Misiune, misionari și Marea Trimitere de Milburn Cockrell

2. MILBURN COCKRELL
MISIUNI, MISIONARI
ŞI MAREA TRIMITERE

3. Titlu original: Missions, Missionaries and the Great
Commission
De Milburn Cockrell
În limba română de Mircea Sever Roman
Editor: Raul Enyedi
Copertă: Aurel Miclea jr.
Bocșa, 2015

4.
MILBURN COCKRELL
MISIUNI, MISIONARI ȘI
MAREA TRIMITERE
Fundația Mantachie, O voce baptistă
Bocșa, 2015

5. Capitolul I
MEDITAŢII ASUPRA MISIUNII
Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi
Eu pe voi.
Evanghelia după Ioan, 20:21b.
Încă de la început trebuie să existe o concepţie clară
despre termenul „misiune”. Oare care ar fi noţiunea compre-
hensivă pentru acest cuvânt? Termenul nostru, derivat din
limba latină, înseamnă „trimiterea cu autoritate a unor
persoane de către o organizaţie religioasă pentru a predica,
da învăţătură sau a face prozeliţi într-o ţară străină”.
Termenul „misionar” înseamnă „o persoană trimisă într-o
misiune”.
Vedem ce înseamnă un misionar în Evanghelia după
Matei, în relatarea alegerii celor doisprezece: „Apoi, Isus a
chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere...
Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus” şi le-a
spus „Şi, pe drum, propovăduiţi...” (Mat. 10:1,5,7). Aici Îl
vedem pe Isus trimiţându-i pe cei doisprezece cu autoritatea
de a predica. Aceşti doisprezece bărbaţi erau misionari.
Termenul „apostol” este împrumutat din cuvântul grecesc
apostolos, care înseamnă „trimis”. Termenul grecesc
apostolos este tradus „trimis” în Evanghelia după Ioan,
13:16.

6. BOTEZĂTORUL – UN MISIONAR
Ioan Botezătorul era misionar: „A venit un om trimis
de Dumnezeu: numele lui era Ioan” (Io. 1:6). Dumnezeu îi
dăduse misiunea şi mesajul său. Iehovah spusese prin
profeţie cu secole înainte de Ioan: „Iată, voi trimite pe solul
Meu; el va pregăti calea înaintea Mea” (Mal. 3:1a ; Mat.
11:10).
Este interesant de observat faptul că primul
predicator baptist era un predicator baptist misionar . Acesta1
este cel puţin un motiv bun pentru toţi baptiştii adevăraţi de
astăzi pentru a fi baptişti misionari. Aş merge până acolo
încât aş spune că toţi adevăraţii baptişti de astăzi sunt baptişti
misionari.
CEI ŞAPTEZECI DE MISIONARI
În Evanghelia după Luca, 10:1, descoperim că
Cristos a trimis şaptezeci de misionari: „După aceea Domnul
a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis doi câte
doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde
avea să treacă El”. Cristos a trimis aceşti oameni într-o
misiune, rezultă că erau misionari. Eu cred că Cristos
cheamă oameni şi astăzi, trimițându-i să predice Evanghelia.
În original este un joc de cuvinte. Ioan Botezătorul în engleză este Ioan1
Baptistul. Calamburul este îndreptat spre baptiștii primitivi sau anti-
misionari, care pretind că sunt baptiștii originali. N. ed.
'2

7. DOI MISIONARI ÎN ANTIOHIA
În Faptele apostolilor, 13:1-3 vedem adunarea
trimiţând doi misionari:
1. În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători:
Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen,
care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul.
2. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis:
„Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru
lucrarea la care i-am chemat.”
3. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile
peste ei şi i-au lăsat să plece.
Cred că Duhul Sfânt încă mai cheamă oameni şi
astăzi să iasă şi să predice Evanghelia acolo unde ea nu a fost
auzită. Mai cred că atunci când Domnul cheamă în această
lucrare un om care este membru al adunării locale, este
datoria adunării să îl trimită să predice glorioasa Evanghelie
a Fiului lui Dumnezeu.
EVANGHELISM
Împreună cu termenul „misiune” vom folosi un altul
care merită studiul nostru: este cuvântul „evanghelism”. Deşi
acest termen nu se găseşte în Biblie, găsim, totuşi, cuvântul
„evanghelist”. El apare în Faptele apostolilor, 21:8, Epistola
către efeseni, 4:11 şi II Timotei, 4:5. Majoritatea savanţilor
biblici sunt de acord că acest termen era folosit în vremurile
Noului Testament în legătură cu o persoană care mergea să
'3

8. vestească Evanghelia. Evangheliştii din vremurile biblice
erau misionarii acelor zile.
Astfel, folosim astăzi termenul „evanghelism” în
sensul de „răspândire zeloasă a Evangheliei”. Deşi Pavel nu
a folosit acest termen, cu siguranţă că s-a gândit la el atunci
când a scris „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc
pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Rom. 10:15b).
Am putea spune că misiunile sunt planul lui
Dumnezeu, desfăşurat prin oameni mântuiţi, de a-i aborda cu
Evanghelia lui Cristos pe cei care nu sunt mântuiţi. Evanghe-
lismul reprezintă străduinţa de a comunica credinţa creştină
oamenilor în mod individual prin propagarea Evangheliei.
Întrucât toate acestea sunt planul lui Dumnezeu, el nu este
supus schimbării de către oamenii muritori. El recunoaşte
instrumentalitatea oamenilor ca agenţi ai săi, dar nu ca
proiectanţi ai săi. Planul datează dinainte de creaţie.
CE NU ÎNSEAMNĂ SARCINA MISIUNII
Din punct de vedere negativ, misiunea nu înseamnă a
câştiga lumea pentru Cristos sau, după cum spun unii, a
cuceri lumea pentru Cristos. În timp ce Sfintele Scripturi ne
poruncesc să mărturisim întregii lumi despre Cristos, ele nu
ne poruncesc niciodată să cucerim lumea pentru Cristos,
după cum adesea spun post-mileniştii. În loc de aceasta, noi
suntem obligaţi să-L ducem pe Cristos lumii.
Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să mântuiască
întreaga omenire fără nici o excepţie. Scopul Domnului din
veşnicii a fost acela de a scoate din rasa căzută a lui Adam o
mare mulţime provenită din toate popoarele pentru a fi
'4

9. recipienţii harului Său mântuitor. Planul Lui este acela de a
mântui numai o rămăşiţă, în conformitate cu alegerea făcută
prin har. Nu se poate adăuga la numărul aleşilor lui
Dumnezeu.
Cel mai mare misionar în afară de Cristos a fost
apostolul Pavel. El nu a spus niciodată că ar vrea să
cucerească lumea pentru Cristos. El ştia că mereu vor fi unii
care nu vor crede Evanghelia. Corintenilor le-a scris: „Am
fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut
tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei” (I Cor.
9:22). Apostolul avea suficient bun-simţ pentru a şti că atunci
când folosim toate mijloacele care ne stau la dispoziţie, nu
putem face nimic mai mult decât să mântuim pe unii dintre
cei cărora le mărturisim.
În Evanghelia după Matei, capitolul 13, avem o
descriere profetică parabolică privitoare la caracterul acestei
dispensaţii. În parabola semănătorului vedem că numai o
pătrime din sămânţa aruncată a pătruns şi a rodit. Aceasta
revelează că ne putem aştepta ca unul din patru oameni să
creadă Evanghelia atunci când este predicată.2
Vor exista oameni care resping Evanghelia chiar şi
atunci când Cristos va veni a doua dată pe Pământ. I
Tesaloniceni, 1:7,8 dezvăluie că El vine să Se răzbune pe cei
care nu s-au supus Evangheliei. La a doua Sa venire, El nu
va găsi Pământul acoperit de credinţă, nici nu va găsi o lume
convertită care-L va întâmpina cu bucurie.
Credem că raportul de 1:4 din parabola semănătorului este simbolic, nu2
literal și învață că cei ce seamănă Cuvântul nu trebuie să se descurajeze
atunci când nu văd rezultate, căci Cuvântul va produce întotdeauna rod la
timpul Său și în măsura hotărâtă de Dumnezeu. N. ed.
'5

10. EVANGHELIZAREA NU ESTE FĂCUTĂ PENTRU A
DISTRA LUMEA
Distrarea lumii nu înseamnă evanghelizare biblică.
Unii lucrători şi unele adunări au o idee distorsionată, cum că
sarcina lor ar fi aceea de a distra lumea. Aceasta înseamnă a
recurge la arme carnale pentru războiul nostru, care este un
lucru interzis (II Cor. 10:4). Noi nu trebuie să distrăm
oamenii din lume, ci să-i învăţăm. Distracţiile sunt prea
frivole pentru a ne implica timpul şi talentele în ele.
Adunările primare nu au recurs niciodată la plimbări
în căruţe cu fân, mititei, jocuri cu mingea, cine de socializare
sau petreceri de Halloween ca ajutor pentru a-i aborda pe
oameni cu Evanghelia. Cei care folosesc astăzi asemenea
arme carnale descoperă curând că au obţinut plimbăreţi în
căruţe cu fân, consumatori de mititei, jucători cu mingea,
amatori de cine şi petrecăreţi, şi nu convertiţi la Evanghelia
lui Cristos.
În ultimele sute de ani, adunările au devenit centre
sociale şi nu centre religioase. Instituţiile religioase
tradiţionale au devenit curţi de baschet, saloane de bingo sau
de dans şi magazine de băuturi alcoolice. Adunarea nu se mai
preocupă de mântuirea oamenilor din păcat, ci mai degrabă
caută mântuirea omului din sărăcie şi discriminare socială. În
toate acestea, Adunarea a pierdut din vedere adevărata sem-
nificaţie a mântuirii. Ea este vinovată de confundarea
întunericului cu lumina. Acum, ea predică Evanghelia
divertismentului în loc să predice Evanghelia Fiului lui
Dumnezeu.
Oferta plăcerilor carnale făcută oamenilor
neconvertiţi nu este poruncită nicăieri în Scripturi ca funcţie
'6

11. a lucrării misionare. Dacă Domnul ar fi intenţionat ca
Adunarea Lui să fie un centru de distracţii, este greu de
crezut că ar fi lăsat nemenţionată o ramură atât de importantă
a slujbei. Când Cristos a zis „Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”, El a vorbit foarte
clar. Ar fi vorbit foarte clar şi dacă ar fi adăugat: „Şi distraţi-i
pe cei care nu savurează Evanghelia”. Cu toate acestea, de pe
buzele Sale nu au fost rostite asemenea cuvinte.
Din Epistola către efeseni, capitolul 4, învăţăm că
Cristosul Înălţat a dăruit Adunării Lui oameni calificaţi în
mod special pentru a-I îndeplini lucrarea misionară. Biblia
spune:
11. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii,
evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători,
12. pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de
slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos,
Epistola către efeseni, 4:11,12.
Nu există nicio menţiune privitoare la „animatori
publici”. Despre aceştia, Sfintele Scripturi nu precizează
absolut nimic.
Dacă furnizarea recreării ar face parte din lucrarea de
misiune, atunci unde se află promisiunea lui Dumnezeu de a
ne încuraja în această sarcină istovitoare? Cu privire la
Evanghelie, descopăr această declaraţie care îmi umple inima
de bucurie: „Este puterea lui Dumnezeu de mântuire”. Dar
nu am citit niciodată să scrie undeva „Întrunirile sociale ale
Adunării şi plimbările în căruţe cu fân de la miezul nopţii
sunt puterea lui Dumnezeu spre mântuire”. Domnul a promis
că numai Cuvântul Său nu se va întoarce la El gol, nu şi
Evanghelia divertismentului!
'7

12. ADEVĂRATA LUCRARE MISIONARĂ
Adevărata lucrare misionară este aceea de a predica
Evanghelia morţii, îngropării şi învierii Domnului Isus
Cristos sub puterea Duhului Sfânt spre inimile păcătoşilor şi
a lăsa rezultatele în mâinile Domnului cu privire la mântuirea
celor care sunt mântuiţi sau vor fi vreodată; înseamnă să-L
prezinţi pe Cristos celor fără de Cristos. Înseamnă să adăpi şi
să plantezi Cuvântul Vieţii, aşteptându-te ca Dumnezeu să
dea creşterea.
METODA LUI IOAN
A predicat Ioan Botezătorul Evanghelia divertis-
mentului?… A căutat el să conducă pe cineva spre luarea
unei mici decizii pentru Cristos semnând vreo cartotecă?... A
spus el cuiva că Dumnezeu are un plan măreţ pentru viaţa
sa?... Nu, el a spus oamenilor că planul lui Dumnezeu pentru
ei era Iadul dacă nu se pocăiau de păcatele lor săvârşite
împotriva lui Dumnezeu!
Ce fel de mesaj a rostit el celor care îl auzeau
predicând? El Îl predica pe Isus Cristos ca fiind singurul
Mântuitor al omului: „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind
la el şi a zis: ,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul
lumii!’” (Io. 1:29.) Iar Pavel spunea despre el: „Ioan a
botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în
Cel ce venea după el, adică în Isus” (Fap.19:4). Evanghelia
după Ioan spune despre Botezător: „A venit un om trimis de
Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să
mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin
el” (Io. 1:6,7).
'8

13. MESAJUL LUI CRISOS
Evanghelismul practicat de Cristos este modelul nos-
tru perpetuu. El Şi-a început slujirea spunând: „S-a împlinit
vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1:15). În acelaşi capitol, El a
spus discipolilor Săi: „Haidem să mergem în altă parte, prin
târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci
pentru aceasta am ieşit” (Mc. 1:38) Pentru a confirma
credinţa şovăielnică a lui Ioan Botezătorul cu privire la
mesianitatea Sa, El i-a trimis să predice mesajul:
„...săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (Mat. 11:5).
Oriunde se strângeau oamenii, Cristos le vestea Cuvântul
(Mc. 2:2). Atunci când au plecat câţiva de la El (Io. 6:66;
Mc. 10:23-27), El S-a mângâiat cu acest gând: „Le-am dat
Cuvântul Tău” (Io. 17:14a).
Cristos nu Şi-a schimbat niciodată această metodă a
Sa, nici nu a învăţat despre un plan mai eficient. Prima
poruncă dată discipolilor a fost: „Ducându-vă, predicaţi”; iar
ultima poruncă: „Predicaţi Evanghelia la orice făptură”.
ADUNAREA PRIMARĂ
Cum şi-au îndeplinit apostolii inspiraţi ai Domnului
lucrarea de misiune? Adunarea primară avea o încredere
neţărmurită în puterea Evangheliei şi membrii săi nu între-
buinţau altă armă pentru mântuirea celor pierduţi. În ziua
Cincizecimii, Petru a predicat despre „Isus, pe Care L-aţi
răstignit voi” şi trei mii de oameni au fost mântuiţi în acea zi.
Faptele apostolilor, 5:42, ne spune că „în fiecare zi,
'9

14. în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să
vestească Evanghelia lui Isus Cristos”. Biserica împrăştiată
din Ierusalim mergea din loc în loc şi propovăduia Cuvântul
(Fap. 8:4). „Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a
propovăduit pe Cristos” (Fap. 8:5). Pavel nota: „Căci n-am
avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi
pe El răstignit” (I Cor. 2:2).
EŞECUL EVANGHELISMULUI MODERN
Creştinii timpurii au obţinut mari succese în
evanghelizare predicându-L pe Cristos. Acesta este punctul
în care eşuează Adunarea modernă. Astăzi, slujitorii adesea
anunţă că va veni un evanghelist, sau se va ţine un program
sau va avea loc ceva atractiv pentru firea pământească a
omului. Prea adesea îi îndemnăm pe cei neconvertiţi să vină
la adunare, în loc să li-L arătăm pe Cristos care poate mântui.
Am împrăştiat confuzie în lume cu privire la semnificaţia
Evangheliei lui Cristos.
Mulţi misionari şi evanghelişti prezintă o evanghelie
falsă. Multe dintre tehnicile evanghelizării personale se
învârt în jurul aplicaţiei psihologiei fireşti care stârneşte
dorinţa omenească a celor pierduţi şi-i face să răspundă. Prea
des Cerul este prezentat ca un cadou cu titlu gratuit, fără a se
menţiona scopul lui Dumnezeu pentru om după ce acesta
este mântuit. Slujitorii uită să le spună oamenilor să se
pocăiască. Ei ignoră convingerea produsă de Duhul Sfânt
care este esenţială pentru mântuire. De-aici, rezultă că mulţi
membri ai adunărilor îşi închipuie că pot continua să trăiască
în păcat, în timp ce Îl adaugă pe Isus ca pe o asigurare
personală împotriva Iadului în lumea viitoare.
'10

15. Convertirile false obţinute prin mijloace fireşti adesea
nu dau oamenilor o credinţă mai mare decât cea a dracilor
(Iac. 2:19). Aceşti convertiţi falşi nu sporesc în credinţă.
Credinţa lor nu lucrează în dragoste. Marele număr de post-
convertiri arată eroarea persuasiunii omeneşti şi influenţa
socială în lucrarea de misiune.
CONCLUZII
Deşi este potrivit să raţionezi împreună cu oamenii şi
să-i îndupleci, nu există răspuns dat Evangheliei dacă
Dumnezeul oricărui har nu însoţeşte mărturia noastră cu
puterea Sa care capacitează. Lucrarea noastră misionară
trebuie să fie bazată pe dependenţa de Domnul. Încrederea
noastră nu se poate întemeia pe tehnici psihologice.
Nădejdea pe care o avem privitor la rezultate trebuie să fie în
El, nu în voia omului sau în orice altă capacitate a
ascultătorului nostru. Dar să ne amintim că lui Dumnezeu Îi
place să-Şi binecuvânteze Cuvântul şi să îi mântuiască pe
păcătoşi prin nebunia predicării Evangheliei.
Ah, cât de mare nevoie avem de întoarcere la ade-
vărata Evanghelie! În lături cu evanghelia divertismentului
care nu poate mântui un suflet! Jos cu cei care predică o altă
evanghelie, condamnând mulţimi nesfârşite la focurile unui
Iad veşnic! Fie ca fiecare om care crede în misiuni să iasă şi
să declare pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul
nostru Isus Cristos. Fie ca noi să spunem păcătoşilor că
Cristos este pâine pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetaţi,
îmbrăcăminte pentru cei goi, viaţă pentru morţi sănătate
pentru bolnavi, vedere pentru orbi şi auz pentru surzi! Pentru
că Isus Cristos este toate acestea şi mult, mult mai mult.
'11

16. Capitolul al II-lea
AMINTIRI DESPRE MISIUNI
Un cuvânt spune Domnul, şi femeile aducătoare de veşti
bune sunt o mare oştire.3
Psalmii, 68:11.
Istoria misiunilor este una foarte veche. Ea datează
dinainte de creaţie. În veşnicia trecută, Fiul lui Dumnezeu a
făcut un angajament de legământ cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt
că va veni pe Pământ în misiunea de răscumpărare. Atunci
când era pe Pământ, Mântuitorul a spus: „Mâncarea Mea este
să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea
Lui” (Io. 4:34).
La împlinirea vremurilor, Cristos a venit să
îndeplinească această misiune: „Dumnezeu a osândit păcatul
în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe
Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a
păcatului” (Rom. 8:3). Spre sfârşitul vieţii Sale pământeşti,
El a declarat: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit
lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Io. 17:4). Când Şi-a
desăvârşit misiunea în lume mântuind oameni de păcatele
lor, a strigat victorios: „S-a isprăvit!”
Versiunea King James, folosită de autor, redă versetul astfel: „Domnul a3
dat Cuvântul: mare a fost mulțimea celor care l-au vestit”. N. ed.
'12

17. PATRIARHII ŞI MISIUNILE
În dispensaţia patriarhală, Dumnezeu i-a predicat lui
Avraham Evanghelia (Gal. 3:8). În timpul unei vieţi lungi,
Iehovah l-a dus din ţinut în ţinut şi l-a învestit cu importanţă
în ochii popoarelor printre care peregrina.
Mai târziu, Dumnezeu a trimis urmaşii lui Avraham
în Egipt şi i-a păstrat acolo ca pe un popor însemnat şi
distinct. În cele din urmă, i-a scos de-acolo printr-un miracol
şi i-a condus spre Canaan. Astfel, Dumnezeu a făcut ca
adevărul să migreze şi a oferit fiecărui popor vizitat ocazia
de a învăţa despre el.
DISPENSAŢIA MOZAICĂ
Dispensaţia mozaică a fost staţionară şi naţională. Pe
atunci, Iudeea era localizată în centrul lumii cunoscute. Din
centru, lumina adevărului se împrăştia în toate direcţiile
peste faţa Pământului. Evreii au protestat împotriva idolatriei
şi L-au proclamat pe singurul Dumnezeu viu. Ei au invitat
popoarele să li se alăture şi să se închine înaintea Lui: „Veniţi
să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genun-
chiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Ps. 95:6).
Israeliţii constituiau reprezentanţii aleşi ai lui
Dumnezeu într-o lume apostată: „Voi sunteţi martorii Mei –
zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să
ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de
Mine n-a fost niciun dumnezeu, şi după Mine nu va fi” (Is.
43:10). Şi iarăşi Domnul a spus lui Israel: „Poporul pe care
Mi l-am alcătuit ca să vestească laudele Mele” (Is. 43:21).
'13

18. Templul evreiesc fusese întocmit de Dumnezeu pentru a fi „o
casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Is. 56:7). Prin
intermediul ritualurilor şi ceremoniilor ebraice, Iehovah
spunea: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce
sunteţi la marginile Pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi
nu altul” (Is. 45:22). Profeţii predicau despre mântuirea în
Cristos: „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede
în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fap.
10:43). Israel a eşuat în mare măsură în privinţa acestei
sarcini de a mărturisi neamurilor păgâne.
MISIUNILE DIN NOUL TESTAMENT
În timp ce era pe Pământ, Cristos Şi-a organizat
Adunarea şi i-a dat sarcina de a face discipoli din toate
popoarele: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile
cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus
de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10). Duhul Sfânt
foloseşte Adunarea pentru a scoate un popor pentru Domnul.
Urmaşii lui Cristos sunt canale şi reprezentanţi ai
harului lui Dumnezeu în lume. Pentru a ajuta Adunarea să
predice Evanghelia la orice făptură, Mântuitorul înălţat a
trimis Duhul Sfânt: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va
coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în
Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile
Pământului” (Fap. 1:8). Însuşi Duhul veşnic a venit în mod
expres pentru a depune mărturie despre Cristos. El a venit
pentru a fi marele Spirit misionar al adevăratei Adunări
pentru „a dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Io.
16:8).
'14

19. MISIUNI ÎN ADUNĂRILE PRIMARE
Să privim acum spiritul şi principiile misionare, aşa
cum erau ele înfăţişate în conduita adunărilor primare. În
acele zile, la prima adunare din Ierusalim şi, în acele
vremuri, unica din întreaga lume, s-au adăugat 3.000 de
suflete, în ziua Cincizecimii. Domnul adăuga zilnic suflete la
această adunare (Fap. 2:47), iar numărul discipolilor din ea
se înmulţea (Fap. 6:1). Chiar şi atunci când persecuţia a
împrăştiat adunarea, membrii săi „mergeau din loc în loc şi
propovăduiau Cuvântul” (Fap. 8:4). Astfel, vedem că prima
adunare din lume era o adunare misionară.
În capitolul al treisprezecelea din cartea Faptele
apostolilor se vede că adunarea antiohiană îi trimite pe Pavel
şi Barnaba pentru a predica păgânilor. Multe din următoarele
capitole din carte narează despre activităţile acestor
misionari în țări străine. Ei au dus mesajul lui Cristos dincolo
de acel ţinut, predicând în regiunile mai îndepărtate ale
Frigiei, Galatiei şi Misiei.
Adunările din Efes şi Colose erau îndemnate să fie
fierbinţi, perseverente şi unite în rugăciune pentru o pro-
pagare lărgită şi reuşită a Evangheliei. Solicitând rugăciunea
lor, el scrie: „şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid
gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală
taina Evangheliei” (Efes. 6:19). Adunării din Filipi i s-a cerut
să strălucească precum o lumină „ţinând sus Cuvântul
vieţii” (Fil. 2:16).
Adunării din Roma, Pavel i-a scris: „Dar cum vor
chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în
Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără
propovăduitor?” (Rom. 10:14).
'15

20. Membrii adunării din Tesalonic au devenit exemple
pentru toţi cei care credeau în Macedonia şi Ahaia, căci
pentru ei „a răsunat Cuvântul Domnului” (I Tes. 1:7,8).
Corintenilor, Pavel le-a scris:
14. Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns
până la voi, căci, în adevăr, până la voi am ajuns în
Evanghelia lui Cristos.
15. Nu ne lăudăm peste măsura noastră, adică, nu ne
lăudăm cu ostenelile altuia; ci avem nădejdea că, dacă
credinţa voastră creşte, va creşte şi câmpul nostru de lucru
între voi, nespus de mult, după măsura noastră.
16. Aşa că vom putea propovădui Evanghelia şi în
ţinuturile care sunt dincolo de al vostru, fără să intrăm în
câmpul de lucru al altuia, ca să ne lăudăm cu lucrări făcute
de-a gata.
II Corinteni, 10:14-16.
CREŞTERE RAPIDĂ ÎN ADUNĂRILE PRIMARE
Prima adunare era plină de energie misionară. Prin
anul 180 d.Cr. Evanghelia ajunsese în toate provinciile
Imperiului roman, din Britania până la Tigru şi de la Dunăre
până la deşertul Libiei. În vremea aceea erau peste 300 de
adunări şi probabil peste 500.000 de credincioşi. În vremea
în care persecuţiile imperiale au încetat, în anul 313 d.Cr.,
creştinismul constituia jumătate din întreaga populaţie a
Imperiului roman.
Istoricul Tertullian (160-222 d.Cr.), scriind despre
această creştere rapidă a creştinismului, în cartea sa O
apologie către Împărat, nota:
'16

21. Suntem ca de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem imperiul
vostru, oraşele voastre, insulele voastre, castelele voastre,
municipiile voastre, consfătuirile voastre, taberele voastre,
triburile voastre, adunările voastre, palatul vostru, senatul
vostru, forul vostru; numai templele vi le-am lăsat.
Suntem în număr atât de mare încât am putea să ne luptăm
cu voi pe faţă şi să izbândim, iar dacă noi ne-am retrage
dintre voi şi, pe temeiul unei încuviinţări comune, ne-am
duce în vreun colţ îndepărtat al lumii, simpla noastră
despărţire ar fi îndeajuns pentru a duce la pierzarea
voastră şi pentru a răzbuna cauza noastră. Aţi fi părăsiţi
fără a mai avea supuşi pe care să-i stăpâniţi şi aţi tremura
de singurătatea şi tăcerea care v-ar împresura…
îngrozitoarea nemişcare a unei lumi moarte.
Cum au ajuns adunările timpurii la atât de mulţi
oameni într-un timp atât de scurt? Cum de predicarea lor a
măturat cu o putere irezistibilă tronuri ale idolatriei?
Mulţimile nu erau abordate prin intermediul unei catedrale
frumoase, nici al unui pastor fascinant, nici al unei muzici
minunate şi nici al unui program remarcabil. Ele erau
abordate prin intermediul oamenilor de rând care predicau
Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu de mântuire.
MISIUNILE ÎN ISTORIAADUNĂRII
Adevărata Adunare a Domnului nostru a fost
întotdeauna o comunitate misionară. Deşi credincioşii au fost
persecutaţi până la moarte în timpul întunecatului Ev Mediu,
adevărata credinţă justificatoare şi metoda simplă a mântuirii
pe baza harului nu au fost niciodată totalmente eclipsate.
Montaniştii, novaţienii şi paulicienii erau comunităţi
misionare. Istoricul Edward Gibbon a spus că şoselele acelor
'17

22. zile „deschideau pasaje facile pentru misionari, precum şi
regiunile din Italia până la extremităţile Spaniei şi Britaniei”.
Despre paulicieni, John T. Christian ne spune
următoarele: „S-a arătat deja că paulicienii au venit din
Armenia, prin Tracia, s-au stabilit în Franţa şi Italia şi le-au
traversat şi au făcut discipoli în aproape toate ţările
Europei” .4
Şi iarăşi, acest autor dezvăluie:
În secolul al IX-lea, paulicienii s-au răzvrătit împotriva
vrăjmaşilor lor, l-au izgonit pe Mihail al III-lea şi au
întemeiat în Armenia statul liber Teprice... Din capitala
acestui stat liber, numită ea însăşi Teprice, a ieşit o oştire
de misionari pentru a converti la credinţa pauliciană
triburile slavone din Bulgaria, Bosnia şi Serbia... Mare
le-a fost succesul .5
Thomas Armitage spune că un misionar paulician pe
nume Sergius „a stârnit Asia apuseană timp de mai mult de o
generaţie şi a adus la Cristos nenumărate mii de oameni” .6
Valdensii şi albigensii erau posedaţi de un spirit
misionar. George Stanley Faber a declarat despre valdensi ca
fiind o comunitate misionară:
Circumstanţele erau remarcabile dar, din câte ştiu, nu apar
aluzii privitoare la valdensi fiind în afara propriului lor
ţinut sau în afara vecinătăţii lor imediate, până ajungem la
zilele lui Petru, bogatul negustor valdens din Lyons.
A History of the Baptists („O istorie a baptiştilor”), p. 60.4
Ibid., p. 51.5
Thomas Armitage, History of the Baptists („Istoria baptiştilor”), p. 239.6
'18

23. Atunci, pentru prima dată, prin instituţia acelei clase
aparte a lioniştilor care fuseseră denumiţi Fraternitatea
Săracilor din Lyon, valdensii, care până atunci
mărturisiseră împotriva corupţiei apostolice numai în
propriile lor văi din Alpi sau în apropierea lor, au devenit
misionari pe scară largă şi într-o măsură minunat de mare .7
MISIUNI PRINTRE BAPTIŞTII ENGLEZI
Baptiştii galezi din 1663 erau baptişti misionari.
Istoricul Davis istoriseşte despre ei:
În acea vreme, baptiştii se întruneau în Llantrisaint. În
strângerea ţinută în Abergavamy, această adunare a propus
să revitalizeze vechiul plan de susţinere a slujitorilor din
adunările slabe şi sărmane, ceea ce însemna că cei mai tari
îi ajutau pe cei mai slabi. Wm. Thomas a fost numit
misionar de zonă pentru o perioadă de şase luni şi primea
din Swansea cinci lire; Llantrisaint, două lire şi zece
şilingi; Carmarthen, două lire şi zece şilingi .8
La o strângere din Kettering, din 2 octombrie 1792,
s-a organizat societatea The Particular Baptist Missionary
Society, sub conducerea remarcabilului Andrew Fuller. Se
numea „The Baptist Society for propagating the Gospel
among the Heathens” [Societatea Baptistă de propagare a
Evangheliei printre păgâni]. În 1793 l-au trimis pe William
Carey ca misionar în India. Bărbaţi faimoşi de genul lui
George Stanley Faber, History and Theology of the Ancient Vallenses7
and Albigenses („Istoria şi teologia valensilor şi albigensilor străvechi”),
pp. 357-362.
Davis,...... History of Welsh Baptists („Istoria baptiştilor velşi”), p. 31.8
'19

24. Samuel Stennett, Abraham Booth, Andrew Fuller şi Robert
Hall erau faruri călăuzitoare în această mişcare, deşi toţi
susţineau alegerea necondiţionată şi predestinarea absolută.
Eforturile misionare moderne îşi au originea printre
baptiştii calviniști sau particularişti din Anglia. Baptiştii
arminieni nu au format Societatea Misionară a Baptiştilor
Generalişti” până în 1816. Cei care spun că cred că alegerea
necondiţională este anti-misionară ignoră faptele
indiscutabile care arată că misiunile moderne au început o
dată cu baptiştii care susţineau doctrinele harului.
BAPTIŞTII MISIONARI AMERICANI
În anul 1814 în Philadelphia a avut loc o întrunire. La
această adunare a fost organizată Convenţia Generală a
denominaţiunii baptiste din Statele Unite. A mai fost
denumită şi Convenţia Trienală, întrucât se întrunea o dată la
trei ani. Adoniram Judson a fost primul său misionar, iar
câmpul său de lucru a fost Burma.
Cea mai veche asociaţie baptistă din America,
asociaţia Philadelphia, încă din cele mai vechi consemnări
despre ea, era o comunitate misionară. În 1753 această
asociaţie l-a trimis pe presbiterul John Gano ca misionar la
adunările din Carolina de nord care au format curând după
aceea Asociaţia Kehukee. Prima adunare baptistă din statul
Virginia a fost organizată de Robert Nordin, un misionar care
navigase din Anglia în 1714. În 1755 Asociaţia Baptistă din
Charleston a recomandat adunărilor componente să
contribuie la susţinerea unui misionar pentru a sluji itinerant
în statele vecine.
'20

25. BAPTIŞTII ANTI-MISIONARI
Din zilele apostolilor şi până în prezent, adunările
baptiste legitime au fost întotdeauna comunităţi misionare. În
anul 1832, Baptiştii Anti-misionari s-au retras dintre baptiştii
veritabili şi şi-au preluat numele „Baptiştii vechii şcoli”. La
acest grup se face adesea referire prin sintagma „baptişti
primitivi ”. Ei nu sunt vrednici de numele „baptiştii vechii9
şcoli” întrucât ei sunt o garnitură nouă de baptişti despre care
în America nu se auzise nicăieri înainte de 1832. Baptiştii
misionari sunt în realitate „vechea şcoală” sau „baptiştii
primari”.
Unii dintre vechii baptişti au căzut în învăţăturile
„celor două seminţe” şi neînvierea . Cu toate acestea, mulţi10
dintre ei încă mai posedă multe dintre trăsăturile adevăraţilor
baptişti. Există printre ei ceea ce se consideră a fi elementul
liberal, o mişcare categorică spre doctrina şi practica
baptiştilor misionari. Poate că în viitor Divina Providenţă îi
va determina să renunţe la prejudecata împotriva noastră,
astfel încât baptiştii să stea din nou împreună în oastea
Stăpânului lor, aşa cum a fost în trecut.
Mai sunt numiți baptiști hard shell. N. ed.9
Doctrina celor două semințe afirmă că Adam și Eva au dat naștere la10
două semințe: Cain era sămânța șarpelui, a Diavolului, și niciun
descedendent al său nu va ajunge în Rai, iar Set este sămânța lui
Dumnezeu, descendenții săi fiind aleșii care vor fi mântuiți. N. ed.
'21

26. OBSERVAŢII GENERALE
Biblia, precum şi faptele şi documentele istorice
revelează că relatarea Răscumpărării este relatarea
misiunilor. Misiunile au început cu un om: Avraham. Apoi,
orizontul lor s-a lărgit pentru a include familiile fiilor lui
Iacob. După aceea, misiunile s-au răspândit spre naţiunea
Israel. Astăzi, Adunarea Mântuitorului trebuie să meargă la
toate popoarele şi să predice pocăinţa şi ştergerea păcatelor
în Numele lui Cristos.
Lucrarea misionară a Adunării a fost cea mai măreaţă
atunci când a început. În vremurile apostolice, Pavel a spus
colosenilor că Evanghelia trebuie predicată tuturor făpturilor
de sub cer (Col. 1:23). Mai târziu, persecuţia a împins
lucrarea misionară în clandestinitate în Evul Mediu, deşi
unele grupări de creştini continuau să predice adevărata
Evanghelie. Urmare a Reformei protestante, a izbucnit o
trezire a zelului misionar printre adunările baptiste, în special
în anii 1800 şi 1900. În prezent, printre baptişti există multe
eforturi misionare, deşi o mare parte din ele sunt nescriptu-
rale. Printre baptiştii care cred în harul suveran se pare că
există o înnoire a efortului misionar.
Lucrarea misionară a fost îndeplinită de adunările
locale până în 1792, când adunările, contrar tiparului Noul
Testament, au transferat această lucrare societăţilor misio-
nare. Din această tendinţă au apărut asociaţiile şi convenţiile
misionare moderne, cu bordurile şi comitetele lor domina-
toare. Toate acestea au reprezentat o îndepărtare de practica
baptistă istorică şi de învăţătura Bibliei.
Pe de o parte avem astăzi baptiştii misionari din
asociaţii şi convenţii care au părăsit în mare parte doctrinele
'22

27. harului, au negat autoritatea adunării în lucrarea de misiune
şi au degenerat în arminianism şi evanghelism corupt. Apoi,
la cealaltă extremă, există baptiştii anti-misionari care neagă
nevoia predicării Evangheliei la păcătoşii pierduţi şi hrănesc
doar oile. Niciuna dintre aceste extreme nu este ocupată de
baptiştii care stau de partea vechilor strămoşi baptişti şi cred
în doctrinele harului şi că lucrarea misionară trebuie făcută
prin adunarea locală, după cum a poruncit Cristos. Eu sunt
deosebit de bucuros că fac parte din această a treia categorie
de baptişti.
'23

28. Capitolul al III-lea
MANDATUL MISIUNILOR
18. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată
puterea Mi-a fost dată în Cer şi pe Pământ.
19. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh.
20. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată
că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului.” Amin.
Evanghelia după Matei, 28:18-20.
Aceste cuvinte ale lui Isus Cristos, brăzdând
veacurile, nu răsună mai slab astăzi, când ajung până la
generaţia de ucenici din prezent. Aceste instrucţiuni pe care
le-a dat El privitor la răspândirea Evangheliei la toate
popoarele ar trebui auzite astăzi cu o distinctivitate mai mare
decât oricând începând din veacul apostolic. Misiunea
Adunării este misiunile, pentru că misiunile sunt bătăile de
inimă ale Cuvântului lui Dumnezeu.
„ISUS...A VORBIT CU EI...”
Cuvintele Marii Trimiteri au fost rostite grupului de
discipoli botezaţi care constituiau adunarea existentă atunci.
Dacă Trimiterea ar fi fost încredinţată numai apostolilor, ea
ar fi încetat atunci când a murit ultimul dintre apostoli.
Aceasta ne-ar priva de porunca de a evangheliza lumea de
astăzi. Dar dacă Domnul a dat porunca aceasta Adunării, ca
instituţie, şi Adunarea încă mai există, atunci noi avem astăzi
'24

29. obligaţia de a evangheliza lumea de astăzi pe cât o aveau cei
cărora Cristos le-a încredinţat porunca în mod personal. Cei
care neagă existenţa Adunării în timpul slujirii personale a
lui Cristos când trăia pe Pământ nu au o poruncă de a predica
sau boteza.
Există multe motive pentru a crede că aceste cuvinte
au fost adresate Adunării pe care Cristos o organizase recent.
Eu cred că El nu a rostit acestea numai adunării din
Ierusalim, ci Adunării ca instituţie. Mai întâi, aceşti
unsprezece discipoli nu puteau face ceea ce li se poruncea
aici. Unsprezece oameni nu puteau predica Evanghelia în
toată lumea şi până la sfârşitul veacului. În al doilea rând,
Cristos nu putea fi cu aceşti unsprezece oameni până la
sfârşitul veacului, întrucât toţi ar fi murit de secole întregi. În
al treilea rând, aceşti unsprezece apostoli erau primii slujitori
ai Adunării (I Cor. 12:28), deci Cristos trebuie să le fi vorbit
lor ca reprezentanţi ai ei.În al patrulea rând, din afirmaţia lui
Pavel din I Corinteni, 15:6, se pare că în acea vreme erau
adunaţi cam 500 de credincioşi, fiind, poate, cea mai mare
parte a adunării.
Unii spun că Trimiterea a fost încredinţată Adunării,
dar ei spun că numai Adunării din secolul I. Ei neagă că
adunările din prezent ar avea aceeaşi obligaţie de a
evangheliza lumea. Eu resping această idee, întrucât Cristos
a vorbit Adunării ca instituţie, după cum se vede în cuvintele
„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului”. Trimiterea a fost încredinţată unei adunări locale,
ca reprezentantă a tuturor comunităţilor locale asemănătoare.
Acestea fiind adevărate, toate comunităţile locale
asemănătoare au acum obligaţia de a lucra pentru
evanghelizarea întregii lumi.
'25

30. „...TOATĂ PUTEREA MI-A FOST DATĂ...”
Isus Cristos are autoritate deplină şi universală. El nu
Şi-a asumat şi nici nu a uzurpat această autoritate: ea i-a fost
dată de Tatăl atât în sfatul veşnic, cât şi la întruparea, precum
şi la învierea Lui (Io. 5:27; 12:49; 13:3; 17:2; Mat. 9:8;
20:23; 21:23). Fiind egal cu Tatăl, toată puterea sau
autoritatea Îi aparţinea în mod iniţial, legal şi esenţial. Dar, în
calitate de Dumnezeu înomenit, toată puterea i-a fost
acordată ca recompensă pentru lucrarea Sa de răscumpărare.
Tatăl I-a dat această putere de a fi mijlocitor, de a-Şi
răscumpăra poporul, de a-Şi strânge Adunarea, de a-Şi apăra
aleşii şi de a-Şi supune vrăjmaşii. Puterea Sa înglobează
Universul, pentru că el este „Domn peste toate” (Fap. 10:36)
în cele de sus ale Cerurilor şi în cele de jos ale Pământului.
După ce a spus că toată autoritatea Îi fusese dată, El a
zis Adunării sale: „Duceţi-vă”. Acest cuvânt „aşadar”11
înseamnă că trebuie să ne uităm la ceea ce se spusese înainte.
De fapt, Cristos spune „Eu, Cel care am toată autoritatea, dau
Adunării Mele autoritatea de a face lucrarea misionară. Noi
trebuie să fim misionari în întreaga lume în lumina faptului
că Cel pentru care mărturisim posedă autoritatea
atotcuprinzătoare, atotsuficientă şi atotinclusivă”.
Noi nu mărturisim pe baza autorităţii unei societăţi
misionare sau a unei confesiuni. Nici nu ieşim să mărturisim
datorită poruncii unui galileean dispreţuit sau a unui
învăţător fără casă. Mai degrabă, noi ieşim să evanghelizăm
pe baza autorităţii unui Mântuitor înviat, înzestrat de
Termenul οὖν apare în limba greacă a Noului Testament, precum şi în11
limba engleză a versiunii din care citează autorul Milburn Cockrell. N. tr.
'26

31. Dumnezeu cu autoritate universală. Să ieşim acum cu
convingerea profundă şi de durată că suntem trimişi în slujba
Domnului cu autoritatea care o întrece pe oricare dintre cele
obţinute prin organizaţiile pământeşti.
„...DUCEŢI-VĂ...”
Marea Trimitere este ordinul de marș pentru fiecare
adunare adevărată existentă astăzi. Noi trebuie să ieşim cu
mesajul mântuirii pentru că Cristos ne-a trimis. Dumnezeu
nu a planificat ca unii să se roage, alţii să dăruiască şi alţii să
meargă. Marea Trimitere spune „Duceţi-vă”. Ca răspuns dat
acestei porunci, membrii adunării timpurii „au plecat şi au
propovăduit pretutindeni (Mc. 16:20);iar ei „mergeau din loc
în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Fap. 8:4).
Fiecare membru al adunării trebuie să iasă şi să
vestească Evanghelia mântuirii. Unii poate doar vor traversa
drumul pentru a face aceasta, în timp ce alţii vor merge pe
câmpul de misiune din străinătate. Distanţa pe care o
parcurge un om nu este lucrul semnificativ. Este o nevoie
disperată atât de cel care traversează strada, cât şi de cel care
trece oceanul.
Misiunile nu pot fi îndeplinite fără a pleca. Creştinul
care creşte este creştinul care se duce. Adunarea care creşte
este adunarea care se duce. Isus Cristos nu a spus să şedem
sau să trimitem, ci a spus „Duceţi-vă!” „Cel ce umblă
plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când
îşi strânge snopii” (Ps. 126:6). „Iată, semănătorul a ieşit să
semene” (Mat. 13:3). „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via
mea!” (Mat. 21 :28.) „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei
'27

32. ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa” (Lc.
14:23). „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
la orice făptură” (Mc. 16:15). „Cât de frumoase sunt
picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc
Evanghelia!” (Rom. 10:15).
„...FACEŢI UCENICI...”
Chemarea Evangheliei este o chemare la ucenicizare.
Toţi cei care sunt cu adevărat convertiţi devin discipoli, căci
credinţa implică faţă de Cristos un angajament de ucenici-
zare. Noi facem discipoli predicând Evanghelia. Noi nu
avem de făcut membri în adunare, ci discipoli. Un om trebuie
să fie discipol înainte de a deveni membru în adunare.
Cristos a spus că termenii sau condiţiile pentru a
deveni discipol sunt următoarele: să părăseşti tot ceea ce
posezi (Lc. 14:33); să-ţi porţi crucea (Lc. 14:27); să Îl urmezi
pe Cristos, negându-ţi sinele (Mat. 16:24). A face un discipol
al lui Cristos înseamnă a-l aduce într-o relaţie de învăţăcel al
căilor lui Isus Cristos. Învăţăcelul trebuie să ia asupră-şi
jugul învăţăturilor autoritare ale lui Cristos (Mat. 11:29). El
trebuie să accepte ceea ce a zis Cristos pentru că El a spus. El
trebuie să se supună cerinţelor Sale ca fiind drepte pentru că
El le rosteşte.
Adunarea trebuie să facă discipoli adevăraţi, nu
mărturisitori falşi sau ipocriţi. O mare parte din efortul
creştin se îndreaptă spre asigurarea deciziilor religioase luate
pe baza persuasiunii omeneşti şi a manipulării psihologice.
Mulţimi de discipoli mărturisitori cred că, într-un fel, ei vor
fi mântuiţi, chiar dacă Scripturile spun contrariul. Ei spun că
'28

33. un om care crede cu sinceritate în Cristos ca Mântuitorul său
personal are parte de o siguranţă veşnică, indiferent de ceea
ce se întâmplă după aceea. Dar există o diferenţă între
credinţa din inimă şi încuviinţarea mintală sinceră, iar
aceasta din urmă nu oferă siguranţa veşnică.
„...TOATE NEAMURILE...”
Evreii se aşteptau ca Mesia să ducă mântuirea
naţiunii lor. Cu toate acestea, Cristos a însărcinat adunarea
evreiască să ducă Evanghelia la toate popoarele. Această
trimitere plină de har era fundamentul autorităţii lor de a
merge la Neamuri. Slavă Domnului pentru acest mare
adevăr: oh, cât de mult Îl laud pentru „că, adică, Neamurile
sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup
cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos
Isus, prin Evanghelia aceea” (Efes. 3:6).
Marea Trimitere este mondială. Relatarea lui Marcu
scrie: „Duceţi-vă în toată lumea” (Mc. 16:15). Luca
dezvăluie: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în
Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din
Ierusalim” (Lc. 24:47). Faptele apostolilor, 1:8, ne
informează că trimiterea este extinsă „până la marginile
Pământului”. În parabola semănătorului, Isus a spus: „Ţarina
este lumea” (Mat. 13:38). Pavel a scris cu privire la cuvintele
credinţei: „glasul lor a răsunat prin tot Pământul, şi cuvintele
lor au ajuns până la marginile lumii” (Rom. 10:18).
Colosenilor, el le-a zis: „cuvântul adevărului Evangheliei,
care a ajuns până la voi şi este în toată lumea” (Col. 1:5,6a).
Creştinismul este o religie pentru întreaga lume. Trimiterea
'29

34. de către Cristos revelează faptul că Evanghelia trebuie vestită
în lume fiecărei persoane în parte din fiecare generaţie până
când Isus revine după Adunarea Sa. Cristos intenţionează ca
mesajul mântuirii să fie împărtăşit tuturor şi să nu fie exclus
nimeni care nu se exclude singur, prin necredinţa şi
nepocăinţa sa.
„...BOTEZÂNDU-I...”
Cei care sunt făcuţi discipoli de predicarea
Evangheliei trebuie să fie botezaţi pe baza autorităţii unei
adunări scripturale. Ei nu sunt botezaţi pentru a deveni
discipoli, ci pentru că au devenit deja discipoli. În zilele
biblice, când un om credea, el era botezat aproape îndată.
Botezul este primul act al unui suflet născut din nou făcut în
ascultare faţă de Mântuitorul său. Acesta constituie
mărturisirea noastră publică a credinţei.
Evangheliştii şi misionarii moderni par să uite această
fază a lucrării de misiune. Ţinta lor este doar aceea de a face
convertiţi şi, apoi, de a-i lăsa să se alăture unei adunări în
conformitate cu preferinţele lor sau chiar niciuneia. Astfel, ei
îndeplinesc doar prima fază din Marea Trimitere, în timp ce
ignoră celelalte două porunci din seria de trei. Să le fie ruşine
pentru că nu acceptă şi nu fac tot ce porunceşte – lor şi nouă
– să fie făcut. Jos cu trezirile spirituale ale uniunilor şi cu
slujitori interconfesionali care ignoră Trimiterea cristică şi
dipreţuiesc adunarea pentru care a murit Cristos.
Cu siguranţă, Domnul intenţionează ca toţi discipolii
să primească botezul biblic prin intermediul unui slujitor
ordinat într-o adunare scripturală. Sfintele Scripturi învaţă că
'30

35. botezul ne plasează în Trupul lui Cristos: „Noi toţi, în adevăr,
am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur
trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost
adăpaţi dintr-un singur Duh (I Cor. 12:13). În afara acestui rit
iniţiatic, nimeni nu poate deveni membru al unei adunări
locale.
Botezul nu este un sacrament al harului şi mântuirii,
ci este dovada atotconvingătoare că inima omului este
corectă din punctul de vedere al lui Dumnezeu. A neglija
botezul nu izgoneşte un suflet în Iad, dar cu siguranţă indică
starea sa spirituală înaintea lui Dumnezeu. Neglijarea şi
neascultarea nescuzabilă a omului declară că el nu este
prietenul lui Cristos: „voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ce
vă poruncesc Eu” (Io. 15:14). Cum ar putea fi un om discipol
al lui Cristos dacă nu este dispus să facă primul lucru pe care
Cristos îl porunceşte să-l facă fiecare persoană mântuită?
„ÎN NUMELE...”
Formula baptismală în acest veac se găseşte în
Evanghelia după Matei, 28:19, fiind în Numele Trinităţii.
Atât de tare ţineau adunările primare la aceasta încât
practicau imersia triună. Formula baptismală revela
egalitatea din Dumnezeire şi faptul că fiecare Persoană este
activă în mântuirea noastră. Noi suntem botezaţi nu în
numele (plural), ci în Numele (singular al) Tatălui, Fiului şi
Sfântului Duh, ceea ce face aluzie la faptul că Aceştia trei
sunt una. Apoi, mai vedem că botezul este administrat de
'31

36. adunare cu autoritatea Celor trei Persoane divine din
Dumnezeire.
Săvârşirea asupra noastră a acestei ceremonii este un
jurământ de supunere sau un angajament de devoţiune faţă
de Dumnezeu. A fi botezat pentru cineva înseamnă a-l
recunoaşte în mod public ca învăţător şi legiuitor. Evreii au
fost botezaţi pentru Moise (I Cor. 10:2). Aceasta înseamnă că
ei au primit sistemul pe care îl preda el şi l-au recunoscut ca
legiuitor al lor. Pavel i-a întrebat pe corinteni: „în numele lui
Pavel aţi fost voi botezaţi?” (I Cor. 1:13.) El voia să ştie dacă
ei se dedicaseră lui Pavel prin acest ritual: căuta să le arate
creştinilor că la botez ei trebuie să se dedice lui Dumnezeu.
Botezul este o consacrare solemnă în slujba
binecuvântatei Trinităţi. El se face prin autoritatea lui Cristos
şi cei care îl primesc în mod public declară că s-au supus
autorităţii lui Cristos asupra vieţilor lor.
„...ÎNVĂŢÂNDU-I SĂ PĂZEASCĂ TOATE
LUCRURILE”
Cei care sunt discipoli botezaţi trebuie să fie învăţaţi
de adunare. Ei trebuie să fie învăţaţi întrucât tocmai au
început cursul vieţii de credinţă. Ei trebuie să fie instruiţi în
ceea ce a poruncit Cristos pentru a trăi o viaţă de supunere
faţă de toate învăţăturile Lui. Accentul nu cade atât de mult
pe învăţătură, cât pe respectarea poruncilor Sale. Există o
diferenţă gravă între a învăţa un om să cunoască şi a-l învăţa
să repecte lucrurile poruncite. Datoria adunării este cea de-a
doua.
'32

37. Adunarea locală este răspunzătoare înaintea
Domnului pentru această instruire a noilor convertiţi. Ea este
singura instituţie care are autoritatea de a face această
lucrare. Faptele apostolilor, 13:1, vorbeşte despre anumiţi
învăţători din adunarea din Antiohia. În Epistola către
efeseni, capitolul 3, Biblia spune că adunarea trebuie să facă
cunoscută înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu în
acest veac. Privitor la darurile spirituale ale Cristosului
înălţat date Adunării, Pavel a declarat:
11. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii,
evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători,
12. pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de
slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos.
Epistola către efeseni, 4:11,12.
Acesta este motivul pentru care una dintre calificările
unui pastor, transcrise în I Timotei, 3:2, este să fie „în stare să
dea învăţătură”.
Adunarea este limitată în învăţătura ei la predarea
tuturor lucrurilor pe care le-a poruncit Cristos. Trupul lui
Cristos nu trebuie să predea învăţături omeneşti sau doctrine
ale oamenilor, ci învățăturile lui Cristos. Ea nu are libertatea
de a lăsa afară ceva din ceea ce a învăţat Cristos pentru
bunăstarea discipolilor Săi. Ea trebuie să-şi înveţe membrii
să respecte toate lucrurile pe care le-a poruncit Cristos. Nu
va veni niciodată timpul când vreo parte din învăţăturile lui
Cristos vor deveni învechite sau neadevărate, nepotrivite sau
inutile.
'33

38. „...EU SUNT CU VOI ÎN TOATE ZILELE...”
Isus Cristos a promis prezenţa Sa personală Adunării
angajate în discipolizarea oamenilor şi în respectarea porun-
cilor Sale. Dar cum rămâne cu adunarea care nu îndeplineşte
Marea Trimitere? Isus nu se află în relaţie cu ea (Apoc. 3:20)
şi în curând îi va îndepărta sfeşnicul (Apoc. 2:5).
Mântuitorul nostru este pururea în relaţie cu adunarea
care îndeplineşte Marea Trimitere. El este împreună cu
membrii ei la amvon sau în închisoare, în zilele bune şi în
cele rele, iarna şi vara, în zilele de eşec şi în cele de reuşită,
în zilele de bucurie şi în cele de întristare, în tinereţe şi la
bătrâneţe, în zilele vieţii şi ale morţii. Cristos este cu
Adunarea sa pentru a-i da succes în slujirea ei. El va fi cu ea
până când nu vor mai exista discipoli, botez, şi edificare prin
învăţătură creştină.
„...PÂNĂ LA SFÂRŞITUL VEACULUI”
Adunarea se va bucura de prezenţa spirituală
perpetuă a lui Cristos până la consumarea sfârşitului
veacului. Atunci prezenţa Sa spirituală va deveni vizibilă. În
Apocalipsa, 1:13, Îl vedem pe Cristos în mijlocul adunărilor
şi eu sunt convins că de-atunci nu a trecut nici o zi sau o oră
în care El să nu fi fost cu ele.
'34

39. Capitolul al IV-lea
OAMENII ŞI MISIUNILE
1. În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi
învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din
Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu
cârmuitorul Irod, şi Saul.
2. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a
zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru
lucrarea la care i-am chemat.”
3. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus
mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.
Faptele apostolilor, 13:1-3.
Felul de oameni pe care adunările îi trimit ca
misionari va determina într-o anumită măsură binele care va
fi făcut. Un misionar nu trebuie trimis pe baza entuziasmului
de moment. Fiecare misionar trebuie examinat serios înainte
de a fi pus deoparte de către adunare. Înainte de a-i trimite pe
Pavel şi pe Barnabas, adunarea din Antiohia a postit şi s-a
rugat.
Adunarea trebuie să aibă convingerea că persoana a
primit chemarea din Ceruri. I Tesaloniceni, 5:12 scrie: „Vă
rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi,
care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc”. Trebuie
examinată şi investigată conduita din trecut. Nimeni nu
obiectează faţă de analiza dosarului său în afara celui care îi
este teamă de aceasta. Adunarea din Antiohia cunoştea starea
spirituală şi conduita morală a lui Pavel şi Barnabas.
Omul pe care îl trimite o adunare este mijlocul prin
care cei din afară vor judeca şi evalua adunarea care îl
'35

40. susţine. Aceasta face să aibă o importanţă vitală trimiterea
unui om care reprezintă în mod just adunarea care îl trimite.
Misionarul atrage adunării susţinătoare o reputaţie bună sau
proastă, în conformitate cu capacitatea sau conduita sa.
Multe probleme ale misionarilor ar fi soluţionate dacă
ar fi trimişi oamenii corespunzători şi nu oricine apare în
schemă. Dacă omul nu are o înaltă ţinută morală şi nu este
sănătos în credinţă, el va vătăma adunarea care îl susţine.
Mai bine să fii mai zăbavnic în trimiterea unui om decât să îl
rechemi după ce a fost trimis.
CHEMAREA DIVINĂ A MISONARULUI
Barnabas şi Saul au primit o chemare categorică de la
Duhul Sfânt pentru lucrarea de misiune. Ei nu fuseseră
chemaţi de părinţii sau de rudele lor şi nici de adunare sau de
bordul de misiune. Ei erau chemaţi de Duhul Sfânt:
„Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este
chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron” (Evr. 5 :4).
Dumnezeu îi foloseşte în lucrarea Sa pe oamenii
chemaţi. Iona, misionarul Vechiului Testament, a fost chemat
de Dumnezeu:
1. Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona
astfel:
2. „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi
vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”
Iona, 3:1,2.
'36

41. Cei doisprezece au primit o chemare sfântă: „Când
s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Lc. 6:13).
Marele misionar din primu secol, Pavel, a fost chemat
în mod divin. Relatând experienţa sa de pe drumul
Damascului, el scrie:
15. „Cine eşti, Doamne?”, am răspuns eu. Şi Domnul a
zis: „Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti.
16. Dar scoală-te şi stai în picioare; căci M-am arătat ţie,
ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai
văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.
Faptele apostolilor, 26:15,16.
Pavel nu hotărâse să intre în lucrarea de slujire ca o
profesie, gândindu-se că se câştigă bani uşor. El îi scrie
tânărului Timotei: „Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul
nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi
m-a pus în slujba Lui” (I Tim. 1:12). În a doua sa epistolă
adresată lui, el declara: „Propovăduitorul şi apostolul ei am
fost pus eu şi învăţător al Neamurilor” (II Tim. 1:11).
Corintenilor le spune: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este
pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai
de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (I Cor. 9:16).
Romanilor le scrie: „ Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să
fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui
Dumnezeu” (Rom. 1:1).
Unii creştini mărturisitori neagă chemarea divină în
slujire şi cred în predicatorii profesionişti. Eu sunt mai
convins decât ei că Dumnezeu nu i-a chemat niciodată să
predice. Nu este nevoie ca ei să-şi piardă timpul demonstrând
că nu au fost chemaţi. Eu sunt perfect de acord cu Dumnezeu
'37

42. că nu El i-a chemat, dar aş vrea să ştie că Biblia învaţă
despre chemarea divină în slujirea Cuvântului. Eu ştiu că aşa
stau lucrurile pentru că Domnul m-a chemat să predic.
PLECAREA PE BAZAAUTORITĂŢII ADUNĂRII
Trebuie petrecut mult timp studiind relatarea despre
Barnabas şi Pavel care au fost puşi deoparte de adunarea din
Antiohia. Cei doi oameni trimişi fuseseră deja lucrători
credincioşi în Adunare. În conformitate cu Fapte, 13:1, ei
erau învăţători ai adunării înainte de a fi primit chemarea
divină. Fapte, 11:25,26 revelează faptul că ei deja erau
învăţători ai adunării de un an de zile.
Să notăm că adunarea din Antiohia era o adunare
spirituală care slujea Domnului. Membrii săi erau mai
interesaţi de lucrarea lui Cristos decât de ospețe. Între
sentimentele misionarilor şi cele ale adunării exista o
armonie desăvârşită.
Toate se făceau sub conducerea directă a Duhului
Sfânt. Chemarea lor a venit direct de la Duhul prin adunarea
locală pentru a fi puşi deoparte pentru lucrarea misionară.
Pavel şi Barnabas au aşteptat ca adunarea să acţioneze oficial
pentru a-i trimite, ei nu au ieşit pe cont propriu, fără
susţinerea vreunei adunări.
'38

43. CHEMAREA PE UN CÂMP SPECIFIC
Atunci când Dumnezeu cheamă un om, el îl cheamă
într-un câmp de misiune specific. Sfintele Scripturi nu scriu
nicăieri despre un bord de misiune care selectează câmpul de
lucru al cuiva. Adunarea din Antiohia a trimis misionari, dar
nu ea a decis privitor la câmpul de lucru al acestora.
Dumnezeu l-a chemat pe Iona şi l-a trimis la Ninive (Iona,
3:1-3). El i-a chemat pe cei doisprezece apostoli şi i-a trimis
la oile pierdute ale casei lui Israel (Mat. 10:6). Cristos l-a
chemat pe Pavel şi l-a trimis la ne-evrei (Fap. 16:17).
Dumnezeu are un om pentru fiecare loc şi un loc pentru
fiecare om.
CALIFICĂRI SPECIALE
Un om nu poate fi misionar dacă nu este sigur de
propria sa mântuire. El nu-i poate conduce la Cristos pe alţii
dacă nu a ajuns el însuşi la Cristos. În mintea misionarului
nu ar trebui să existe frământări privitoare la timpul şi locul
în care el a trăit experienţa harului mântuitor.
Cred că misionarul trebuie să aibă aceleaşi calificări
ca păstorul, în special pentru că majoritatea misionarilor
păstoresc de obicei un timp scurt tânăra adunare pe care o
organizează. I Timotei, 3:6, ne spune că el nu trebuie să fie
novice. Nu trebuie să fie convertit de curând la credinţă. El,
la fel ca Pavel şi Barnabas, trebuie să aibă un anumit statut în
adunare. Darurile, harurile și conduita sa trebuie să fie
cunoscute, pentru ca nu cumva, semeţindu-se, să cadă sub
judecata diavolului.
'39

44. Un misionar ar trebui să aibă o anumită cunoaştere a
lucrurilor divine. II Timotei, 2:2 spune că „el trebuie să fie în
stare să înveţe pe alţii”. Astăzi, când există atât de multe
erezii de confruntat, el trebuie să fie bine pregătit să contreze
eroarea şi să lupte pentru adevărul Bibliei. Un lucru atât de
măreţ ca slujirea Cuvântului revendică soldaţi iscusiţi.
CALIFICĂRI DOMESTICE
I Timotei, 3:2, revelează că misionarul trebuie să fie
căsătorit cu o singură femeie. Un misionar cu probleme
maritale creează confuzie pe câmpul de misiune şi tumult
printre adunările susţinătoare de-acasă.
Misionarul trebuie să-şi ţină soţia şi copiii în
supunere (I Tim. 3:4). Dacă el nu-şi poate ține casa sub
control, nu este potrivit pentru a se îngriji de adunarea lui
Dumnezeu (I Tim. 3:5).
CALIFICĂRI MORALE
Nu se cuvine ca un misionar să fie vinovat de vreun
păcat scandalos. El nu trebuie să practice păcate cunoscute (I
Tim. 3:2). Aceasta nu înseamnă că el trebuie să fie perfect,
nici că oamenii nu îl vor acuza în mod fals de lucruri rele. El
trebuie să aibă parte de respectul celor cărora le mărturiseşte
(I Tim. 3:7). Se cuvine ca el să fie „o pildă pentru
credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în
curăţie” (I Tim. 4 :12).
'40

45. Misionarul nu trebuie să fie un beţiv sau un om
certăreţ. El trebuie să fie un om cu o gândire clară, nu un
fanatic înfierbântat. Este nevoie de un conducător calm.
24. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie
blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă
răbdătoare,
25. să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că
Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa
adevărului;
II Timotei, 2:24,25.
ALTE CALIFICĂRI
Un misionar este chemat să îndure greutăţi. Aşa s-a
întâmplat şi lui Pavel şi companionilor săi. Corintenilor, el
le-a descris suferinţele misionare în următorul fel:
10. Noi suntem nebuni pentru Cristos; voi, înţelepţi în
Cristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puşi în cinste; noi,
dispreţuiţi!
11. Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete,
suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc,
12. ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem
ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm;
13. când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de
azi, am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura
tuturor.
I Corinteni, 4 :10-13.
Un misionar trebuie să cunoască cutumele şi
trăsăturile de caracter ale poporului în mijlocul căruia va
trudi înainte de a ajunge pe câmpul de misiune. O anumită
'41

46. cunoaştere a culturii, a mijloacelor de transport, a modurilor
de câştigare a existenţei, culturile agricole, limba şi religiile
reprezintă o cunoaştere esenţială. În această privinţă, o bună
educaţie literară este un mare câştig.
Apoi, când ajunge pe câmpul de lucru, misionarul
trebuie să fie în stare să adapteze la cultura poporului. Pavel
ştia importanţa acestui lucru. El a scris:
19. Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut
robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi.
20. Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe
iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi
fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe
cei ce sunt sub Lege;
21. cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost
fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu,
ci sunt sub Legea lui Cristos), ca să câştig pe cei fără lege.
22. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi.
M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii
din ei.
23. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.
I Corinteni, 9:19-23.
Mai important decât toate acestea, misionarul trebuie
să aibă o dragoste autentică pentru sufletele pierdute.
Psalmii, 126:6, scriu: „Cel ce umblă plângând, când aruncă
sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii”.
Lacrimile ţâşnind dintr-o inimă zdrobită sunt un echipament
necesar. Siguranţa întoarcerii cu bucurie depinde de ieşirea
cu lacrimi. Nimeni nu va purta mult sămânţa preţioasă a
Cuvântului vieţii dacă îi lipseşte o inimă zdrobită. Cel care
nu are lacrimi pentru sufletele pierdute nu are în sine Duhul
Celui care a plâns pentru Ierusalim.
'42

47. Dacă prospectivul misionar nu este preocupat de
sufletele pierdute, atunci propriul său suflet se află în mare
pericol. Pavel simţea o mare compasiune pentru aceştia
pierduţi şi neisprăviţi:
1. Spun adevărul în Cristos, nu mint; cugetul meu, luminat
de Duhul Sfânt, îmi este martor,
2. că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în
inimă.
3. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema,
despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.
Epistola către romani, 9:1-3.
Şi a declarat iarăşi: „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi
rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie
mântuiţi” (Rom. 10:1). Împroşcarea cu pietre, naufragiul,
închisoarea, foametea şi moartea iminentă nu au putut seca
lacrimile lui Pavel pentru sufletele pierdute.
SARCINA MISIONARULUI
Prima sarcină a misionarului este evanghelizarea.
Despre misionarul adunării din Ierusalim s-a scris:
5. Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit
pe Cristos.
6. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de
Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea.
Faptele apostolilor, 8:5,6.
Apoi, sarcina sa este aceea de a boteza convertiţii
organizându-i într-o adunare scripturală: „Dar când au crezut
'43

48. pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Cristos, au fost botezaţi, atât
bărbaţi cât şi femei” (Fap. 8:12).
În al treilea rând, el are sarcina de a raporta adunării
care l-a trimis binecuvântările lui Dumnezeu. Adunarea care
îl susţinea pe Filip, adică adunarea din Ierusalim, a auzit
despre succesul lui: „Apostolii care erau în Ierusalim, când
au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au tri-
mis la ei pe Petru şi pe Ioan” (Fap. 8:14). Pavel şi Barnabas
au raportat efortul lor misionar adunării din Antiohia:
26. De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde
fuseseră încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu, pentru
lucrarea pe care o săvârşiseră.
27. După venirea lor, au adunat biserica şi au istorisit tot
ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese Neamurilor
uşa credinţei.
Faptele apostolilor, 14:26,27.
În al patrulea rând, misionarul trebuie să îi înveţe pe
discipolii botezaţi toate lucrurile pe care le-a poruncit
Cristos. El Însuşi a făcut aceasta când a organizat propria Sa
adunare. Petru, Ioan şi Filip au predicat Cuvântul Domnului
printre discipolii botezaţi din Samaria (Fap. 8:25).
În al cincilea rând, misionarul trebuie să organizeze o
adunare neo-testamentară pe baza autorităţii încredinţate de
către adunarea care îl susţine de-acasă. După ce Filip a
evanghelizat, a botezat şi a îndoctrinat, citim în Faptele
apostolilor despre adunările din Samaria. Pavel a vizitat
Creta, Efes, Tesalonic, Filipi, Corint, Chencrea şi Roma,
unde a botezat discipoli şi a întemeiat adunări.
'44

49. UN CÂMPALB, PREGĂTIT PENTRU RECOLTĂ
Un adevărat misionar merge acolo unde nu există
adunări. Pavel a avut ambiţia de a duce mesajul lui Cristos
celor care nu auziseră niciodată înainte de Cristos.
Romanilor le-a scris:
20. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Cristos
nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul,
21. după cum este scris: „Aceia cărora nu li se
propovăduise despre El Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră
de El Îl vor cunoaşte.”
Epistola către romani, 15:20,21.
La locuitorii Americii se ajunge uşor cu Evanghelia
dar, cu toate acestea, în ţări păgâne mor nespus de multe
miriade care nu au auzit niciodată de Biblie sau de Cristosul
pe care Îl revelează ea.
Practica modernă de acasă şi din străinătate de „furt
de oi” şi determinare a lor de a se afilia la o nouă asociaţie
sau convenţie cu greu poate fi denumită lucrare misionară în
sensul Noului Testament. Este mai degrabă din firea
păcătoasă decât din Duhul Sfânt.
Misionarul nu trebuie să educe păgânul potrivit
principiilor seculare. Nici nu i se porunceşte să întemeieze
spitale, seminarii sau orfelinate. Acestea apar ca produse
adiţionale ale serviciului misionar. Lucrarea supremă a
misionarului este aceea de a vesti mesajul mântuirii şi de a
întemeia adunări. Este un fapt lamentabil că mulţi bani
misionari au fost dedicaţi fondării şi întreţinerii şcolilor care,
în final, s-au demonstrat a fi trădătoare de Cristos. Dacă
energia ar fi fost dedicată predicării Evangheliei, rezultatele
ar fi fost mult diferite.
'45

50. RĂSPLATA MISIONARULUI
Răsplăţile misionarilor sunt imense. Unele le sunt
date în această viaţă, pe când altele au o împlinire viitoare.
Misionarul are cu siguranţă mai mult de aşteptat decât
fluturaşul de salariu de la adunarea care îl susţine.
CONVERTIŢI
Una dintre răsplăţile sale prezente este aceea de a
vedea sufletele pe care le-a născut prin Evanghelie.
Apostolul Pavel a scris aceste cuvinte corintenilor: „Căci,
chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Cristos, totuşi n-
aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Cristos
Isus, prin Evanghelie” (I Cor. 4:15).
Ce bucurie să ştii că tu ai fost slujitorul prin care un
om a crezut şi a fost mântuit (I Cor. 3:5)! Oh, fiorul
cunoaşterii faptului că Dumnezeu te-a folosit pentru a
întoarce un păcătos de la calea lui rătăcită, mântuind un
suflet de la moarte (Iac. 5:20). Ce glorios este să ştii că o
făptură, un semen al tău a crezut în Cristos prin mărturia ta
(Io. 4:39). Misionarul strânge roadă pentru viaţa veşnică (Io.
4:36). Aceasta este încurajarea pentru un misionar
credincios, aceea de a şti că lucrarea sa se îndreaptă spre
mântuirea veşnică a sufletelor preţioase.
ADUNĂRI!
Este o mângâiere pentru misionar să vadă adunările
pe care le-a întemeiat că poartă Marea Trimitere şi
organizează alte adunări de aceeaşi credinţă preţioasă.
Misionarul credincios va avea parte de răsplata unei
'46

51. asemenea adunări, întrucât el a organizat-o şi a dezvoltat-o în
felul potrivit. Tesalonicenilor, Pavel le-a scris: „Căci
cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau
cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului
nostru Isus Cristos, la venirea Lui?” (I Tes. 2:19.)
COROANE!
Misionarul are o cruce grea de purtat, dar îl aşteaptă o
coroană frumoasă. Aceasta este de departe mai grea decât
crucea sa. Isus Cristos a spus: „Şi oricine a lăsat case, sau
fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori,
sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni
viaţa veşnică” (Mat. 19:29). Şi iar: „Căci oricine va vrea
să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa
din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va
mântui” (Mc. 8:35). Iar profetul Daniel a declarat: „Cei
înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor
învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca
stelele, în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:3).
'47

52. Capitolul al V-lea
METODELE MISIUNILOR
46. Şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească
Cristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi.
47. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele
Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.
48. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.
Evanghelia după Luca, 24:46-48.
Nu există adunare atât de mică sau de săracă încât să
fie scutită de trimiterea mondială pe care Isus a dat-o
Adunării Sale. Atunci când a rostit aceste cuvinte
provocatoare, Domnul nu Se adresa unei adunări mari, care
are un edificiu impresionant. El vorbea cu adunarea din
Ierusalim care consta din 120 de membri. Această adunare
locală este cea care a fost însărcinată de Cristos cu predicarea
Evangheliei la toate popoarele.
Un orizont atât de larg indică unele metode de
îndeplinire a acestei lucrări. Isus Cristos nu ne-a lăsat
libertatea de a ne selecta propriile noastre planuri pentru
lucrarea misionară. În practica adunărilor Noului Testament,
El a păstrat unele metode sănătoase, sigure, eficiente pentru
expunerea Evangheliei. Unii sunt atât de temători de a folosi
metoda greşită încât comit cel mai grav păcat nefăcând
nimic. Nicio metodă nu este atât de nescripturală ca aceea
care nu îndeplineşte Marea Trimitere. Cea mai întunecată
scenă imaginabilă este aceea în care există o adunare care a
încetat să mai facă ceva pentru misiuni. Până la următoarea
zi a Domnului, pe uşa ei ar trebui să fie scris Ichabod.
'48

53. MĂRTURISIREA PERSONALĂ
Un plan sănătos şi scriptural de rămânere îndelungată
în adunare pentru a face lucrare misionară este mărturisirea
personală pentru Cristos. Acesta este planul folosit de Isus
Cristos şi de creştinii timpurii. În Noul Testament fiecare
credincios era un misionar sau un martor personal pentru
Cristos şi Evanghelie. Prin aceasta nu spun că fiecare
credincios ieşea şi boteza oameni şi organiza adunări, ci că
fiecare copil răscumpărat al lui Dumnezeu mărturisea despre
Domnul Isus Cristos.
Cristos a depus mărturie înaintea lui Nicodim, a
femeii de la fântână, a lui Zacheu şi a multor altora care erau
bolnavi şi nenorociţi. Andrei i-a mărturisit lui Petru, fratele
lui: „El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis:
«Noi am găsit pe Mesia» (care, tălmăcit, înseamnă
Cristos)” (Io. 1:41). Într-adevăr, în Evanghelia după Ioan,
4:39, apare o consemnare izbitoare: „Mulţi samariteni din
cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii,
care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut»”.
Orice creştin are o influenţă asupra celor cu care intră
în contact zilnic. Cei mântuiţi vor dori şi se vor simţi obligaţi
să spună altora despre Mântuitor. Nu toţi pot vorbi în
adunarea celor sfinţi, dar toţi pot mărturisi celor printre care
trăiesc.
'49

54. MARTORI CALIFICAŢI
Fiecare membru al adunării ar trebui implicat în
evanghelism personal, dar unii sunt cu adevărat calificaţi să
fie trimişi de adunare. Au fost pierderi mari prin trimiterea
celor care nu au calităţile necesare pentru lucrare. Noi Îl
onorăm pe Dumnezeu cel mai bine trimiţând creştini
pregătiţi şi maturi.
Mai întâi, pentru a fi un martor eficient, membrul
trebuie să cunoască mântuirea: „Aşa să zică cei răscumpăraţi
de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului” (Ps.
107:2). Nu-i aşa că acest lucru este adevărat? El nu se poate
abţine să nu falsifice esenţa mesajului răscumpărării.
Dumnezeu rareori binecuvântează Cuvântul Său rostit printr-
un vas nemântuit –în cazul în care face aceasta vreodată.
În al doilea rând, membrul trebuie să fie consacrat
sau să aibă un anumit nivel de maturitate creştină. Aceasta nu
are nimic de-a face cu vârsta naturală, ci mai degrabă cu
creşterea în ucenicizare şi în manifestările roadei Duhului
Sfânt. Isus a învăţat: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră
înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să
slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Mat. 5:16).
Dacă noi trebuie să expunem Cuvântul vieţii, atunci trebuie
să fim „fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără
vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” (Fil. 2:14-16).
Dacă eforturile noastre nu sunt însoţite de succes, atunci
trebuie să ne uităm în inima şi viaţa noastră pentru a ne
vedea starea.
Moravurile bune nu sunt numai o trăsătură de dorit, ci
o necesitate. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de
mulţi împotriva lui Cristos şi a Adunării Sale este observaţia
'50

55. că celor care sunt creştini mărturisitori le lipseşte
consacrarea. Pavel a scris adunării din Roma:
19. tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina
celor ce sunt în întuneric,
20. povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor
neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei
depline şi al adevărului; –
21. tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?
Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi?
22. Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu,
căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?
23. Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu
prin călcarea acestei Legi?
24. Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui
Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.
Epistola către romani, 2:19-24.
În al treilea rând, cel care mărturiseşte pentru Cristos
trebuie să-şi fi dezvoltat o recunoaştere practică a suvera-
nităţii lui Dumnezeu. El trebuie să fie adus la un moment de
dependenţă totală de Dumnezeu. Aceasta îl va opri de la a-L
dezonora pe Dumnezeu prin eforturile sale omeneşti şi îl va
face să creadă că Dumnezeu Se va folosi de eforturile sale în
conformitate cu plăcerea Lui.
În a patrulea rând, el trebuie să aibă o cunoaştere a
mesajului. În Sfintele Scripturi există un avertisment serios
cu privire la falsificarea Evangheliei (Gal. 1:8). Lucrătorul
trebuie să evite prezentarea credinţei uşuratice a evanghe-
liştilor moderni. În lucrarea sa, el nu trebuie să urmeze
tradiţia religioasă, ci numai Biblia. Mesajul său nu trebuie să
difere de cel al creştinilor din perioada timpurie. Dacă diferă,
atunci înseamnă că a transformat Evanghelia într-o minciună
printr-o prezentare sărăcăcioasă sau falsă a mesajului şi intră
'51

56. sub mânia lui Dumnezeu. O atare prezentare falsă şi
incompletă a mesajului este cea care a produs asemenea
post-convertiri în adunări.
În al cincilea rând, în această lucrare nespus de
importantă este nevoie de Duhul Sfânt. Cel care vrea să
mărturisească pentru Cristos trebuie să fi depus afecţiunea,
dorinţele şi scopurile sale sub controlul Duhului. Filip a fost
călăuzit de Duhul Sfânt să mărturisească adunării: „Duhul a
zis lui Filip: «Du-te şi ajunge carul acesta!» Filip a
alergat” (Fap. 8:29,30a). Duhul este Cel care l-a călăuzit pe
Petru să predice casei lui Corneliu, pentru ca ei să fie
mântuiţi (Fap. 10:19; 11:12). Pavel a fost îndrumat de Duhul
să predice în Corint; Domnul i-a spus: „am mult norod în
această cetate” (Fap. 18:10). El trebuia să predice acolo
pentru ca aleşii din cetate să poată dobândi mântuirea care
este în Isus Cristos împreună cu gloria veşnică. Cu toate
acestea, apostolul a fost oprit de Duhul Sfânt să vestească
Cuvântul în Asia (Fap. 16:6,7).
Mărturisirea personală este o lucrare la fel de
misionară ca şi plecarea într-o ţară îndepărtată ca misionar
salarizat. Prea mulţi se gândesc la farmecul plecării ca
misionar şi niciodată nu încearcă să ajungă cu Evanghelia la
vecinul de vizavi. Un adevărat spirit misionar ar trebui să fie
prezent în fiecare membru mântuit al adunării, oriunde s-ar
afla acesta.
'52

57. LOCUL ÎN CARE TREBUIE SĂ SE DESFĂŞOARE
MISIUNEA
Lucrarea misionară este mondială, dar trebuie să
înceapă acasă. Isus a zis: „...începând din Ierusalim”. Când
Cristos a vindecat şi a scos oameni din morminte, le-a spus:
„Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul
şi cum a avut milă de tine” (Mc. 5:19). Cei de-acasă ne
cunosc cel mai bine. Ei ştiu dacă experienţa noastră este
reală sau nu. Copiii fiecărui tată sau ai fiecărei mame
creştine ar trebui să fie prima preocupare a acestora. Dacă
nu-i putem conduce pe ei spre Cristos, este îndoielnic că
putem fi folosiţi să-i conducem pe alţii.
Misiunea poate fi făcută pe străzi: „În sinagogă stătea
deci de vorbă cu iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu,
iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i
întâlnea” (Fap. 17:17).
Misiunea poate fi făcută la locul de muncă:
„Când trecea pe acolo, a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezând
la vamă. Şi i-a zis: «Vino după Mine!» Levi s-a sculat şi a
mers după El” (Mc. 2:14).
Trebuie întotdeauna să urmăm conducerea Duhului
Sfânt în privinţa mărturisirii. Isus Cristos şi adunarea primară
au mărturisit în general câte unei persoane, în particular.
Aceasta este regula pe care a urmat-o Cristos în Evanghelia
după Ioan, capitolul 3, când a vorbit cu Nicodim. Cu toate
acestea, există alte momente când, neîndoielnic, este mai
potrivit să vorbeşti cu mai mulţi deodată.
'53

58. MISIUNI SPONSORIZATE DE ADUNARE
O altă metodă de a face lucrarea misionară este cea a
misiunilor sponsorizate de adunare. Această metodă este
scripturală şi are mari merite. Este metoda prin care o
adunare locală, fără ajutorul altor adunări surori, începe o
misiune care, mai târziu, se va organiza într-o adunare.
Adunarea de acasă dăruieşte câţiva dintre slujitorii săi
instruiţi pentru a merge şi a asista la această străduinţă.
Acesta este modul cel mai rapid şi mai bun de a întemeia altă
adunare. Adunarea de acasă susţine financiar misiunea. Ar
trebui ca majoritatea adunărilor noastre de la oraşe şi sate să
folosească acest plan.
Adunările neo-testamentare au folosit această
metodă. Adunarea din Ierusalim a întemeiat adunarea din
Samaria şi din Antiohia. Adunarea din Antiohia a trimis
misionari care au întemeiat un număr de alte adunări. Acesta
este felul în care majoritatea baptiştilor au fost aduşi la
credinţă de-a lungul veacurilor.
În ultimii trei ani, Adunarea Baptistă Pinehaven din
Columbus, statul Mississippi, şi pastorul său, Elvis Gregory,
au organizat alte două adunări baptiste independente.
Pinehaven a trimis doi dintre slujitorii săi ca misionari, aşa
cum a făcut adunarea din Antiohia, care i-a trimis pe
Barnabas şi pe Pavel. În fiecare caz ea a renunţat la câţiva
dintre membrii săi pentru noua lucrare şi a susţinut financiar
misiunea. Rezultatele unei asemenea lucrări misionare
sponsorizate de adunare sunt vizibile în existenţa adunării
Pinehaven Baptist Church din Northport, Alabama şi a
adunării Belair Baptist Church din Starkville, Mississippi.
'54

59. Cu o conducere corespunzătoare, şi alte adunări
baptiste independente pot face ceea ce a făcut această
adunare. Este o ruşine îngrozitoare că multe adunări baptiste
vechi de 50-100 de ani nu au făcut niciun efort de a organiza
o altă adunare de aceeaşi credinţă şi orânduială. Aceasta
revelează o ignoranţă densă privitoare la natura Marii
Trimiteri şi o mare lene vizavi de porunca lui Cristos dată
Adunării Sale.
Adunarea locală ar trebui să folosească orice mijloc
la dispoziţia sa pentru a duce Evanghelia la o lume pierdută.
Ar trebui să existe întruniri regulate şi anunţate ale adunării
în care să se predice mesaje evanghelistice. În localitatea în
care este situată adunarea ar trebui să fie distribuite ziare,
cărţi, pliante şi tot felul de literatură. Evanghelia ar trebui
predicată la radio şi la televizor. Adunarea nu ar trebui să
precupeţească niciun efort pentru a răspândi Cuvântul
mântuirii.
ADUNĂRI COLABORATOARE
O altă metodă de a îndeplini lucrarea de misiune este
aceea prin care adunări de aceeaşi credinţă şi orânduială
colaborează. După câte se vede în Noul Testament, primele
adunări au făcut aceasta: adunarea locală din Antiohia a
solicitat ajutorul adunării-mamă, cea din Ierusalim, pentru a
decide în disputa despre circumcizie. Cele două adunări au
colaborat pentru a stabili o dată pentru totdeauna că toţi
oamenii sunt mântuiţi pe baza harului, prin credinţă, şi nu
prin vreo faptă a Legii. Aceasta reiese din Faptele
apostolilor, capitolul 15.
'55

60. Adunările apostolice conslujeau cu bunăvoinţă. Când
în Iudeea a avut loc o foamete, în anul 41 d. Cr., în zilele lui
Claudiu Caesar, adunările din alte părţi ale Imperiului roman
au trimis ajutoare sfinţilor din Ierusalim. Aceste adunări ne-
evreieşti l-au ales pe Pavel şi echipa sa misionară pentru a
duce fondurile la Ierusalim (II Cor. 8:16-24).
Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că ele
conslujeau în misiuni. Sfintele Scripturi arată clar că făceau
aceasta. Pavel a fost trimis ca misionar de către adunarea din
Antiohia, dar, cu toate acestea, existau şi alte adunări care îl
susţineau. El a scris corintenilor:
8. Am despuiat alte biserici, primind de la ele o plată, ca
să vă pot sluji vouă.
9. Şi când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost
sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit fraţii,
când veniseră din Macedonia. În toate m-am ferit şi mă
voi feri să vă îngreuiez cu ceva.
II Corinteni, 11:8,9.
Corintenilor, Pavel le-a predicat Evanghelia în mod
gratuit, fiind susţinut de alte adunări deja întemeiate.
Cei care doresc să aprofundeze această chestiune vor
observa instrucţiunile pe care apostolul Ioan le-a dat lui
Gaius şi adunării sale cu privire la unii misionari:
6. Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea bisericii.
Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip
vrednic de Dumnezeu;
7. căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să
primească ceva de la neamuri.
III Ioan, 6,7.
Aceasta revelează obligaţia adunărilor deja
întemeiate de a ajuta şi susţine misionari din străinătate.
Acelaşi adevăr se desprinde din Epistola către filipeni,
4:15-18.
'56

61. BAPTIŞTI ANTI-BORD
În Noul Testament, toate fondurile au fost trimise
direct la misionari. Banii nu erau trimişi la bordul de
misiune, pentru ca la misionari să fie trimişi banii care
rămâneau după plata cheltuielilor unui birou scump. În
Biblie nu există menţiunea vreunui bord misionar sau a
comitetelor misionare care acţionau ca preşedinţi executivi ai
primelor adunări. Societăţile misionare au origine post-
apostolică şi extra-scripturală. Ele îşi au originea printre
pedobaptişti şi au fost necunoscute baptiştilor până în 1792,
când în Kettering, în Anglia, a fost organizată societatea
Baptist Missionary Society.
Întrucât baptiştii independenţi care cred în harul
suveran sunt baptişti anti-bord, unii par să fie de părere că
suntem baptişti anti-misionari. Contestatarii noştri ne privesc
ca şi cum am fi câteva adunări împotrivitoare, care îi critică
pe cei care vor să îndeplinească Marea Trimitere. Astfel, se
cuvine să precizez care este poziţia noastră, pentru a fi clară
pentru toţi.
Noi nu suntem împotriva misiunilor. Noi credem şi
practicăm susţinerea misionară bazându-ne pe planul de
misiune directă a Evangheliei: noi dăm misionarilor noştri
colectele în mod direct, sau adunării care îi susţine şi care
trimite misionarilor colectele. Toţii banii noştri ajung în
proporţie de 100% la misionarii care trudesc. Noi
considerăm fiecare adunare locală ca fiind cea mai veche şi
mai măreaţă societate misionară din întreaga lume.
Nu credem că este nevoie de vreun bord sau comitet
misionar. Marea Trimitere nu a fost dată vreunui bord sau
comitet constând din câţiva oameni selectaţi care şed în
'57

62. birouri frumoase în Nashville, Tennessee sau în Little Rock,
Arkansas . Nici nu există vreo autoritate scripturală pentru12
vreo agenţie exterioară separată şi distinctă de adunări care
acţionează ca şi agenţi executivi ce angajează şi concediază
misionari. De ce am plăti mii de dolari unui om care şade
într-un birou dotat cu aer condiţionat, în spatele unei mese
şi-şi ţine la ureche creionul cu care numără banii pentru
misiune? Nu există nimic din ceea ce face o societate misio-
nară şi o adunare nu poate face la fel de bine. Astfel, adună-
rile nu au nevoie de societăţile misionare, după cum nu au
avut nevoie de ele adunările din primul secol. Dacă adunările
apostolice au putut creştina toată lumea cunoscută din acele
zile, fără aceste invenţii omeneşti, putem să facem la fel de
mult în vremea noastră fără aceste invenţii moderne care sunt
paraziţi ospătându-se pe baza programului misionar al
adunărilor locale.
Nu neg că există unii misionari buni care au fost şi
sunt în legătură cu borduri de misiune. Nici nu neg că aceştia
au făcut o lucrare măreaţă întemeind adunări printre păgâni,
precum şi acasă. Ceea ce neg eu este faptul că bordurile de
misiune ar fi scripturale. Eu afirm planul direct de misiune a
Evangheliei expus pe paginile Sfintei Biblii. Sunt mulţumit
că acesta este planul baptist de lucrare misionară vechi de
veacuri. Susţin şi cred categoric că este important să fie
scriptural şi că cel mai bun plan este cel aprobat de Ceruri.
Convenția Baptistă de Sud își are sediul central în Nashville, iar12
Asociația Misionară Baptistă își are sediul central în Little Rock.
'58

63. Capitolul al VI-lea
MESAJUL MISIUNILOR
15. Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea
şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.
16. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu
va crede va fi osândit.
Evanghelia după Marcu, 16:15,16.
Acesta este ordinul de marș pentru Adunarea
Domnului. Ea trebuie să plece şi să predice fiecărei făpturi
omeneşti care este capabilă de a primi Evanghelia. Ea trebuie
predicată în toate locurile, la toţi oamenii, în toate
generaţiile. Treaba Adunării este aceea de a răspândi vestea
cea bună pretutindeni în lume.
Dar ce mesaj trebuie să ducă misionarul cu sine?
Care sunt adevărurile din Scripturi pe care le va folosi
Dumnezeu pentru a face discipoli? Ce va striga ascultătorilor
săi vestitorul mântuirii? Ce sunet clar va da trâmbiţaşul
Evangheliei?
EVANGHELIA
Textul indică faptul că Adunarea trebuie să predice
Evanghelia. Dar ce anume este Evanghelia? Corintenilor,
Pavel le scrie:
1. Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am
propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas
2. şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum
v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.
'59

64. 3. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu:
că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;
4. că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
I Corinteni, 15:1-4.
Aici vedem că Evanghelia este vestea cea bună
despre mântuirea prin credinţa în moartea, îngroparea şi
învierea lui Cristos. Este vestirea lucrurilor bune pe care
Dumnezeu le-a făcut prin Persoana lui Cristos.
Evanghelia este puterea lui Dumnezeu de mântuire:
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos;
fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Rom.
1:16). Puterea lui Dumnezeu are o natură şi oferă o
providenţă copleşitoare, dar în Evanghelie ea este puterea Sa
mântuitoare. În I Corinteni, 15, Pavel scria despre
„Evanghelia...prin care sunteţi mântuiţi”. Evanghelia este
braţul atotputernic al Domnului salvând oameni de la păcat,
de la mânia lui Dumnezeu, de la moartea spirituală şi
pierzare. Marele misionar din primul secol, apostolul Pavel,
a spus:
17. De fapt, Cristos m-a trimis nu să botez, ci să
propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca
nu cumva crucea lui Cristos să fie făcută zadarnică.
18. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru
cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem
pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
I Corinteni, 1:17,18.
Apostolul a predicat Evanghelia despre un Cristos
crucificat într-un limbaj comun. El a spus că Fiul lui
Dumnezeu a fost crucificat în Ierusalim şi El era mântuitorul
'60

65. tuturor celor care credeau. Această învăţătură clară a unui
misionar neo-testamentar era mai puternică decât toată
filosofia şi retorica lumii păgâne. Prin autoritatea divină şi
manifestarea Duhului, a întors lumea cu susul în jos.
În primul rând, vedem că mesajul misiunilor este o
mărturie despre Evanghelie, căci dacă ea nu este auzită,
oamenii nu pot fi mântuiţi. Toţi cei care cred acest mesaj
mântuitor sunt mântuiţi fără excepţie. Mulţumiri Domnului
că „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi
prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). Vestea bună
a mântuirii printr-un Cristos crucificat este cea care i-a
mântuit pe cei care au crezut. Este minunatul adevăr care
trebuie proclamat.
O PROCLAMARE A PĂCATULUI
În al doilea rând, mesajul misiunilor este o vestire
despre păcat şi puterile sale distrugătoare. Noi, cei care
suntem păcătoşi mântuiţi prin har, trebuie să ieşim şi să
spunem altora despre ocara lor păcătoasă. Noi, ca şi Sfintele
Scripturi, trebuie să depunem o mărturie clară despre
universalitatea păcatului din rasa omenească: „căci nu este
om care să nu păcătuiască” (I Re. 8:46). „Fiindcă pe Pământ
nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să
păcătuiască” (Ecl. 7:20). „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi
de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). „Dar Scriptura a închis
totul sub păcat.” (Gal. 3:22a). A spune omului că este păcătos
este ca şi cum ai spune unui sconcs că pute. Cu toate acestea,
acesta este mesajul misionarului. Biblia învaţă că omul este
păcătos din naştere: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în
'61

66. păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Isaia a denumit
omul răzvrătit din naştere (Is. 48 :8). David a declarat: „Cei
răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se
rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3).
Încă de la naştere avem capcanele păcatului în trupurile
noastre, sămânţa păcatului în sufletele noastre şi pata
păcatului în acestea două.
Cel care îndeplineşte Marea Trimitere trebuie să
avertizeze oamenii privitor la consecinţele serioase ale păca-
tului. El strâmbă sufletul, întunecă înţelegerea, deformează
judecata, buimăceşte conştiinţa şi perverteşte voinţa. Păcatul
înrobeşte omul: „«Adevărat, adevărat vă spun», le-a răspuns
Isus, «că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului»” (Io.
8:34). Păcatul exclude omul din Ceruri: „Căci ştiţi bine că
niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este
un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia
lui Cristos şi a lui Dumnezeu” (Ef. 5:5).
Mesagerul Cerului trebuie să iasă şi să spună
oamenilor că Dumnezeu urăşte păcatul şi pedepseşte
păcătosul. Proverbe, 11:21a, declară : „Hotărât: cel rău nu va
rămâne nepedepsit”. Potopul, turnul Babel, Sodoma şi
Gomora, soţia lui Lot şi Calvarul sunt monumente care
demonstrează că Dumnezeu va judeca păcatul. El judecă
păcatul atât prin moartea fizică, precum şi prin cea spirituală:
„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ez. 18:4b).
Marea lucrare a misionarului se află în faptul că el
face cunoscută oferta lui Dumnezeu de iertare a celor care se
întorc de la păcat. Biblia spune: „Să se lase cel rău de calea
lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se
întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul
nostru care nu oboseşte iertând” (Is. 55:7). Noi trebuie să
'62

67. spunem păcătoşilor că Isus Cristos are puterea de a ierta
păcatele (Mc. 2:10). Noi trebuie să declarăm că „orice păcat
şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva
Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Mat. 12:31). Datorită
morţii lui Isus, noi trebuie să vorbim oamenilor despre
iertarea păcatelor în Numele Său. Misionarii trebuie să
vorbească despre un Dumnezeu care este „bun, gata să ierte
şi plin de îndurare cu toţi cei ce Îl cheamă” (Ps. 86:5).
UN ANUNŢ DESPRE POCĂINŢĂ
În al treilea rând, mesajul misiunilor este o mărturie
despre nevoia de pocăinţă care duce la viaţă. Singura relatare
a conţinutului doctrinar al Marii Trimiteri menţionează
pocăinţa. Luca ne spune: „Şi să se propovăduiască tuturor
neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor,
începând din Ierusalim” (Lc. 24:47). Adunarea timpurie a
luat în serios nevoia predicării pocăinţei. În ziua
Cincizecimii, Petru a predicat pocăinţa spre iertarea păcatelor
lor (Fap. 2:38). Oamenilor din Israel el le-a spus mai târziu:
„Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi
se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de
înviorare”. Vorbind la Areopag, Pavel a spus: „Dumnezeu nu
ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte
acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se
pocăiască” (Fap. 17:30). Pocăinţa era una dintre temele lui
Ioan Botezătorul şi a lui Cristos.
Adunarea modernă a uitat să spună păcătoşilor să se
pocăiască. Mulţimi de oameni informaţi greşit cred că pot
continua viaţa de păcat, în timp ce la ea Îl adaugă pe Isus
'63