virtutile diplomatice ale iubirii

1. Virtutile diplomatice ale iubirii
H.-R. PATAPIEVICI
Prin putere emotionala si entuziasm popular, e limpede ca evenimentul cel mai
important al saptamanii trecute a fost vizita Papei in Romania, eclipsand cu blandete
semnificatia diplomatica, totusi exceptionala, a discursului tinut de premierul britanic in
parlamentul Romaniei. In zilele vizitei Suveranului Pontif, totul a fost schimbat, in
Romania: presa, politicienii, oamenii de pe strada. Toti am parut sa redescoperim
gratia, atentia fata de aproapele, bucuria care nu jubileaza de raul altuia, prospetimea
emotiei si increderea in ierarhii si institutii. Cu toate acestea, nu trecuse mult timp de
cand anumite fete bisericesti ortodoxe ne avertizau, prin emisiuni incruntate, ca Papa
nu este decat un episcop in rand cu ceilalti episcopi colegiali si ca exista pericolul ca
vizita lui sa reaprinda galceava confesionala. In fine, existau si alte avertismente, care
tineau insa mai mult de tonul otarat decat de pozitia notional articulata. Acest tip de
discurs, fara indoiala, trebuie situat in contextul unor inradacinate stereotipuri identitare.
Stereotipii otarate
Atunci cand un ortodox (ma refer aici la portretul robot) vorbeste despre catolicism,
discursul sau este de regula iritat, nemultumit si acuzator. Iritarea si nemultumirea se
trag din enormul prestigiu intelectual si institutional pe care catolicismul l-a avut
dintotdeauna: universitatile au fost inventate de catolici in Evul Mediu, teologia, filozofia
si logica scolastice nu au nici cel mai palid corespondent in ortodoxia secolelor XII-XVI,
eruditia literara si filologica, arhitectura si artele, in spatiul crestinismului catolic, au avut
intotdeauna un relief incomparabil fata de realizarile similare ale zonei crestinismului
rasaritean. Practic, toate lucrurile de mandrie pentru lumea moderna se leaga de
realizarile istorice ale crestinismului occidental. Ceea ce la catolici era perceput a fi
monumental, grandios, indraznet, la ortodocsii postbizantini era resimtit a fi, chiar de
catre ortodocsi, doar pitoresc, provincial si incorsetat de traditie. In plus, forta civilizatiei
care se revendica din crestinismul apusean nu are nici o comuna masura cu civilizatia
care se trage din crestinismul bizantin. Toate aceste stari de fapt pot explica, cred,
iritarea si nemultumirea cu care ortodoxul militant il priveste pe catolic. In fond, este
vorba de un complex de inferioritate convertit in tafna - fapt psihologic extrem de
raspandit, care nu mai pretinde nici o explicatie.
In schimb, atunci cand vor trebui identificate motivele acestor diferente, ortodoxul va
incerca sa converteasca ceea ce el resimte a fi o inferioritate culturala si de civilizatie
intr-o superioritate religioasa. El va imputa catolicului faptul de a fi tradat credinta cea
dreapta a inceputurilor apostolice. Pe scurt, catolicului ii vor fi reprosate inovatiile
dogmatice. Catolicii, se va spune, au inventat din nimic primatul, dreptul de rege si
infailibilitatea papei; au inventat purgatoriul, posibilitatea rascumpararii pacatelor prin
indulgente, dogma imaculatei conceptiuni, cultul inimii lui Hristos, celibatul preotilor,
painea nedospita a impartasaniei, teza ca Sf. Duh purcede si de la Fiul si altele, mai
putin importante. In schimb, va spune ortodoxul mandru de el, bisericile ortodoxe
actuale, fata de biserica apostolica originara, nu au introdus nici o inovatie dogmatica

2. iar in organizarea bisericeasca au pastrat conducerea colectiva, adica sinodalitatea. Pe
scurt, catolicilor li se reproseaza ca au cedat ispitei de a fi noi, in timp ce ortodocsii se
felicita pentru a fi stiut sa ramana vechi.
Identitatea castigata prin opunerea ofensiva a acestor stereotipuri culturale a format,
pana azi, fondul contenciosului dintre ortodocsi si catolici. Ierarhii lipsiti de onestitate au
speculat intotdeauna acest fond emotional pentru a obtine avantaje politice ori un
prestigiu spiritual nemeritat. Zugravit ca seful unui catolicism prozelit si trufas, fixat in
imaginarul cruciatilor care au pradat la 1204 Bizantul ortodox, Papa putea fi tinut captiv
in aceasta imagine ofensiva la nesfarsit, cu o singura conditie: sa nu fie de fata, sa nu
poata contrazice acest portret ideologic prin insasi prezenta lui. Or, tocmai aceasta s-a
intamplat in aceste zile: impiedicat in mai multe randuri sa raspunda invitatiilor adresate
de statul roman, in principal de obiectiile ridicate de Biserica Ortodoxa Romana, Papa a
putut dezminti prin persoana sa toate maleficiile care, ca sef al catolicilor, i se puneau in
carca. Ce am vazut cu totii a fost un om naruit de varsta, viu si indraznet in sufletul sau
nemuritor, inteligent si cultivat, devotat si deschis, plin de tact si in acelasi timp ferm,
generos si fidel, stiind sa combine iubirea cu diplomatia intr-un mod care i-a cucerit si
pe cartitori, un om care, plin de modestie si de caldura, ne-a vorbit in limba noastra,
rostind-o ca unul de-al nostru, el, cel atat de diferit de noi toti.
Mesajul Suveranului Pontif
Mi se pare ca esenta mesajului sau e cuprinsa in acest indemn: e timpul sa nu mai
invocam trecutul pentru a ne simti justificati de ura pe care o raspandim in prezent.
Vointa de a lovi in celalalt nu are nici o justificare in fata lui Dumnezeu, si cine
raspandeste vorbe false isi inmoaie limba in sangele aproapelui. Suveranul Pontif ne
invita sa abandonam razbunarea in favoarea iubirii, fara a uita nedreptatea facuta ori
sangele varsat. Cum? Punand la baza refacerii societatii mutilate de comunism nu
memoria celebrata narcisic (a nu uita pentru a nu te uita), ci memoria suferintei celor
care au marturisit pentru adevar. Dilema "victima sau calau" este legatul unei istorii in
care, deoarece martirii nu au fost lasati sa opteze, iar calaii au fost obligati sa
chinuiasca, victimele ar fi putut fi oricand schimbate cu calaii. Atunci cand Papa i-a
salutat pe cei care, in ciuda prigoanei, a incarcerarii, a torturilor si a eliminarii lor din
viata publica, au marturisit credinta crestina si ideea unitatii cu Roma, el nu a facut un
gest de separare fata de ortodocsi. Ne-a reamintit ca martiriul fratilor nostri greco-
catolici se rasfrange si asupra noastra, a ortodocsilor, caci, intr-un sens care depaseste
deciziile oportuniste ale unor oameni sufocati de logica unei epoci intunecate, marea
victima a regimului comunist a fost Biserica, in ansamblul ei, dincolo de reguli, canoane
si confesiuni.
A propus ca reconstructia societatii romane sa se faca pornind de la traditiile locale cele
mai sanatoase, punand la temelia constructiei puterea celor care au preferat sa moara
decat sa renege pe Dumnezeu sau Biserica. A cerut tinerilor sa nu-si paraseasca
tinuturile natale, atrasi de "iluziile facile ale consumismului", ci sa opteze aici pentru
indrazneala si eroism, mai degraba decat pentru placiditate si conformism. A afirmat, in
discursul politic de la Cotroceni, ca Biserica are de jucat un rol esential in viitorul lumii.

3. Si, in urmatoarea fraza, a afirmat "autonomia realitatilor temporale", reamintindu-ne ca
valorile care stau la baza vietii sociale nu sunt proprietatea vreunei ideologii, oricat de
generoasa s-ar pretinde aceasta. Aceste valori sunt, potrivit Papei, respectul fata de
persoana umana, libertatea religioasa si libertatea de constiinta, valori pe care
comunismul fie le-a interzis, fie le-a desfigurat. De aceea, neincrederea lasata in urma
de comunism nu poate disparea fara un efort real de convertire a cetatenilor in viata lor
personala, dezvoltand o "arta de a trai impreuna", - care este "un supliment de suflet si
de umanitate". Avertizand impotriva valorilor care reduc totul la consum si impotriva
ideologiilor care inregimenteaza, Papa, in fond, ne spune ca ambele ucid viitorul si
falsifica persoana umana.
Fireste, Papa a pus chestiunea restituirii proprietatilor confiscate de catre statul
comunist, atat bisericii romano-catolice, dupa denuntarea Concordatului cu Vaticanul,
cat si bisericii greco-catolice, dupa brutala ei desfiintare. A facut-o insa fara a mobiliza
erorile trecutului impotriva realitatilor prezentului, - ridicandu-le pe unele impotriva altora
ca pe un instrument politic. Vizita Suveranului Pontif nu a avut nimic din vizitele de pe
urma carora se cauta obtinerea unui profit. A spus-o de altfel clar: ca vizita lui va sluji
cicatrizarii ranilor produse intre bisericile catolica si ortodoxa in anii comunismului, si nu
intretinerii lor; ca vine aici ca "pelerin al pacii", indemnand pastorii si credinciosii sa se
angajeze in dialog; ca vede in contactele cu Biserica Ortodoxa Romana o etapa
importanta pe calea unitatii crestine. Aceasta unire le revine, intr-un sens, mai mult
crestinilor simpli, indiferent de confesiunea carora le apartin, decat capilor bisericesti.
Logicii institutionale si piedicilor care sunt asociate cu functionarea greoaie a
regulamentelor, interdictiilor si tabuurilor, trebuie sa le ia locul o logica a inimii, a
apropierii simple, a convietuirii spontane. Acesta este visul cu care Suveranul Pontif a
parasit Romania, vis pe care il vedea binecuvantat atat de un Sfant traditional (Sf.
Dumitru), cat si de altii sfinti, inca neomologati, pe care Papa i-a numit "sfintii martiri ai
ultimelor decenii". A lasat dezinvolturii si lipsei de inhibitie a tinerilor acest vis. A fost
singurul regret exprimat de Papa in vizita sa: de a nu fi putut intalni personal tinerii
acestei tari. Visul este "ca toti oamenii sa faca parte din familia sa, ca toti crestinii sa fie
una". Catolicilor din Romania le-a cerut sa intareasca familia, sa respecte viata, din
momentul conceperii si pana la moartea naturala, si sa gaseasca o cale de a trece
noilor generatii credinta crestina. Clerului catolic i-a mai cerut sa imbine armonios
vocatia religioasa si cultura, cultivandu-le spre a le sprijini si nu opunandu-le, pentru a
justifica prezenta uneia prin absenta celeilalte.
Papa a inteles sa puna relatia bisericii pe care o conduce cu Biserica Ortodoxa pe
aceasta declaratie: "Am venit sa contemplu Chipul lui Christos sculptat in Biserica
voastra; am venit sa venerez acel chip suferind, chezasie pentru voi de o reinnoita
speranta". Mai mult, a salutat, "cu stima si admiratie", "programul de reinnoire eclezial
pe care Sfantul Sinod l-a intreprins in domeniile atat de esentiale ale formarii teologice
si catehetice, pentru a face sa reinvie acel suflet crestin care este una cu istoria
voastra". Cu asemenea cuvinte, cred ca a inmuiat si inimile cele mai impietrite. Venind
aici sa gaseasca urmele Mantuitorului si nu sa dea lectii despre cum se ajunge la El,
Papa a pus definitiv capat, cred, imaginii de trufie dogmatica pe care folclorul ortodox o
asociaza bisericii catolice. Suveranul Pontif a invitat BOR sa participe la initiativele

4. ecumenice prilejuite de Marele Jubileu al anului 2000, la care biserica romano-catolica
intentioneaza sa propuna un elogiu al martirilor secolului XX (indiferent de confesiune),
sa inaugureze serbarile intrarii in cel de-al treilea mileniu crestin in prezenta
conducatorilor spirituali ai poporului evreu (in mijlocul caruia s-a nascut acum doua mii
de ani Mantuitorul) si sa marcheze dorinta Romei de a merge alaturi de toate bisericile
crestine spre unirea tuturor crestinilor intr-o singura comunitate ecleziala.
Biserica Ortodoxa Romana
Demonizata de unii (pro-occidentalii iacobini), idolatrizata de altii (organizatiile
nationalist-crestine), in afara cercului ei de credinciosi, Biserica Ortodoxa Romana are o
presa proasta. Extrem de populara in mediul rural, popularitatea ei pare a scadea
dramatic pe masura ce ne apropiem de centrele oraselor si de Occident. De aici s-a tras
concluzia ca Biserica Ortodoxa Romana este atractiva in special pentru oamenii
neinstruiti, pauperi si cu o constiinta premoderna. Presupozitia tacita a acestei concluzii
fiind ca prosperitatea, cultura si modernitatea nu pot face casa buna cu ortodoxia. Mai
mult, in anumite medii intelectuale pro-occidentale s-a incetatenit ideea ca intelectualii
apropiati bisericii nu pot fi, de fapt, decat niste fundamentalisti.
Sa spui ca numai un om neinstruit, sarantoc si arhaic poate credita ortodoxia
romaneasca este nu doar ofensator, este pur si simplu fals. Doua prejude-cati sunt
mobilizate la confectionarea acestui neadevar: (a) prejudecata antireligioasa, care vrea
ca religia sa apartina trecutului si ca toti oamenii luminati sa fie ori atei ori agnostici; (b)
prejudecata antiortodoxa, care pretinde ca numai obscurantismul confesiunii ortodoxe a
facut posibila supravietuirea marii religiozitati populare, care e vizibila in ortodoxie.
Acum, este evident ca nici o biserica ortodoxa nu a avut un "Vatican II" al ei. In special,
sunt multe semne care sugereaza ca BOR tinde sa trateze modernitatea nu ca pe un
interlocutor, ci ca pe un dusman. In acelasi timp, este limpede ca integritatea unei
credinte religioase tine de capacitatea acesteia de a conserva in mod viu traditia de la
care se revendica. A reprosa unei forme de credinta ca are incredere absoluta in
adevarul ei este, mi se pare, deopotriva naiv si ilogic.
Fireste, nu incerc sa apar ceea ce, potrivit atat ratiunii, cat si credintei, nu merita sa fie
aparat. Bunaoara, nationalismul profesat de multi prelati ortodocsi este anacronic si de
nesustinut. Adorarea statului, gustul pentru grandiosul grotesc, tiradele sforaitoare, lipsa
de smerenie, sentimentul infailibilitatii ca si tendinta unor inalti ierarhi de a face politica
militanta prin mobilizarea altarului, toate acestea sunt reprobabile si merita criticate in
mod sustinut. Dar a infera de la accidentele institutiei religioase la esenta religiei mi se
pare fraudulos. De aceea simt nevoia sa ma delimitez atat de cei care cred ca Biserica
Ortodoxa Romana este perfecta, pentru ca isi imagineaza ca este singura forma
autentica de crestinism, cat si de cei care cred ca ortodoxia este o forma de
obscurantism, in virtutea faptului ca exista zone in care pozitia institutiei este subreda
ori anapoda.
In rezumat, fara a nega fundamentalismul unora dintre sustinatorii intelectuali ai bisericii
ori ineptia unor pozitii sustinute de conducatorii ei, cred ca Biserica Ortodoxa Romana

5. are o presa mai proasta decat merita. Aproape nimeni, dintre criticii ei, nu a remarcat
faptul elementar ca prima vizita a papei intr-o tara ortodoxa a avut totusi loc in Romania,
iar biserica care l-a invitat este totusi Biserica Ortodoxa Romana. Piedicile care au fost
puse in calea acestei vizite au fost deopotriva nenumarate si meschine. Dar, trebuie sa
remarcam acest lucru, atat aspectul material al piedicilor, cat si micimea lor morala, au
fost invinse. Acest fapt, mi se pare, este important si el lasa sa se ghiceasca un sens
spiritual mai inalt. Iata-l.
Intr-un mod contradictoriu si adesea penibil, am impresia ca zbaterile din ultimii ani ai
Bisericii Ortodoxe Romane reflecta lupta acesteia de a pune problema raportului
ortodoxiei cu modernitatea. Vizita Papei pare a fi transat aceasta lupta. Prin acceptarea
acestei vizite, macar simbolic, parte din anticatolicismul visceral al ortodoxiei
institutionalizate a fost deja invins. Ceea ce sugereaza ca ierarhia bisericii ortodoxe a
acceptat, bineinteles fara sa o marturiseasca public, principiul-cheie al modernitatii, care
consta in acomodarea cu realitatea secularizarii si cu delimitarea puterilor in cosmos.
Interviul luat Patriarhului Teoctist luni 10 mai la Radio Romania Actualitati (emisiunea
"Sfertul academic") sugereaza amploarea acestui proces. PF Teoctist a vorbit cu o
miscatoare sinceritate despre efectul pe care l-a produs vizita Papei asupra sa,
amintind, nu fara malitiozitate, de faptul ca aceia dintre inaltii ierarhi care s-au opus cel
mai vehement venirii Suveranului Pontif s-au convertit, in preajma Papei, la
sentimentele cele mai bune.
Momentul a fost extraordinar si el a fost resimtit ca atare de toti. Frumusetea si gratia
clipei nu au lasat pe nimeni neatins. Papa, patriarh, om politic, credincios, indiferent, om
rau intentionat, om tulburat, toti laolalta au fost insufletiti de invitatia de a nu ramane
segregati in logica lipsita de viata a separarii. Un semn ca nu a ramas nimeni singur in
prefacerea sa interna este, cred, apelul semnat de Papa si de Patriarh impotriva
continuarii violentelor din Iugoslavia. Inainte de acest comunicat, nici Teoctist, nici Ioan
Paul al II-lea nu au vorbit la fel de bine si de convingator de drama din Iugoslavia