ortodoxa romana si modernitatea ii

1. Biserica Ortodoxă Română şi modernitatea (II)
Horia-Roman PATAPIEVICI
Viitorul: dincolo de secularizarea internă
În ordine religioasă, problema centrală a ortodoxiei este retragerea Bisericii din
secularizarea internă la care a fost pe nesimţite condusă de legăturile sale
tradiţionale cu statul, ca principiu al regimului politic "simfonic". Fie că vrea, fie
că nu, fiecare dintre Bisericile ortodoxe naţionale va trebui să aibă un "Vatican II"
al ei. În urma rupturii în tradiţie produsă de modernitate, creştinismul a fost forţat
să gîndească modernitatea nu ca pe o catastrofă satanică (cum încă sînt tentaţi să
gîndească unii prelaţi ortodocşi), ci ca pe un prilej de regîndire a menirii sale
istorice. Prin asimilarea lecţiei religioase a modernităţii, creştinismul are şansa de
a se lepăda în mod radical de ideologia religioasă pe care, sub influenţa
secularizării interne, toate Bisericile creştine l-au adoptat inconştient. Ceea ce
trebuie gîndit este faptul decisiv că evanghelia lui Hristos nu este o doctrină,
teologia creştină nu poate fi o ştiinţă, afirmaţiile acesteia nu sînt certe, litera
evangheliilor este îndoielnică, Mîntuitorul lumii a fost omorît ca un criminal,
Cuvîntul întrupat nu a vorbit o limbă sacră, ci una populară, de vameşi, pescari şi
prostituate; în fine, că revelaţia creştină nu este nimic fără credinţă, iar credinţa
nu este nimic fără certitudinea pe care creştinul o poate lua numai din sine, dacă a
primit har. Creştinismul este o religie a sufletului şi stă sau cade împreună cu o
metafizică a interiorului care refuză cunoaşterea interiorităţii prin traducerea ei în
obiecte ale lumii fizice. Mai mult, conţinutul creştinismului nu este ezoteric. Totul
este spus deschis, în cuvinte simple, la vedere. Suprafaţa creştinismului este chiar
miezul. Cînd arhiereul l-a întrebat pe Iisus despre învăţătura lui, răspunsul a fost:
Eu am vorbit lumii deschis şi nu am ascuns nimic (Ioan 18, 20). E limpede că
venirea lui Hristos şi propovăduirea evangheliei pune capăt revelaţiilor ezoterice,
lichidează îndreptăţirea atitudinii gnostice şi încheie misteriile bazate pe
supravieţuirea tradiţiilor străvechi. Nici o prisca theologia nu mai e posibilă după
venirea Mîntuitorului. Totul este dat la iveală, nu mai există învăţătura secretă,
toţi au acces la mesajul cel mai profund, cel mai adînc. După Hristos, adînc nu
mai înseamnă ascuns. Adînc înseamnă acum trăit, realizat cu trupul, făurit cu
carnea. Transformarea exteriorului în interior şi, apoi, ieşirea din logica
interiorităţii fără a mai recădea în banalităţile exteriorităţii. După despovărarea
Bisericilor creştine de ideologiile religioase cu care, pînă acum, creştinismul
istoric s-a identificat în mod imprudent şi naiv există un formidabil viitor al
credinţei în venirea Mîntuitorului.

2. Pînă în prezent, instituţia BOR nici măcar nu şi-a pus problema retragerii Bisericii
ortodoxe, ca purtătoare a creştinismului revelat, din angrenajul secularizant al
statului laic. Dimpotrivă, după prăbuşirea regimului comunist, instinctul BOR a
fost să reocupe toate poziţiile din care statul comunist o evacuase. Călugării şi
preoţii sînt în continuare funcţionari salarizaţi de stat. Chestiunea delicată a
colaborării clerului superior cu regimul comunist şi, în special, cu securitatea
comunistă nu a fost niciodată pusă în interiorul Bisericii, iar aceia dintre laicii
credincioşi care au făcut-o, în spaţiul public, au fost priviţi cu duşmănie, ca
inamici ai Bisericii. Există informaţii care sugerează că unii înalţi prelaţi au avut
grad de ofiţer superior în securitatea comunistă şi nu este deloc o coincidenţă
faptul că tocmai aceştia deţin azi poziţiile cele mai potrivite pentru a imprima
Bisericii imaginea unei instituţii înţepenite în nostalgia după un trecut cînd
reconstruit reacţionar-bovaric, cînd de mult revolut. Naţionalismul asociat uneori
cu BOR este, în fond, naţionalismul acelor prelaţi şi nu naţionalismul ortodoxiei,
ca religie. Nu este nimic ortodox în dorinţa conducerii BOR de a rivaliza cu
megalomania arhitectonică a lui N. Ceauşescu şi a construi, lîngă monstruoasa
Casă a Poporului (actualmente Casă a Parlamentului), o replică bisericească
gigantică (12.000 de locuri), numită, grandilocvent, "Catedrala mîntuirii
neamului". Poziţia pro-sîrbă şi anti-occidentală a unei părţi însemnate a clerului,
incitaţia cîte unei înalte feţe bisericeşti (care a făcut o frumoasă carieră în timpul
regimului comunist) ca Biserica să participe în mod deschis la lupta politică, lipsa
de sensibilitate a majorităţii ierarhilor faţă de nedreptăţile cărora le-au căzut
victime, uneori cu sprijin ortodox, fraţii lor greco-catolici, demagogia naţionalistă,
ritualistica sforăitoare şi asiduitatea cu care statul este curtat pentru a putea
smulge de la buget mai multe fonduri şi privilegii cît mai însemnate toate acestea
sînt deopotrivă prelungiri ale trecutului şi eşecuri de a înţelege prezentul, două
feţe ale aceluiaşi fenomen: lupta greşit plasată cu modernitatea. Poziţiile celor pe
care i-am amintit mai sus sugerează că aceştia cred că pot învinge interogaţiile
puse nouă de Dumnezeu în prezent, întorcînd prezentul cu faţa la trecut. Dar nu
pentru aceasta ni s-a dat clipa prezentă. Prelaţi mai perspicace încearcă să
acomodeze Biserica la mesajul religios al ceasului de faţă. E clar însă că viitorul
nu poate aparţine celor care visează în trecut, ci numai celor care lucrează în
prezent. Viu este doar cel aflat în lucrare.
În rezumat, am sentimentul că ortodoxia nu este deloc o piedică de principiu în
calea modernizării societăţii româneşti, aşa cum a argumentat I. P. Culianu în mai
multe rînduri.1 Nu cred, cum par a sugera unii observatori recenţi,2 nici că
eliminarea completă a BOR din sfera publică ar rezolva problemele de integrare
legislativă ale României. Sînt tentat să cred că scopul societăţii româneşti
luminate ar trebui să fie o integrare europeană nu împotriva, ci împreună cu
tradiţia adusă pînă la noi de Biserica Ortodoxă Română. Faptul că o majoritate
semnificativă a cetăţenilor României pare să creadă acelaşi lucru sugerează că
drumul de urmat constă nu în imaginarea unui viitor împotriva tradiţiilor
simbolizate de BOR, ci în regîndirea raportului complicat dintre religie şi
modernitate, prin prisma modului concret în care societatea noastră trăieşte
dinamica relaţiei dintre laicizare, secularizare şi pluralism cultural-religios.

3. 1. I. P. Culianu, "Duşmanii capitalismului", în: Mircea Eliade, Bucureşti: Nemira,
1995, pp. 169-174; "Ku Klux Klan ortodox", Meridian, mai iunie 1990, p. 64.
2. Gabriel Andreescu, "Relaţii internaţionale şi ortodoxie în Estul şi Sud-Estul
Europei", Studii internaţionale, 4/1998, pp. 3-32; teza centrală a articolului este că
"principiile statului de drept se află sub presiunea clerului şi a instituţiilor
ortodoxiste, în mod vădit ostile proceselor de integrare în Europa
instituţionalizată"; ca "instrument cheie" al creşterii stabilităţii în Europa de Est şi
de Sud-Est, autorul propune "limitarea dominanţei ortodoxe în ţările cu majoritate
ortodoxă" (p. 31), premisa argumentului fiind că există o solidaritate naturală între
ortodoxie, naţionalism şi tradiţiile premoderne "ortodoxia se manifestă în regiune
sub forma naţionalismului ortodox" (p. 25).
Dilema Nr. 332, 18-24 iunie 1999