http://www.writsdc.com/sitemap.xml

1. Diabetul zaharat tip 2 (denumit în trecut diabet non-insulino-dependent sau diabet cu debut la
vârsta adultă) se caracterizează prin faptul că pancreasul continuă să producă insulină, uneori
chiar mai multă decât în mod natural.
Însă organismul dezvoltă rezistenţă la efectele insulinei, astfel încât în realitate există un deficit
insulinic.
Diabet zaharat tip 2 - Factori de risc
Diabetul de tip 2 poate apărea la copii şi adolescenţi, însă de obicei debutează la persoane
în vârstă de peste 30 de ani şi devine din ce în ce mai frecvent la grupele de vârstă
superioare.
Aproximativ 15% din persoanele în vârstă de peste 70 de ani au diabet zaharat tip 2.
Anumite grupuri rasiale şi culturale au risc crescut de a face diabet tip 2: persoanele de
rasă neagră şi de etnie hispanică, care trăiesc în Statele Unite, au un risc de 2-3 ori mai
mare decât populaţia generală. De asemenea, diabetul de tip 2 are agregare familială.
Factorul de risc principal pentru apariţia diabetului de tip 2 este obezitatea, iar 80-90%
din persoanele cu această boală sunt supraponderale. Deoarece obezitatea produce
rezistenţă la insulină, persoanele afectate necesită cantităţi foarte mari de insulină pentru
menţinerea volorilor normale ale glicemiei.
Anumite boli şi medicamente pot afecta modul în care organismul foloseşte insulina
şi pot conduce la apariţia diabetului de tip 2. Nivelul crescut de corticosteroizi (prezent
în caz de boală Cushing sau în caz de tratament cu corticosteroizi de sinteză) şi sarcina
(diabet gestaţional) sunt cele mai frecvente cauze de modificare a modului în care
organismul răspunde la insulină.
De asemenea, diabetul poate apărea la persoanele care produc cantităţi excesive de
hormon de creştere (acromegalie) şi la cele cu tumori care secretă anumiţi
hormoni.Pancreatita severă sau recurentă, precum şi alte boli care lezează direct
pancreasul, pot conduce la instalarea diabetului.
Diabet zaharat tip 2 - Simptome
Persoanele cu diabet zaharat de tip 2 pot fi asimptomatice timp de mulţi ani sau
chiar decade înainte de a fi diagnosticate. Simptomele pot fi subtile. Creşterea
volumului urinar şi senzaţia de sete sunt uşoare la început, agravându-se progresiv pe
parcursul săptămânilor sau lunilor. În final, indivizii prezintă oboseală extremă, vedere
neclară şi deshidratare. Uneori, în stadiile precoce ale diabetului, glicemia scade
anormal de mult, o manifestare denumită hipoglicemie.
Deoarece persoanele cu diabet tip 2 produc o cantitate redusă de insulină, cetoacidoza în
mod normal nu apare. Însă glicemia poate deveni extrem de ridicată (adeseori peste 1.000
mg/dL). Valori atât de mari se înregistrează în situaţiile stresante, cum ar fi infecţiile sau
anumite tratamente medicamentoase. Când glicemia creşte foarte mult, pacienţii pot
prezenta deshidratare severă, care poate conduce la confuzie mentală, somnolenţă şi crize
convulsive, o afecţiune denumită comă hiperosmolară hiperglicemică non-cetozică.
Diabet zaharat tip 2 - Diagnostic
Diagnosticul de diabet se stabileşte prin depistarea unor concentraţii crescute ale
glucozeisanguine. Glicemia este frecvent verificată în timpul evaluărilor medicale de

2. rutină.Verificarea anuală a glicemiei este deosebit de importantă la persoanele în
vârstă, deoarece diabetul este mult mai frecvent la aceşti indivizi. Este posibil ca un
anumit individ să aibă diabet, în special diabet de tip 2, şi să nu ştie acest lucru. Medicul
trebuie să verifice glicemia şi la persoanele care prezintă sete intensă, urinare
crescută, senzaţie intensă de foame, infecţii frecvente, sau oricare alte complicaţii
asociate cu diabetul.
Pentru a măsura glicemia, se prelevă o mostră sanguină după ce persoana a întrerupt
alimentaţia timp de 12 ore. Însă este posibilă şi recoltarea de sânge după ce individul a
mâncat. După masă, creşterea glicemiei este normală, însă valoarea acesteia nu
trebuie să fie prea mare. În caz de repaus alimentar glicemia nu trebuie niciodată să fie
mai mare de 126 mg/dL. Chiar şi după masă, glicemia nu trebuie să depăşească 200
mg/dL. De asemenea, medicii măsoară nivelul unei proteine sanguine, denumită
hemoglobină ArC (denumită şi hemoglobină glicozilată). Această analiză este utilă pentru
confirmarea diagnosticului la adulţii la care concentraţia sanguină a glucozei este numai
uşor crecută.
Uneori poate fi efectuat un alt test, denumit testul de toleranţă la glucoză; de exemplu,
acesta poate fi utilizat la femeile însărcinate care prezintă manifestări de diabet
gestaţional, sau la persoanele vârstnice care au simptome de diabet, însă la care glicemia
este normală după repaus alimentar. Acest test nu se foloseşte însă de rutină pentru
identificarea diabetului. Procedura constă în repaus alimentar, urmat de recoltarea unei
mostre sanguine pentru a se determina glicemia; după aceea, individul evaluat consumă o
soluţie specială care conţine o cantitate standard de glucoză. Ulterioar se recoltează din
nou sânge de mai multe ori în următoarele 2-3 ore, determinându-se de fiecare dată
glicemia pentru a vedea dacă aceasta creşte anormal de mult.
Diabet zaharat tip 2 - Medicamente hipoglicemiante orale
Medicamentele hipoglicemiante orale reduc adeseori în mod adecvat glicemia la
persoanele cu diabet zaharat de tip 2. Însă acestea nu sunt eficace la pacienţii
cudiabet tip 1. Există mai multe clase. Sulfonilureele (de exemplu, gliburid) şi
meglitinidele (de exemplu, rapaglinid) stimulează pancreasul pentru a produce mai multă
insulină (acţiune secretagogă). Biguanidele (de exemplu, metformin) şi tiazolidindionele
(de exemplu, rosiglitazonă) nu influenţează eliberarea de insulină, însă cresc răspunsul
organismului la acţiunea acestui hormon (sensibilizante la insulină). Medicul poate
prescrie unul din aceste medicamente singur sau în asociere cu o sulfoniluree.
O altă clasă de medicamente este reprezentată de inhibitorii de glucozidază, cum ar fi
acarboza, care acţionează prin întârzierea absorbţiei intestinale a glucozei.
Hipoglicemiantele orale sunt prescrise de obicei la persoanele cu diabet de tip 2, dacă
dieta şi activitatea fizică nu conduc la reducerea adecvată a glicemiei. Uneori se
administrează o dată pe zi, dimineaţa, cu toate că unele persoane necesită 2 sau 3 doze.
Dacă tratamentul cu un singur medicament nu este suficient, se pot folosi mai multe
tipuri de hipoglicemiante orale. Când glicemia nu poate fi controlată suficient de bine,
trebuie începută administrarea de insulină, ca monoterapie sau în asociere cu tratament
oral.