταις
χερσιν ινα εχη μεταδιδοναι τω χρειαν εχοντι
Cel care fura să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui
ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie.
- Cel care fura să nu mai fure. A fura în greacă = κλέπτων (kleptōn).
Furatul este însuşirea unui bun sau folos necuvenit. Cel care fură produce inevitabil
mânie păcătoasă din partea celui păgubit şi îl face pe acesta nu să fie mai bun şi mai sfânt
ci îl face să păcătuiască şi mai mult. O mărturie şi mai rea este dacă cel ce fură, cât şi
păgubitul sunt copiii ai Domnului. Ce mărturie devastatoare ar fi pentru comunitatea în
care locuiesc. Însuşi Numele Domnului ar fi hulit, de cei pentru care respectivii trebuie să
fie sare şi lumină!
- ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să
împartă celui care are nevoie. Aceasta este o poruncă a lui Cristos! Este reversul
comportamentului celui care fură. În loc să iei, acum trebuie ca tu însuşi să te osteneşti
cinstit, să strângi ca să poţi împărţi cu cel ce nu are. Aceasta implică sacrificiu de sine dar
şi satisfacţie şi împlinire spirituală deoarece: ,,este mai ferice să dai decât să primeşti”
(F.A. 20.35).
Dăruind cu toată inima efectul este dublu: tu eşti fericit în umblarea ta şi cel ce primeşte
glorifică pe Domnul! Domnul Îşi primeşte gloria şi tu vei fi răsplătit, fie acum, fie în
glorie.
v.29: πας λογος σαπρος εκ του στοματος υμων μη εκπορευεσθω αλλ ει τις αγαθος
προς οικοδομην της χρειας ινα δω χαριν τοις ακουουσιν
Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci, dacă este vreunul bun, pentru
zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud.
- Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră. În înţelepciunea sa, Solomon a
avut mare dreptate când a spus: ,, Muştele moarte fac să miroasă urât şi să fermenteze
untdelemnul făcătorului de mir” (Ecl. 10.1.a). O vorbă nepotrivită spusă de un creştin,
poate avea efectul unei muşte care pică în parfumul făcătorului de mir. Îţi poţi construi
cu greu o reputaţie bună ca şi copil al Domnului dar o poţi nărui repede printr-un cuvânt
stricat spus într-un moment nepotrivit. Oamenii din lume, nu uită lucrul acesta şi te vor
taxa de fiecare dată când îi îndemni să facă, ceea ce tu nu ai făcut.
1
7

18. - ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor
care-l aud. Cuvintele stricate nu zidesc pe nimeni, nici chiar pe oamenii stricaţi. Ele nu
sunt de folos nimănui. Noi totdeauna trebuie să scoatem din inima noastră înnoită,
cuvinte după cum ne este şi natura. Astfel de cuvinte dau creştere spirituală, curaj,
mângâiere, speranţă şi avânt celor le ascultă.
Fiecăruia trebuie vorbit după nevoile sale şi aici trebuie dat dovadă de o mare
înţelepciune.Trebuie să fii înţelept şi să ştii când cineva are nevoie să fie înflăcărat, tu să
nu te apuci să îi vorbeşti despre înfrânare sau de veghere şi tu să îi spui să lase garda jos.
Dacă cel ce mă aude vorbind, nu primeşte nici un beneficiu spiritual, vorbesc în zadar.
v.30: και μη λυπειτε το πνευμα το αγιον του θεου εν ω εσφραγισθητε εις ημεραν
απολυτρωσεως
Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru
ziua răscumpărării.
- Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Versetul arată în primul rând că
Duhul Sfânt nu este o forţă, o energie sau un abur după cum Îl promovează unii. El este
Dumnezeu care ne locuieşte în aceste vase de lut şi care poate fi întristat de faptele
noastre, de atitudinile noastre sau de vorbele noastre. Ori de câte ori minţim, ne mâniem
cu o mânie păcătoasă sau furăm, El nu se bucură ci se întristează deoarece este Sfânt.
- cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Am fost sigilaţi în ziua naşterii
din nou (Ef. 1.13-14), pentru ziua glorificării. Această zi a răscumpărării nu este cea în
care Domnul a achitat plata păcatului nostru, ci va fi cea a răscumpărării finale, în care se
produce răpirea (1Tesaloniceni 4.13-17), când ne va fi răscumpărat chiar şi trupul. Până
atunci Duhul Sfânt din noi, este garanţia că SUNTEM aleşii preaiubiţi ai Tatălui, şi Cel
ce a început o lucrare bună în noi o va duce la capăt.
v. 31: πασα πικρια και θυμος και οργη και κραυγη και βλασφημια αρθητω αφ υμων
συν παση κακια
Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi strigare şi defăimare să fie înlăturate de la
voi, împreună cu orice răutate.
Toate acestea: amărăciunea, supărarea, mânia, strigarea, defăimarea şi orice răutate, sunt
efecte izvorâte din lucrurile negative enumerate de la versetele 25-30. Apostolul
îndeamnă să fie înlăturate de la noi. Cum putem înlătura toate aceste efecte? Eliminând
cauza ce le produce.
v.32: γινεσθε δε εις αλληλους χρηστοι ευσπλαγχνοι χαριζομενοι εαυτοις καθως και ο
θεος εν χριστω εχαρισατο υμιν
1
8

19. Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a
iertat în Hristos.
- Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii. Acest verset arată
comportamentul omului nou în Cristos în comparaţie cu omul vechi şi faptele lui. Toate
aceste calităţi enumerate: bunătatea, mila şi iertarea, sunt daruri supranaturale, roade
lucrate de Duhul Sfânt în noi. Ele nu sunt calităţi naturale ce caracterizează omul vechi.
Prin aceste calităţi putem stinge: amărăciunea, supărarea, mânia, strigarea, defăimarea şi
orice răutate.
- după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Hristos. Iertatul iartă şi el la rândul lui, deoarece
toate păcatele i-au fost iertate. Oare dacă mie mi s-au iertat miliarde de păcate, eu nu pot
ierta unuia, un lucru atât de mărunt şi neînsemnat? Este mai mare ofensa lui adusă mie,
decât ofensele mele aduse lui Dumnezeu?
Cine nu iartă niciodată dovedeşte că nici el nu este iertat şi încă este în natura veche. Nu
cred că vreunul din copiii Domnului vrea să meargă în veşnicie, având conştiiţa pătată că
nu doreşte să ierte pe careva. Când ai înţeles dragostea Lui cea mare pentru tine, nu poţi
rămâne insensibil, ci vei acţiona şi tu la fel ca El. Dragostei îi răspunzi cu dragoste nu cu
ură.
1
9