Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola către Galateni a Sfântului apostol Pavel

1. Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola către Galateni a
Sfântului apostol Pavel
https://dochub.com/steaemy/YpDBonNVrxENQj8RMX93r7/t%C3%A2lcuiri-la-epistola-
c%C4%83tre-galateni-docx?mode=view&pg=2
sau
https://drive.google.com/file/d/1gMzlY5-hmH7NddkCnOIOyPEsgnQ-dP7v/view
Index
Epistola către Galateni a Sfântului apostol Pavel..............................................2
Capitolul 1 - Salutare. Nu există altă Evanghelie. Cum a devenit Pavel apostol
.....................................................................................................................2

2. Capitolul 2 - Pavel acceptat de ceilalţi apostoli. Ca şi păgânii, Evreii se
mântuiesc prin credinţă ................................................................................3
Capitolul 3 - Lege sau credinţă? Legea şi făgăduinţa. Robi şi fii......................4
Capitolul 4 - Robi şi fii (continuare). O alegorie: Agar şi Sarra........................6
Capitolul 5 - Libertatea creştină. Roada Duhului şi lucrarea cărnii .................7
Capitolul 6 - Purtaţi-vă sarcinile unii altora! Îndemnuri cu mâna lui Pavel.
Salutare de sfârşit.........................................................................................8
Introducere la Epistola către Galateni............................................................10
Tâlcuiri la Epistola către Galateni...................................................................13
Epistola către Galateni a Sfântului apostol Pavel
Capitolul 1 - Salutare. Nu există altă Evanghelie. Cum a devenit Pavel apostol
1.Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin
Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi.
2.Şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine - Bisericilor Galatiei:
3.Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos,
4.Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest
veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru,
5.Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!
6.Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui
Hristos, la altă Evanghelie,
7.Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe
Evanghelia lui Hristos.
8.Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe
care v-am vestit-o - să fie anatema!
9.Precum v-am spus mai înainte şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte
cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!
10.Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac
oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.
11.Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este
după om;
12.Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin
descoperirea lui Iisus Hristos.
13.Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste
măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam.
14.Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în
neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti.

3. 15.Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a
chemat prin harul Său,
16.Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri,
îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge,
17.Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus
în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc.
18.Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas
la el cincisprezece zile.
19.Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului.
20.Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint.
21.După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei.
22.Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea.
23.Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară, acum binevesteşte
credinţa pe care altădată o nimicea;
24.Şi slăveau pe Dumnezeu în mine.
Capitolul 2 - Pavel acceptat de ceilalţi apostoli. Ca şi păgânii, Evreii se
mântuiesc prin credinţă
1.Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Barnaba, luând cu
mine şi pe Tit.
2.M-am suit, potrivit unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe care o
propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau
să fi alergat în zadar.
3.Dar nici Tit, care era cu mine şi care era elin, n-a fost silit să se taie împrejur,
4.Din cauza fraţilor mincinoşi, care veniseră, furişându-se, să iscodească libertatea
noastră, pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească,
5.Cărora nici măcar un ceas nu ne-am plecat cu supunere, pentru ca adevărul
Evangheliei să rămână neclintit la voi.
6.Iar de cei ce sunt mai de seamă - oricine ar fi fost ei cândva, nu mă priveşte;
Dumnezeu nu caută la faţa omului, - cei mai de seamă n-au adăugat nimic la
Evanghelia mea,
7.Ci dimpotrivă, văzând că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei
netăiaţi împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur,
8.Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la
neamuri;
9.Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi
stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să
binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur,
10.Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac.

4. 11.Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic
de înfruntare.
12.Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când
au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur.
13.Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în
făţărnicia lor.
14.Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui
Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii,
de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?
15.Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri.
16.Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în
Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în
Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta.
17.Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi,
este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!
18.Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de
poruncă).
19.Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.
20.M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în
mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-
a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
21.Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos
a murit în zadar.
Capitolul 3 - Lege sau credinţă? Legea şi făgăduinţa. Robi şi fii
1.O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului,
- pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?
2. Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul
sau din ascultarea credinţei?
3. Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?
4. Aţi pătimit atâtea în zadar? - dacă a fost în zadar, cu adevărat.
5. Deci Cel care vă dă vouă Duhul şi săvârşeşte minuni la voi, le face, oare, din
faptele Legii sau din ascultarea credinţei?
6. Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate.
7. Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam.
8. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă,
dinainte a binevestit lui Avraam: "Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile".
9. Deci cei ce sunt din credinţă se binecuvântează împreună cu credinciosul
Avraam.

5. 10. Căci toţi câţi sunt din faptele Legii sub blestem sunt, că scris este: "Blestemat
este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă".
11. Iar acum că, prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este
lucru lămurit, deoarece "dreptul din credinţă va fi viu".
12. Legea însă nu este din credinţă, dar cel care va face acestea, va fi viu prin ele.
13. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem;
pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn".
14. Ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să
primim, prin credinţă, făgăduinţa Duhului.
15. Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l strică
sau îi mai adaugă ceva.
16. Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: "şi
urmaşilor" - ca de mai mulţi - ci ca de unul singur: "şi Urmaşului tău", Care este
Hristos.
17. Aceasta zic dar: Un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu
desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze
făgăduinţa.
18. Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este din făgăduinţă, dar Dumnezeu
i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.
19. Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era
să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna
unui Mijlocitor.
20. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul.
21. Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă
s-ar fi dat Lege, care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege.
22. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din
credinţa în Iisus Hristos celor ce cred.
23. Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru
credinţa care avea să se descopere.
24. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din
credinţă.
25. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.
26. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.
27. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.
28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.
29. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori
după făgăduinţă.

6. Capitolul 4 - Robi şi fii (continuare). O alegorie: Agar şi Sarra
1. Zic însă: Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob,
deşi este stăpân peste toate;
2. Ci este sub epitropi şi iconomi, până la vremea rânduită de tatăl său.
3. Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii;
4. Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub Lege,
5. Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.
6. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile
noastre, care strigă: Avva, Părinte!
7. Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
8. Dar atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt
dumnezei;
9. Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă după ce aţi fost
cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace,
cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?
10. Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani?
11. Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar.
12. Fiţi, vă rog, fraţilor, precum sunt eu, că şi eu am fost precum sunteţi voi. Nu
mi-aţi făcut nici un rău;
13. Dar ştiţi că din cauza unei slăbiciuni a trupului, am binevestit vouă mai întâi,
14. Şi voi nu aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-aţi
scârbit, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus.
15. Unde este deci fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, de ar fi fost cu putinţă,
v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat mie.
16. Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul?
17. Aceia vă râvnesc, dar nu cu gând bun; ci vor să vă despartă (de mine), ca să-i
iubiţi pe ei.
18. Dar e bine să râvniţi totdeauna binele şi nu numai atunci când eu sunt de faţă la
voi.
19. O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua
chip în voi!
20. Aş vrea acum să mă găsesc la voi şi glasul să mi-l schimb, căci nu ştiu ce să
cred despre voi!
21. Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea?
22. Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din
femeia liberă.

7. 23. Dar cel din roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă s-a născut după
făgăduinţă.
24. Unele ca acestea au altă însemnare, căci acestea (femei) sunt două testamente:
Unul de la Muntele Sinai, în Arabia şi răspunde Ierusalimului de acum, care zace
în robie cu copiii lui;
25. Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră.
26. Căci scris este: "Veseleşte-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de
bucurie şi strigă, tu care nu ai durerile naşterii, căci mulţi sunt copiii celei părăsite,
mai mulţi decât ai celei care are bărbat".
27. Iar noi, fraţilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinţei.
28. Ci precum atunci cel ce se născuse după trup prigonea pe cel ce se născuse
după Duh, tot aşa şi acum.
29. Dar ce zice Scriptura? "Izgoneşte pe roabă şi fiul ei, căci nu va moşteni fiul
roabei, împreună cu fiul celei libere".
30. Deci, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci copii ai celei libere.
Capitolul 5 - Libertatea creştină. Roada Duhului şi lucrarea cărnii
1. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi
în jugul robiei.
2. Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi
la nimic.
3.Şi mărturisesc, iarăşi, oricărui om ce se taie împrejur, că el este dator să
împlinească toată Legea.
4. Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din
har;
5. Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă.
6. Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur,
ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.
7. Voi alergaţi bine. Cine v-a oprit ca să nu vă supuneţi adevărului?
8. Înduplecarea aceasta nu este de la cel care vă cheamă.
9. Puţin aluat dospeşte toată frământătura.
10. Eu am încredere în voi, întru Domnul, că nimic altceva nu veţi cugeta; dar cel
ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda, oricine ar fi el.
11. Dar eu, fraţilor, dacă propovăduiesc încă tăierea împrejur, pentru ce mai sunt
prigonit? Deci, sminteala crucii a încetat!
12. O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc pe voi!
13. Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca
prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.

8. 14. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.
15. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi
între voi.
16. Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.
17. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci
acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.
18. Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege.
19. Iar faptele trupului sunt cunoscute şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,
destrăbălare,
20. Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,
dezbinări, eresuri,
21. Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun
dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa,
23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.
24. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi
cu poftele.
25. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm.
26. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne
unii pe alţii.
Capitolul 6 - Purtaţi-vă sarcinile unii altora! Îndemnuri cu mâna lui Pavel.
Salutare de sfârşit
1. Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti
îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să
nu cazi şi tu în ispită.
2. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.
3. Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine
însuşi.
4. Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai
faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.
5. Căci fiecare îşi va purta sarcina sa.
6. Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate
bunurile.
7. Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea
va şi secera.

9. 8. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce
seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică.
9. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom
lenevi.
10. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către
cei de o credinţă cu noi.
11. Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea.
12. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie
prigoniţi pentru crucea lui Hristos.
13. Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă
tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru.
14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!
15. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci
făptura cea nouă.
16. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, - pace şi milă asupra lor şi asupra
Israelului lui Dumnezeu!
17. De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu,
semnele Domnului Iisus.
18. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

10. Introducere la Epistola către Galateni
Una din cele mai controversate probleme ale Noului Testament este determinarea
primilor cititori ai Epistolei către Galateni. Şi aceasta, datorită faptului că prin
termenul Galatia se puteau înţelege în antichitate două arii diferite, după cum se
avea în vedere o geografie etnică sau o geografie administrativă. În Asia mică
exista o Galatie de nord sau Galatia veche, teritoriu locuit de vechile seminţii
celtice şi galice, triburi care pe la începutul secolului IV î. H. emigraseră din nordul
Italiei, ajunseseră până în Panonia şi Iliria, iar în anul 280 î. H. invadaseră Asia
mică şi exista o Galatie de sud sau Galatia nouă, prin care se înţelegea provincia
romană Galatia, un teritoriu mult mai vast decât cea de Nord, care cuprindea părţi
însemnate din Frigia, Pisidia, Licaonia şi Isauria şi ale cărui frontiere variau de la
epocă la epocă, fie înglobând şi Galatia de nord, fie nu. Important de reţinut este
faptul că în Galatia de nord populaţia covârşitor majoritară era aceea a galatenilor
(care dăduseră şi numele ariei geografice), popor care-şi păstra credinţa şi
obiceiurile celtice, dar care împrumutase şi destule elemente din cultul orgiastic al
zeiţei frigiene Cybela, în timp ce Galatia de sud era locuită majoritar de populaţie
grecească.
Exegeţii sunt şi astăzi împărţiţi în trei: unii susţin că Epistola le este adresată numai
locuitorilor din Galatia veche; alţii, numai celor din Galatia nouă (fără cea veche);

11. iar alţii cred că destinatarii Epistolei sunt locuitorii întregii provincii romane,
galateni şi greci la un loc. Întemeindu-se pe majoritatea exegeţilor şi pe
argumentele lor, şcoala biblică românească a optat pentru prima variantă .
Ştim sigur că Apostolul Pavel a trecut prin Galatia (veche) în timpul celei de a
doua călătorii misionare, în drum spre Troa, dar că nu avea intenţia să se oprească.
Rânduiala lui Dumnezeu însă a făcut ca tocmai acolo să se îmbolnăvească. Obligat
să rămână în mijlocul galatenilor o bună bucată de vreme, până la însănătoşire,
neobositul Apostol a folosit prilejul spre a le propovădui Evanghelia şi a-i converti
la creştinism. El avea să-i mai cerceteze o dată, în cursul celei de a treia călătorii
misionare, aşa cum făcea cu mai toate comunităţile întemeiate de el, spre a
consolida ceea ce începuse.
Între timp însă (şi probabil, îndată după această a doua vizită), Biserica din Galatia
cunoaşte mari şi grele tulburări, provocate (după cât se pare) nu din sânul ei, ci de
iudaizanţi veniţi din afară, care pretind că păgânii convertiţi la creştinism trebuie ca
mai întâi să fie circumcişi şi apoi, după botez, să păstreze practica tuturor
prescripţiilor Legii Vechi, singura cale de a deveni ei fii ai lui Avraam şi
moştenitori ai făgăduinţelor lui Dumnezeu (adică teza contrară doctrinei pauline).
Spre a-i îndepărta de Pavel, ei încep o campanie de discreditare a acestuia, sub
cuvânt că el nu e un apostol autentic, de vreme ce nu L-a cunoscut pe Hristos, că
nu e altceva decât un oportunist care umăreşte glorie şi câştiguri camuflate.
Campania e cu atât mai primejdioasă cu cât ea se desfăşoară pe fondul incidentului
pe care Pavel îl avusese în Antiohia cu Apostolul Petru, sancţionând comportarea
duplicitară a acestuia cu privire la observarea Legii vechi (incident pe care Luca,
din delicateţe şi condescendenţă, îl omite în Faptele Apostolilor, dar pe care însuşi
Pavel îl relatează în Gal. 2, 11-21, tocmai pentru că el reprezintă muchia de cuţit
prin care Biserica îşi neagă profilul de „variantă iudaică“ şi-şi afirmă statutul
autonom, proclamându-şi „libertatea în Hristos“).
În acest timp, Pavel se află în Efes. De aici, în anul 54 sau 55, le scrie el galatenilor
cea mai călduroasă şi mai curgătoare dintre epistolele sale, scriere care, într-adevăr,
avea să pună capăt tulburărilor.
Epistola către Galateni se numără printre cele patru „epistole mari“ (alături de
Romani, 1 şi 2 Corinteni). Planul ei se poate schiţa astfel:
 Preambul (adresare, salutare, intrare în subiect)(1, 1-9).

12.  Partea apologetică. Pavel se apără împotriva detractorilor (Evanghelia
propovăduită de el e de la Iisus Hristos; ea nu o contrazice pe aceea a celor
doisprezece; ea nu admite adaptări sau compromisuri) (1, 10 - 2, 21).
 Partea dogmatică. Circumcizia şi practicarea Legii vechi nu au nimic de-a
face cu credinţa mântuitoare în Iisus (3, 1 - 5, 12).
 Partea morală. Despre iubirea frăţească. Lucrările trupului şi ale duhului
(5, 13 - 6, 10).
 Încheiere (6, 11 - 18).

13. Tâlcuiri la Epistola către Galateni
“Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus
Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi. Şi
toţi fraţii care sunt împreună cu mine - Bisericilor Galatiei: Har
vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus
Hristos.” (Cap. I, 1-3).
Exordul acestei epistole e plin de supărare, în acelaşi timp şi de înţelepciune şi nu
numai exordul, ci, cum s-ar zice, chiar întreaga epistolă. A discuta întotdeauna cu
blândeţe faţă de discipol, când poate e nevoie şi de asprime, nu este fapt al unui
adevărat învăţător, ci al unui vătămător şi duşman. Pentru aceia şi Mântuitorul,
discutând de multe ori cu discipolii, câteodată cu multă înţelepciune întrebuinţa şi
asprime în cuvânt; acum fericeşte, iar altă dată mustră. Aşa bunăoară zicând lui
Petru: «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona» (Matei 16, 17. 23) şi făgăduind a aşezat
temelia bisericii pe mărturisirea făcută de el, nu după mult timp de la aceste
cuvinte zice: «Fugi în dosul meu, Satană, că-mi eşti scandal». În alt loc iarăşi:
«încă şi voi sunteţi nepricepuţi» (Mat. 15, 16) şi în fine băgase în ei atâta teamă,
încât văzându-l vorbind cu femeia samariteancă „nu ar cutezat a-1 întreba, ce
cauţi, sau ce vorbeşti cu dânsa?“ (Ioan 4, 27), ci i-au amintit despre mâncare.
Acestea scriindu-le Pavel şi călcând pe urmele învăţătorului, îşi varia cuvântul
după trebuinţa discipolilor; acum deci taie şi arde, iar altă dată cu multă abilitate
aplică medicamentele cuvenite.

14. Corintenilor bunăoară le zicea: „Dar ce voiţi, cu toiag să vin la voi sau cu duhul
blândeţii şi al iubirii ?“ (I Corint. 4. 21), iar galatenilor „O, galateni fără de
minte" (Gal. 3, 1. 6, 17. 4, 19) şi aceasta nu o dată numai, ci şi a doua oară şi a
treia oară întrebuinţează astfel de mustrare. La finele epistolei iarăşi certându-i le
zicea: „Nimeni să nu-mi facă vreo supărare", pe când în alt loc iarăşi o îndreaptă,
zicând: „Fiii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc" şi multe de acestea.
Cum că epistola e plină de supărare, se pote vedea din prima lectură. Dar trebuie a
spune, ce anume l-a putut întărâta contra discipolilor săi şi aceasta nu e o chestiune
mică sau de dispreţuit, căci în asemeuea caz nici el nu ar fi întrebuinţat o astfel de
mustrare. A se irita pentru lucruri întâmplătoare şi de puţină valoare, poate fi fapta
unor bărbaţi mici de suflet, greoi şi ticăloşi, întocmai cum şi a nu se îngriji de
lucrurile mari e fapta unor molatici şi somnoroşi. Însă Pavel nu este dintr-aceştia.
Aşadar care poate fî păcatul care l-a mişcat pe dânsul, atât de mult? Mare cu
adevărat şi covârşitor era, căci acest păcat îi înstrăina pe toţi de Hristos, după cum
însuşi mai jos zice: „Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur,
Hristos nu vă va folosi la nimic." (Cap.5,2. 4) şi iarăşi: „Cei ce voiţi să vă
îndreptăţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har „„ (Ibidem, vers
4-5). Dar ce este aceasta? E necesar deci a desfăşura faptul mai clar. Oarecare
creştini dintre iudeî, stăpâniţi încă de prejudecăţile iudaismului îmbătaţi totodată şi
de slavă deşartă, voind a-şi apropia demnitatea învăţătorilor, au venit între
Galateni, unde învăţau că trebuie a se circumscrie, a păzi Sâmbetele şi lunile noi şi
a nu îngădui pe Pavel, care combătea aceste obiceiuri. Căci ziceau ei, că sunt
discipolii lui Petru, Iacob şi Ioan, cei întâi Apostoli a lui Hristos şi petrecători cu
el, nu împiedicau aceste obiceiuri.
Şi în adevăr că nu împiedicau, însă aceasta nu o făceau fiindcă o credeau ca
dogmă, ci mai mult ca concesie la slăbiciunile iudeilor care credeau; pe când Pavel
predicând Evanghelia ginţilor (neamurilor), nu avea necesitate de astfel de
concesiuni. Înşelătorii aceia, însă, fără a spune cauzele pentru care ceilalţi
concedau, amăgeau pe cei simpli dintre galateni, zicându-le că nu trebuie a
îngădui pe Pavel, căci acesta de abia era, pe când cei de pe lângă Petru sunt cel
întâi; acesta (Pavel) a fost discipol al Apostolilor, pe când aceia au fost al lui
Hristos; acesta (Pavel) « singur, pe când cei de pe lângă Petru sunt mulţi şi
stâlpii bisericii. Pe lângă aceasta îl defăimau ca ipocrit, zicând că chiar el care
combate circumcizia acum, altă dată se vede făcând uz de ea şi altfel va predică
vouă, altfel predică altora.

15. Deci când el (Pavel) a văzut o naţiune întreagă în fierbere şi un foc puternic aprins
în biserica Galatenilor şi întreaga clădire ameninţată a cădea, a fost cuprins de o
nemulţimire şi o mânie dreaptă. Aceasta o şi învederează el zicând: „Aş voi să fiu
acum la voi şi să-mi schimb vocea mea“ (Cap. 4, 20).
Sub astfel de nemulţumire deci, el scria această epistolă, justificându-se pentru
toate. De la început deci, el se adresează direct la faptul care-i săpa consideraţia lui,
adică la aceia despre care vorbeau duşmanii lui, că ceilalţi (Petru, Iacob şi Ioan) au
fost discipoli al lui Hristos, iar el (Pavel) a fost discipol al Apostolilor. De aceia şi
începe epistola astfel: „Pavel Apostol, nu de la oameni, nici prin oameni".
Înşelătorii aceia, cum am spus deja, ziceau că el (Pavel) este cel mai de pe urmă
dintre toţi Apostolii şi că de aceştia a fost învăţat. Petru însă, Iacob şi Ioan au fost
chemaţi şi mai întâi şi corifei sunt al Apostolilor; pe lângă aceasta şi credinţa o au
primit de la Hristos şi deci lor mai cu seamă trebuie a crede decât lui Pavel; aceia
nu împiedică circumcizia şi nici de a nu păzi legea.
Acestea deci şi altele ca acestea spunându-le, spre a înjosi pe Pavel pe de o parte,
iar pe de alta spre a înălţa slava celorlalţl, nu doar spre a-i lăuda, ci spre a amăgi pe
galateni, i-a convins de a fi atenţi la prescripţiunile legii fără nici un folos. Cu drept
cuvânt deci începe în aşa mod epistola. Fiindcă ei îi batjocoreau învăţătura lui
zicând că a luat-o de la oamenî, pe când învăţătura lui Petru era de la Hristos, chiar
de la începutul epistolei se ridică contra acestei acuzaţii, zicând că el este „Apostol
nu de la oameni, nici prin oameni“.
L-a botezat cu adevărat Anania, dar nu el l-a scăpat din rătăcire şi nici că el l-a
atras la credinţă, ci însuşi Hristos de sus I-a vorbit cu acea voce, prin care el a
fost atras. Pe Petru şi pe fratele lui, pe Ioan şi pe fratele lui l-a chemat
Mântuitorul, pe când umbla pe lângă marea Galileii, iar pe Pavel l-a ridicat la
ceruri. Şi după cum aceia nu au fost chemaţi de a doua oară, ci imediat
părăsindu-şi mrejele şi celelalte, I-au urmat, tot aşa şi el, de la întâia chemare a
fost ridicat la cea mal mare înălţime şi odată cu botezul şi războiul neîmpăcat
contra iudeilor a început şi a covârşit pe ceilalţi Apostoli. „Am muncit mai mult
decât dânşii" (I Corint. 15,10).
În această epistolă însă nu zice aşa, ci-i place de a se pune pe aceiaşi linie. Ceia ce-
1 preocupă era, nu de a se arăta pe sine mai presus de ceilalţi, ci de a nimici scopul
înşelăciunii. Ceia ce zice mai întâi „nu de la oameni“, era comun tuturor
Apostolilor, căci predica îşi are începutul şi rădăcina de sus; iar când zice: „nici

16. prin oameni“, aceasta este particular al Apostolilor, căci nu prin oameni I-a
chemat, ci însuşi Mântuitorul prin sine.
Dar de ce nu a amintit el despre chemarea sa şi să zică: „Pavel chemat nu de la
oameni“, ci a amintit de apostolie ? Fiindcă despre aceasta era vorba. Duşmanii
lui ziceau că i s-a încredinţat învăţătură de oameni, de Apostoli şi deci lor trebuia
să urmeze. Dar cum că nu de către oameni i s-a încredinţat învăţătura şi
apostolatul, o declară Luca zicâud: „împlinind în serviciul Domnului şi postind, a
zis spiritul sunt, osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Pavel" (Fapt. 13, 2), de unde se
învederează că autoritatea Fiului şi a Sfântului Duh este una şi aceiaşi. Deci când
zice că era trimis de Duhul Sfânt, se înţelege că de Fiul a fost trimis. Aceasta o
învederează el şi în alte locuri, atribuind-o spiritului luî Dumnezeu. Aşa de pildă
discutând cu presviterii Mielului zice: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de turma la
care Spiritul Sfânt v-a pus păstori şi episcopi!" (Fapt. 20, 28), deşi în altă epistolă
zice: „Pe care i-a pus Dumnezeu în biserică, întâi pe Apostoli, al doilea pe
Profeţi, apoi pe Păstori şi Dascăli" (l Corint. 12,28).
Astfel deci el cu indiferenţă întrebuinţează cuvântul şi câteodată acţiunile lui
Dumnezeu se numesc ale Sfântului Duh, iar altă dată acele ale Sfântului Duh le ia
ca ale lui Dumnezeu.
De altfel şi gurile ereticilor le astupă când zice: „Prin Iisus Hristos şi Dumnezeu
Tatăl". Dacă Pavel ar fi menţionat numai de Tatăl prin acea particulă „prin“, poate
că ei ar fi născocit sofisme, zicând că acel „prin“ se potriveşte Tatălui, la care se
raportează acţiunea Fiului; dar acum el menţionând de Fiul şi de Tatăl la un loc şi
întrebuinţând cuvântul în comun, o astfel de supoziţie nu-şi mai are locul de a fi.
Acum el face aceasta nu că cum ar atribui Tatălui tote acţiunile Fiului, ci arată că
acest cuvânt nu introduce nici o deosebire esenţială.
Ce vor zice deci acei ce-şi închipuiesc oarecare împuţinare când la botez se
pronunţă acele cuvinte: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se
botează, etc.“ ? căci dacă prin faptul că Fiul se pune după Tatăl ar presupune
inferioritatea Fiului, iată aici Apostolul începe cu Fiul şi apoi vine la Tatăl, ce am
putea zice deci? Dar să nu pronunţăm nimic defăimător. Nu trebuie a ne revolta
certându-ne cu dânşii pentru adevăr, ci chiar de s-ar înfuria ei de o mie de ori, este
totuşi necesar ca noi să păzim măsurile evseviei. Şi după cum nu am numi pe Fiul
mai mare decât Tatăl, prin faptul că Pavel menţionează mai întâi pe Hristos, căci
aceasta ar fi cea mai de pe urmă nebunie şi exageraţie de orice impietate; astfel şi
în acel loc unde Fiul e pus după Tatăl, nu trebuie a considera pe Fiul inferior
Tatălui.

17. „Celui ce l-a înviat din morţi". Dar ce faci, Pavele? Vroind a introduce în
credinţă oameni care iudaizează nu aduci la mijloc nimic din acele argumente
strălucite, ca de pildă când scriai filipenilor zicând, că „În chipul lui Dumnezeu
fiind, nu a socotit a fi ca o răpire întocmai cu Dumnezeu“ (Filip. 2, 6.), ceia ce
după aceasta scriind evreilor strigai că „Este strălucirea slavei şi caracterul
ipostasulul Lui“ (Evr. 1, 3.), ceia ce încă din început fiul tunetului (Ioan) strigă, că
„La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
cuvântul" (Ioan 1, 1. 5. 19 etc.), ceia ce însuşi Iisus vorbind de multe ori iudeilor
zicea, că aceleaşi lucruri le poate săvârşi ca şi Tatăl şi că are aceeaşi putere; nimic
din acestea nu spui, ci lăsând la a parte tote acestea îţi aminteşti numai de
economia corporală a lui şi aduci la mijloc crucea şi moartea?
Da, răspunde el, căci de ar fi fost vorba de nişte oameni care nu-şi închipuiau
lucruri mari de Hristos, poate că era bine de a le spune acelea; dar acum fiind vorba
de oameni care trebuie a fi pedepsiţi şi care dacă s-ar depărta de lege se vor răscula
contra noastră, de aceia deci amintesc de un fapt, prin care e desfiinţată orice
necesitate de lege, voiesc să zic de binefacerea Crucii şi a Învierii, accesibilă
tuturor. Căci a zice: la început era cuvântul şi că în chipul lui Dumnezeu era şi a se
face egal lui Dumnezeu şi altele de acest fel, arătau desigur Dumnezeirea
cuvântului, însă aceasta nu ar fi contribuit cu nimic în cazul de faţă; pe când
zicând: „Celui ce l-a înviat din morţi“, se aminteşte prin aceste cuvinte capitalul
binefacerilor lui pentru noi, ceia ce nu puţin contribuia în chestiunea ce-1
preocupa.
Căci mulţi dintre oameni obişnuiesc o da atenţie nu cuvintelor care reprezintă
măreţia lui Dumnezeu, ci a celor care arată binefacerea Lui către oameni.
Pentru aceia deci trecând acelea cu vederea, vorbesc despre binefacerea făcută
nouă.
Dar ereticii dau asalt nefolositor când zic: iată că Tatăl înviază din morţi pe Fiul.
După ce dânşii au fost îmbolnăviţi odată, cu voia lor asurzesc, când e vorba de cele
mai înalte dintre dogme; iar când e vorba de cele înjosite, care sunt zise în
Scriptură astfel, fie cu privire la corp, fie pentru respectul către Tatăl, fie pentru
altă oarecare economie, ei acestea le preferă: pe care examinându-le prin ele însăşi,
vom vedea că tocmai pe danşi îi vatămă.
Şi în adevăr că cu plăcere i-aş întreba: din ce cauză vorbesc aşa? Oare voiesc a
arăta pe Fiul slab şi neputincios de a învia un corp şi cu toate acestea credinţa în El,
ba chiar şi umbrele credincioşilor în El făceau de a învia morţii? Apoi cei
credincioşi, deşi erau şi dânşii muritori, dacă numai cu umbra acelor corpuri de lut

18. sau cu umbra hainelor cu care erau îmbrăcate acele corpuri şi totuşi înviau pe cei
morţi, oare El pe sine însuşi nu a putut să se ridice din morţi? Şi cum oare, nu este
aceasta o nebunie pe faţă şi o sporire de demenţă?
Ce nu l-ai auzit pe Dânsul zicând: „Risipiţi templul acesta şi în trei zile Îl voi
ridica"? (Ioan 2, 19, 10, 18) şi iarăşi: „putere am de a-mi pune sufletul Meu şi
putere am iarăşi de a-1 lua"?
Şi pentru ce se zice că Tatăl l-a înviat din morţi ? Pentru aceia că şi Tatăl face tot
ce şi el (Fiul) face şi mai zice aceasta apoi în respectul Tatălui şi din cauza
slăbiciunii auditorilor.
„Şi toţi fraţii cei împreună cu mine".
De ce oare nici într-o epistolă n-a adaos el aceste vorbe - ei sau că-şi pune
numai numele sau sau două şi trei nume de ale discipolilor lui, pe când aicî
pune o mulţime şi nici nu-i menţionează pe nume; din ce cauză face el aceasta?
Duşmanii lui îl defăimau, că el singur predică contra legii mozaice şi că numai el
introduce inovaţiuni în dogme. Voind deci de a răsturna bănuiala lor, a intercalat în
epistolă şi pe fraţi, probând că ceia ce scrie, o face după părerea comună a tuturor.
„Bisericilor Galatiei“.
Nu numai un singur oraş, nici două sau trei, ci în întreaga naţiune a galatenilor se
întinsese acest foc al înşelăciunii.
Priveşte şi de aici indignarea lui, căci el nu zice: iubiţilor sau celor sfinţi, cum
obişnuieşte pe undeva, ci simplu „Bisericilor Galatiei". Aceasta-1 arată pe dânsul
ca având durere mare şi profund mâniat asupra lor, nenumindu-i după numele
lor sau să-i salute cu acea iubire obişnuită lui, ci se adresează tuturor bisericilor
şi nici măcar nu adaugă bisericilor lui Dumnezeu, ci simplu Bisericilor
Galatiei“.
Aşadar chiar din început se grăbeşte de a atinge starea lor revoluţionară, pentru
care pune şi numele bisericii, ruşinându-i şi punându-i pe toţi la un loc. De altfel ei
ca dezbinaţi în multe părţi nici că ar fi putut a fi numiţi cu această denumire, pentru
că numele de biserică este nume, ce înseamnă concordanţă şi conglăsuire.

19. “Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru
Iisus Hristos.”
Peste tot locul pune de necesitate această formulă, iar mai cu seamă scriind
galatenilor; fiindcă dânşii erau primejduiţi a cădea din har, de aceia se roagă lui
Dumnezeu pentru dânşii de a-i recâştiga iarăşi şi totodată fiindcă ei se războiau
contra lui Dumnezeu, îl roagă de a-l reîntoarce spre pace.
„Dumnezeu-Tatăl" Şi de aici iarăşi se dovedesc ereticii vinovaţi. Căci zic ei că
Ioan de aceia zice în exordul Evangheliei: “Şi Dumnezeu era cuvântul” punând pe
Dumnezeu nearticulat, pe când cuvântul este articulat - pentru că introduce
dumnezeirea Fiului ca mai mică decât a Tatălui şi iarăşi că acolo unde Pavel
vorbeşte de Fiul ca fiind în chipul lui Dumnezeu nu vorbeşte despre Tatăl, pentru
că şi aici numele lui Dumnezeu se găseşte nearticulat.
Dar aici ce vor putea spune, când Pavel zice nu numai de la Dumnezeu, ci „de la
Dumnezeu Tatăl“? Tată numesc aici pe Dumnezeu nu ca să-i colachez, ci
certându-i foarte aspru le amintesc cauza pentru care ei au devenit fii; căci nu prin
lege, ci prin baia renaşterii s-au învrednicit de această cinste. De aceia peste tot
locul şi chiar de la început face a se întrevedea urmele binefacerii lui Dumnezeu şi
numai cât nu zice: voi, robi ai lui, duşmani şi înstrăinaţi de dânsul, cum aşa fără de
veste numiţi tată pe Dumnezeu nu cumva oare v-a acordat legea această înrudire,
de ce dar părăsind pe acel ce v-a adus în această înrudire, alergaţi iarăşi spre
pedagog? Dar nu numai numele de Tată, ci şi numele Fiului este suficient de a
arăta binefacerea, căci Iisus de aceia se va numi: «că el va mântui pe poporul său
de păcatele lor» (Mat. 1, 21). Iar denumirea de Hristos înseamnă ungerea Sfântului
Duh.
Celui ce s-a dat pe sine pentru păcatele noastre" (vers. 4).
Vezi aşadar, că nu a purtat vreun serviciu de sclav sau forţat şi nici că s-a predat de
cineva, ci singur s-a dat pe sine? Aşa că, atunci când tu auzi pe Ioan zicând, că pe
Fiul Său cel unul născut l-a dat Tatăl pentru noi, să nuîmpuţinezi pentru acea-
sta demnitatea Fiuluî şi nici să-ţi închipuieşti ceva omenesc. Căci deşi se zice că
Tatăl l-a dat, nu se spune aceasta pentru ca tu să înţelegi vreun servici de sclav, ci
ca să afli că aceasta a fost şi părerea Tatălui, ceea ce de astfel şi Pavel a arătat
zicând: „după voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl nostru" nu după ordin, ci după
voinţă. Şi fiindcă una şi aceeaşi este voinţa Tatălui şi a Fiului, apoi ceia ce a voit
Fiul, aceasta şi Tatăl a voit.

20. „Pentru păcatele noastre“.
În mii şi nenumărate rele am petrecut şi eram vinovaţi de cea mai grea
pedeapsă; legea nu numai că nu ne-a scăpat, ci ne-a şi condamnat, pe de o parte
scoţând mai în evidenţă păcatul, iar pe de altă parte neputând a ne elibera sau a
înceta urgia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu însă, chiar şi acest imposibil l-a
făcut posibil, dezle- gând păcatele, pe duşmani punându-i în rândul prietenilor şi
dăruindu-ne şi alte mii de bunătăţi.
Apoi zice: „ca să ne scoată dintr-acest secol viclean". Unii eretici se agaţă de
această vorbă, defăimând viaţa prezentă şi pentru aceasta aduc chiar mărturia lui
Pavel. Iată zic eî, că el a numit secolul prezent vicleau.
Dar, spune-mi ce oare este secol?Timp în zile şi ore. Dar ce, intervalul zilelor este
viclean sau poate şi drumul soarelui? Dar aceasta nimeni nu ar zice-o vreodată,
chiar de ar cădea în cea mai de pe urmă rătăcire. Însă, zic ereticii, nu a vorbit de
timp, ci a numit vicleană viaţa prezentă. Şi cu toate aceste, vorbele menţionate nu
spun aşa ceva ; însă voi nu insistaţi asupra cuvintelor, din care de altfel singuri v-
aţi împletit acuzaţiile, ci înşivă vă deschideţi calea erminiei (explicării). Deci ne
veţi permite şi nouă a explica cele zise şi aceasta cu atât mai mult, cu cât
interpretările nostre sunt şi evsevioase şi au raţiunea de a fi. Deci, ce am zice noi:
că nici un rău nu ar deveni vreodată cauza vreunui bine, pe când viaţa prezentă este
motiv de mii de cununi şi de atâtea recompense.
Chiar însuşi Pavel o laudă în mod hiperbolic, când zice: „iar dacă trăiesc în corp,
este fructul lucrului şi ce voi alege, nu scriu“ (Filip. 1, 22). Dar alegerea el şi-o
propune în a trăi aici, pentru care preferă traiul de aici, decât a se descompune şi a
fi cu Hristos. Dacă ar fi vicleană, nu ar fi spus el acestea despre dânsul. Niciodată
nu a întrebuinţat cineva răul spre a ajuge la bine, după cum se scrie, că nu
desfrânarea ne va duce la înţelepciune sau invidia la familiaritate şi prietenie. Şi
chiar Pavel când vorbeşte despre corp că: „legea lui nu se supune, căci nici nu
poate“ (Rom. 8, 7), lasă a înţelege, că răutatea rămânând răutate nu poate să fie
virtute.
Aşadar când auzi zicându-se secol viclean, tu să înţelegi faptele cele viclene,
intenţia cea stricată. Căci doară n-a venit Hristos ca să ne omoare şi să ne scoată
din viaţa prezentă, ci ca lăsându-ne în lume, să ne pregătească de a ne face
vrednici de viaţa cea din ce- ruri. De aceia şi zice el, pe când conversa cu Tatăl:

21. „Şi aceştia rămân în lume, iar Eu vin la Tine. Nu mă rog ca să-i ridici pe dânşii
din lume, ci ca să-i păzeşti de cel viclean" (Ioan 17, 11. 15), adică de răutate.
Dar dacă nu te mulţumeşti cu acestea zise şi încă stăruiesc a numi vicleană viaţa
prezentă, atunci nu condamna pe cei ce se sinucid. Căci precum nu merită acuzaţii
cel ce se scapă pe sine din vreun rău, ci din contră e vrednic de cununi, tot
asemenea şi cel ce prin o moarte forţată, prin ştreang sau în alt mod, încetând de a
trăi, nu ar fi drept de a fi acuzat, după voi. Dar pe unii ca aceştia şi Dumnezeu îi
pedepseşte mai mult ca pe ucigaşi şi noi cu toţii îi detestăm, cu drept cuvânt căci
dacă a omorî pe alţi este un fapt rău, cu atât mai mult încă a se omorî pe sine.
Dacă, deci, viaţa prezentă este vicleană, ar trebui să încununăm pe cel ce ne
omoară, fiindcă ne scapă de viclenie. Afară de acestea, chiar din cele ce zic ei, se
prind în vorbe. Aşa bunăoară zic, că soarele este Dumnezeu, iar după soare şi pe
lună o numesc Dumnezeu, inchinându-li-se ca unor cauze a multor bunătăţi; însă
acestea le zic bătându-se în capete. Şi în adevăr, dacă trebuinţa acestora cum şi a
tuturor stelelor spre nimic alt nu contribuie, decât numai spre păstrarea vieţii
prezente, pe care eî o numesc vicleană, hrănind corpurile şi luminându-le şi
producând fructe, cum atunci aceşti zei, după părerea voastră, întrebuinţează atâta
osteneală în compunerea şi susţinerea unei vieţi viclene? Însă nici stelele nu sunt
Dumnezei, Doamne păzeşte, ci lucruri făcute de Dumnezeu spre trebuinţa noastră
şi nici lumea nu este vicleană.
Dacă tu însă îmi spui poate de ucigaşi, de desfrânaţi şi de profanatorii mormintelor,
apoi toate acestea nu are a face nimic cu viaţa prezentă, căci aceste păcate nu sunt
rezultatul vieţii corporale, ci rezultatul intenţiilor corupte. Pentru că dacă acestea ar
fi rezultate ale vieţii prezente, nimeni nu ar putea fi liber şi curat, pe motivul că ea
(viaţa) le elironomiseşte în totul.
Acum priveşte la acele însuşiri ale vieţii corporale, de care nimeni nu se poate
dispensa. Şi care sunt acestea ? A mânca, a bea, a dormi, a creşte, a simţi
foamea, setea, a se naşte, a înceta din viaţă şi în fine toate de acest fel. De
acestea nimeni nu scapă, nici păcătosul, nici dreptul, nici împăratul, nici prostul,
ci toţi suntem supuşi acelei necesităţi a naturii. Tot aşa şi a face rele, dacă ar fi
aceasta moştenit de viaţa de la natură, nimeni desigur nu le-ar putea evita, după
cum nu se pot evita nici acelea. Să nu-mi spui însă, că sunt rari cei ce fac fapte
bune, pentru că de necesităţile corporale nu vei găsi niciodată vreunul scăpat.
Astfel că întrucât se va găsi măcar unul făcând faptă bună, întru nimic nu se va
vătăma chestiunea.

22. Ce spui, nenorocitule şi nemernicule? Este vicleană viaţa prezentă, în care am
cunoscut pe Dumnezeu, în care filozofăm asupra vieţii viitoare, în care am devenit
din oameni îngeri şi dănţuim cu puterile cele de sus? Care altă dovadă vom mai
căuta, spre a ne încredinţa despre părerea voastră cea vicleană şi coruptă? Pentru
ce Pavel a numit corupt secolul prezent? A uzat şi el de obiceiul comun; căci şi
noi obişnuim a zice: astăzi am avut o zi rea, criticând prin aceasta nu timpul, ci
fapta şi împrejurarea. Tot asemenea şi Pavel, criticând intenţiile cele viclene, se
conformă obiceiului; arată totodată însă, că Hristos ne-a mântuit de păcatele
cele dinainte şi ne-a asigurat de viitor. Căci când el zice: „cel ce s-a dat pe sine
pentru păcatele noastre" aceia a arătat; iar când adaugă: „pentru ca să ne
scoată dintr-acest secol viclean", învederează siguranţa pentru viitor. Pe când
legea a fost neputinciosă chiar către una din acestea, harul a fost puternic către
amândouă.
„După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl nostru".
Fiindcă dânşii (galatenii) credeau că nu ascultă de Dumnezeu, dătătorul legii, dacă
părăsind Vechiul Testament vor intra în Noul Testament şi pentru aceasta se
temeau, vine Pavel şi le îndreptează această bănuială a lor, zicând că aceasta e şi
părerea Tatălui. Şi nici că zice simplu „Tatălui" ci „Tatălui nostru", ceia ce pune
încontinuu, ruşinându-i pe dânşii şi arătându-le că Hristos e acel ce pe Tatăl Său l-a
făcut Tată şi al nostru.
„Căruia se cuvine slava în veci. Amin" (vers. 5).
Şi aceasta e ceva nou în scrierile lui Pavel , căci vorba «amin» nu o găsim nici într-
o epistolă pe la început, ci după multe altele.Aici însă, arătând că cele vorbite erau
suficiente în acuzarea galatenilor şi că cuvântul era desăvârşit, pune pe „amin“
chiar în exord, de vreme ce crimele vădite nici că au nevoie de multă osteneală.
Amintind de Cruce, de Înviere, de răscumpărarea de păcate, de siguranţa de viitor,
de părerea Tatălui, de voinţa Fiului, de har, de pace, de tot darul lui, sfârşeşte
cuvântul cu doxologie. Şi nu numai din această cauză a făcut aceasta, ci şi spre a se
minuna de mărimea harulul celui revărsat în cel mal înalt grad şi spre a înţelege
cine erau eî şi ce a făcut Dumnezeu pentru dânşii, fără veste şi în clipeala ochiului,
ceea ce de altfel neputând a reprezenta cu cuvântul a şi terminat în doxologie,
înălţând lui Dumnezeu nu valoarea ei, ci lauda cuvenită lui pentru lumea întreagă.
Pentru aceia deci imediat după aceasta şi întrebuinţează cuvinte foarte aspre,
întocmai ca şi cum ar fi fost înflăcărat grozav de ideea binefacerilor lui Dumnezeu.

23. Zicând „Căruia este slavă în veci. Amin” începe cu cele mai aspre mustrări,
scriindu-le: „ Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe
voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie," (vers. 6).
Aşadar, fiindcă prin păzirea legii credeau că vor putea mulţumi pe Tatăl, întocmai
cum credeau şi iudeii când persecutau pe Hristos, tocmai acest fapt îl arată mai
întâi, că adică nu numai pe Hristos ci şi pe Tatăl îl întărâtau ei făcând aceasta. Nu
vă abateţi numai de la Hristos, zice, ci şi de la Tatăl, când faceţi aşa. Căci după
cum Vechiul Testament nu este lucrare numai a Tatălui, ci şi a Fiului, astfel şi
harul nu este numai al Fiului, ci şi al Tatălui şi deci toate sunt comune „Toate ale
Tatălui Meu, ale Mele sunt“. (Ioan 30.15). Deci când zice, că se abat şi de la
Tatăl pune aici două crime deodată, adică, abaterea - cea mai grabnică abatere. Şi
cu toate acestea tocmai contrariul era demn de acuzare, adică dacă după un timp
mai îndelungat s-ar fi abătut. Cel ce cade de la întâiul atac, dă probă de cea mai
mare slăbiciune.
Pentru aceia îi şi acuză zicând: dar ce, nici nu au nevoie de timp înşelătorii voştri,
ci de la întâiul atac, sunt în stare de a vă nimici? Şi care scuză o veţi putea avea,
căci dacă în afaceri amicale astfel de fapte sunt o crimă şi demn de condamnat este
cel ce părăseşte pe unul dintre prietenii săi cei mai principali şi mai folositori,
înţelegi de câtă pedeapsă nu poate fi vinovat cel ce se depărtează de Dumnezeu,
care îl cheamă la dânsul.
Când deci Apostolul zice: „mă mir“, nu o spune aceasta numai ca să-i ruşineze, că
după atâta dar, după iertarea păcatelor şi după acea filantropie hiperbolică au
dezertat spre jugul sclaviei, ci în acelaşi timp arată şi ce fel de idee avea despre
dânşii - mare şi bine formată; căci dacă i-ar fi crezut pe dânşii atât de simpli şi
lesne de amăgit, nici că s-ar fi mai mirat de faptul întâmplat. Dar fiindcă v-am
crezut dintre cei curaţi, zice el şi dintre cei câştigaţi cu multă trudă, de aceia mă
mir; ceia ce de astfel era de ajuns de a-i recâştiga şi a-i readuce la starea dinainte.
Aceasta o învederează şi pe la mijlocul epistolei, când zice: „Atâta aţi suferit în
zadar, dacă cu adevărat în zadar" (Cap. 3, 4).
„Vă abateţi “. Nu a zis „v-aţi abătut", ci „vă abateţi", adică: nu cred încă şi nici că
consider amăgirea voastră ca completă şi sunt convins că ceia ce aţi pierdut, se
poate iarăşi recâştiga. Aceasta o şi zice el mai departe cu mai multă claritate: „Eu
am încredere în voi că nimic alta nu veţi cugeta “ (Cap. 5, 10).

24. „Cel ce v-a chemat pe voi prin harul lu Hristos". Chemarea este a Tatălui, însă
motivul chemării este Fiul; el este cel ce ne-a împăcat şi ne-a dat darul, căci nu
ne-am salvat din faptele legii.
“Toate ale Mele, ale Tale sunt, zice şi ale Tale ale Mele“ (Ioan 17, 10). Aşadar şi
acestea sunt ale Tatălui şi acelea sunt ale Fiului, comune adică la amândoi. Nu
zice: „vă abateţi de la Evanghelie" ci „de la Dumnezeu, cel ce v-a chemat pe voi",
adică pune aici tocmai aceia ce este mai înfricoşat şi mai suficient de a-i speria.
Căci cei ce voiaţi a-i amăgi pe dânşii, nu o făceaţi fără de veste şi imediat, ci
abătându-i de la fapte cu încetul, fără a se încerca pentru moment a-i abate şi de la
persoane. De altfel aşa e amăgirea diavolului, ca să nu-şi întindă cursele goale; căci
de ar fi zis: «depărtaţi-vă de Hristos,» desigur că s-ar fi păzit de ei ca de nişte
înşelători şi vătămători; acum însă, lăsându-i în credinţa lor, cu viclenie atacă
numele Evangheliei, surpând astfel în libertate, prin cele arătate, întreaga clădire şi
ascunzând ca după nişte cortine, prin numele acestea, pe dărâmătorii de ziduri.
Deci, fiindcă înşelăciunea lor ei o numeau Evanghelie, cu drept cuvânt apostolul se
luptă contra acestui nume, zicând: „La altă Evanghelie, care nu este alta“
(vers. 7) şi bine zice, pentru că nici nu este alta.
Dar după cum pătimesc cei bolnavi, care se vatămă prin mâncări vârtoase şi tari,
aceasta a păţit-o şi Marcion în cazul de faţă. Agăţându-se de vorbele Apostolului,
zice: iată că şi Apostolul a zis că nu este altă Evanghelie şi astfel discipolii lui nici
că primesc pe toţi evanglieliştii, ci numai pe unul, pe care-1 fortecă după cum
voiesc.
Dar ce înseamnă când el zice: „După evanghelia mea şi predica lui Iisus
Hristos?" (Rom. 16,25). Cu adevărat că sunt de zis cele ce spun ei; însă oricât de
ridicole sunt teoriile lor, totuşi este necesar de a le cenzura pentru cei ce se
amăgesc uşor. Ce zicem însă noi? că chiar mii de persoane de ar scrie evanghelii,
însă şcriu aceleaşi fapte, toate la un loc compun o singură evanghelie şi nimic din
mulţimea celor scrise nu ar putea vătăma pe una din ele; precum iarăşi, dacă chiar
unul singur ar fi scriitorul şi totuşi ar spune lucruri contrare, cele scrise nu pot fi un
tot complet. Când noi zicem una evanghelie sau mai multe, aceasta nu stă în
numărul scriitorilor, ci se judecă identitatea sau deosebirea celor zise. De unde
urmează cu certitudine, că şi cele patru evanghelii sunt o singură evanghelie. Când
câte şi patru spun aceleaşi fapte, nu poate fi deosebire între ele din cauza deosebirii
dintre persoane, ci este una şi aceiaşi, pentru concordanţa celor spuse prin ele.

25. Nici Pavel nu zice acum cu privire la numărul lor, ci asupra deosebirii celor
vorbite. Dacă, însă, alta este evanghelia lui Matei şi alta a luî Luca, în ce priveşte
puterea celor scrise şi exactitatea dogmelor, apoi atunci bine fac că se agaţă de
vorba lui Pavel; dar dacă sunt una şi aceiaşi, contenească vorbind prostii şi
prefăcându-se a nu şti aceasta, ce de altfel poate fi priceput şi de copiii cei mici.
„Sunt unii care vă tulbură şi voiesc să strice evanghelia lui Hristos"
adică, pe cât timp veţi fi sănătoşi la minte, pe cât timp veţi vedea lucrurile drept şi
nu încrucişat, închipuindu-vă lucruri ce nu există - nu veţi cunoaşte altă
Evanghelie. Căci după cum un ochi tulburat vede altceva în locul realităţii, tot
astfel şi o minte tulburată în dezordinea raţionamentelor viclene, pătimesce acelaşi
lucru, aceea întocmai ca şi nebunii, care îşi închipuiesc cu totul altceva decât
realitatea. Însă această nebunie e cu mult mai grozavă, căci lucrează vătămare nu în
cele corporale ci în cele spirituale, nu în lumina omului trupesc aduce vătămare, ci
în a celor sufleteşti.
“Şi voiesc să strice evanghelia lui Hristos." Deşi el nu introdusese decât o
singură poruncă sau cel mult două, din lege, adică circumcizia şi ţinerea
Sâmbetelor şi a lunilor noi, totuşi Apostolul îl mustră, probând că dacă se falsifică
ceva cât de mic, se vatămă chiar întregul, căci prin aceasta se strică Evanghelia,
întocmai ca şi cu monedele împărătesei: când cineva taie sau distruge ceva cât de
mic din caracteristica lor, atunci întregile monede sunt considerate de false, tot
asemenea şi acel ce strică chiar cea mai mică parte din credinţa sănătoasă, singur se
vatămă şi chiar din început merge spre mai rău.
Unde sunt acum ceî ce ne judecă pe noi, cum că o ceartă zădarnică ne povăţuieşte
de a ne dezbina de ei? Unde sunt acei ce zic, că nu este aici o deosebire între noi şi
aceia şi că deosebirea nu provine decât din iubirea de întâietate? Audă ce zice
Pavel: că cei ce introduc inovaţiuni cât de mici, strică Evanghelia. Aceştia însă nu
introduc ceva mic, când zic că Fiul lui Dumnezeu este creatură.
Nu ai auzit că şi în Vechiul Testament se scrie, că cel ce adună lemne în ziua
Sâmbetei este pedepsit, deşi nu se calcă decât una din porunci şi încă nu din cele
mari? Nu ai auzit cum Oza, pe când sprijinea chivotul legii, ce urma a cădea, a
murit imediat, pentru că s-a atins de el, fapt ce nu aparţinea serviciului lui? Apoi
dacă călcarea Sâmbetei şi atingerea de chivotul ce cădea la pământ a adus pe
Dumnezeu într-atâta indignare, că nici măcar de cea mai mică iertare nu a
învrednicit pe cutezător, oare cel ce vatămă dogmele cele înfricoşate şi nespuse, se
va bucura de iertare sau justificare? Desigur că nu. Şi auza tuturor relelor este chiar

26. aceasta, că noi nu ne indignăm pentru faptele cele mici. De aceia s-au introdus cele
mai mari păcate, pentru că nu se dă cuvenita atenţie spre cercetarea celor mai mici.
Căci întocmai ca şi la corp, când cei ce dispreţuiesc ranele lasă a se naşte friguri,
putrezire şi în fine moarte, tot aşa se întâmplă şi cu spiritele, când trecând cu
vederea cele mici, lasă a se introduce cele mai mari păcate.
 Cutare, zice, greşesc că postesc, deşi nu este vreun lucru mare sau păcat de
a nu posti;
 un altul e sănătos cu credinţa cea dreaptă, însă la un moment, făcând pe
ipocritul, a trădat-o; nici aceasta nu e vreo greşală mare;
 un altul mâniat a ameninţat a se depărta de credinţa cea dreaptă, dar nici
acesta nu este vrednic de pedeapsă, căci, zice, a greşit din supărare şi
mânie.
Mii de păcate de asemenea natură ar găsi cineva pe fiecare şi introduse în biserici.
De aceea ne-am făcut de râs înaintea ginţilor şi a evreilor, făcându-se mii de
schisme în biserică. Dacă cei ce s-au încercat a se depărta de aşezămintele
dumnezeieşti sau a mişca din ele ceva cât de mic, ar fi fost pedepsiţi după dreptate,
nu s-ar fi născut molima de faţă şi nu ar fi căzut asupra bisericilor atâta furtună.
Vezi cum Pavel numeşte circumcizia desfiinţare a Evangheliei.
Acum însă sunt mulţi printre noi care postesc aceiaşi zi cu iudeii şi Sâmbetele le ţin
împreună cu dânşii, iar noi răbdăm cu generozitate sau mal bine zis într-un mod
mişelesc. Şi ce zic de iudei, când multe obiceiuri şi de ale ginţilor se păstrează de
către ai noştri; ghiciri şi preghiciri după zborul păsărilor, simboale şi semnele
zilelor, darurile de la naştere şi acele hârtiuţe pline de toată impietatea, pe care la
naşterea copiilor le compun imediat spre răul capului lor, învăţându-i de la început
de a suprima ostenelele şi durerile spre câştigarea virtuţii şi punându-i astfel sub
tirania rătăcită a norocului.
Dar dacă celor circumcişi Hristos cu nimic nu le va folosi, celor ce-şi atrag atâtea
rele, cu ce-i va folosi spre mântuire credinţa lor? Deşi circumcizia a fost dată de
Dumnezeu, totuşi fiindcă prin Evanghelie a fost desfiinţată ca nedevârşită la timp,
toate mijloacele le întrebuinţa Pavel spre a o dezrădăcina.
Dar apoi Pavel punea atâta interes în desfiinţarea obiceiurilor iudaice, ce se păzea
fără vreun folos şi noî să nu dezrădăcinăm obiceiuri de ale ginţilor? Şi care
justificare o vom avea? De aceia astăzi interesele noastre creştineşti le facem cu
vuiet şi tulburare; învăţăceii noştri plini de trufie au răsturnat ordinea şi toate au
devenit pe dos. Cât de puţin de i-ar admonesta cineva, îi necinstesc pe mai marii

27. lor, fiindcă noi îi educăm rău. Oricât de nesuferiţi ar fi mai marii lor şi chiar de ar
fi încărcaţi de mii de rele, totuşi nici atunci nu-i este permis discipolulul a fi
însubordonat.
Dacă Mântuitorul vorbind de învăţătorii iudeilor zice, că de vreme ce stau pe
scaunul lui Moise, e drept de a fi ascultaţi de învăţacel, deşi aveau fapte viclene, pe
care ordonă de a nu le imita învăţăceii, de ce iertare pot fi vrednici cei ce
necinstesc şi dispreţuiesc pe mai marii bisericii, care vieţuiesc cu blândeţe şi după
harul lui Dumnezeu? Deci dacă nu e permis de a ne judeca unii pe alţii, cu atât mai
mult pe învăţătorii noştri.
„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" (vers 8).
Priveşte înţelepciunea Apostolului. Ca să nu zică cineva, că pentru slavă deşartă îşi
sprijină propriile sale credinţe, se dă anatemei şi pe sine însuşi. Şi fiindcă ei se
refugiau deseori la demnitatea şi autoritatea lui Iacob şi Ioan, de aceia a menţionat
şi pe îngeri. Să nu-mi spui, zice, de Iacob şi de Ioan; chiar unul dintre căpeteniile
îngerilor din cer de ar corupe predica, anatema să fie. El nu zice simplu „din cer",
fiindcă de altfel şi preoţii se numeau îngeri: „Buzele preotului să păzească
cunoştinţa şi gura lui legea să o caute, câci el este îngerul lui Dumnezeu atot-
stâpânitor“ (Malahia 2, 7) şi ca să nu crezi că el vorbeşte acum de aceştia, a
adăugat „din cer“, făcând aluzie la puterile cele de sus. Şi nu zice: dacă vor vesti
ceva contrar sau vor răsturna totul, ci dacă ar evangheliza ceva cât de mic, pe lângă
cele ce am evanghelizat noi, chiar de ar mişca ceva cât de neînsemnat anatema să
fie.
„Cum am zis deja, aşa şi acum iarăşi zic. “ (vers. 9)
Pentru ca să nu crezi că vorbele acestea sunt spuse din mânie sau hiperbolic sau
fără chibzuire, le spune iarăşi de a doua oră. Cel ce vorbeşte ceva de la mânie, iute
şi retractează; dar cel ce de a doua oară spune acelaşi lucru, probează că judecând
serios a spus aşa; că a aprobat mai înainte în mintea sa şi astfel a pronunţat vorba.
Când Avraam a fost rugat de bogatul din Evanghelie ca să trimită pe Lazăr, a
răspuns: „Ai pe Moise şi pe Profeţi; dacă nu ascultă de aceia, nici de morţii
înviaţi nu vor asculta" (Luca 16. 29. 31). Aici Hristos introduce pe Avraam
vorbind, arătându-ne că Sfintele Scripturi trebuie a fi mai demne de credinţă, decât
chiar morţii înviaţi.

28. Dar Pavel ce zice? Şi când eu vorbesc de Pavel, iarăşi de Hristos spun, pentru că
el a fost care i-a mişcat sufletul: „chiar înger din cer pogorându-se" adaugă şi cu
drept cuvânt. Căci îngerii oricât de mari ar fi, nu sunt decât servitori şi supuşi, pe
când toate Sfintele Scripturi au fost trimise nu de servitori, ci de însuşi Stăpânul
atoate. Pentru aceia zice: „Dacă vă va predica cineva, pe lângă ceia ce v-am
predicat". El nu zice: cutare sau cutare, pentru că de ce ar fi trebuit să menţioneze
nume proprii, el care face uz de aşa hiperbolă, că pune la un loc pe toţi şi pe cel de
sus şi pe cel de jos? Prin faptul că dă anatemei pe evanghelişti şi îngeri, el
circumscrie orice demnitate, iar prin faptul că se dă singur anatemei, el circumscrie
orice familiaritate şi legitimitate. Să nu-mi spui, zice, «că vorbesc acestea a-
postolii şi tovarăşii tăi» căci nici pe mine nu mă cruţ predicând astfel de idei.
Toate acestea le face el nu că cum ar denunţa pe Apostoli ca pe uni ce calcă
predica Evangheliei, nu, Doamne păzeşte, căci tot el spune: „Ori eu, ori aceia, aşa
predicăm" (I Corint. 15, 11), ci voind a arăta, că, când e vorba de adevăr, nu
îngăduie a i se spune de demnitatea persoanelor.
„Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau
caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al
lui Hristos.", (vers. 10).
De v-aş amăgi pe voi, zice el, spunându-vă acestea, nu cumva oare aş putea să
mistific pe Dumnezeu, care ştie şi cele ascunse ale cugetului şi în care îmi pun
toată silinţa de a-I plăcea? Ai văzut înţelepciune apostolică, ai văzut înălţime
evanghelică? Acestea le scrie şi Corintenilor zicând: „Nu ca să ne justificăm, ci ca
să vă dăm înlesnire de laudă*' (II Corint. 5 12) şi în alt loc iarăşi: „Mie prea
puţin îmi este a fi judecat de voi sau de judecata omenească” (I Corint. 4, 3).
Fiindcă el ca învăţător se vede forţat a se justifica înaintea discipolilor, o suferă
aceasta, pe de o parte, iar pe de alta se mâhneşte, nu doar din disperare, să nu fie
una ca asta, ci pentru uşurinţa judecăţii celor amăgiţi şi pentru că nu era crezut
de dânşii.
Pentru care şi zice acestea, ca şi cum ar spune: nu cumva oare vorba-mî este către
voi, nu cumva oamenii au a mă judeca? Cuvântul meu este către Dumnezeu şi
pentru responsabilităţile cele de acolo fac totul; nu am ajuns la atâta ticăloşie a
falsifica dogmele, pe când urmează a ne justifica înaintea Stăpânului a toate pentru
toate cele ce predicăm.

29. Astfel că în acelaşi timp justificându-se şi tot în acelaşi timp şi ridicându-se contra
lor, a scris acestea. Nu se cuvine învăţăceilor de a judeca pe dascălii lor; dar fiindcă
s-a răsturnat ordinea lucrurilor, zice şi staţi ca judecători ai meî, aflaţi că multă
vorbă către voi în justificarea mea nu voi face; totul noi facem pentru Dumnezeu şi
Lui ne vom justifica asupra acestor dogme. Cel ce voieşte a câştiga favorea
oamenilor, face multe fapte bănuite şi perverse, face uz de înşelăciune şi
minciună ca să câştige favoarea şi să-şi atragă buna voinţă a auditorilor; pe
când cel ce caută favoarea lui Dumnezeu şi se sileşte a-I plăcea, are nevoie de o
judecată simplă şi curată, pentru că Dumnezeu nu poate fi înşelat.
De unde deci reiese în mod cert, că şi noi, zice, nu din cauză că iubim întâietatea,
vă scriem acestea, cu dorinţa de a avea slavă din partea voastră sau de a avea
discipoli, căci nu ne-am ocupat de a plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dacă aş fi
voit a plăcea oamenilor, aş fi fost încă printre iudei, aş fi persecutat încă biserica
lui Dumnezeu. Cel ce dispreţuieşte naţiunea întreagă, pe familiari, amici şi rude şi
se lipseşte de atâta slavă, schimbându-le toate pentru persecuţie, duşmănii,
războaie şi atacuri zilnice, este învederat că şi acestea pe care le zice acum, nu le
zice cu dorinţa de a avea slava oamenilor. Aceasta o a spus el, fiindcă urma a
povesti viaţa lui de mai înainte, cum şi transformarea fără de veste şi a arăta cu
probe evidente că cu adevărat el s-a schimbat, pentru ca să nu creadă, că face
aceasta justificându-se lor. De aceia a şi zis mai înainte: „Oare acum caut favoarea
oamenîlor?" Cunoştea el foarte bine când poate fi timpul oportun pentru corectarea
discipolilor şi prin urmare ştia când trebuie a vorbi ceva înalt şi mare. Deşi ar fi
putut ca să aducă din altă parte dovezi spre a proba, că el predică cu dreptate,
dovezi din semne, zic din minuni, din pericolele prin care trecea, din închisori, din
atacurile zilnice, din foame, din sete, din golătate şi din altele de acestea, dar
fiindcă cuvântul lui nu era acum către apostolii cei mincinoşi, ci către adevăraţii
Apostoli, care erau compărtaşi la toate acelea, voiesc să zic la primejdii, de aceia
din altă parte începe vorba.
Când se adresează apostolilor celor mincinoşi, el pune pe faţă comparaţia, aduce la
mijloc răbdarea lui în primejdii şi în fine zice: „Servitor al lui Hristos sunt (ca un
nebun vorbesc) mai mult eu; în osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, în
închisori mai mult, în morţi de multe ori” (II Corint. 11,28) acum însă el vorbeşte
de traiul lui de mai înainte şi zice:
“Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine
nu este după om; Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-
am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos." (Vers. 11, 12).

30. Priveşte cum aceasta o susţine cu toată puterea, că adică a fost discipol al lui
Hristos, neintervenind vreun om, ci El prin Sine însuşi învrednicindu-L a-I
descoperi întreaga cunoştinţă. Şi care dovadă a-i putea da necredincioşilor, că
Dumnezeu ţi-a descoperit prin sine Însuşi şi nu prin intermediul cuiva, acele
mistere negrăite? Viaţa mea de mai înainte, zice căci nu m-aş fi schimbat fără
veste, dacă nu ar fi fost Dumnezeu care să-mi descopere.
Cel ce se învaţă de oameni, când sunt violenţi şi înfocaţi în chestiunile contrare, au
nevoie de timp şi de multă artă, spre a se convinge; dar acesta schimbat fără de
veste şi tocmai pe când furia lui atinsese punctul culminant, învederat că s-a
învrednicit unei vedenii şi învăţături dumnezeieşti, pentru ca astfel fără de veste să
se întoarcă la mintea sănătoasă. Pentru aceia se vede forţat de a povesti despre
viaţa sa de mai înainte, iar de mărturi invocă faptele petrecute.
«Cum că m-a învrednicit Unul născut, Fiul lui Dumnezeu a mă chema prin sine
însuşi din cer, voi nu ştiţi şi cum să ştiţi, dacă n-aţi fost faţă, dar cum că am fost un
persecutor aprig, aceasta o ştiţi? Vestea despre asprimea mea s-a propagat până la
voi deşi distanţa dintre Palestina şi Galatia este mare; aşa că desigur nu s-ar fi
împrăştiat într-atâta vestea, dacă nu era din parte-mi un exces de nesuferit la toţi».
De aceia şi zice:
“Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că
prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam."
(Vers 13).
Vedeţi cum vorbeşte de fiecare fapt şi-l pune încă cu intensitate şi nu se
ruşinează? Nu persecuta biserica aşa cum s-ar întâmpla, ci în cel mai înalt grad
„peste măsură” şi nu numai persecuta, ci o şi pustia, adică se încerca să o ştear-
gă de pe faţa pământului, să o nimicească, să o dărâme, să facă a dispărea, căci
aceasta e treaba pustiitorului.
“Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de
vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele
părinteşti.”(Vers. 14).
Şi pentru ca să nu crezi că faptul provenea din firea lui cea aprinsă, arată că totul
făcea mişcat de zel, deşi nu după o exactă cunoştinţă şi nu persecuta spre aş
razbună vreo duşmănie oarecare sau pentru slavă deşartă, ci „ fiind mult râvnitor al
datinilor mele părinteşti. “.

31. Ceia ce el spune, aşa şi este; «căci dacă cele ce făceam contra bisericii, zice, nu le
făceam pentru om, ci pentru zel dumnezeiesc, greşit desigur, însă zel înfocat, cum
deci acum, alergând pentru biserică şi cunoscând cu exactitate adevărul, aş face
aceasta pentru slavă deşartă? Dacă chiar pe când greşeam şi totuşi nu mă stăpânea
o astfel de patimă, ci numai zelul dumnezeiesc mă aducea la aceasta, cu atât mai
mult acum, când am cunoscut adevărul, ar fi drept de a fi scutit de orice bănuială
de felul acesta. Odată cu trecerea mea în credinţă şi dogmele bisericii, am depărtat
orice prejudiciu iudaic, arătând un mai mare zel de astă dată. Ceia ce probează că
cu adevărat eu am trecut la credinţa creştină, fiind stăpânit de zel dumnezeiesc».
Pentru că dacă n-ar fi fost aceasta, ce altă ar fi putut, spune-mi, ca să contribue la o
astfel de transformare şi să-l decidă de a schimba cinstea cu insultă, liniştea cu
primejdiile şi odihna cu zbuciumarea? Nimic absolut, decât numai amorul
înflăcărat pentru adevăr.
„Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei
mele şi m-a chemat prin harul Său, Să descopere pe Fiul Său întru
mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit
sfat de la trup şi de la sânge," (Vers 15, 16).
Priveşte ce voieşte el a arăta aici: adică că şi timpul în care el a părăsit credinţa
iudaică a fost hotărât de Dumnezeu şi că după o oarecare iconomie dumnezeiască
el a făcut aceasta. Căci dacă încă din pântecele maicei sale a fost ales a fi Apostol
şi a fi chemat la acest serviciu şi dacă a fost chemat atunci, iar el a ascultat
imediat, e cert că Dumnezeu, pentru o cauză oarecare neştiută şi necuprinsă de
mintea omenească, a amânat până atunci chemarea. Şi care ar putea fi oare
acea cauză? Poate că aşteptaţi cu nerăbdare de a auzi începutul istoriei şi de ce nu
a fost chemat odată cu ceî doisprezece; decât ca să nu mă depărtez de ceea ce e mai
urgent, lungind prea mult vorba, rog dragostea voastră de a nu aştepta ca să aflaţi
totul de la mine, ci a cerceta şi prin voi înşivă şi pe Dumnezeu al ruga ca să vă
descopere.
Şi nouă ne-a zis cineva, pe când vorbeam către voi despre transformarea lui, că din
ce cauză oare din Saul, cum se chema, l-a numit Pavel? Dar dacă poate a-ţi uitat,
apoi citind în acea carte veţi şti toate.
De acum noi vom continua în şirul cuvântului şi avem de gând să arătăm, cum
iarăşi nimic omenesc nu a fost din cele petrecute cu dânsul, ci toate au fost de la
Dumnezeu, care cu multă pronie a iconomisit toate cele atingătoare de dânsul. „Şi

32. m-a chemat prin harul Său". Dumnezeu, însă, zice că pentru virtutea lui l-a chemat:
„Vas al alegerii îmi este mie" (Fapt.9 15.), iar către Anania zicea: „Ca să poarte
numele Meu înaintea ginţilor şi a împăraţilor .“ adică, că este destoinic de a servi
şi a face lucruri mari.
Aceasta se pune ca cauză a chemării lui. El, însă peste tot locul zice, că totul
datoreşte haruluî şi filantropiei Lui celei negrăite, cum bunăoară în următorul loc
unde zice: „Dar am fost miluit,"nu că doar am fost destoinic sau apt, ci „ca să
arate în mine toată îndelunga răbdare, ca exemplu celor ce vor crede într-însul,
spre viaţa veşnică" (I Timotei 1, 16). Ai văzut umilinţă hiperbolică? Pentru aceia,
zice, eu am fost miluit, pentru ca nimeni să nu se deznădăjduiască, căci eu cel mai
rău dintre toţi oamenii şi încă m-am învrednicit de filantropia lui. Aceasta o şi
declară când zice: „ca în mine să arate toată îndelunga răbdare ca exemplu celor
ce vor crede într-însul."
„Ca să descopere pe Fiul Său în mine." Undeva, însă, Hristos zice:
„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, fără numai Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl
fără numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-I descopere" (Luca 10, 22). Ai văzut că
şi Tatăl descoperă pe Fiul şi Fiul descoperă pe Tatăl ? Tot astfel şi cu slava: şi Fiul
slăveşte pe Tatăl şi Tatăl slăveşte pe Fiul: „Slăveşte-mă pe Mine, precum şi eu Te-
am slăvit pe Tine" (Ioan 17, 1. 4.).
„Ca să descopere pe Fiul Său în mine." Dar de ce oare nu a zis: să
descopere pe Fiul Său mie, ci „în mine“? Pentru ca să arate, că nu numai prin
cuvinte a auzit cele ale credinţei, ci că s-a şi umplut de Duhul Sfânt; descoperirea i-
a luminat spiritul, iar pe Hristos îl avea în el vorbind.
„Pentru a-L predica pe El printre ginţi." Nu numai faptul că a crezut, ci şi
acela că a fost desemnat de Apostol al ginţilor, a provenit de la Dumnezeu. Astfel
mi s-a descoperit, zice, pentru ca nu numai să-L văd, ci şi altora să-L arăt. El nu
zice, altora, în mod simplu, ci „ca să-L predic pe el printre ginţi" De aici deja el
începe exordul apologiei lui, în faţa discipolilor. Nu era necesar de a predica şi
iudeilor şi ginţilor în acelaşi fel.
„Nu m-am lipit de carne şi sânge." Aici face aluzie la Apostoli, numindu-i
după natura lucrurilor. Dar dacă poate se zice şi despre toţi oamenii, nici noi nu
contrariem.

33. „Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine.“
(Vers. 17).
Aceste cuvinte dacă le-ar examina cineva, aşa la suprafaţă, s-ar părea că sunt pline
de o mare emfază şi depărtate cu totul de înţelepciunea apostolică. A vota cineva
pentru sine însuşi şi a nu lua nici un companion la părerea lui, pare a fi lipsă de
minte. „Am văzut zice om ce se crede pe sine de înţelept, însă mai multă speranţă
are decât el cel nebun,“ (Proverbe 26, 12) şi altundeva: „Vai de cei înţelepţi în
ochii lor şi învăţaţi în părerea lor.“ (Isaia 5, 21) şi iarăşi: „Nu vă faceţi înţelepţi
înaintea voastră.“ Deci nu cineva, care a auzit atâtea de la alţii şi pe care însuşi le-
a recomandat altora, ar fi putut să cadă în asemenea greşeală; aceasta nu numai
Pavel, dar nici cel mai de pe urmă om nu ar fi putut-o face.
Dar, după cum am spus, această zicere luată şi examinată aşa pe deasupra, ar putea
cineva dintre auditori să se revolteze, cu drept cuvânt; dacă însă vom adăuga şi
cauza pentru care el a pronunţat-o, desigur că toţi vor aplauda şi admira pe
Apostol. Aceasta o vom face deci acum. Nu trebuie a examina cuvintele numai la
suprafaţă, fiindcă atunci vor rezulta multe inconveniente; dar nici de a le tortura nu
e bine, ci lucrul cel mai prudent este de a fi cu atenţie la cugetul scriitorului. Chiar
în conversaţiile noastre dacă nu vom avea în vedere această normă şi de nu vom
examina intenţia vorbitorului, vom suferi multe nemulţumiri şi toate se vor
răsturna. Şi de ce să vorbim de cuvinte, când chiar în fapte dacă nu păzeşte cineva
această regulă, toate se vor întoarce pe dos ? Aşa bunăoară doctorul taie şi desparte
unul din oase, dar aceasta o fac de multe ori şi tâlharii. Apoi câtă prostie nu ar fi,
dacă nu am putea distinge tălharul de doctor? Şi iarăşi: ucigaşii şi martorii
pătimesc aceleaşi dureri, fiind schingiuiţi în timpul cât se cercetează crima; dar este
mare distanţa între unii şi alţii.
Dacă, deci, nu vom păzi această regulă, nu vom putea pricepe asemenea lucruri şi
vom considera pe Ilie, pe Samuil şi Fenees de ucigaşi, iar pe Avraam de omorâtor
de copil, dacă zic, vom examina lucrurile la suprafaţă şi nu vom avea în vedere şi
scopul făptuitorilor.
Aşadar să examinăm şi intenţia lui Pavel, cu care a scris acestea; să vedem deci
scopul lui şi care era în general intenţia lui faţă de Apostoli şi atunci vom
pricepe cu ce anume plan le vorbea el acestea? Nu a zis el aceste vorbe spre a
dispreţui pe Apostoli sau spre a se înălţa pe dânsul. Nici acum nu a avut asemenea
gând şi nici mai înainte. Şi cum o putea face aceasta, când şi pe dânsul s-a dat
anatemei? Nu, el peste tot locul în Evanghelie păzeşte statornicia. Fiindcă cei ce

34. pustiau biserica ziceau, că trebuie a urma Apostolilor care nu împiedica acestea, iar
nu lui Pavel, care împiedică, din care cauză se şi introducea câte puţin rătăcirea
iudaică, se vede nevoit a rezista cu bărbăţie contra lor, nu doar că voia a vorbi ceva
de rău contra Apostolilor, ci a înăduşi absurditatea celor ce cu nedreptate se înălţau
pe ei singuri. De aceia zice „Nu m-am lipit de carne şi sânge". Era, cu adevărat, cea
mai de pe urmă absurditate de a pune sub dependenţa oamenilor pe cel învăţat de
însuşi Dumnezeu. Cel ce învaţă de la oameni, cu drept cuvânt îşi ia de tovarăşi tot
oamenii, dar acel ce s-a învrednicit de acea voce fericită şi a fost învăţat toate de
către Cel ce are tezaurul înţelepciune, pentru ce s-ar fi pus sub dependenţa
oamenilor ? Unul ca acesta e demn ca el să înveţe pe oameni, iar nu el să înveţe de
la oameni. Deci nu a zis el acestea din uşurinţă, ci ca să arate demnitatea predicii
lui.
„Nici nu m-am suit zice, la Ierusalim către Apostolii cei mai înainte
de mine“. O zice aceasta fiindcă, spuneau duşmanii lui, că Apostolii au fost
chemaţi mai înainte decât dânsul la apostolat: dar dacă trebuia a comunica cu
dânşii, negreşit că cel ce i-a descoperit lui predica i-ar fi ordonat a face şi aceasta.
Dar ce? Nu s-a suit el oare la Ierusalim? Ba da, s-a suit şi încă nu în zadar, ci şi
folosindu-se cu ceva de la dânşii. Când anume? Atunci când în oraşul Antiohia,
care mai înainte arătase mult zel, s-a fost făcut o întrunire de credincioşi tocmai
asupra cazului de faţă şi se disputau dacă trebuie a fi circumcizi credincioşii dintre
ginţi sau ca să nu fie siliţi de a se circumcide; atunci s-a suit Pavel împreună cu
Sila.
Dar acum cum zice el „nu m-am suit, nici nu m-am lipit“ ? Mai întâi pentru aceia
că el nu s-a suit din propria sa voinţă, ci a fost trimis de alţii şi al doilea că nu s-a
dus ca să înveţe ceva de la dânşii, ci ca să-i convingă. El a avut de la început
această părere, pe care şi Apostolii o au aprobat după aceasta: aceea adică că nu
trebuie a se circumcide. Dar fiindcă antiohienilor nu li se părea a fi demn de credul,
şi dau atenţie mai mult celor din Ierusalim, s-a suit, nu că doar avea nevoie de a
cunoaşte ceva mai mult, ci ca să convingă pe cei ce contraziceau şi ziceau că şi cei
din Ierusalim sunt de aceiaşi părere. Astfel deci, din început el toate le cunoştea şi
nu avea nevoie de dascăl şi ceia ce după multă disputare trebuiau aprobau
Apostolii, el mai înainte încă de acea dispută le avea deja în el nestrămutat.
Chiar şi Luca exprimând această părere zice, că timp îndelungat a vorbit cu dânşii
(antiohienii) mai înainte de a se duce la Ierusalim. Dar fiindcă şi părerea fraţilor era
de a afla şi pe acelor din Ierusalim, s-a suit pentru dânşii, iar nu pentru vreun in-
teres al lui. Deci dacă acum el zice: „nu m-am suit" este ca cum ar fi zis, că nu s-a

35. suit la începutul predicii lui şi nici când s-a suit n-a făcut-o aceasta spre a învăţa
ceva de la Apostoli. Ambele acestea le şi înseamnă el când zice: “nu m-am lipit
îndată de carne şi sânge" şi vezi că nu zice simplu „nu m-am lipit" ci zice „îndată"
Dar dacă după aceasta s-a suit, nu a făcut-o spre a lua ceva de acolo.
„Ci m-am dus în Arabia".
Priveşte suflet înfierbântat! El voia să cucerească de la început tocmai acele locuri
necultivate până atunci şi în starea cea mai sălbatică. Dacă ar fi aşteptat pe lângă
Apostoli de la care nu avea nimic de aflat, predica s-ar fi împiedicat şi atunci ar fi
trebuit ca Apostolii să împrăştie cuvântul credinţei peste tot locul. De aceia
fericitul acesta, fiind cu sufletul înfierbântat, imediat s-a apucat de învăţătura
barbarilor şi a sălbaticilor, alegându-şi singur o viaţă agitată şi plină de dureri.
Şi priveşte încă şi umilinţa lui, căci după ce zice: „M-am dus în Arabia”
adaugă imediat: „Şi iarăşi m-am întors în Damasc." El nu spune de faptele
lui de acolo, nici pe cine şi câţi a catehizat, deşi se ştie că îndată ce s-a botezat a
arătat atâta zel, că într-atâta a confundat pe iudei şi i-a adus la aşa iritare, încât şi
iudeii şi elinii îi întinsese curse spre a-1 omorî, ceia ce nu s-ar fi petrecut dacă el nu
ar fi sporit numărul credincioşilor. Fiindcă contrarii lui erau biruiţi cu învăţătura,
de aceia alergau la omor şi tocmai faptul acesta era un semn clar de biruinţa lui
Pavel.
Însă Hristos nu l-a lăsat să moară, ci l-a păstrat în interesul cel mare al predicii. Şi
cu toate acestea el nimic nu spune de asemenea fapte, aşa că ceia ce spune, nu le
vorbeşte din ambiţie, nici spre a fi crezut ca cel mai mare dintre Apostoli şi nici ca
cum ar fi fost mâhnit pentru că îl despreţuiau, ci numai că se temea ca nu cumva să
provină de aici vreo vătămare predicii. Se numea deseori pe sine lepădătură şi cel
întâi dintre păcătoşi, cel de pe urmă dintre Apostoli şi nevrednic de asemenea
numire şi acestea toate cine le zicea? El care a muncit mai mult decât toţi, ceia
ce denotă marea luî umilinţă. Cel ce nu cunoaşte nici un bun în sine, însă
vorbeşte cu umilinţă despre sine, se poate numi înţelept, nici într-un caz însă
umilit; pe când cel ce vorbeşte astfel, după atâtea cununi, acela este cu adevărat
care ştie a se modera.
„Şi iarăşi m-am întors, zice, în Damasc" deşi câte nu erau acolo plănuite
asupra lui? Câci despre acest oraş zice el, că guvernatorul regelui Areta îl pândea
voind a prinde pe acest fericit Apostol, ceia ce era cea mai mare probă de goana
întreprinsă contra iudeilor. Dar nimic de acestea nu spune aici şi nici acolo nu ar fi

36. fost menţionate, dacă nu ar fi văzut timpul oportun de a fi trecute în interesul
istoriei, ci ar fi tăcut, ca şi aici, unde zice simplu, că s-a dus şi s-a întors, fără a
menţiona de cele petrecute acolo.
„Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am
rămas la el cincisprezece zile.“ (Vers. 18).
Ce ar fi putut a fi mai umilit decât acest suflet nobil? Când după atâtea succese,
fără să aibă nevoie de Petru sau să aibă nevoie al asculta asupra predicii, căci era în
aceiaşi condiţie ca şi dânsul... dar nimic mai mult nu voind a mai zice - şi cu toate
acestea se suie la el, ca către cel mai mare şi mai bătrân? Vezi cum dă el respectul
cuvenit şi nu numai că nu se credea de cel mai mare, ci nici chiar ca egal al lor?
Aceasta se învederează din călătoria de faţă. Întocmai după cum mulţi dintre fraţii
noştri se duc spre a vedea pe bărbaţii sfinţi, cu astfel de sentiment s-a dus şi Pavel
la Petru şi încă poate cu mai multă umilinţă. Unii călătoresc spre a se folosi, pe
când fericitul Pavel neavând necesar de a învăţa ceva de la el sau a primi vreo
îndreptare în predică, s-a dus numai cu scopul de a-1 vedea şi a-1 onora cu
prezenţa.
„Ca să cercetez pe Petru”. El nu zice, să văd pe Petru, ci „să-l cercetez după cum
fac, cei ce se duc prin oraşe mari şi frumoase, spre a cerceta de vreun prieten sau
cunoscut. Astfel se credea el demn de multă cinste, numai chiar de ar vedea pe
Petru.
Aceasta se învederează şi din Faptele Apostolilor, unde se spune, că după ce a
venit la Ierusalim, deja întorcând la credinţă pe mulţi dintre ginţi şi făcând atâtea,
pe care nici unul din ceilalţi nu a făcut, în Panfilia, Licaonia şi în naţiunea cilienilor
unde a corectat pe toţi din acea parte şi i-a întors la Hristos, - mai întâi a intrat la
Iacob cu multă umilinţă, ca către un mai mare şi mai de respectat. Apoi fiind sfătuit
ascultă, deşi era contra celor din cazul de faţă.
„Vezi, frate, îi zice Iacob, câte miriade de iudei sunt, care au crezut?... deci
curăţeşte-te şi cheltuieşte pentru ei, spre a-ţi rade capul etc.“- şi şi-a ras părul
capului şi a săvârşit toate cele prescrise de lege. Unde nu se vătăma Evanghelia,
el era cel mal umilit dintre toţi; unde vedea însă nedreptăţiţi din cauza umilinţei,
el, apoi atunci el nu mai făcea uz de asemenea calitate, căci atunci nu mai
însemna a se umili, ci a vătăma şi corupe pe discipoli.

37. „Şi am rămas pe lângă el cincisprezece zile". A se sui la Ierusalim numai
în scopul de a vedea pe Petru, înseamnă multul respect ce i-1 da, iar a şi sta pe
lângă dânsul timp de atâtea zile, e semn de prietenie şi dragoste mare.
„Pe alt Apostol n-am văzut, fără numai pe Iacob, fratele Domnului".
(Vers. 19).
Priveşte prietenia cea mare, ce o avea către Petru, de vreme ce anume pentru
dânsul s-a dus la Ierusalim şi pe lângă dânsul a stat. Acestea le zic necontenit şi
pretind a le ţinea în minte, pentru ca astfel când veţi auzi că se vorbeşte ceva, ce se
pare a fi contra lui Petru, nimeni să nu bănuiască pe Apostol. Pentru aceasta însuşi
el, corectând pare că mai dinainte nişte asemenea bănuieli, zice cele de mai sus, ca
astfel când se zice, că el s-a împotrivit lui Petru, să nu crezi că vorbele lui sunt
rezultatul vreunei certe sau duşmănii; căci respectă pe bărbat şi-l iubeşte mai mult
ca pe ceilalţi şi pentru nimeni dar nu s-a suit, decât numai pentru Petru.
„Pe alt Apostol n-am văzut, zice, fără numai pe Iacob". L-am văzut, zice, dar
nu am fost învăţat de dânsul. Priveşte cu câtă cinste îl numeşte şi pe acesta, căci nu
zice simplu, Iacob, ci adaugă şi caracteristica respectabilă a lui, astfel că şi cu
aceasta el este dispensat de orice bănuială de invidie. Căci dacă ar fi voit a-1
menţiona după numele cu care era cunoscut, ar fi putut să o facă aceasta din
cealaltă particularitate şi să zică: al lui Cleopa, după cum zice şi Evanghelistul;
însă nu a zis aceasta, fiindcă credea că semnele caracteristice ale Apostolilor sunt
aceleaşi şi că entuziasmându-se pe sine însuşi şi acela se va mândri. De aceia nu l-a
numit astfel, cum am zis, ci „fratele Domnului", deşi nu era frate după trup al
Domnului, ci numai se credea aşa şi cu toate acestea el n-a ezitat de a pune
demnitatea bărbatulul.
De altfel se şi probează din multe locuri din Sfânta Scriptură cum el se găsea faţă
de Apostoli şi cum i se cuvenea de a fi.
„Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă
mint.“ (Vers, 20).
Ai văzut umilinţa acestui suflet, cum străluceşte deopotrivă în toate? Întocmai ca şi
înaintea tribunalului când el se luptă ca să scape de responsabilităţi, astfel a căutat
şi în cazul de faţă de a se justifica.

38. „După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei.“ adică după ce
a văzut pe Petru. De aici începe iarăşi a se atinge de chestiunea ce-l preocupa,
adică că n-a fost în acel timp prin Iudeea, că el a fost trimis către ginţi şi că nu s-a
încercat a clădi pe temelii străine. Pentru care zice, că nici măcar întâmplător nu l-
a văzut; iar aceasta se învederează din cele următoare :
„Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din
Iudeea. Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară,
acum binevesteşte credinţa pe care altădată o nimicea". (Vers. 22.
23).
Ce ar fi putut a fi mai cumpătat ca acest suflet? Când discuta cele ce tocmai îl
acuzaţi, ca de exemplu, cum persecuta biserica şi o pustia, el tocmai aceste le trece
într-un mod exagerat şi el dezveleşte viaţa lui de mai înainte, iar acele ce trebuiau
a-l arăta în toată strălucirea lui, le trece cu vederea.
Putând, dacă voia, ca să spună toate succesele lui de prin acele locuri, nimic din
toate acestea nu zice, ci cu un cuvânt numai, pare că trecând un noian nemărginit,
zice: „Am venit în părţile Siriei şi ale Ciliciei" şi că „auzise că cel ce ne persecuta
altădată, acum predica credinţa pe care atunci o combătea" şi alt nimic n-a mai
adăugat.
Dar ce voieşte el să spună când zice: „eram necunoscut bisericilor Iudeei"?
Pentru ca să afli, că atât era de departe de a le predica lor circumciderea, încât nici
măcar faţa lui nu era cunoscută lor.
„Şi slăveau pe Dumnezeu în mine." (vers. 24).
Judecă şi în acest loc regula lui de umilinţă, cum o păzeşte cu exactitate; căci nu
zice: că mă admirau, mă lăudau sau se minunau, ci totul atribuie harulul lui
Dumnezeu „ slăveau pe Dumnezeu în mine “.
„Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăşi la Ierusalim cu
Barnaba, luând cu mine şi pe Tit."
Cauza întâiei suiri zice că a fost Petru şi cum că s-a suit spre al cerceta, iar cauza
suirii de a doua oară zice, că a fost revelaţia Duhului Sfânt.

39. ***
„M-am suit, potrivit unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe
care o propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca
nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar." (Cap. II. 1. 2.).
Dar ce spui Pavele ? Tu, care în început nu ai găsit cu cale a o spune şi nici măcar
după trei ani, ci tocmai acum după trecere de patrusprezece ani trecuţi, le o spui, nu
cumva să alergi în zadar? Cât de bine era ca imediat după începerea predicii să o fi
făcut, aceasta decât după atâţia ani! De ce, deci, ai alergat, dacă nu erai încredinţat
că nu în deşert alergi? Dar cine e atât de tâmpit, încât să predice timp de atâţia ani,
fără să ştie că predică bine? Şi ceia ce e mai surprinzător încă, că s-a suit la
Ierusalim după revelaţie. Aceasta, cum am zis, e mai surprinzător ca faptul, că
după patrusprezece ani s-a suit la Ierusalim ca să vadă dacă nu predică în zadar,
însă e suficient a ne da dezlegarea acestei chestiuni. Căci de s-ar fi suit din propria
lui voinţă, nici că ar fi spus; nu ar fi căzut desigur acest suflet fericit într-atâta
uşurinţă, fiindcă el este, care zice în alt loc: „Eu aşa alerg, nu ca nesigur, aşa mă
lupt, nu ca unul ce bate în aer" (I Corint. 9,26).
Dar dacă alerg, nu ca nesigur, cum zic: „Nu cumva alerg în deşert sau am alergat"?
De unde e cert, că dacă s-ar fi suit fără revelaţie, ar fi dovedit că este uşurel la
minte. Dar faptul nu a fost atât de prostesc, pentru că dacă harul Sfântului Duh l-a
mişcat în cazul de faţă, cine ar putea îndrăzni ca măcar să bănuiască aşa ceva?
Pentru aceasta a şi adăugat el: „după descoperire" pentru ca mai înainte de
dezlegarea chestiunii să nu-i impuţi vreo ignoranţă, cunoscând că faptul nu e
omenesc, ci iconomie dumnezească, ce prevede multe din cele prezente şi viitoare.
Deci, care e cauza acestei călători ? Precum când mai înainte s-a suit din Antiohia
la Ierusalim, nu a făcut-o pentru dânsul, căci el cunoştea că trebuie a urma
învăţăturilor luî Hristos, ci voia a uni pe ce-i dezbinaţi, astfel şi acum nu el avea
nevoie de a şti dacă nu alerga în zadar, ci ca să se convingă cei ce-1 acuzau.
Fiindcă aceştia aveau o mai mare idee despre Petru şi Ioan şi credeau că Pavel se
dezbinase de dânşii predicând Evanghelia fără circumcizie, pe când aceia o per-
miţeau şi astfel credeau că el săvârşeşte fapte contra legii şi prin urmare aleargă în
zadar, „M-am suit, zice şi le-am spus Evanghelia mea“, nu ca să învăţ eu ceva,
ceia-ce şi spune mai departe, ci ca să arăt celor ce bănuiau acestea, că nu în zadar
alerg. Spiritul prevăzând o astfel de dispută între dânşii, a regulat ca el să se suie la
Ierusalim şi să comunice apostolilor Evanghelia ce o predică. De aceia şi zice:
„după descoperire m-am suit" şi a luat ca martori la aceasta pe Barnaba şi pe Tit.

40. „Şi le-am comunicat lor Evanghelia ce o predic printre ginţi" adică acea fără
circumcizie, „şi îndeosebi celor păruţi ca cel întâi".
Dar ce voieşte să spună el prin cuvintele: „îndeosebi" - deşi de altfel cel ce se
ocupă a corecta credinţi comune, nu o face aceasta îndeosebi, ci în public? Pavel
însă nu face aşa; el nu avea nevoie de a învăţa ceva sau a corecta, ci voia a răsturna
pretextul celor ce se încercau a amăgi. Deci fiindcă toţi s-ar fi scandalizat în
Ierusalim, dacă ar fi contravenit cineva legal sau ar fi împiedicat circumcizia, ceia
ce şi zice Iacob către Pavel: „Vezi frate câte miriade sunt dintre iudeii care au
crezut şi toţi aceştia au auzit despre tine, că înveţi a se lepăda de lege" (Fapt 21,
20,22), de aceia nu a primit de a descoperi predica lui în faţa tuturor, ci îndeosebi a
spus-o celor păruţi ca mai mari, faţă cu Barnaba şi Tit, care urmau a servi de
martori contra celor ce-l acuză, că nici Apostolilor nu li s-a părut a fi contrară
Evanghelia lui şi deci ei ca martori demni de credinţă să adeverească aceasta.
Când zice: „celor păruţi de mai mari" nu o spune doar spre a contesta că sunt mai
mari, fiindcă şi despre dânsul zice: „mi se pare că şi eu am spiritul lui
Dumnezeu" (I Corint 7,40 ) ceia ce e atitudine de om cumpătat, ci voieşte a arăta
că aceasta era părerea tuturor şi prin urmare şi a lui.
„Dar nici Tit, care era cu mine şi care era elin, n-a fost silit să se taie
împrejur," (Vers 3.).
Ce este, „elin fiind"? Adică că era dintre elini şi era necircumcis. Nu numai nu
predicam astfel, ci şi Tit o făcea aceasta şi deşi era necircumcis, totuşi nu l-au
forţat Apostolii a se circumcide. Ceia ce era o dovadă foarte mare că vorbele şi
faptele lui Pavel nu au fost nebăgate în seamă. Şi ce este mai mult că nici nu erau
de faţă contradictorii lui, când au poruncit Apostolii aceasta, ceia ce şi el
învederează când zice:„Din cauza fraţilor mincinoşi, care veniseră,
furişându-se" (Vers 4).
Dar cine sunt acei fraţi mincinoşi ? Căci aceasta e o chestiune nu puţin însemnată.
În adevăr, dacă Apostolii au permis a se circumcide, pentru ce acum numeşte fraţi
mincinoşi pe cei ce poruncesc a face acelaşi lucru, după cum a fost şi părerea
Apostolilor? Mai întâi nu este acelaşi lucru a ordona să se facă ceva şi a ierta un
fapt deja săvârşit. Cel ce ordonă, o face aceasta cu meditaţie, ca fiind necesar; iar
cel ce nu ordonă şi nici nu împiedică pe cel ce voieşte, nu că doar iartă, ca şi cum
ar trebui să o facă aceasta, ci îndeplineşte ceva cu iconomie. Astfel acelaşi Pavel'
scriind corintenilor, zicea: „şi iarăşi să vă întruniţi“ (l Corint. 7, 5. 7), vorbind