Documentul analizează diverse stiluri parentale și impactul acestora asupra dezvoltării copiilor și adulților. Stilurile sunt clasificate în autoritar, permisiv, neimplicat, supraprotectiv și democratic, fiecare având caracteristici specifice, avantaje și dezavantaje. Importanța acestor stiluri este evidențiată prin corelarea lor cu funcțiile familiale și rolul lor în socializarea și binele emoțional al individului.

1. Stiluri parentale şi familiale
Publicatpe 24/04/2014de alinamoise
Intr-opostare anterioara am prezentat principalele funcţii ale familiei şi funcţiile
parentale, deoarece acestea determină stilul parental sau familial, care îşi pune
amprenta pe întreaga viaţă a copilului şi a adultului, care va porni pe drumul vieţii, în
această societate cu tarele ei.
Pentru îndeplinirea cu succes a „funcţiei de părinte” sunt necesare câteva
trăsături de personalitate (prezenţa/absenţa acestora diferenţiază stilul
parental): responsabilitate, realism, autocontrol, empatie, altruism; de
asemenea, o fermitate îmbinată cu flexibilitate, totul pe un fond de iubire
necondiţionată, combinată cu adaptabilitatea la nevoile copilului, nevoi
care sunt din ce în ce mai mari în societatea contemporană.
Din literatura de specialitate am reţinut două direcţii de abordare, care analizate
împreună pot explica modul adaptativ/dezadaptativ în care răspund persoanele adulte
la provocările vieţii de zi cu zi. Aceste două direcţii se referă la stilul parental şi la
stilul familial.
Stilul parental „se referă la ansamblul comportamentelor şi emoţiilor pe care
părinţii le au faţă de copiii lor şi la modul în care părintele abordează relaţia cu
copilul său. Stilurile parentale sunt definite în funcţie de două elemente principale şi
anume gradul de căldură emoţională (capacitatea părintelui de a fi apropiat afectiv
de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi gradul de control exercitat asupra
copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea limitelor). Aceste două
elemente determină cinci stiluri parentale principale: autoritar, permisiv, neimplicat,
supraprotectiv şi democratic” (Ioana Druiu).
În corelaţie cu funcţiile familiei, stilul parental se află în strictă concordanţă atât cu
funcţia de socializare (control), cât şi cu cea de solidaritate (afectivitatea).
Stilul parental poate fi: adaptativ sau dezadaptativ. Cele dezadaptative sunt
definite ca fiind „ percepţia gradului ridicat de respingere şi a gradului ridicat de
supraprotecţie parentală”. Cele adaptative sunt definite ca fiind „percepţia gradului
scăzut de respingere şi a gradului scăzut de supraprotecţie parentală” (Irfan, 2011).
Descrierea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru înţelegerea
problemelor adultului şi de aceea am căutat o acoperire cât mai largă a subiectului din
literatura de specialitate (Briscan; Ciobâncan, Druiu; Muntean; Incze; Irfan; Vasile),
pornind de la primul studiu pe această temă apărut în 1964, în urma cercetărilor
efectuate de Martin şi Lois Hoffman.
1. Stilul parental autoritar – este denumit şi „stil educaţional traumatic – care
corespunde unui stil de educaţie în cadrul familiei extrem de sever, de rigid şi de
restrictiv, la care se adaugă şi pedepsele corporale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg. 21);
– se caracterizează printr-un grad mare de control, corelat cu un nivel scăzut de
disponibilitate afectivă din partea părinţilor;
– caracteristici: control absolut (manifestări de putere, dominare), reguli rigide, stricte
(impuse cu forţa), părintele centrat pe greşelile copilului, restricţionarea, interzicerea
liberului arbitru (îi spune ce, unde, cand şi cum să facă ceva); impunerea unor
standarde
ridicate, fără abateride la reguli, control sever ce poate fi însoţit de ameninţări şi
pedepse; discuţiile şi explicaţiile lipsesc, nevoile şi emoţiile copilului nu sunt înţelese sau
sunt ignorate deliberat;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui autoritar:
• a manifesta afecţiune faţă de copil este „un semn de slăbiciune intolerabil”;
• „nimic şi nimeni nu e mai presus de reguli, ordine, disciplină”;
• nu acceptă discuţii şi explicaţii suplimentare din „principiu”, fiind rece, distant,
„impunător”;
– avantajele acestui tip de educaţie sunt puţine şi umbrite de puternice dezavantaje:

2. • copilul învaţă să fie ordonat, disciplinat, respectuos (dar este posibil să reacţioneze aşa
doar faţă de cei de care îi este frică) şi cu un dezvoltat spirit critic (poate prea dezvoltat);
• adultului îi va fi extrem de greu să îşi construiască relaţii bazate pe încredere;
• un nivel ridicat de agresivitate/autoagresivitate, maimult sau mai puţin manifestă;
• rezonanţă afectivă scăzută, până la lipsa empatiei şi capacităţii de comunicare; posibil
deficit de integrare socială;
• un stil perfecţionist, care îl va împiedica pe individ să se bucure de propriile realizări şi
de viaţă în general; îi va crea probleme în relaţiile cu ceilalţi, fiind veşnic nemulţumit;
• stimă de sine scăzută, din cauza stilului de gândire: considerând că „a greşi” este
sinonim cu „a fi un ratat”, având drept consecinţă lipsa iniţiativei şi a curajului;
• cei mai mulţi dintre adulţii proveniţi din astfel de familii, prezintă carenţă emoţională
şi pot manifesta, mai devreme sau mai târziu, diferite tulburări emoţionale; de
asemenea, pot dezvolta comportamente de risc, de tipul consumului de alcool, droguri
sau delicvenţă, din încercarea de a se împotrivi controlului parental excesiv, lipsei de
afecţiune şi rolului de victimă, putându-se transforma chiar ei în agresori (Ioana Druiu);
– funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a fi empatic cu copilul, de a-l percepe în
mod realist şi de a avea atitudini realiste şi abilitatea de autocontrol a agresivităţii.
2. Stilul parental permisiv:
– se caracterizează printr-un grad înalt de disponibilitate afectivă şi un grad scăzut de
control din partea părinţilor;
– caracteristici: copiilor le sunt îndeplinite toate dorinţele şi nu le sunt interzise
comportamentele neadecvate; părinţii manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea ce
face copilul, se consultă cu acesta când iau o decizie care îl priveşte; libertatea de
expresie se află pe primul plan;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui permisiv:
• copilul trebuie să aibă libertate totală şi astfel se va dezvolta în ritmul său;
• sensibilitate crescută privind drepturile celorlalţi;
• poate fi „cu capul în nori”;
• nu suportă regulile;
• este foarte comunicativ;
– avantajele acestui stil parental nu sunt de neglijat dar există şi dezavantaje majore:
• acest stil permite dezvoltarea unei identităţi distincte şi originale a copilului, a
creativităţii, capacităţii decizionale şi autonomiei;
• adultul se va simţi important, special, „cineva”, determinând creşterea stimei de sine;
• copilul, dar şi adultul se vor confrunta cu dificultatea de a înţelege şi respecta regulile
(normele, legile), dezvoltând un tip de comportament, considerat cel puţin ca fiind
neadecvat;
• lipsa graniţelor, limitelor, poate genera un Eu slab; de asemenea, vor putea exista
probleme de intimitate, nefiind în stare să respecte nevoile, dorinţele şi intimitatea
celorlalţi;
• adultul va putea avea o nevoie permanentă de a deţine controlul în orice situaţie şi
asupra tuturor;
• există posibilitatea ca un astfel de copil să fie considerat obraznic, problematic,
devenind un adult cu tulburări majore de comportament;
• copiii crescuţi astfel, de multe ori nu se integrează în grupurile de la grădiniţă şi şcoală,
dezvoltând ca adulţi: frică de respingere, invidie, gelozie sau chiar ură;
– funcţiile parentale deficitare: abilitatea de a-şi ţine sub control durerea; capacitatea de
a-i trasa limite copilului, spre a-l responsabiliza.
3. Stilul parental neimplicat este denumit şi „dezangajat” (Maccoby, 1992): când
copilul este lăsat la voia întâmplării, fără ca părintele să se intereseze prea mult de
nevoile acestuia; de regulă este un stil în care se asociază neglijarea copilului cu violenţa
conjugală (posibilităţi de abuz sexual, exploatarea şi coruperea minorului); „limitele
inter-generaţionale pot fi depăşite cu uşurinţă – copilului i se pot cere lucruri care nu ţin

3. de rolul său de copil (există şi posibilitatea ca părintele să joace rolul copilului, având
nevoi exagerate de atenţie, protecţie, înţelegere)sănătatea mentală a copilului poate avea
de suferit” (Muntean, 2009, pg. 424-425);
– se caracterizează printr-un grad scăzut de disponibilitate afectivă şi de control;
– caracteristici: copiilor nu li se impun limite, dar nici nu li se acordă afecţiune; părinţii
nu petrec timpul împreună cu copiii, nu sunt interesaţi de activităţile acestora, nu
comunică şi sunt aproape în totalitate absenţi din viaţa copiilor lor, atât fizic, cât şi
emoţional;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui neimplicat:
• consideră că este suficient să asigure copilului necesităţile de bază;
• permanent absent şi preocupat exclusiv de propriile probleme şi dorinţe; consideră că
în viaţă „fiecare e pentru el”;
• fie sunt părinţi cu o „poziţie” socială, fie fac parte din categoria asistaţilor social;
– acest stil prezintă o multitudine de dezavantaje:
• copilul va trăi cu un puternic sentiment de abandon, anxietate şi confuzie în legătură
cu propria identitate – se simte permanent „în plus” sau chiar ca o povară de care
părintele ar vrea să scape; copilul învaţă că el nu contează prea mult, părerea sa nu este
ascultată, simţindu-se astfel lipsit de importanţă sau absolvit de responsabilitate;
• se va forma un Eu slab, iar adultul va manifesta un complex de inferioritate, cu o stimă
de sine redusă, veşnic timorat, extrem de sensibil la critică şi eşec, temându-se tot
timpul că va fi abandonat, neacceptat, rejectat de către grup; va dori să umple cu orice
preţ vidul interior, experimentând relaţii superficiale, cu singurul scop de a se hrăni
emoţional;
• adultul va fi mai rigid, mai insensibil la nevoile şi sentimentele celorlalţi, dar uneori
mai pragmatic, dacă va învăţa să se bazeze pe propria experienţă de viaţă, dar
neacceptând sfaturi şi tratându-icu suspiciune pe cei care îi oferă afecţiune,
considerând iubirea ca pe o slăbiciune;
– funcţiile parentale deficitare: toate.
4. Stilul parental supraprotectiv:
– se caracterizează prntr-un grad mult prea înalt de disponibilitate afectivă, care va
genera un control exagerat (provenit nu din nevoia de control, ci din îngrijorările şi
fricile părintelui);
– caracteristici: părintele îşi sufocă efectiv copilul, fiind total dedicat acestuia, veşnic
îngrijorat să nu i se întâmple ceva; tensionat şi panicat din orice, acest tip de părinte îşi
învaţă copilul să nu aibă încredere în cea ce vine din afara familiei;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui supraprotectiv:
• copilul şi familia se află pe primul plan, cu orice preţ, „împotriva relelor şi
nenorocirilor care se află la tot pasul”
– avantajele acestui stil sunt minime, iar dezavantajele sunt maxime:
• copilul poate manifesta stăride anxietate, fobii, tulburări ale regimului alimentar,
probleme de somn şi manifestări psihosomatice;
• la un moment dat, unii copii se vor simţi sufocaţi şi vor avea tendinţa de a se îndepărta
de părinte, până la acte de răzbunare sau chiar fugă de acasă; alţii în schimb vor deveni
total dependenţi, incapabili să îşi poarte singuri de grijă;
• adulţii proveniţi di astfel de familii, fie vor avea tendinţa de a ascunde informaţii, de a
avea o viaţă secretă, manifestând neîncredere în persoane necunoscute şi căutând
situaţii de risc, pentru a-şi afirma permanenta nevoie de independenţă; fie, de cele mai
multe ori, vor căuta un „protector” căruia i se vor supune necondiţionat, dezvoltând o
personalitate dependentă, imatură afectiv;
– funcţiile parentale deficitare: sunt afectate prin supraexpunere aproape toate, mai
puţin cele legate de autocontrol – părinţii supraprotectivi nu îşi agresează fizic sau
psihic copilul, ci din punct de vedere emoţional.
5. Stilul parental democratic:

4. – se caracterizează prin echilibru: disponibilitatea afectivă şi controlul se află în
armonie;
– caracteristici: părintele pune pe primul plan binele copilului, respectându-i
întotdeauna drepturile;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui democratic:
• drepturi egale în familie, aceleaşi reguli pentru toţi, pe bază de comunicare, afecţiune
şi flexibilitate;
– avantajele acestui stil sunt majore, dar există şi dezavantaje generate de socialul
contemporan:
• copilul va avea o viaţă frumoasă şi împlinită, învăţând să îşi exprime punctul de vedere
şi respectându-l pe al celorlalţi; învaţă să fie independent şi să îşi urmeze propriul drum
în viaţă;
• adultul va avea un Eu puternic, o identitate bine definită, cu capacitate decizională; nu
îi va fi frică de respingere sau de eşec; va lua viaţa „în piept”;
• şi copilul şi adultul se vor adapta greu unui stil autoritar în mediul social; nu vor
accepta nedreptăţile, căutând să îşi facă auzit punctul de vedere; suferinţa va fi mai
mare deoarece abordează oamenii şi situaţiile cu deschidere totală şi prea multă
încredere;
– funcţiile parentale: sunt toate îndeplinite cu succes.
Aceste stiluri parentale sunt destul de rar „pure”, uneori putând exista
caracteristici din cel puţin două stiluri, în funcţie de interacţiunea dintre
personalitatea părinţilor, relaţiile de cuplu, tipul de ataşament şi
temperamentul copilului.
Stilul parental se află astfel în strictă concordanţă cu funcţiile parentale şi se pune
accentul pe funcţia de solidaritate a familiei.
Stilul familial pune accentul mai mult pe funcţia de socializare a familiei şi se referă la
„păstrarea şi transmiterea valorilor tradiţionale, a modurilor de acceptare a regulilor
sociale impuse, a atmosferei generale specifice familiei. Stilul poate fi imprimat de
dominanta funcţional-nivelică: – uneori se impun calităţile instinctiv-pulsionale (în
care calităţile biologice, aspectul vestimentar, maniera de exteriorizare a intimităţii
sunt reprezentative); alteori poate domina motivaţia economică (asigurarea unui
confort material deosebit: casă, maşini, obiecte de lux), în alte cazuri spiritualitatea
impune tuturor membrilor un orizont axiologic înalt, dominat de valorile moralcultural-
religioase” (Mircea, 1994, pg. 68). Această perspectivă ne ajută să înţelegem
felul în care se formează personalitatea sub impactul stilului familial, generând la
persoana adultă adaptare sau dezadaptare, până la intrarea în psihopatologie în anumite
cazuri.
Tiberiu Mircea se referă la stilul familial din perspectiva unei „caracterologii a familiei”,
propunând o clasificare pe componentele extraversie/intraversie şi mai ales
pe acele trăsături, care prin accentuare, pot genera la adult personalitate
accentuată sau chiar dezvoltarea unei tulburări de personalitate. Astfel,
putem avea de-a face cu următoarele stiluri familiale:
1. Stilul familial extravert: membrii familiei sunt deschişi, comunicativi,
încrezători, joviali; viaţa se desfăşoară în comun, în cea mai mare parte a timpului
(excursii, concedii, vizite etc) în care sunt angrenaţi toţi membrii familiei;
2. Stilul familial introvert: membrii familiei sunt izolaţi, refuză relaţiile cu ceilalţi,
prieteniile – în general aproape orice relaţie externă reprezintă pentru aceştia o
imixtiune în intimitatea familiei;
3. Stilul familial astenic: lipsa forţei vitale, deficit de coeziune; lipseşte voinţa şi
susţinerea reciprocă, de asemenea lipsesc proiectele comune;
4. Stilul familial exploziv: o permanentă stare tensionată cu potenţial impulsivagresiv;
5 .Stilul familial suspicios: existenţa unor mari probleme de coeziune în interiorul
familiei, care sunt mascate printr-oexagerare a grijii faţă de un potenţial pericol din

5. afară; păstrarea distanţei faţă de ceilalţi, orice încercare de apropiere fiind privită cu
suspiciune, ca o încercare de imixtiune în treburile familiei, cu intenţia de a face rău;
6. Stilul familial nesigur: membrii familiei au pronunţate tendinţe anxioase,
tendinţa spre izolare şi evitarea contactului cu alte familii sau grupuri sociale,
considerate primejdioase; tendinţe supraprotective din dorinţa de a-şi feri copii de orice
situaţii sau persoane considerate apriori ca fiind periculoase;
7. Stilul familial anancast: o rigiditate a relaţiilor în cadrul familiei, formalism,
obsesia regulilor şi ordinii cu orice preţ; comportamente ritualice, detaşare şi distanţare
interpersonală şi afectivă;
8. Stilul familial paranoiac: bazat pe rigiditate şi suspiciune permanentă; lumea în
general este considerată a purta vina tuturor problemelor, neajunsurilor şi
neîmplinirilor; ceilalţi sunt priviţi cu suspiciune exagerată, neîncredere generalizată şi
toate acţiunile acestora sunt interpretate ca răutăcioase; existenţa unor stări tensionale
cu vecinii, care pot degenera chiar în duşmănie;
9. Stilul familial histrionic sau hiperexpresiv: caracterizat prin comportamente
spectaculoase, orientate spre exterior; expunerea socială este permanentă, cu dorinţa
manifestă de a fi remarcaţi, a se afla în centrul atenţiei, indiferent de mijloace (fie prin
extravaganţă, fie stârnind compătimire); deciziile se iau exclusiv „de ochii lumii”; poate
părea „familia model” în relaţiile cu ceilalţi, dar totul la nivel teatral, de suprafaţă.
La aceste nouă stiluri explicate de T. Mircea aş mai putea adăuga două, care se
întâlnesc din ce în ce mai des în familiile din societatea contemporană:
• stilul narcisic: părinţii care se iubesc narcisic doar pe ei înşişi, iar copilul nu are loc,
reprezentând o povară, faţă de care se achită eventual doar din punct de vedere
material, dar îl ignoră din punct de vedere afectiv-emoţional;
• stilul dependent: cei care nu reuşesc să se descurce singuri şi aşteaptă permanent să
fie ajutaţi, de către stat, societate, Dumnezeu etc; avem de-a face cu sentimentul de
„neajutorare învăţată”.
Intersectând clasificările anterior prezentate, mă voi referi în această lucrare la
trei stiluri parental-familiale disfuncţionale, care generează carenţe în
dezvoltarea copilului, probleme de ataşament şi în adaptarea adultului la
socialul contemporan:
1. Stilul parental-familial neimplicat-neglijent (conţine stilurile: dezangajat,
astenic, narcisic, histrionic, introvert, dependent);
2. Stilul parental-familial supraprotectiv: poate fi generat de problemele
parentale (conţine stilurile: nesigur, paranoiac, suspicios, dependent, introvert) sau de
problemele de sănătate ori de fragilitatea copilului;
3. Stilul parental-familial autoritar-traumatic (conţine stilurile anancast,
histrionic şi exploziv).
De ce este atât de important stilul parental-familial? Deoarece se află într-o
strânsă legătură cu dezvoltarea creierului copilului – până la vârsta de 3 ani
se realizează aproximativ 80% din dezvoltarea acestuia. De asemenea, în
jurul vârstei de 3 ani, creierul copilului este de două ori mai activ decât al
unui adult şi astfel, achiziţionarea de cunoştinţe şi abilităţi se poate
desfăşura optim, dacă există un climat propice din punct de vedere
emoţional-afectiv în familie.
din lucrarea de disertatie cu titlul “CONSECINŢE ALE STILURILOR
PARENTALFAMILIALE
ÎN ADAPTAREA ADULTULUI LA SOCIALUL CONTEMPORAN”
psiholog clinician Alina Moise
Orice informatie din acest articol sau de pe acest blog poate fi folosita de oricine, cu
mentionarea sursei!
Share this:

6. Similare
Psihologia si psihopatologia familieiÎn "parerea psihologului"
Psihologla cresaÎn"parereapsihologului"
Atasamentul si sanatatea emotionalaÎn "dezvoltare personala"
Acest articol a fost publicat în parerea psihologului și etichetat dependent,dezvoltarea
creierului,extravert, introvert, narcisic,stil autoritar, stil democratic,stil histrionic,stil neimplicat,stil paranoiac,stil
permisiv,stil supraprotectiv,stiluri familiale,stiluri parentale,trasaturi parentale.Pune un semn de carte cu legătura
permanentă.
← Lumina Invierii- sarbatoarea vietii
Atasamentul si sanatatea emotionala →
Un răspuns la Stiluri parentale şi familiale
Stilurile parentale
Comunicarea parinte - copil
Propus de: SuntParinte.ro | 11 februarie 2011 | 7957 vizualizări
Varsta: 2 - 6 ani, 6 - 11 ani, 11 - 15 ani, 15 - 18 ani, 18 ani +.
Propune articol
Cu siguranta, ai avut pana acum ocazia sa observi parinti
interactionand cu copiii lor si sa compari modul lor de
abordare a educatiei copilului cu propria ta perspectiva
asupra cresterii copiilor. Felul in care parintele abordeaza
relatia cu copilul este numit de specialisti stil parental sau stil
de parenting. Acesta vizeaza ansamblul de practici
comportamentale si emotionale pe care parintii le au fata de
copiii lor.
*Fotografia apartine utilizatorului loulou
Cum reactionezi cand copilul vine cu o nota mica de la scoala? Dar cand refuza sa isi faca
temele? Ce ai spune copilului tau daca ar vrea sa mearga la o petrecere la care vor participa
copii de varste mai mari?
Urmareste materialul urmator pentru a vedea exemple de reactii ale fiecarui stil parental:
Cercetarile de specialitate sugereaza existenta a doua elemente principale in functie de care
pot fi definite stilurile parentale: caldura si controlul.
1. Caldura parinteasca se refera la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv
de copil, de a fi atent la nevoile si emotiile sale si de a-i arata acest lucru.
2. Controlul parental incorporeaza comportamente de disciplina precum invatarea copiilor sa
actioneze conform regulilor, setarea limitelor intr-un mod consistent si emotional neutru,
avand asteptari adecvate varstei copilului si monitorizand toata gama de activitati.
Cate stiluri de parenting exista?
Utilizand cele doua dimensiuni ale parenting-ului, caldura si controlul, putem vorbi de patru
stiluri parentale, in functie de imbinarea dintre gradul de apropiere fata de copil si gradul de
control exercitat.
Stilul autoritar
Prin ce se caracterizeaza:
• Se caracterizeaza prin exercitarea unui nivel ridicat de control si prin manifestarea unui
nivel scazut de afectiune din partea parintelui in relatia cu copilul.
• Parintii care adopta acest stil parental impun standarde ridicate si stabilesc multe reguli si
limite in privinta comportamentului copilului.
• Considera ca a-si manifesta afectiunea fata de copii ar insemna un semn de slabiciune, iar
principala lor preocupare este ca fiul sau fiica lor sa aiba o conduita potrivita.
• Multi copii crescuti in astfel de familii dezvolta comportamente de risc (consum de
alcool, droguri, delincventa etc), in incercarea de a se revolta impotriva acestui stil parental
si, o data ajunsi la varsta matura, este posibil sa rupa legatura cu parintii.
Iata cateva intrebari la care parintii cu stil autoritar de parenting raspund de obicei afirmativ:
• Aplici pedepse de genul ”daca nu ai scris frumos tema, o rescrii” sau ”daca ai gresit un
cuvant, il scrii de 100 de ori pana inveti sa il scrii corect”?
• Ii spui copilului tau cu ce sa se imbrace?
• Tu decizi ordinea materiilor la care isi va face temele?
• Crezi ca prin pedeapsa, copiii isi indreapta cel mai repede comportamentul?

7. Stilul permisiv
Prin ce se caracterizeaza:
• Este opusul celui autoritar: parintele nu exercita aproape niciun grad de control in relatia
cu copilul, din dorinta de a pastra o relatie apropiata cu acesta.
• Parintii permisivi au o relatie apropiata cu copilul, aratandu-si afectiunea fata de el.
• Nu ii refuza niciodata cerintele si nu interzic anumite comportamente, desi acestea nu sunt
benefice pentru copil.
• De multe ori, copiii crescuti in acest stil parental sunt caracterizati ca « rasfatati ».
• Copiii crescuti de parinti permisivi pot avea probleme in dobandirea autonomiei si
independentei, precum si probleme de ordin emotional. Este posibil sa ramana dependenti
de parinti chiar si la varsta adulta.
Parintii permisivi raspund de obicei cu “da” la intrebarile de mai jos:
• Incerci intotdeauna sa indeplinesti dorintele copilului tau?
• Consideri ca nevoile si drepturile copiilor sunt mai importante decat ale parintilor?
• Consideri ca este datoria ta de a repara consecintele negative ale greselilor copilului si sa il
protejezi pe acesta de efectele negative ale actiunilor sale?
• Treci usor cu vederea peste o greseala a copilului tau?
Stilul neglijent
Prin ce se caracterizeaza:
• Reprezinta stilul parental caracterizat printr-un nivel scazut al ambelor elemente
componente : caldura sufleteasca si control.
• Parintii nu doar ca nu impun reguli sau limite in privinta comportamentului, dar nici nu le
ofera copiilor afectiune.
• Parintii neglijenti nu petrec timp impreuna cu copiii lor, nu sunt deschisi comunicarii si nu
se
arata interesati de activitatile copiilor.
• Parintii din aceasta categorie sunt aproape in intregime absenti din viata copiilor,
acordandu-le atentie doar atunci cand acestia intra in probleme serioase.
• Copiii crescuti in acest stil parental pot ajunge sa se indeparteze la maturitate de parintii
lor.
Daca raspunzi afirmativ la urmatoarele intrebari, este posibil sa fii caracterizat de acest stil parental:
• Consideri ca de obicei, problemele legate de educatia copilului dispar de la sine?
• Copilul trebuie sa isi urmareasca singur comportamentul si sa isi dea seama daca este
gresit
sau corect?
• Il lasi pe copil sa invete pe cont propriu (singur) abilitati si modalitati de comportamente
adecvate?
• Situatiile in care comunici cu copilul tau sunt cele in care are nevoie de ajutorul tau pentru
ca are probleme?
Stilul competent
Prin ce se caracterizeaza:
• Asa cum probabil ti-ai dat seama, stilul competent de parenting se refera la echilibrarea
celor doua elemente - caldura si control parental- astfel incat copiii sa creasca intr-o
maniera armonioasa. Stilul parental competent este cel recomandat a fi adoptat de catre
parinti pentru a creste si educa un copil fericit.
• Stilul competent presupune stabilirea regulilor impreuna cu copilul, comunicarea deschisa
cu
acesta si mentinerea unei relatii apropiate de copil.
• Parintii care adopta stilul competent rezolva problemele de comportament fara a impune
reguli rigide si fara a se distanta afectiv de copii
• Acest stil parental are ca efecte formarea unor copii armoniosi, care vor deveni adulti
impliniti.
Daca raspunzi afirmativ la urmatoarele intrebari, este posibil sa te incadrezi in categoria parintilor
competenti:
• Pastrezi o relatie buna cu cadrele didactice ale copilului tau?
• Atunci cand copilul greseste, il ajuti sa invete sa repare si sa evite greseala pe viitor?
• Il lasi pe copil sa isi exprime emotiile negative (furia, tristetea, frustrarea), deoarece l-ai
invatat pe sa le exprime intr-un mod adecvat?
• Negociezi cu copilul, in limite rezonabile, regulile de comportament pe care acesta trebuie

8. sa le respecte?
• Consideri ca un copil poate decide singur ce comportament sa adopte, atata timp cat
constientizeaza responsabilitatea alegerii sale?
• Copilul tau are libertatea de a alege, insa in acelasi timp te intreaba si pe tine daca e buna
alegerea pe care a luat-o?
Aceste stiluri, identificate de specialista americana in parenting Diana Baumrind,
influenteaza cele mai multe comportamente ale copiilor. Tu ce stil parental crezi ca ai? La
finalul descrierii fiecarui stil parental, ti-am sugerat cateva intrebari legate de cresterea
copilului. In functie de numarul de raspunsuri afirmative la aceste intrebari, iti poti da
seama, orientativ, care stil de parenting te caracterizeaza.
http://www.hetel.ro/index.php/2013/03/7333/
• Spitale
Stilurile parentale sunt modele de disciplinare desprinse din metodele aplicate de cei
mai multi parinti pentru a-si creste si educa copiii. Sunt impartite in patru mari categorii -
autoritar, pemisiv, neglijent si competent. Insa complexitatea pe care o implica cresterea
unui copil modern a dus la desprinderea unor stiluri parentale secundare - elicopter,
chinezesc, democratic, natural etc. -, ale caror caracteristici ar trebui cunoscute de orice
parinte care vrea sa-si disciplineze corect copilul.
Cum se stabilesc stilurile parentale?
Specialistii se folosesc de anumiti parametrii in dezvoltarea celor 4 stiluri parentale
clasice. Ei considera ca modul in care parintii actioneaza in comportamentul, educatia si
disciplina copilului in copilaria timpurie are un impact puternic in formarea lui la
maturitate.
Exista 4 dimensiuni ale parenting-ului:
• strategiile disciplinare;
• caldura si afectiunea;
• stilurile de comunicare;
• asteptarile de la copil.
Stiluri parentale
Autoritar
• un stil parental extrem de strict, in care parintii detin un mare control in modul de educare si
crestere a copilului;
• aici, armonia dintre control si afectiune care ar trebui sa guverneze in educarea copilului este
dezechilibrata in favoarea controlului si disciplinei stricte;
• dicteaza la propriu modul in care micutul ar trebui sa se comporte;
• ei impun ascultarea si descurajeaza discutiile si comunicarea;
• dau directive si impun reguli, au standarde ridicate;
• se asteapta tot timpul ca ceea ce ordona sa fie pus in practica, fara drept de apel;
• au niveluri scazute de sensibilitate si nu permit ca micutii lor sa greseasca;
• copiii crescuti in astfel de medii au un risc crescut pentru a dezvolta comportamente de risc si
sa se alieneze treptat de parinti.
Competent
• este cel mai armonios tip de parenting, care imbina controlul parental cu dragostea si
afectiunea
parinteasca;
• este un stil moderat, in care parintii stabilesc limite, de cele mai multe ori impreuna cu copilul si
se bazeaza pe consecinte naturale in urma unor comportamente, lasandu-i pe copii sa invete
din propriile greseli;
• exista o comunicare stransa intre copii si parinti; ei explica intotdeauna copiilor de ce impun
anumite reguli si de ce trebuie ca acestea sa fie urmate;
• ei rezoneaza intotdeauna cu copiii si asculta mereu si punctul de vedere al copilului, chiar
daca
nu sunt intotdeauna de acord cu ei;
• sunt fermi, dar totodata iubitori si calzi in disciplinarea copilului;
• stabilesc standarde ridicate, dar incurajeaza copilul spre a le atinge, nu le impun;

9. • acestei parinti incurajeaza independenta copiilor inca de mici si ii ajuta sa fie responsabili.
Stilul parental neglijent, indiferent, neimplicat
• este stilul parental in care parintii se implica foarte putin in cresterea si educarea copilului;
• nu impun reguli sau limite si nici nu au vreo asteptare de la copiii lor;
• lipseste atat controlul parental, cat si afectiunea in cresterea copilulul;
• atat practic, cat si teoretic, parintii sunt absenti din viata copiilor;
• singurele momente in care se implica sunt acelea in care copii se baga in buclucuri si acestia
trebuie sa le rezolve;
• parintele "dezangajat" (denumire data de Maccoby, 1992) este absent, atat afectiv, cat si fizic
din viata copilului, chiar daca locuiesc sub acelasi acoperis.
Permisiv (Indulgent)
• balanta control parental-afectiune este dezechilibrata in favoarea caldurii si dragostei oferite
copilului; insa lipseste impunerea unui control asupra lor; acesti parinti ii cam lasa pe copii sa isi
faca de cap;
• ei nu stabilesc si nici nu impun limite, lasand copiii sa-si stabileasca propriile reguli, programe
si
activitati;
• eu nu au asteptari specifice sau foarte mari de la comportamentul copiilor;
• ei au o relatie apropiata, stransa cu copiii lor, insa sfarsesc prin creste asa numiti copii
rafsatati;
ei nu refuza nicio dorinta a copiilor si fac schimb de roluri cu acestia- copilul devine un mic
parinte, iar parintele copilul;
• acesti copii pot avea in viitor probleme in a se adapta cerintelor si regulilor vietii de matur, in a
capata autonomie si independenta si in a fi responsabili; ei pot avea de asemenea probleme de
ordin emotional.
Stilul parental elicopter
• supraprotector;
• concentrat abuziv asupra cresterii si ingrijirii copilului prin impunerea propriilor puncte de
vedere
si opinii - pe principiul 'parintele are intotdeauna dreptate';
• controlator - care inhiba orice incercare a copilului de a prelua initiativa;
• stil perfectionist, daunator dezvoltarii copilului.
Stil parental democratic
• bazat, in primul rand, pe respectarea drepturilor copilului;
• regulile sunt adoptate la nivelul intregii familii si aprobate impreuna cu acestia (ajuta la
responsabilizarea copilului prin alinierea lui, in drepturi, cu restul membrilor familiei);
• disciplina este relaxata, indulgenta, fara pedepse aspre - se bazeaza pe invatarea din greseli
mai mult decat pe taxarea acestora;
• este un stil protector moderat - parintele asigura copilului protectia necesara pentru a fi in
siguranta, dar il lasa sa experimenteze singur situatii diverse, astfel incat sa invete din
experienta;
• este unul dintre cele mai echilibrate stiluri parental.
Stil parental natural
• responsabil si constiincios;
• concentrat pe o dezvoltare holistica, neconventionala, dar constructiva, a copilului;
• stimularea unei educatii ecologice, orientate spre natura;
• metode blande de disciplinare, fara accent pe latura punitiva;
• incurajarea naturala a abilitatilor copilului prin explorare, prin experienta directa cu mediul etc.
Stil parental chinezesc (tigru)
• stil dictatorial, autoritar, distructiv;
• disciplinare dura, bazata pe reguli stricte, cu un sistem de pedepse bine pus la punct, care
poate cuprinde si metode punitive bazate pe violenta fizica;
• stil perfectionist, orientat spre succes scolar sau profesional mai mult decat pe dezvoltare
personala, ceea ce poate dauna sanatatii emotionale a copilului.
Stil parental relaxat, liber

10. • este un stil mixt, care combina trasaturi din stilul democratic si permisiv;
• se concentreaza pe stimularea dezvoltarii naturale a copilului, fara prea multe activitati
planificate sau structurate;
• invatarea este stimulata prin contactul direct cu mediul inconjurator.
Foarte putini parinti sunt adepti ai unui singur stil parental. De obicei, acestia imprumuta
caracteristici si metode de crestere ale copilului de la mai multe stiluri parentale
principale, inscriindu-se astfel intr-un pattern mixt, eclectic, propriu lor.
Ai mai auzit si de alte stiluri parentale secundare? Impartaseste-le cu noi si ajuta-ne sa
completam lista si sa-ti oferim cele mai bune explicatii si descrieri ale acestora, in sectiunea
de comentarii de mai jos!
Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro
Stilurile parentale
Cuvinte cheie
Tipuri de părinți (permisiv, autoritativ, autoritarian), tipuri de educație, iubirea și pedeapsa,
mituri legate de
educație
Contextul modulului
În ultimii ani se constată o creștere a numărului de părinți interesați de a afla metode potrivite de educație
pentru copiii lor. Există și o ofertă bogată de cursuridespre cum să îțicreșticopiii însă deși sunt diverse, aceste
cursuriau un element comun: promovează o educație permisivă în care părintele are doar un rol de îndrumător
și de resursă, tratând celelalte tipuri de educație ca fiind nepotrivite.
De exemplu nu se promovează în educație autoritatea părintelui pentru că trendul actual de parenting
dezaprobă folosirea pedepselor în educația și dezvoltarea copiilor. Problema pedepselor este una tabu. Nici un
curs de pe piață nu vorbește despre ele. Aceasta în condițiile în care există numeroase studii care dovedesc că
educația de tip permisiv (unde pedepsele sunt excluse) aduce mai multe deservicii decât cea de tip dictatorial
(care se bazează pe frică și abuz).
Însă psihologul american Diana Baumrind (în Effects of Authoritative Parental Control on Child
Behaviour Ed. University of California, Berkeley, p. 810) concluziona în urma studiilor sale că există beneficii
ale pedepselor blânde:
• O restabilire mai rapidă a implicării afective de ambele părţi după descărcarea emoțională;
• Rezistența mai mare la abateri similare din partea fraților care experimentează indirect aplicarea
pedepselor;
• Emulația părintelui agresiv care rezultă într-un comportament asertiv prosocial(părintele agresiv se
străduiește să devină mai maleabil din punctul de vedere al relaționării cu celălalt);
• Diminuarea reacțiilor cauzate de vinovăția indusă de încălcarea regulilor;
• Abilitatea crescută a copilului de a îndura o pedeapsă în vederea atingerii unui scop îndepărtat în timp.
Diana Baumrind propune 3 stiluri parentale: permisiv (indulgent), autoritativ (echilibrat) și autoritarian
(dictatorial, sever).
Modulul nostru, „Autoritatea și stilurile parentale” propune participanților spre familiarizare al doilea stil
parental (autoritativ).
Obiectivele modulului
• Familiarizarea participanților cu conceptulde autoritate
• Cunoașterea stilurilor de educație parentală
• Înțelegerea beneficiilor educației autoritative
• Elucidarea miturilor legate de educație
Ce oferă părinților acest modul?
• Părinții își vor putea îmbunătăți modelul de educație pe care îl practică în prezent față de copii.
• Părinții vor afla ce fel de părinți sunt ei: permisivi, autoritativi sau dictatoriali. Acest lucru îi va ajuta să-și
înțeleagă mai bine propriile comportamente față de copiii lor și să-șiîmbunătățească relația.
• Părinții vor descoperi care sunt beneficiile educației autoritative și vor afla mai multe despre rolul
pedepselor iubitoare în educația copiilor.
După acest modul părinții își vor putea redescopericopiii și vor putea să își îmbunătățească relația cu ei.
Structura și durata
Modulul durează 3 ore, cu pauză de gustare după prima oră și jumătate.
În prima parte se vor prezenta la PowerPoint informații teoretice și după pauză vor urma exerciții de învățare

11. experențială, în care participanții vor putea dialoga șiîmpărtăși propriile experiențe.
POVESTEA MERGE MAI DEPARTE – DESPRE
STILURILE PARENTALE
06 Aprilie 2015.
de Gabriela HUM și Raluca GORDAN
Vă invităm să facem o scurtăvizită imaginară în propriacopilărie și să ne amintim dacă sau cât de
des am spus „Când voifi mare, eu n-am să fiu ca mama/tata!”, „Cu copilulmeu, eu n-am să fac
niciodată ca mama/tata!”.
În rolul de părinte și de adult, singurele lucruri sigure sunt:
1. Că la un moment dat, vom greși (șice greșeli ne sunt mai la îndemână decât cele cunoscute, ale
părinților noștri de exemplu?)și
2. Că la un moment dat, ni se va spune/reproșa că am greșit (de obicei, acelmoment este
adolescențacopiilor noștri).
De aceea, în rolulde părinte, întrebarea nu este neapărat „Cum să fac să fiu un părinte
perfect/ideal?”, ci Cum să fiu un părinte suficient de bun? Cum anume eu, copilulpărinților
mei, duc mai departe în varianta de model sau contra-model, ceeace am văzut/trăit/simțit în familia
de origine? Cum anume pot fi un părinte autoreflexiv, dispussă învăț și să mă schimb și să cresc
alături de copiii proprii?
Familia este singura instituție universală, vizibilăîn toate societățile și fiecare dintre noi suntem
născuți într-o familie. Pentru că la naștere suntem neputincioși și ne dezvoltămca nevoie
independența (independența este alegerea de a depinde de mine în primul rând pentru suport sau
accesla resurse) și autonomia (autonomia descrie conștientizareapropriilor valori, scopuri,
posibilități și implicareaîn acțiuni care sunt susținute de acesteași/sau sunt orientate spre acestea),
familia este primul context de socializare care servește camediu constant, care devine model
internalizat implicit.
Plecândde la modul în care am fost crescuțicași copii, ne putem uita la câtevadimensiuni, așa cum
sunt ele prezentate mai jos:
Fig. 1 Dimensiunea model
În acest articol, ne vomocupade aria relației parinților cu copiii, pornindde la relația
părinților noștri cu noi și ajungând la relația noastră cu copiiiproprii.
Gândiți-vă cum a fost relația parinților voștricuvoi?
• De cine ai fost mai apropiat? (mama sau tata)
• Cine avea mai multă răbdare cu tine când erai copil?
• Cine avea mai mult timp pentru tine când erai copil?
• Cine era modelul tău? Ale cui comportamente și atitudini le-ai adoptat?
• Cum vă arătau parinții iubire, tandrețe?
• Cum simți că ai fost tratat ca și copil? Au existat tratamente preferențiale față de copii
(frați/surori) și față de cine s-au manifestat acestea?
• Care erau regulile importante în familie, pe care ca și copil era necesar (sau obligatoriu) să le
urmezi?
• Cum erai/erați tu/și frații tăi/ pedepsit(i)? Dar recompensat(i)?
• Cum ar fi trebuit să te dezvolți ca să împlinești idealul părinților?
Dacă ne ocupăm mai de aproape de cele opt întrebări de mai sus, vomvedeacă ele se referăla două
aspecte importante în relația părinților cucopiii: la cum anume părinții arată copilului că îl
iubesc șicum anume părinții încearcă să introducă regulile în viața copilului.
Diana Baumrind vorbește despre cele două aspecte de mai sus, descriind cu ajutorul lor tipurile de
parenting. Autoareavorbește despre responsivitateapărinteluifațăde nevoile copilului și despre
exigențacu care părintele aduce reguli în viațacopilului.
Fig. 2 Cele 4 stiluri de parenting după Baumrind, Maccoby andMartin
Parentingul ferm –este exigent și responsiv la nevoile copilului, abordareaeste una centratăpe
copil, cu așteptări mature față de copil; părintele înțelege cum se simte copilulîn diferite situații și îl
ajută să își regleze emoțiile. Chiar dacă modul de abordare al copiluluieste într-o variantă matură,
părintele ferm este un părinte iertător, care își ajută copilulși îi este alături în a găsi soluții pentru a
rezolvadiferite situații problematice pe care le trăiește, încurajează copilul să fie independent și
totuși îi oferălimite acțiunilor sale, acceptănegocierile, permite copilului să exploreze, fiind acolo la
întoarcerealui, pentru a discuta despre ceeace a descoperit (indiferent că asta înseamnă o frunză sau
o experiențăîntr-o tabără), oferăposibilitatea copiilor să ia decizii, ghidându-le uneori, dar lăsând
copilulsă și greșească, să eșueze, fiindu-i alături în asumarea eșecului și în a învățadin el (nu pentru

12. a pedepsi eșeculsau greșeala).
Sunt părinții care dezvoltăcopii cuacceptare de sine înaltă, independenți, curioși, autonomi. Sunt
părinți care cunosc nevoile copiluluiși ajută copilul sa-și împlinească cele 3 nevoide bază (de
conectare, de învățare prin afirmare de sine și explorare, șide control).
Parentingul autoritar –este unul restrictiv, parintele seteazădirecții de acțiune pentru copil,
oferindpuține explicații. Adeseaceeace crede părintele este ca„eu știu mai bine, copiluloricum nu
înțelege". Nivelulde responsivitate la nevoile copiluluieste mic, exigențele sunt mari. Părintele tinde
să ceară supunere din partea copiluluifără explicații, focusuleste pe statutul de părinte care are
putere. Pedeapsa fizică este ceamai frecventăformăde pedeapsă iar disciplinarea se face adesea prin
ridicareatonului.
Copiii cu parinți custil autoritar tind să dezvolte competențe sociale mai reduse, sunt mai
conformiști, mai supuși, mai tăcuți. Adesea în adolescență rebeliuneaspecificăacestei vârste
înseamnă implicarea în comportamente de risc sau fuga de acasă.
Există însă și câtevaaspecte pozitive ale parentingului autoritar. În culturaasiatică este bine
cunoscut fenomenul de "tiger mother", mamele autoritare, cunivel foarte ridicat de expectanțe de la
copiiîncă de la 5-6 ani (în cultura budistă în general se spune căpână la 5 ani să îți tratezi copilul ca
pe un prinț și dupa 5 ani ca pe un sclav). Aceste mame forțeazăadesea limitele copilului și îl împing
dincolo de blocajele sale, unii dintre acești copiiajungând să performeze excelent în diverse domenii
ale vieții(copiii genii în muzica, dans, matematică etc). Un alt aspect subliniat de cei care nu sunt
împotrivaunui parenting de tip autoritar este faptul ca acest stil de parenting pregătește copilul
pentru agresivitateacu care se va întâlni în viață, în lumea de dinafara familiei.
Parentingul indulgent –este unul responsiv și neexigent, caracterizat prin implicarea emoțională
din partea părinților în relația cu copilulși de foarte puține cereridin partea lor. Părinții sunt
emoționali, acceptanți, responsivila cererile și nevoile copilului. Părintele indulgent nu cere copilului
să își regleze comportamentele sau să se poarte potrivit unei situații. În acest fel copiluluiîi este
necunoscut conceptulde „limită”. Ca adulți, aceșticopii vor ști mai puțin cum să își regleze
comportamentele în așa fel încât să nu declanșeze reacțiiagresive sau de respingere în ceilalți.
Părinții permisivi vor fi„prieteni" ai copiilor lor, nu vor juca un rolreal de părinte. Așteptările sunt
foarte mici, disciplina este redusă, părintele lasă copilulsă ia singur decizii, îi oferăsfaturi la felca un
prieten. Acest tip de părinte oferăcopilului orice își dorește, sperând ca, copilul să aprecieze acest
lucru. Alt tip de părinte permisiv este acela care oferăcopilului său tot ceeace lui i-a lipsit în
copilărie (focusulîn acest caz fiind pe nevoile proprii și nu pe nevoile copilului). Studiile făcute de
Baumrind arată că acești copiise maturizează mai greu sau rămân imaturi până la vârstaadultă, în
special emoțional, au dificultățiîn controlulimpulsurilor mai ales la vârstaadolescenței.
Unul dintre aspectele pozitive ale acestuistil parental este securitateaemoționalătraită de copil,
independența, dorința de a învăța și curajul de a se implica în lucrurinoi și capacitateade a accepta
înfrângerile cu mai mare lejeritate.
Parentingul neglijent –este parentingul în care părintele nu este nici exigent nici responsiv – se
mai numește neimplicat, detașat. Părintele este neimplicat și foarte puțin curiosde viața copilului
său. Acest părinte este neinteresat de emoțiile și de opiniile propriului copil. Oferă copiluluistrict
suport material și are grijă de nevoile de bază: de hrană, de locuință, de bani. Copiii cu părinți cu stil
indiferent dezvoltăideea că alte aspecte ale viețiipărinților lor sunt mai importante decât ei, devin
fie independenși și maturi la vârste foarte fragede, fie retrași emoționalși neimplicați social. Acest
stil de parenting va impacta diverse aspecte ale viețiila vârstaadultă: de la lipsa de disciplină
interioară până la capacitatearedusă de exprimare emoțională în relațiile cu alții sau tendința
copilului de a căuta iubire în orice sursă pe care o întâlnește.
E puțin probabil să avem un stil de parenting pur. Adeseautilizăm toate variantele de parenting,
unul dintre stiluri fiind celpredominant în educarea copilului.
Acum gândiți-vă la câtevaaspecte:
1. Ce tip de parenting au folosit părinții voștricuvoi?
2. Ce v-a plăcut și ce nu v-a plăcut din modul în care parinții v-au tratat atunci când erați copii?
3. Ce ați preluat de la părinții voștri(conștient sau mai puțin conștient) în modul în care voi vă
creștețicopiii?
4. Ce facețitotal opus față de ce au făcut părinții voștri?
5. Cum reactionațila ceeace se întâmplă în relația cucopiii voștriatunci când sunteți calmi, odihniți,
și cum reacționațicând sunteți obosiți, în criză de timp, suprasolicitați?
6. Puteți verificace stil de parenting folosițivoicu copiii voștri(celpuțin la nivel declarativ)
completând chestionarulde stiluri de parenting.
Fără a vreasă dăm rețete de a funcționaîn relația părinte-copil, recomandăm ceea ce Rosenfield
numește un stil de parenting echilibrat, formulat în acronimul UCARE:

13. • Arată-i copiluluitău că este Unic – oferă-icopilului ideea că este unic prin încurajări, feedback
pozitiv
• Conectează-l lafamilie și prieteni, imersează-l într-o lume securizantă, sănătoasă, moderată
• Oferă-i o Autonimie specificăvârstei – responsabilizează-l conformvârsteiși capacităților sale.
Lasă-l să greșească.
• Oferă-i model de Rol, lasă-l să te vadă, să te cunoască, să te întrebe, să înțeleagă că uneori ești
vesel,uneorieștisupărat, că și tu facigreșeli.
• Fii Empatic, pune-te în "bocancii" copiluluiși încearcă să vezilumea de la nivelullui, prin lentilele
cu care el o privește, cunivelul de cunoștințe cucare el o judecă.
Vă invităm să vedețicare este stilul vostruparentaldominant completând și calculându-văpunctajul
la Chestionarul privind stilurile parentale.
Bibliografie
Baumrind, D. (1971). Current patterns of parental authority. DevelopmentalPsychologyMonograph, 4, (1, Pt.2);
Maccoby, E. E. (2007). Historical overview of socialization researchand theory. In J. E. Grusec & P. D. Hastings(Eds.), Handbook
of socialization: Theoryand research (pp. 13–41). New York:Guilford Press;
Maccoby, E. E., & Martin, J. A.(1983). Socialization in the context ofthe family: Parent-child interaction. In P. H. Mussen
(Ed.),Handbook of child psychology. Vol. 4: Socialization, personality, and social development(pp. 1–101). New York: Wiley;
Rosenfield, J. H.(2007) Caring Parents: a Guide to SuccessfulParenting. New York:Guilford Press;
Peseschkian, N(2009) Positive FamilyTherapy. Verlag Springer.
duminică, 3 noiembrie 2013
Stiluri parentale
Stiluri parentale
Copii de astăzi sunt adulţii de mâine, generaţia ce va duce mai departe moştenirea culturală şi
spirituală. Evoluţia societăţii este influenţată de modul în care sunt educaţi copii. Părinţii trebuie
să fie pregătiţi pentru a putea ţine cont de caracteristicile şi nevoile copilului în toate etapele. De
asemenea, comunicarea dintre parteneri este foarte importantă. Aceştia îşi împărtăşesc gândurile
şi experienţele în legătură cu noul rol, acela de mama sau tată. Venirea pe lume a unui copil
implică modificări atât în plan conjugal cât şi în ceea ce priveşte triada mamă, tată, copil. Un
părinte responsabil este informat asupra responsabilităţilor pe care le are faţă de copil.
Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile (mai cu seamă normale)
experienţelor parentale de a socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.
Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influenţare pe care îl exercită părinţii
asupra copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practici educative din viaţa de
familie care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoaşterii
stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupă în familie de îngrijirea şi
educaţia copiilor, se poate anticipa evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină
influenţele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.
Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânăra generaţie,
există pericolul degradării vieţii individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung.
De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în
care una sau mai multe funcţii ale acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau
chiar se destramă. Sunt însă modalităţi de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ şcolar
sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă şi se apreciază prin raportarea la
mediul educativ, grupul în care funcţionează şi prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau
prin raportare la mediul cultural educativ, la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.”
(ISE,” Educaţia în familie. Repere şi practici actuale”, 2006, pag.55).
Stilul parental conţine un patern de creştere a copilului a cărui fomulă eficientă constă în
combinaţia dintre căldura şi controlul pe care părintele îl oferă copilului. Unii părinţi sunt mai
rigizi, alţii sunt mai relaxaţi, pentru unii este importantă dezvoltarea copilului, centrându-se mai
mult pe aceasta, pentru alţii este mai importantă viaţa personală/profesională. Stilul parental
reflectă modul în care părinţii acţionează asupra copiilor şi este format din stilurile educative
adoptate de cei doi părinţi.
Stilul parental este influenţat de o serie de factori precum: cultură, educaţie, mediu, poziţie
socială, structura familiei. Cercetările de specialitate întreprinse de Diana Baumring (1971, 1989,
19991) reclama existenţa a două dimensiuni importante în constituirea unui stil de parenting:
căldura părintească şi controlul. Căldura părintească presupune acceptare şi receptivitate,

14. centrare pe copil, gradul de susţinere, suport, afectivitate. Controlul parental vizează exigenţa cu
care este disciplinat copilul. Se manifestă prin stabilirea limitelor, monitorizarea activităţilor
copilului.
Disciplinarea constă în impunerea unor comportamente şi atitudini ce au ca scop facilitarea
adaptării copilului la diferite situaţii. Prin combinarea acestor dimensiuni se disting 4 stiluri de
parenting:
1. Parenting exigent: părinţii sunt centraţi pe copil, este combinată căldura părintească şi
controlul.
Părinţii se manifesta prin sensibilitate, îşi exprima afecţiunea faţă de copil, însă impun
standarde înalte de comportament. Cuvântul care descrie acest stil de parenting este argumentul.
Părintele asculta copilul atunci când se iau decizii privind familia, astfel putând asculta şi
sentimentele copilului. De asemenea, părintele argumentează copilului asteptarile pe care le are
de la acesta (aşteptările sunt realiste, adpatate vârstei).
Copii crescuţi într-un astfel de stil au încredere în forţele proprii, stima de sine, dorinţa de
afirmare. De asemenea, comunică cu uşurinţă, sunt populari, îşi manifesta curiozitatea şi
înregistrează rezultate bune la învăţătură. De asemenea, există riscuri foarte mici ca aceşti copii
să aibă comportamte indezirabile.
2. Parenting autoritar. Se caracterizează printr-un nivel înalt al controlului, dar un nivel
scăzut la căldurii părinteşti. Se impun standarde înalte sub ameninţarea pedepsei. Presupune
reguli, pe care copilul trebuie să le respecte. Transmite copilului neîncredere în capacitatea de a
se descurca singur. Copii nu sunt ascultaţi în demersul luării unei decizii privind familia. Adesea
părintele induce teamă. Tinerii crescuţi de astfel de părinţi devin, în majoritatea cazurilor rebeli.
Copii au competenţe şi responsabilităţi moderate, nu au iniţiativa şi nu sunt spontani, de
asemenea, refuză responsabilităţile. Hiperprotectivitatea părinţilor transmite copiilor mesaju l
potrivit căruia nu sunt competenţi pentru a se descurca singuri. Stima de sine este scăzută, iar
adultul crescut într-un astfel de stil se va integra cu greutate în lumea celor maturi. Adesea copiii
se interiorizeaza, devevind timizi sau devin rebeli, autoritari.
Agresivitatea pe care copilul o resimte, nu se poate manifesta în mediul familiar şi va răbufni
în alte medii. Acest stil de parenting generează conflicte intrafamiliale, fiind nepotrivit din cauza
lipsei de implicare afectivă din partea familiei şi a impunerii de reguli fără a se ţine cont de
nevoile copilului.
3. Parenting permisiv. Implica niveluri ridicate ale căldurii şi niveluri scăzute ale
controlului. Copilul este ascultat şi încurajat să-şi exprime opinia, dar părinţii evita
discuţiile directe despre problemele comportamentale ale copilului. Între părinte şi copil apar
probleme de relaţionare, deoarece părintele nu comunică suficient de ferm cu copilul său.
Comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, părintele intervine doar atunci când apar
consecinţe grave. Adesea, ei comunică copiilor aşteptările pe care le aveau de la aceştia după
consumarea faptului. Părinţii cedează în fata insistenţei copilului, nu sunt consecvenţi în
respectatarea regulilor. Copii crescuţi de părinţi permisivi au încrederea în sine scăzută, nu
sunt responsabili şi nu perseverează atunci când întâmpină provocări sau neajunsuri în
îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadaptive, sunt impulsivi şi au rezulate şcolare
slabe. Acesta este de cele mai multe ori momentul când părinţii intervin cu măsuri educative.
4. Parenting neimplicat. Este caracterizat de niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale
controlului. Părinţii sunt preocupaţi de propia persoană, nu şi de nevoile copilului. Părintele se
implică în activităţi proprii, însă nu implică şi copilul. Copilului nu i se impun reguli, nu i se
acordă susţinere şi sprijin. Relaţia dintre părinte şi copil ajunge la neimplicare emoţională,
creându-se o relaţie de ataşament insecurizant. Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să
aibă un comportament deviant, devenind agresiv, dependent de substanţe, este candidatul ideal la
delincvenţă.
Adesea în situaţii diferite, părinţii fac apel la stiluri de parenting diferite, însă majoritatea
sunt caracterizaţi de un stil predominant. Variaţiile parentale afectează dezvoltarea copilului.
Însă stilul de parenting constă şi în modul în care copilul interceptează practicile parentale.

15. Deoarece ceea ce copilul interceptează se regăseşte în ceea ce copilul simte.
Influenţa familiei are un rol important asupra educării copilului pentru adaptarea optimă la
mediul social, pentru menţinerea şi dezvoltarea stării de bine a copilului.
Studii recente arată că, “strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între
părinţi şi copii atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica
disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile
simbolice părinţi-copii” (www.miruna.go.ro/cercetari/familia).
Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. În conversaţie,
copiilor li se acordă treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea
între părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite opinia copilului ca
demnă de luat în consideraţie. În general, receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este
esenţială: cu cât se dovedeşte mai “ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui,
ascultat şi înţeles mai mult. În acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la
invrsarea rolurilor educat – educator şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii
lor.
Stilurile parentale – ce fel de părinți sunteți și cum interacționați cu copilul
vostriistribuiți pe Twitter
Stilurile parentale se refera la modalitatea in care parintele interactioneaza cu
copilul si la modul in care isi creste si educa copilul. Ati observat, probabil, cat
de diferite sunt relatiile intre parinti si copii din diferite familii: unii copii stau la
locul lor si fac ce li se spune cuminti, altii raspund obraznic si fac scene, altii
vorbesc cu parintii deschis, dar cu respect. Modul in care se creeaza relatia
parinte-copil, modul in care copilul interactioneaza cu parintii sai, depinde in
mare masura de stilul parental pus in practica de catre acestia.
In teorie, exista tipuri-ideale de stiluri parentale – in practica, insa, parintii vor
prelua elemente din mai multe stiluri. Ceea ce este bine, deoarece fiecare stil isi
are avantajele si dezavantajele sale. In realitate, putini parinti adopta doar stilul
autoritar sau doar stilul permisiv in relatia lor cu copiii. Un parinte bun este unul
care invata pe parcurs si care reuseste sa obtina un echilibru in stilul sau
parental: extremele nu sunt niciodata de dorit, chiar daca poate ar fi mai simplu
sa fii mereu autoritar sau mereu permisiv. Ceea ce este cel mai simplu nu este
si cel mai sanatos pentru dezvoltarea copilului…
Ce stiluri parentale exista:
Stilul autoritar si strict – acesta
provine din stilul traditional de crestere si de educare a copiilor, din conceptiile
vechi ce spun ca un copil trebuie educat sever spre binele sau. Parintele este
seful care stabileste tot ceea ce trebuie sa faca un copil. Parintii autoritari se
ghideaza dupa ideea „copilul trebuie sa asculte, nu sa fie ascultat”. Stilul
parental autoritar este inchis, rigid, se bazeaza pe comunicarea intr-o singura
directie: parintele spune, copilul asculta. Regulile sunt clare si incalcarea lor are
urmari directe, pedepse severe, in scopul de a il „invata minte sa nu mai faca si
sa asculte”. Copilul nu are libertatea de a protesta sau de a critica – datoria sa
este sa asculte de parinti intotdeauna. Acest stil este unul centrat pe
autoritate si mai putin pe afectiune: emotiile sunt mai putin importante
decat respectarea regulilor. Este limpede ca adoptarea acestui stil rigid nu este
avantajoasa pentru copil: desi parintii autoritari vor sti sa impuna si vor avea
des copii ascultatori, relatia dintre parinte si copil va fi una rece, ca de armata.
Copilul poate ca va asculta, insa stilul absolut autoritar va duce la razvratirea sa
in adolescenta si la indepartarea sa de familie. In plus, stilul acesta formeaza o
personalitate inchisa in sine, slaba, uniforma si care se adapteaza dificil
schimbarilor.

16. Stilul afectiv si permisiv – este acel stile „laisez-faire” al parintilor care
doresc sa fie prietenii copilului. Afectiunea este cea mai importanta in
relatia parinte-copil, autoritatea fiind vazuta ca pe o forma de putere
indezirabila si nedreapta. Parintii permisivi doresc sa se faca iubiti si sa ii lase
copilului libertatea de a se dezvolta si manifesta. Comunicarea se face mai
degraba ca inversul situatiei anterioare: copilul vorbeste, parintii il asculta,
dorintele si nevoile sale fiind cele mai importante. Stilul parental permisiv
creeaza o personalitate deschisa, sociabila, increzatoare. Insa este clar ca
parintii constant permisivi, carora le este teama ca a impune reguli si a pedepsi
copilul va duce la slabirea afectiunii sale pentru ei nu vor avea puterea sa
limiteze eficient comportamentele copilului (parintii carora le este frica ca, daca
sunt severi, copilul ii va uri). Copilul poate deveni egoist, rasfatat si va face ce
are chef, neganindu-se la consecinte (nu este invatat sa vada ca orice actiune
are urmari).
Stilul indiferent – parintii care sunt in mare parte absenti din viata copilului,
care nu se implica cu adevarat emotional, ci doar cat este nevoie. Acest stil
este, poate, cel mai daunator pentru dezvoltarea copilului: nu exista nici
interesul de a impune autoritate, de a educa copilul; nu exista nici
afectiunea, comunicarea deschisa intre parinti si copii. Exista doar o relatie
superficiala: parintii se asigura ca nu ii lipseste nimic necesar si ca nu este in
pericol. Si atat… Comunicarea se limiteaza la strictul necesar, nu se realizeaza o
apropiere reala si nici nu se impune cu adevarat autoritatea parentala. Copilul
se simte nedorit, neimportant, neapreciat, neascultat – parintii sai fiind
permanent preocupati de altele. Stilul parental indiferent creeaza o
personalitate complexata, care are probleme de comunicare si de incredere in
sine si in altii. Desi copilul este nevoit sa isi poarte singur de grija timpuriu,
parintii sai fiind indiferenti si absenti, el nu devine mai puternic astfel: lipsa
afectiunii, a apropierii, a sentimentului de comuniune, il fac un copil vulnerabil,
complexat, cu risc in adoptarea unor comportamente negative (agresivitate,
izolare, consum de substante).
Stilul democratic – echilibrat. Acesta,
dupa cum se poate usor observa, presupune preluarea elementelor pozitive din
primele doua stiluri parentale: autoritate si afectiune. Parintii stiu ca ei sunt
parinti si nu prieteni pentru copil, asadar stabilesc clar anumite reguli in
educatia sa. Insa stiu si ca familia trebuie sa fie un mediu afectiv si armonios,
nu unul militar, astfel ca au grija sa explice de ce exista acele reguli si au grija
sa comunice in ambele sensuri cu copilul. Parintii ii ofera atentia si
afectiunea atat de importanta pentru el, insa nu dau inapoi de la a ii
impune ce trebuie. Autoritate si permisivitate: cum se pot imbina? Desi, in
practica, este cel mai dificil stil parental, este si cel mai eficient si sanatos
pentru dezvoltarea copilului. Acest stil trebuie exersat si invatat pe parcurs –
nimeni nu este maestru din prima, nici un parinte nu este ferit de greseli. El
presupune a ii arata copilului ce reguli exista si de ce exista acestea si a nu da
inapoi cand ele sunt incalcate; dar in acelasi timp presupune a fi deschisi si
dispusi sa ascultati copilul, a il lasa sa se exprime si a negocia atunci cand o
regula i se pare nedreapta. A exercita un control al actiunilor copilului, fara,
insa, a ii interzice sa se manifeste – un control ce provine din respectul si
intelegerea copilului si nu din frica sa de parinte. A il ghida in viata, insa a ii
incuraja independenta. Stilul echilibrat se bazeaza pe reciprocitate in relatia
parinti-copii: pentru a ii cere copilului ascultare, respect, afectiune, trebuie, ca
parinte, sa i le si oferi.