Edictul din milano , autor Corneliu Leu

1. CORNELIU LEUE
D
IC
T
U
L
D
IN
M
IL
A
N
O
-1700
de
ani–
CUM S-A AJUNS CA UN ASEMENEA ACT
FUNDAMENTAL PENTRU DESTINUL EUROPEI ȘI
PENTRU TOATĂ EVOLU IA BĂTRÂNULUI
CONTINENT SĂ FIE LUAT MAI PU IN ÎN
CONSIDERARE DE CĂTRE APROAPELE NOSTRU
POLITICIANUL?!...

2. 1
Corneliu LEU
EDICTUL DIN MILANO
SAU
CUM S-A AJUNS CA UN ASEMENEA
ACT FUNDAMENTAL PENTRU
DESTINUL EUROPEI ȘI PENTRU TOATĂ
EVOLUȚIA BĂTRÂNULUI CONTINENT
SĂ FIE LUAT MAI PUȚIN ÎN
CONSIDERARE DE CĂTRE APROAPELE
NOSTRU POLITICIANUL?!...

3. 2
 17 SECOLE DE CIVILIZAȚIE EUROPEANĂ
ÎNSEAMNĂ, OARE, MAI PUȚIN DECÂT
REVOLUȚIILE
PE CARE, TRADÂNDU-LE, LE EVOCĂM PIOS?!!!
 DESPRE LAICITATEA SFINȚILOR CA
CETĂȚENI EUROPENI
 CREAȚIE, EVOLUȚIE, CLIMAT TOLERANT
AL LIBERTĂȚII DE CONȘTIINȚĂ
 EUROREALISM VERSUS EUROSCEPTICISM
 POSTSECULARISM, REALITATE ȘI
INTEGRALITATE
 EVOLUȚIA FIREASCĂ ȘI ASIGURAREA
CONSTRUCȚIEI BINELUI COMUN

4. 3
1
Dacă aș vrea să fiu neiertător și cinic și, în ultimă instanță,
eurosceptic, aș răspunde foarte scurt la întrebarea pe care o pun în
subtitlul acestui articol. Chiar fără să las loc la nuanțe: Din pricina
politicienilor care, odată cu trecerea timpului, au accentuat
ignorarea acestui act fundamental, orbiți de dorința de a glorifica
acte mai de suprafață și mai apropiate de interesele lor.
Mă reține numai faptul că dumnezeiescul eveniment - sau
evenimentul care demonstrează că Duhul Sfânt a pogorât asupra lui
Constantin cel Mare dând Europei dimensiunea creștină a Sacrificării
Fiului, întru triumful religiilor abrahamice asupra spiritualității ei - a
devenit, în fapt, temeiul cel nou al înțelegerii culturale a existenței
umane. Fiind în esență vorba de natura blândeții și spiritului de
solidaritate pe care l-a propagat de atunci în mod liber Biserica, eu
nu-mi permit un asemenea cinism și mă oblig, conform Învățăturii, să
fiu iertător cu păcatele semenilor. Ba, chiar mă străduiesc să ies de sub
imperiul necazurilor contemporane care conduc la euroscepticism și
nu mai arunc nici anatema asupra aproapelui nostru politicianul. Ci,
acceptând toate nuanțările pe care ni le impun vicisitudinile vieții,
încerc să mă rezum la blânda explicație pe care o găsese oamenii
Bisericii atunci când vorbesc despre desacralizarea vieții și despre

5. 4
prea grava secularizare a trăirilor umane, punând asta pe seama
intrigilor diavolului - a căror acceptare revine omenescului păcat, ca și
pe seama lipsei de cateheză - a cărei îndatorire le revine lor.
Cu alte cuvinte, fiind o problemă atât de gravă și de categorică,
o las pe seama nuanțărilor provenite din dragostea de semen și din
speranța convertirii păcătosului, conform propovăduirii Bisericii,
pentru a nu o supune ghilotinei categorice la care ar obliga o judecată
strict rațională a perseverării în egolatrie și păcat.
Pentru că, iată, anul 2013 nu este pentru Europa numai anul
unor obiective politico-administrative de tip „Schengen”, „zona euro”,
„înaintarea cu două viteze” și chiar de importanța integrării euro-
atlantice; nu este nici doar anul celor câtorva evenimente seculare
cărora vârfurile politice ale perioadei în care trăim le-au apreciat
importanța în a fi evocate, sau celebrate, sau subliniate memoriei
cetățenilor continentului; ori a încă unei sărbătoriri anuale dedicate
Zilei Europei, adică a Europei așa cum o înțelegem noi în ultimii 68
de ani... Ci este și cel în care trebuie să mulțumim lui Dumnezeu
pentru faptul că se împlinesc 1700 de ani de când Edictul din Milano a
configurat o nouă față, mai umană și mai apropiată de modelul uman
spiritualizat prin creștinism, pentru acest continent care, ulterior, s-a
edificat pe baza unui asemenea temei. Se împlinesc 1700 de ani de la
proclamarea libertății credinței pentru persoana umană; 1700 de ani de
recunoaștere a fiecărei persoane în legătura transcendentă cu modelul
pe care și-l dorește ea; 1700 de ani marcând o altfel de înflorire
spirituală decât cea concepută până atunci; 1700 de ani de bine
definire a Europei drept continent al unor credințe libere și a
spiritualității ei drept lăcaș de înflorire liberă a omului în legătura sa
intimă cu divinitatea. În ultimă instanță și într-o formulare
atotgrăitoare: 1700 de ani de EUROPA în sensul spiritual al
cuvântului.

6. 5
Și, cu toate astea, nu am văzut nici o hotărâre la nivel statal sau
european privind o asemenea sărbătoare cum ar merita aceste 17
SECOLE DE CIVILIZAȚIE EUROPEANĂ. Oricât am căutat
vreun indiciu în agenda politică a Uniunii Europene, aceasta
dovedește că nu consideră a fi vorba - așa cum și alți diriguitori
politici din alte epoci și perioade ale istoriei continentului au avut
reaua credință să o facă - decât de un eveniment de calendar religios,
care nu intră decât în obligațiile parohiale, diocezalo-eparhiale și
eclesiastice.
Ceea ce mă obligă să amintesc adevărul elementar că, oricât de
minune dumnezeiască ar fi civilizația europeană, conotațiile ei în
determinarea istoriei continentului nostru a fost în egală măsură o
problemă de stat pentru fiecare țară europeană, ea neavând decât a se
configura și mai pregnant când vorbim despre elementele comune pe
care se bazează Uniunea lor. Iar faptul că, la Milano, arhiepiscopul
diocezei catolice în care a fost proclamat Edictul, cardinalul Angelo
Scola, s-a întrunit cu patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolelui
într-o fraternă celebrare evocând sfânta perioadă de dinante de
schismă, n-ar trebui să însemne decât o obligație în plus pentru
conducătorii unei Europe care a reușit o mai grabnică reunire decât
bisericile ei. Sfinții Împărați Constantin și Elena pot fi doar ai
Bisericii; dar Edictul din Milano este un document de drept statal de
care, în mod rușinos, au uitat tocmai cei care fac mai mult caz în
legătură cu statul de drept.
Și, atunci, cum să nu ne gândim la orbirea noastră ca produs al
obsesiilor politice ale momentului?!

7. 6
2
Consemnând faptul că această lună mai 2013 evocă împlinirea
a 1700 de ani de la un act fundamental pentru devenirea Europei prin
instaurarea libertății de conștiință: Edictul lui Constantin cel Mare, pe
care nu numai Biserica are chemarea să-l celebreze, ci referirea la
rațiunea lui trebuie să guverneze orice act politic de importanță
continentală - articolul trecut pornea de la două întrebări cărora, dacă
vrem să ne aplecăm cu înțelepciune asupra contemporaneității noastre,
avem obligația morală să le căutăm răspunsul. Prima era: „Cum s-a
ajuns ca un asemenea act fundamental pentru destinul Europei și
pentru toată evoluția bătrânului continent să fie luat prea puțin în
considerare de către aproapele nostru politicianul?!”... Iar a doua:
„17 secole de civilizație europeană înseamnă, oare, mai puțin decât
revoluțiile pe care, trădându-le, le evocăm pios?!”...
Am spus că trebuie să căutăm răspuns la aceste întrebări.
Adică să nu ne mulțumim cu simple reacții. Pentru că, dacă aș vrea să
fiu eurosceptic, aș răspunde foarte scurt la această întrebare, chiar fără
să las loc la nuanțe: „Din pricina politicienilor...”. Adică să mă
înverșunez contestând fenomenul de apostazie pe care, de 1700 de ani
încoace, nu-l lasă diavolul să nu se manifeste. Ca dovadă că, pe cât de
înfloritoare este pentru continentul nostru (și nu numai, ci
demonstrându-și însemnătatea în spiritualitatea întregii omeniri)
istoria celor 1700 de ani cărora le stă temelie Edictul, pe atât este ea și
năpădită de buruiana renegării dreptei credințe și de sălbăticiunea
vechilor năravuri ale renegaților de la dreapta credință.
Iar dreaptă credință nu este numai cea pe care o abordăm cu
sens religios; dreapta credință are mari semnificații sociale și de
conviețuire obștească, are un sens armonic pentru comportamentul
uman șetrgând asperitățile diferențelor materiale și culturale, are

8. 7
esențiale conotații morale și are, mai ales asta are: Importanță capitală
pentru conturarea celor care vor să conducă lumea. Deoarece lumea
poate fi condusă bine și cinstit și progresist prin bună credință, sau
poate fi îngenuncheată și asuprită și dusă spre pierzanie prin renegații
dreptei credințe, cei care fără remușcare conspiră împotriva
aspirațiilor libertății de gândire și conștiință umană pe care le-a
sacralizat Edictul. Conspirație demonstrată tocmai prin desacralizarea
și egolatrizarea actului de conducere politică. Și producând astfel, în
diverse forme, de la cele de „imperare” tirano-antică în păgânie, până
la cele de modernă hegemonie consumeristă în perfidie financiară, tot
felul de apostați care pornesc, sau pretind că pornesc revoluții, pentru
ca apoi să le trădeze, nu numai dezertând de la ideile lor, ci arătându-
și perfidul scop apostatic al setei de putere prin care au parvenit
deasupra celor care le-au arătat încrederea.
Adăugând la aceasta o bună parte din lista privind sărbătorirea
oficială a unor evenimente discutabile din istoria unor popoare sau
țări: Provocări războinice care au făcut mult rău altora, răscoale
anarhice care n-au condus la schimbări morale superioare sacrificiilor
suportate, pseudoeliberări, mai civile sau mai militariste, care au
produs decădere și degradare civică, sărbători împăciuitoriste, menite
să ascundă, prin spectacol superficial-demagogic, fondul conflictual al
unor contradicții... ca să nu mai vorbim de cunoscutele zile festive ale
marilor defilări pe care le impun întru glorificarea persoanei lor
dictatorii - sărbătoriri prin care politicieni din diverse timpuri, fie au
vrut direct să nege, fie s-au derobat de la a da atenție colosalei
însemnătăți istorice lumești de la anul 313 care, poate, înseamnă cel
mai mare prag de conștiință umană - cred că am răspuns celei de a
doua dintre întrebările puse. Adică revoluțiile - cele pornind uneori,
împotriva firii, sau din firea cea rea și distructivă a naturii umane, și
ne ajungând întotdeauna să construiască pe măsura distrugerii - le
sărbătorim încercând a le memora; în vreme ce actul înțelept al
asigurării evoluției pașnice și creatoare precum însăși Creația, îl

9. 8
referim doar la inefabilul religios, dincolo de satisfacțiile umane care
merită a fi sărbătorite
Iar încercarea de justificare prin lăsarea în grija Bisericii a
acestui mare act de civilitate și civilizație, fiind vorba chiar de actul
libertății de conștiință umană, nu poate dovedi decât sau rea credință,
sau ignoranță: Așa cum nici o lucrare civilizatorie nu poate deveni de-
a dreptul sfântă, dacă nu și-a probat existența benignă în omenire, nici
recunoașterea sfințeniei unui act uman nu e suficientă, dacă el nu
devine modelator pentru omenire. Or, rostul real al politicii, oricât de
cinico-pragmatici am vrea să fim, este acela de a perfecționa modelul
social, descurajând apostazia față de un asemenea principiu. Reaua
credință sau ignorarea sunt la fel de condamnabile. Pentru că
ignorarea esențelor afirmării persoanei umane înseamnă nepăsarea
privind această afirmare, în vreme ce reaua credință poate însemna de-
a dreptul dușmănire a unei asemenea tendințe. Ceea ce pentru istorie
este același lucru, ambele atitudini, chiar și neconciliabile între ele,
conducând la anihilarea celui mai important factor de progres uman.
Ca să dau un exemplu deloc sfânt, ba chiar brutal de concret,
afirm că: Mie, ca cetățean al României în care văd cu stupoare de mai
multe decenii cum se urmărește dispariția producătorului agricol, îmi e
indiferent dacă asta se face prin actul dușmănos de odinioară al
extirpării spiritului de inițiativă țărănească și colectivizare forțată, sau
prin cel elegant de astăzi, cu mănușa fină și atrăgătoare, ca toate
ambalajele frumoase prin care se oferă, a supermarketurilor
cvasimondializate, care ne doresc un popor de consumatori și nu de
producători alimentari. Ambele acțiuni sunt dirijate de către apostații
ideii de afirmare a valorilor unei țări. Ceea ce continentul nostru,
continent afirmat ca spiritualitate prin treapta la care l-a ridicat Edictul
de acum 1700 de ani, nu trebuie să permită.

10. 9
Da, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt aparținători
Bisericii noastre universale, tot așa cum Edictul din Milano a fost
aparținător acestei biserici universale atâta timp cât ea a reprezentat
Europa și, bună sau rea, a stat în fruntea destinelor ei. Dar el este în
egală măsură și un document de referință pentru conducătorii
secularizați pe care și i-a confirmat în paralel continentul, în măsura în
care a decis despărțirea Statului de Biserică. Istoria nu ne îngăduie să-i
uităm datele cruciale și nici a-i impune unele în locul altora; ea a
intervenit întotdeauna, cu obiectivitatea ei, atunci când apostaților,
considerându-le mai importante ca interes, le-au fost apropiate doar
datele preamăririi lor. Orice om își poate da seama de asta numai
rememorând câte și ce fel de defilări în fața tribunelor a văzut la viața
sa, făcând diferența dintre searbăda perisabilitate a acestora și
perenitatea duhovnicească a sărbătorilor religioase.
Cum este chiar cea de astăzi: a Sfinților Împărați Constantin și
Elena pe care calendarul bisericesc îi cinstește la 21 mai. Dar
perceperea lor laică, de cetățeni de vază ai continentului căruia i-au
deschis porțile spre o altă cultură inaugurând conceptul libertății de
conștiință, se pare a nu fi destul de clară calendarului politic european.
Ceea ce ne îndreptățește să subliniem că, precum în acest caz,
Biserica nu este decât păstrătorul tezaurului celui adevărat, tezaur de
fapte cărora le descoperă esența divină, în continuitatea de prefaceri
care au urmat facerii lumii, adâncind fenomenul Creației Continue,
cum susțin Tielhard de Chardin și Jacques Maritain. Dar beneficiari
suntem noi, cetățenii statelor ce există în contemporaneitate ne având
dreptul să ignore datele esențiale din devenirea continentului pe care,
de la o vreme, se preocupă să-și tot perfecționeze un sistem de
Uniune liberă.

11. 10
3
În climatul tolerant al libertății de conștiință umană proclamată
pentru prima dată omenirii prin acest Edict, și cealaltă întrebare(de
fapt, prima), cu directă referire la aproapele nostru – politicianul
modern, capătă răspuns tot prin actul înțelept al asigurării evoluției
pașnice și creatoare precum însăși Creația în toată diversitatea lumii
acesteia. Actul care nu distruge, ci valorifică; actul care nu alungă, ci
tezaurizează; actul de înțelepciune plasat între conservatorism și
inovație, cel care perfecționează valorificând tot ce este de folos; care
nu neagă ci adaugă, nu aruncă ci îmbunătățește, nu blochează ci
stimulează, nu sfidează, ci încearcă să înțeleagă mecanismul spiritual
prin care afirmarea omului în diversitatea sa manifestată liber devine
afirmarea omenirii. Actul care nu ascunde vreo intenție politică de altă
natură ci, cu sinceritate, deschide căi pentru afirmarea naturii binelui,
sau chiar pentru triumful binelui, dacă ne gândim la „In hoc signo
vinces”. Iar întrebarea devine retorică, deoarece politicienii Europei
moderne, construită astfel din dorință de cooperare solidară, asta au de
făcut dacă doresc stabilitatea continentului: De renunțat la hegemonii,
de perseverat în recunoașterea libertății fiecăruia întru a-și afirma
valorile de orice natură, materială sau spirituală și, asta fiind chiar
măsura prin care li se poate aprecia contribuția: de stimulat o
asemenea afirmare a valorilor.
Spiritul constructiv și tolerant al Edictului, eu cred că spre așa
ceva îndeamnă. Și, în vreme ce Biserica are dreptul să-l considere
doar ca un triumf al creștinismului, fiindcă această însemnătate
privește propria ei istorie, orânduirea laică este cea datoare să
recunoască cealaltă dimensiune: A triumfului social și uman al
libertății de conștiință. In vreme ce, ridicarea toleranței la nivel de

12. 11
politică de stat nu este altceva decât punctul de pornire al dezvoltării
în diversificare, devenit astăzi criteriul politicilor de înțelegere dintre
statele moderne practicat de Uniununea Europeană.
Din acest motiv, aș propune ca pragul ideatic de la 313 să fie
evocat ca atare, an de an, recunoscându-i-se primordialitatea în
configurarea umanismului european, chiar și prin faptul că este mai
vechi decât oricare alt eveniment istoric devenit sărbătoare laică.
Pentru ca, odată recunoscută, această primordialitate să devină o
pecete asupra politicilor care pot caracteriza un continent sau o zonă a
lumii bine definită și fizic și spiritual, adică și geografic și cultural. S-
ar reajunge astfel, pe o altă cale, a rațiunilor superioare, la o regăsire a
rosturilor paralele pe care le-au căpătat prin tradiție instituțiile laic-
pragmatice alături celor spiritual-doctrinare, ambele putând căpăta
autoritatea de a feri omenirea de exacerbatele extremisme ale secolului
trecut. Un asemenea scop, cred eu, devine mai important chiar și decât
bătălia pentru o monedă unică, devine un factor cel puțin tot atât de
eficace în păstrarea echilibrelor politice cât un scut anti-rachetă,
devine un generator de opinie publică pozitivă și constructivă,
concurent parti-priurilor parlamentariste. Creând convingerea că
evoluția în continuitate poate asigura mai bine adevăratele acte
inovatoare din viața noastră decât revoluțiile care vin să nege totul
provocând discontinuitate, actul politic constructiv al Edictului se
confirmă prin marile deschideri (demne de considerat cu adevărat
revoluționar-nedistructive) ce le-a adus el omenirii. Iar gestul pașnic
al proclamării înțelegerii în locul vrajbei, al încrederii în puterea
Cuvântului mai mult decât în cea a brutalității, a indus un alt suflu,
pregătind noua civilizație ce caracterizează continentul.
Acest neoconservatorism pe care îl produce postmodernismul;
această reîntoarcere la tradițiile istoricește confirmate pe care le impun
experiențele triste ale provocărilor politice și
pseudorevoluționarismelor secolului trecut; această lepădare a omului

13. 12
de spiritul distructiv apropiindu-l de concretul realizării, așa cum
conduce concepția umanismului integral, care este o modernizare a
filosofiei creștine și, mai mult decât atât: concentrându-i atenția pe
ceea ce are de afirmat; acea chibzuință de a crea îninte de a respinge și
a aprecia înainte de a refuza, a înnădi și a refolosi înainte de a arunca,
a privi cu grijă îninte de a se opune, a fi solidar înainte de a incrimina,
a înțelege fără a ataca și a convinge fără a impune - toate aceste
elemente de pozitivism politic ar avea drept rezultat creșterea
prestigiului politicienilor respectivi și o mai mare solidaritate a lor cu
societatea civilă, cu aspirațiile populare, ștergerea contradicțiilor
provocate de scepticismul doctrinar ce minează electoratul.
Este drept că, pornind de la efectele marelui act de deschidere
a erei care a configurat specificul culturii în care s-au format
popoarele europene de astăzi, trebuie să fim realiști referindu-ne și la
apostazia care nu piere. Trăsăsturile de iudă ale omului renasc în
diverse forme, dar tot stârnite de arginți; adică trădând pentru
valoarea arginților valoarea ideilor salvatoare. În acest mod se
configurează apostații de astăzi ridicându-se pe ce-au reușit să ruineze
din ideea de democrație, din ideea de renunțare la orice gest
hegemonic privind drepturile omului, străduind pentru a repune
manipularea în locul afirmării libere a gândirii umane și a globaliza în
folosul lor nevoile altora. Aceștia sunt apostații ideii de afirmare a
valorilor unor țări, de obicei nu ale lor, valori în numele apărării
cărora au ieșit cândva în evidență. Pentru ca, apoi - cu greu credibila
scuză a „pragmatismului” pe care îl pun în ghilimele pentru că nu este
văzut ca ințelepciune și cumpătare, ci ca un rău necesar al atenției
pentru cele despiritualizate - să le trădeze în slujba unor interese
oculte. Care, în ultimă instanță, tot apostazie se cheamă.
Iată, așadar, cum evocarea crucialului act al Edictului vine și
cu o a treia întrebare. O întrebare în legătură cu strădania noastră de a-
i păstra spiritul, care aduce și teama că acest spirit nu se va

14. 13
permanentiza intrinsec și pur, ci împreună cu corolarul său apostatic
ce-l alterează. Adică înțeleapta dorință de evoluție pașnică în folosul
tuturor se va însoți mereu cu provocările care aduc revoluțiile în
folosul unora.
Față de o asemenea întrebare dubitativă, există și un răspuns de
certitudine: Cel că evoluția a fost atacată mereu de provocările cu
aspect retoric de nemulțumire critică și fond faptic de interes foarte
meschin; dar n-a fost niciodată trădată din interior. Adică de cei care
au slujit-o și i-au cunoscut avantajele. Ba, mai mult: acești slujitori ai
ei sunt foarte mulți și, în majoritate, oamenii cei mai creatori de bunuri
materiale și spirituale. Apostazia modernă s-a manifestat numai în
politicile care s-au considerat revoluționare, trădându-și apoi propriile
doctrine.
Nu întâmplător, ideea unei Creații continue prin creațiile
omului vine tocmai din doctrina a cărei libertate o girează și astăzi
Edictul din Milano.
4
Libertatea de conștiință nu este numai o problemă religioasă și
nu se rezolvă numai în sfera de opțiune a cultelor și confesiunilor. Ea
este o problemă de existență umană și înseamnă, în ultimă instanță,
recunoașterea drepturilor inamovibile ale fiecărei persoane umane de a
avea adevărurile ei și viziunea ei personală asupra lumii

15. 14
înconjurătoare. Care recunoaștere, dacă este înțeleasă și respectată de
fiecare persoană în parte, dacă devine lege de conviețuire pentru
oricine, înseamnă baza respectului reciproc între persoanele umane,
care dă un cu totul alt conținut conceptului de „toleranță”. Adică
depășește cu mult ideea de a ne suporta reciproc spre a conviețui
împreună (dacă vreți un teremen la modă, ne putem gândi la cel de a
„coabita”, care poate însemna cel mult a ne potoli foamea din aceeași
strachină, fără să mârâim respingându-ne pe față), depășește și pactul
pacifist de delimitare, depășește și simpla cunoaștere respectuoasă a
deosebirilor, ajungând la semnificațiile superioare ale solidarității prin
înțelegerea reciprocă a deosebirilor dintre noi, solidaritate în scop de
progres uman, prin care se constituie frumusețea diversității acestei
lumi și șansele ei de a înflori în mod cât mai divers.
La fel, toleranța în politica de stat, idee apărută în societatea
omenească odată cu Edictul căruia îi aniversăm cei 1700 de ani, nu
mai înseamnă doar o înțelegere pe baza principiului definirii
agresorului, cum se exprima în secolul trecut Liga Națiunilor, ci
ajunge a se defini drept căutarea tuturor căilor de solidaritate reală
între state, popoare, populații sau națiuni europene, cum se exprimă
așteptările pe care le au astăzi acestea de la Uniunea pe care au creat-
o. Astfel, producerea modernă a climatului de toleranță politică,
economică și culturală necesar funcționării Uniunii Europene,
înseamnă mai mult și decât federalizarea, spre care tind unii, dar chiar
și decât subsidiaritatea al cărui principiu îl recunoaștem cu toții. Ca să
nu mai vorbim de extremismele ale căror sechele dăinuie fie sub
formă iredentistă, fie sub formă exacerbat eurosceptică, tocmai pentru
că la vârfurile Uniunii nu există încă o definire a unor măsuri
EUROREALISTE prin care să se răspundă decent și constructiv acelor
argumente reale pe care le are euroscepticsmul. Aceasta ar fi calea
prin care, în cadrul ei, toleranța în politica de stat să devină cu
adevărat solidaritate în politicile statelor europene pe niște criterii de

16. 15
umanism integral care, în realismul epocii noastre nu mai sunt străine
nici Bisericii.
Recapitulând ideile enunțate și dezbătute între ierarhiile
catolice și ortodoxe care au străduit întru caracterul cât se poate de
ecumenic al acestei aniversări, putem aminti concepte de mare
importanță pentru omenire și destinul ei precum „impactul esențial a
Edictului de la Milano asupra dezvoltării societății europene și a
definirii căilor ei”, despre care a vorbit Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, sau „asigurarea construcției binelui comun în
societatea pluralistă de astăzi”, despre care a vorbit arhiepiscopul de
Milano, cardinalul Angelo Scola, spre a menționa faptul că, tot în
aceste zile, cu personalitatea sa devenită în scurt timp atât de populară,
Papa Francisc I nu s-a sfiit să vorbească despre „dictatura economiei
fără o față umană și fără un țel uman” , despre obligația
contemporaneității de „a crea o ordine socială mai umană, cu un
echilibru mai uman” în care toată lumea să fie convinsă că „banul
trebuie să servească și nu să guverneze”. De asemenea, în întâlnirile
ecumenice culminând cu ceremonii comune, care au avut loc la
Milano și la Patriarhia Ecumenică de la Istanbul, ierahii nu s-au
rezumat la evocarea importanței acestui eveniment pentru istoria
Bisericii și a Creștinismului ci, în mod cât se poate de civic, au vorbit
cu grijă despre „aspectele destructiviste ale mondializării” despre
modul cum „omenirea trebuie să depășească orice tendință de
hegemonie”, despre nevoia de „fraternitate și apropiere civică în
societățile pluraliste”, iar la Vatican s-a vorbit despre „originile
antropologice ale crizei financiare pe care o traversăm” și despre
„pericolul limitării sau decăderii omului la una singură dintre
necesitățile sale: consumul”.
Iată cum, ieșind în întîmpinarea nevoilor publice, doctrina
socială a Bisericii se dovedește viabilă și creatoare punând degetul (și
nu oricare, ci unul căutător de soluții vindecătoare) pe rănile

17. 16
contemporaneității, tocmai atunci când subliniază importanța unui
eveniment istoric pe care, așa cum a făcut până acum, ar avea tot
dreptul să-l considere doar o victorie a Bisericii sărbătorind-o în
interiorul ei. În vreme ce ierarhia laică a continentului nu se grăbește
să tragă vreo concluzie privind îndatoririle sale de a aduce la zi marea
deschidere umanistă pe care a creat-o pentru omenire Edictul de la
Milano. Iar, dacă luăm în studiu, tot la zi, agenda politică europeană,
vom constata că ea este întrutotul minoră față de mari comandamente
ale politicilor sociale contemporane precum unele dintre cele citate
mai sus.
Ca să exagerez, reducând totul la percepția românului
îngândurat de nevoile sale, i-aș întreba pe cei din ierarhia Consiliului
Europei dacă le-ar conveni ca, în comparație cu ceea ce au înțeles să
pună pe tapetul dezbaterii contemporane înalții ierarhi confesionali ai
continentului, adică în comparație cu grava tematică de politică
socială subliniată mai sus, preocuparea domniilor lor s-ar rezuma în
prezent la căsătoriile gay și rezolvarea problemei bicarbonatului din
mititelul românesc?!...
Ca-n folclorul ardelenesc:
-Bace, știi ce-i aia UE?
- D-apăi cum nu?!... Sunt ăia ce ni-i bagă pe gât pe Tokes si
Băsescu, dau bacșiș la țigani să se-ntoarcă și au pretențiune de mari
democrați fiincă fac nunta pe la spate!
Pentru că percepția anumitor fenomene de către populație are
loc după cele ce simțim fiecare pe pielea noastră, așa că nimeni nu-i
vinovat dacă noi îi remarcăm pe occidentalii spre care am aspirat,
prin amestecul politic neplăcut pe care l-au avut la Referendum, prin
discriminările pe care ni le subliniază și țiganii sau traficanții de carne

18. 17
de cal din propriile lor țări cu care ne confundă, prin politicienii
obedienți și prin confiscarea depunerilor bancare pe care ar vrea să le
impună, prin alinierea la o presupusă disciplină bugetară care reduce
salariile menținând fondurile pentru a cumpăra de la ei mărfuri second
hand.
Ceea ce demonstrează că perioada când oamenii politici își
făceau un ideal din a realiza și practica secularizarea, bine înțeles în
scopul unei mai bune administrării a celor ale vieții și evoluției sociale
curente, e depășită; și, datorită preocupărilor de altă natură ale
politicienilor, s-a cam sleit. Dar, față de această epocă post-
secularizare în care pretindem că trăim, ascunzișurile jocului politic
tot n-au lăsat să se definească prea bine nici criteriile relațiilor
interumane, nici cele ale relațiilor lui homo-politicus cu diavolul.
5
Îmi mărturisec satisfacția că, punând în discuție asemenea idei,
un distins comentator, văzându-mi aplecarea către postmodernism mi-
a sugerat termenul de „postsecularism”, care se conjugă foarte frumos
cu anumite realități sociale de care ne putem bucura. Pentru că
momentul secularismului și al secularizărilor a fost unul conflictual
istoricește necesar. Și, tot istoricește, necesitatea momentului prezent
este salvarea omului de consumerismul care-l subjugă unor noi forme
de tentative hegemonice din partea relelor intenții ale celor care ar
vrea să-i lase impresia că doar îi satisfac nevoia de consum. Ținând

19. 18
seama de acest context, apropierea celor două autorități, una morală și
una administrativă, pe direcțiile de interes ale unui asemenea scop
salvator, poate fi benefică omenirii. Așa că preiau conceptul de
postsecularism în sensul diminuării asperităților istorice care au
condus la secularism, a rezolvării cauzelor negative care l-au
determinat, a regăsirii motivelor de respect între cele două instituții
care au depășit starea conflictuală definindu-și fiecare locul. Astfel, în
contextul în care în lumea Statului de Drept se procedează la integrări
de genul celei europene, iar în lumea religioasă se caută ecumenismul,
putem considera că s-a realizat climatul prin care, cel puțin declarativ,
la modul mondial se caută căi spre unitate si solidaritate. Și că
înțelepciunea omenească ar trebui să profite de acest climat spre a se
salva de alte pericole.
Da: o bună definire teoretică și doctrinară a post-
secularismului ar fi foarte bine venită astăzi ajutând la a se depăși
provocările de despiritualizare a omenirii. Pentru că așa numita nevoie
de revoluție nu există în om ca dorință de distrugere. La asta el ajunge
numai incitat de forțele răului care, acum sunt bine dovedite atât prin
descoperirea dedesubturilor de spionaj (chiar extern) și de provocare
sau diversiune (deliberat rău intenționată) a fiecărei revoluții; cât și
din constatarea ulterioară a scopurilor de putere și dominație a unor
anumite categorii de oameni neintegri, care profită în interes personal.
Fapt pentru care, cu cinism, ne putem gândi și la vorba de duh care
spune că: "O revoluție e întotdeauna începută de naivi, continuată de
intriganți și exploatată de escroci"... În slujba unor forțe setoase de
putere, provocatorul diversionist se folosește de nemulțumirile pe care
e firesc să le aibă omul și care, într-un calm rațional și constructiv se
rezolvă prin rectificări, îmbunătățiri, inovații și perfecționare privind
orice domeniu, de la tehnic până la social și de la administrativ până la
filosofic, folosind în continuare ce a fost bun și convine; bazându-ne,
adică, pe realizările trecutului, ca o acumulare întru progres.

20. 19
Așadar, atât prin schimbarea unor oameni cât și prin
schimbarea unor proceduri, a unor tehnici, a unor reguli, unor legi,
unor comportamente, unor abordări, unor formule, unor mecanisme și
unor practici în funcție de resusele și pretențiile noi care apar în
omenire, orice proces de schimbare, fie discretă fie trâmbițată, fie
calmă și aplicată fie clamată, se termină cu o redefinire. Redefinirea
sferei respective în care se desfășoară procesul; redefinirea
componentelor acestuia, fie concurente fie conjugate; redefinirea
importanțelor și redefinirea relațiilor dintre diferite părți care și-au
schimbat poziția. Aceasta este calea pașnică, umană și constructivă a
evoluției. Iar, când ajungem a avea de-a face cu aspectele definite ale
schimbărilor sau modificărilor reclamate, când raportul de forțe, de
interese, de poziționare și de rost uman s-a redefinit, societatea nouă
devine o postsocietate a celei în care s-au produs prefacerile istorice
necesare. Sau, dacă nu societatea în ansamblul ei, anumite curente în
stilul de guvernare, în relațiile de comportament, în abordarea nevoilor
sau aspirațiilor, în strategia dezvoltării, a educării, în ideile noi cu care
se obișnuiește omenirea, în modul de a trăi și a înțelege viața, în
conceptul despre frumos, despre util, despre necesar, etc.etc.etc. Tot
așa cum în planul filosofic al proiecției viitorului, redefinirile unor
concepte își iau prefixul de „neo” (platonism și neoplatonism,
aristotelism și neoaristotelism, tomism și neotomism, etc. – după
numele de referință ale gânditorilor, sau neorealism,
neoconservatorim, neoliberalism, etc. – după denumirea unor curente),
la fel, când e vorba de perioade istorice ale aplicării unor asemenea
idei, pentru etichetarea prezentului, ajungem la prefixul „post” care, ca
să ne amuzăm, poate ajunge astăzi, de la post-modernismul consacrat
ca atare din punctul de vedere al filosofiilor mai noi, la altele care ar
arăta numai nevoi de depășire a unor situații subminante pentru
relațiile sociale: post-criticism, post-revoluționarism agresiv, post-
materialism vulgar, post-politcianism demagogic, post-electoralism,
post-negaționism, sau, ceea ce ar fi într-adevăr benefic pentru

21. 20
Uniunea Europeană în care ne-am pus atâtea speranțe: post-
euroscepticism.
Dar, chiar în glumă încercând să le formulăm, ca și cum am
spune „post-ipocrizie” sau „post-fetișism” sau „post-bigotism” sau
„post-șmecherie” într-o speranță de societate ideală dominată de
sinceritatea absolută a omului, nu poate fi vorba de o terminologie
realistă. Deoarece, în vreme ce toate aceste formulări exprimă mai
mult deziderate sau dorințe de remediere a contextului de nesinceră
demagogie în care încă se află viața publică, post-seculariamul poate
însemna ceva foarte stabil, bine definit la ora actuală, ca un proces
realizat și bine maturizat, ale cărui rezultate concrete fiind evidente,
permit a fi privite cu seninătate obiectivă, constatând exact în ce
măsură pot fi folositoare și chiar cât mai folositoare perfecționării
societății. Pentru că redefinirea, care aici e realizată stabil, mai
înseamnă de asemenea ștergerea asperitățillor și neconcordanțelor ce
au condus la reclamarea schimbării sau implementarea inovațiilor care
au modificat un anumit aspect al lucrurilor. Trecând de prioada lui
„ori-ori”, atât Statul cât și Biserica și-au redefinit prea bine statutele în
contemporaneitate putând fi conștiente de ele și venind cu tot aportul
pe domeniul respectiv întru perfecționarea omenirii. Cu o singură
condiție: Ca ambele să țină seama cu aceeași sinceritate de ceea ce se
cheamă REALISMUL POLITICILOR DE AFIRMARE care au drept
scop unic REALIZAREA BINELUI COMUN.
Din acest punct de vedere, mai trebuie făcută precizarea
raporturilor dintre REALITATE ȘI INTEGRALITATE, fiindcă
semnificația acestui prefix „post” pe care îl punem, nu este neapărat
cea temporală de „după”, ci înseamnă transformarea făcută în
integralitatea ei. Post-modernismul, nu înseamnă perioada de după
căutările moderniste, ci perioada în care aceste căutări au ajuns la un
rezultat stabil și bine configurat pentru omenire. Înseamnă
modernismul în faza sa matură, când nu se mai luptă cu ceea ce-l

22. 21
împiedică să se afirme, ci are întreaga capacitate de a se impune ca stil
de viață și de abordare a aspectelor ei. Înseamnă modernismul în
integralitatea sa stabilă, când a ajuns fruct de sine stătător, ne mai
atârnând de copacul care îl produce. Atașată la un curent de gândire,
particula „post” precizează că nu e vorba de un curent în curs de
afirmare, când se manifestă pe cât de vehement pe atât de căutător și
de nesigur, ci unul afirmat, sigur pe acțiuni și pe procedee, pe care-l
putem vedea sau simți în totalitatea lui. Cu alte cuvinte, acest „post” ar
putea carcteriza mecanismul în starea lui stabilă de funcționare și
folosire largă, când nu mai presupune inventare și cercetare și testare
și zbatere pentru promovare, ci a intrat în folosul public. Este, adică,
funcțional și bine impus. Poate, chiar, atât de bine impus încât trezește
reacții la cei cu spirit novator, care încep chiar să producă elemente ce
proiectează altceva: Un alt curent, o altă structură, cu alte criterii de
referință care vin la rându-le a se zbate pentru a se impune. Aceasta
explică de ce, în istoria omenirii, asemenea etape sunt cele stabile în
care covulsiile sunt înlocuite cu certitudini și, prin toate cele ale
convingerilor, ale științelor, tehnicilor și cunoștințelor pe care ni le-am
format, știm mai bine ce avem de făcut, având capacitatea de a vedea
lucrurile în cel mai realist mod cu putință.
Și, astfel, oamenii nu se mai mulțumesc cu incertitudini
înlăturându-i tot mai mult pe cei care ar vrea să-i conducă orbește. Așa
a apărut termenul de „UMANISM INTEGRAL”, gândirea realistă
conducând spre aspirația de integralitate în abordarea socială a
problemelor omenirii, iar experiențele ei nu mai lasă loc de
amatorisme, demagogii sau ipocrizii. Cerința ca abordarea marilor
probleme ale omului și ale omenirii să nu mai fie formală, ci integrală
este efectul abordării realiste și, tocmai de aici apare conceptul, de la
care nu se mai poate da înapoi, de „DEMOCRAȚIE REALĂ”. El
refuză să mai accepte aspectele formale care folosesc doar
pescuitorilor în ape tulburi - nesinceri și fără Dumnezeu din punctul
de vedere al religiei, iliciți din punctul de vedere al justiției Statului de

23. 22
Drept. Îar, în acest mod aplicat, ne devine mai clară noțiunea de
„EUROREALISM”, prin care Uniunea Europeană ar putea deveni o
uniune reală, stabilă și nesubminată de nici un fel de hegemonism.
6
În final, revin la propunerea primului pas care ar trebui făcut:
Recunoașterea aniversării promulgării Edictului de la Milano ca
sărbătoare politică a continentului nostru. Precedentul este deja creat
deoarece chiar și pentru Biserică datele sunt precizate în două feluri:
una de calendar bisericesc și una de istorie a Bisericii; așa că, în mod
firesc, de la istoria creștinismului ajungându-se la istoria civilizațiilor
pe care el le-a influențat, ajungem a ne convinge de importanța
evenimentului pentru civilizația Europeană. Mai mult decât atât: Actul
laic al documentului se confirmă prin faptul că numai unul dintre
autorii lui a devenit sfânt în calendarul sărbătorilor creștine, celălalt,
co-imperatorul de la vremea aceea Valerius Licinianus Licinius
rămânând până astăzi muritor de rând evocat doar pentru funcția sa
laic statală de muritor, dacă asta îi încălzește cu ceva pe politicienii
radicali de astăzi. Iar faptul că e vorba de un „Edict” - termen care
parcurge întreaga istorie a legislației lărgirii drepturilor omului, de la
edictele de emancipare națională până la edictele de eliberare a
sclavilor și iobagilor, însemnând, de fapt: „decret cu norme imperative
la o anumită problemă sau anunțarea unui program de activități
viitoare sub formă de norme juridice” – sărbătorirea lui de către

24. 23
Europa Statelor de Drept nu ar face decât să marcheze mai bine
caracteristica de emancipare umană a continentului nostru.
Fac toate aceste precizări pentru că eu nu le propun
conducătorilor Europei sa mai fie atât de buni creștini încât sa creadă
în „In hoc signo vinces”. Ba, chiar consider că nici n-ar fi convenabil
fiindcă, atrăgându-le astfel atenția, multi dintre păcătosii de ei,
carieriști cum sunt, ar avea pretenția să-i beatificam și sanctificam.
Dar de ținut seama de un eveniment istoric care înseamnă atât de mult
pentru Europa, nu se poate să nu-și dea seama că sunt obligați. In plus,
daca ne gândim din punctul de vedere al societății contemporane cu
multe populații la care adorația pentru cele bisericești dăinuie și la
altele care revin la Biserică; dacă ne gândim că tocmai această
revenire nu mai are bazele schismei de altă dată, ci tinde ecumenic
spre unitate, așa cum tinde și politica continentului, atunci ne dăm
seama de sensurile comune ale demersului politic social cu cel al
politicilor religioase.
Ceea ce justifică a se acorda mai multă atenție acestei
aniversări care poate deveni o mare sărbătoare europeană. Iar, daca ne
uităm ce semnificații a căpătat ea prin evocările de anul acesta care au
depășit faza aniversară aducând-o chiar la zi cu preocupări de
imperativă actualitate precum: „asigurarea construcției binelui comun
în concepția pluralistă de astăzi, prin obligația contemporaneității de
a crea o ordine socială mai umană, cu un echilibru mai uman, în care
omenirea să depășească orice tendință de hegemonie ajungând la
fraternitate și apropiere civică în societățile pluraliste, depășind
pericolul limitării sau decăderii omului la una singură dintre
necesitățile sale: consumul” - atunci chiar că nu văd de ce, o
asemenea sursă de înțelepciune și concluzii de filosofie a istoriei, a
religiei si a politicii nu ar constitui motivul unei sublinieri cu roșu în
calendarul laic al Europei. La distanță mai puțin de o săptămână de
Ziua Europei, avem doar un pas de făcut pentru a proclama „Zilele

25. 24
Europei”. Care incep cu evocarea actului din secolul 20, dar se pot
incheia apoteotic prin evocarea perenității însemnătății Edictului, nu
numai pentru creștinism, nu numai pentru monoteismul mondial, ci
pentru întreaga civilizație a lumii.
S-ar sublinia astfel mai bine faptul că, exact precum ne arată
experiența europeană, orice pas de înaintare a emancipării se
realizează numai prin unul înapoi al hegemonismului, că tot ce a
însemnat și înseamnă progres social în civilizația europeană s-a bazat
pe limitarea hegemoniei și delimitarea de ea. Ceea ce ar proiecta și
pasul care mai trebuie făcut spre democrația reală: Prin salvarea
omului de consumerismul care-l supune noii forme de tentativă
hegemonică din partea celor care ar vrea să-i lase impresia că doar îi
satisfac nevoia de consum, dar prin asta își ascund relele intenții de
subjugare. Cât despre pledoaria pentru emanciparea prin evoluție și
continuitate în loc de revoluții distrugătoare, aducătoare de toate
convulsiile discontinuității - convulsii pe care le simțim prea bine
chiar în această tristă contemporaneitate, când nu mai reușim să ne
redresăm după dictaturile extremiste ale secolului trecut și cele
globalist-monopoliste ale secolului acestuia - putem spune că, în
măsura în care istoria tot se repetă, ar fi bine să se repete pe parametrii
superiori ai evoluției lucrurilor și nu pe cel al repetării spiritului
distrugător de altă dată.
Nu neg faptul că ar putea exista o doză de subiectivism în toată
această pledoarie, iar asta se explică prin importanța dorinței mele de a
trăi într-o societate românească bine europenizată, depășind gravul
euroscepticism care i s-a cultivat prin nesinceritățile, tocmai de natură
hegemonică, de care ea nu este nicidecum de vină. Ci, cel mult,
politicienii obedienți cu tentativa hegemonică a celor care cultivă
ideea de viteze diferite, demonstrându-ne prin asta că ei își doresc
drepturi, avantaje, privilegii și profituri diferite. Pe aceștia, îndrăznesc
să-i îndemn creștinește să facă înapoi acest ultim pas pe care trebuie

26. 25
să-l facă hegemonia în fața ideii de solidaritate prin care ar vrea să se
caracterizeze Europa. Să înțeleagă că, noi, aici, la acest nivel al
geografiei politice a continentului, la fel cum ne-am simțit frustrați
prin năvăliri care, distrugându-ne sau furându-ne din acumulări ne-au
tot întrerupt evoluția, la fel cum ne simțim încă frustrați de dictaturile
secolului trecut care, prin distrugerile lor „revoluționare”, au decapitat
și elitele și aspirațiile de emancipare normală a unui popor, tot așa ne-
am putea simți frustrați încă multă vreme față de starea tot
„revoluționară” mai nouă, pe care ne-au impus-o chiar unii dintre ei:
Făcându-ne să ne distrugem producția ca să devenim clienții
mărfurilor lor și să ne videm la fier vechi industria ca să devenim
dependenți de investițiile lor. Pentru că, „revolutie” în sensul nociv pe
care i l-am precizat aici, s-ar putea numi și ce s-a intâmplat în ultimii
douăzeci de ani cu industria sau producția noastră, bune-rele, așa cum
or fi fost ele. Iar, să distrugi ce se produce doar ca să impui alte
produse, deci să impui profitul altcuiva prin eliminarea celui existent,
e tot mână criminală, de aceeasi natură cu diversiunile bolșevismului.
Fără a învinui pe altcineva decât, cel mult, propriile noastre
cozi de topor ca și în cazul comunismului, e vorba de ultimul aspect
distructiv al revoluțiilor pe care le-am trăit, de fapt, fără voia noastră,
mai mult prin inducție din afară. Iar acesta este unul dintre
argumentele reale care, față de marile speranțe pe care le aveam prin
ceea ce așteptam de la integrarea noastră cu occidentul, ne justifică
astăzi euroscepticsmul. Desigur, în mod categoric: demnitatea nu ne
permite să externalizăm vina; iar conștiința creștină trebuie să ne facă
să ne recunoaștem în acest caz propriile păcate. Dar de acest
euroscepticism care, vrând-nevrând, s-a instalat, nu mai putem
garanta. Externalizarea lui nu mai depinde de noi, deoarece
contaminarea nu vine numai de la noi. E un pericol general, care poate
fi depășit numai dacă emanciparea cu adevărat democratică a
continentului va putea face categoricul pas înainte. Pas condiționat,
cum am spus, de cel înapoi, înspre neantul trecutului, pe care mai

27. 26
trebuie să-l facă hegemonismul contemporan, chiar și în formele sale
mascate. Iată de ce, consider că semnificațiile unei asemenea
sărbători cât mai largi și cât mai popular europene, chiar formal
adoptată la început, tot ar crește gradul de sensibilitate si de bună
credință al formării noilor generații de politicieni, întru gloria și
înțelepciunea bătrânului continent!
mai 2013

28. 27
STIMAȚI CITITORI,
SUPUNEM ATENȚIEI DUMNEAVOASTRĂ
ACESTE PUNCTE DE VEDERE ȘI PROPUNERI
RUGÂNDU-VĂ SĂ INTRAȚI ÎN DEZBATERE
TRIMIȚÂND OPINIILE LA ADRESA DE E-MAIL:
leuc@upcmail.ro