Disciplina emoțională a copiilor

1
BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ ”GHEORGHE ȘINCAI” BIHOR
ORADEA
Lucrare de diplomă
Bibliotecar:
IOLANDA-DUMITRIȚA DEMIAN
ORADEA
2017

2
BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ ”GHEORGHE ȘINCAI” BIHOR
ORADEA
METODE ACTUALE ÎN DISCIPLINA
EMOȚIONALĂ A COPIILOR (5-10 ANI)
Bibliotecar:
IOLANDA-DUMITRIȚA DEMIAN
ORADEA
2017

3
Cuprins
INTRODUCERE........................................................................................................................ 4
CAPITOLUL I ........................................................................................................................... 6
DISCIPLINA EMOȚIONALĂ.................................................................................................. 6
1.1. Definiție și conceptualizare............................................................................................. 6
1.2. Copilul de vârstă școlară mică (5-10 ani) …………………………………………….. 9
1.3. Metode actuale de disciplinare emoțională a copiilor de vârstă școlară mică............... 13
Metoda 1: Recompensele și laudele ……………………………………………………… 14
Metoda 2: Ignorarea ……………………………………………………………………… 16
Metoda 3: Retragerea …………………………………………………………………….. 16
Metoda 4: Metoda disciplinării prin mesaje pozitive / disciplinarea pozitivă …………… 17
Metoda 5: Cultivarea puterii lăuntrice a copiilor ………………………………………… 23
CAPITOLUL al II-lea .............................................................................................................. 26
CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE............................................................................................ 26
BIBLIOGRAFIE ...................................................................... Error! Bookmark not defined.

4
Introducere
Una dintre marile provocări ale societății contemporane, care a fost o preocupare a
familiilor și a sistemelor de educație dintotdeauna, este aceea de a educa. Acest lucru cere
efort și timp. Sistemele de educație s-au îmbunătățit continuu, iar părinții și educatorii au
învățat, la rândul lor, lucruri esențiale pentru reușita educației copiilor. Psihologia copilului a
avansat informații fundamentale bazate pe studii și experiență, astfel încât lucrurile să devină
mai ușoare atât pentru părinți și educatori, cât și pentru copil.
Se cunosc acum stadiile de dezvoltare ale copilului, cu caracteristicile lor, stadii care
sunt aceleași pentru orice copil, chiar dacă ritmul în care avansează fiecare pe calea
dezvoltării este unul propriu. Factorul comun îl constituie prezenta sprijinitoare a adultului
cunoscător și conștient, care îndrumă copilul în această tranziție presărată cu momente
dificile, pentru că, invariabil și indiferent de natura lor, acestea apar. Este normal și de dorit să
fie așa, pentru că astfel se formează caracterul și personalitatea copiilor.
Dacă până nu demult se considera că nivelul inteligenței cognitive este o măsură cu un
grad mare de fidelitate și validitate a evoluției de succes în viață a copilului (Goleman, 2008,
p. 12), în ultimele decenii s-a vorbit tot mai mult și s-au făcut tot mai multe studii care arată
că, pe lângă inteligența cognitivă, un rol foarte important revine inteligenței emoționale. Acest
concept a fost susținut de cercetătorii american Salovey, Mayer sau Daniel Goleman și de o
serie de reprezentanți ai noii direcții deschise de ei în psihologie.
Pe această direcție și în spiritul formării, dezvoltării și educării emoționale a copilului,
mulți autori, în special de peste ocean, și-au adus contribuția la acest domeniu. Marea
majoritate a acestor scrieri au un pronunțat caracter practic, în timp ce altele fundamentează
teoretic și demonstrează cu experimente și studii, desfășurate în timp, importanța inteligenței
emoționale în viața persoanei. În jurul noului concept s-au grupat altele precum ”educație /
disciplinare pozitivă”, ”educație fără pedepse”, ”disciplinare emoțională”, ”parenting”,
”mindfulness”, ”mentorat emoțional” ș.a.
În lucrarea de față, vom aborda unul dintre aceste concepte din sfera educației
emoționale, respectiv disciplinarea emoțională, referindu-ne la câteva dintre metodele propuse
de diverși autori străini și români din ultimii ani pentru realizarea acestui tip de educație.
Este vorba, în special, de disciplinarea emoțională în cadrul familiei, însă metodele au
o largă aplicabilitate, ceea ce permite ca ele să fie preluate și de mediul școlar. Cum sfera

5
opționalelor din școala românească nu include decât într-o mică măsură acest domeniu, le
rămâne educatorilor dedicați și în căutare de soluții pentru echilibrul clasei pe care o conduc
posibilitatea de a utiliza aceste tehnici, participând, astfel, la dezvoltarea deplină a copiilor.
Un îndreptar pentru părinți și educatori despre ”Cum să îmbunătățim disciplina
copiilor la școală” aparține lui Ross W. Green și a apărut la noi în anul 2015.
Pentru că există un relativ consens al specialiștilor în ce privește vârsta la care copiii
ating o oarecare stabilizare emoțională și a comportamentelor asociate, respectiv în jur de 8
ani (Lantieri, 2017, p. 32), se consideră că cei mai importanți și relevanți pași în educația
emoțională se fac în anii de școală primară (fără ca timpul să fie pierdut nici după această
vârstă), astfel că ne-am axat pe prezentarea unor metode de disciplinare emoțională care se
pot aplica în această perioadă. Un aspect la care vom face frecvent referire va fi cel al
dobândirii autocontrolului, deși inteligența emoțională este mai mult de atât, dar, într-un fel,
scopul întregului proces și semnificația tuturor celorlalte componente ale inteligenței
emoționale converg spre stăpânirea emoțiilor.
Acestea trebuie cunoscute, simțite, exprimate, discutate, stăpânite. Exprimarea lor în
cuvinte este deosebit de valoroasă în vederea dobândirii autocontrolului, înlocuind treptat
convertirea lor în comportamente nedorite, exagerate, dificile. Desigur, în locul
comportamentelor la care făceam referire, se vor cultiva comportamentele acceptabile, cele
dorite, cele care fac conviețuirea în societate posibilă și succesul personal o țintă mult mai
ușor de atins.

6
Capitolul I
Disciplina emoțională
1.1.Definiție și conceptualizare
În lucrarea ”Nevoile esențiale ale copiilor” (2013, p. 258-259), T. Berry Brazelton și
Stanley I. Greenspan apreciază că, după dragoste, cel mai important lucru pe care părinții îl
pot oferi copiilor este disciplina, cu scopul de a-i învăța, nu de a-i pedepsi. Pe termen lung,
scopul este autodisciplina. Aceeași autori pun ”nevoia de stabilire a limitelor, de structură și
de așteptări” în rândul nevoilor esențiale ale copiilor, nevoie care se leagă de dorința naturală
a copilului de a fi iubit și aprobat de părinți și de adulții importanți din viața lui, de a-i
mulțumi pe aceștia (idem, p. 248).
Aceeași idee o întâlnim și la Selma H. Fraiberg (2009, p. 332), care pornește de la premisa
că părinții care își iubesc copiii și doresc să îi disciplineze vom impune limite, vor critica și
vor dezaproba comportamentele dificile ale copiilor lor. Din această stare de lucruri, copiii
vor înțelege că, pentru a-și recâștiga afecțiunea părinților, ei trebuie să facă ceea ce ”trebuie”.
Autoarea susține că ”așa își trăiesc copiii iubirea”. Ca argument, ea solicită răspuns la
următoarea problemă: dacă un copil își lovește tatăl și acesta se comportă ca și când el a făcut
un lucru bun, iar copilul se simte la fel de iubit chiar și în această situație, ce motiv mai are
acel copil să se autocontroleze? Iată că, atitudinea adultului față de comportamentul
indisciplinat, alături de insuficienta satisfacere a nevoilor, sunt identificate ca motive
principale pentru care copiii nu se poartă cum trebuie (Gray, (2001, p. 119).
Dar care va fi impactul capacității de autocontrol asupra parcursului social și profesional
al copiilor? În anii 60 psihologul Walter Mischel, de la Universitatea Stanford a făcut așa-
numitul test al ”bomboanei” care consta în a oferi unor copii de 4 ani posibilitatea de a primi
o bomboană, într-o primă fază, sau două bomboane dacă așteptau revenirea adultului în
camera respectivă, fără a consuma prima bomboană primită. Rezultatele arătau, prin studierea
evoluției pe termen lung a acestor copii, majoritatea dintre ei fiii și fiicele unor profesori
universitari din cadrul Stanfordului, că aceia dintre ei care au amânat mâncarea bomboanei și
au primit două, au avut mai mult succes în viață (aptitudini sociale, rezultate școlare,
mecanisme de adaptare), lucru dovedit de rezultatele lor ulterioare (Stein&Book, 2003, 2007,
p. 199) .

7
Rezultă că educația rămâne, totuși, cea mai bună formă de prevenție, așa cum atrage
atenția Valet (2016, p. 98), precizând și cele două funcții implicare în procesul de creștere și
educare a unui copil: asigurarea nevoilor și oferirea de repere care să-l ajute să ia decizii și să
facă alegeri înțelepte pe viitor pentru sine și pentru anturajul său.
”A disciplina” este adesea înțeles ca ” a pedepsi”, însă accepțiunea mai potrivită, care se
desprinde inclusiv din ceea ce înseamnă disciplina în context școlar (un set de cunoștințe
proprii unui domeniu, o ramură a procesului de cunoaștere sau de învățare) este de ”a învăța”,
”a instrui”, adică, în termeni de educație emoțională, o ”diversitate de moduri care sunt menite
să sprijine și să impulsioneze dezvoltarea unui comportament din ce în ce mai empatic și mai
etic al copilului nostru” (Shapiro, White, 2016, p. 41). Disciplina contribuie la depășirea
limitelor a ceea ce cunoaștem și la managementul reacțiilor față de forțele cu care ne
confruntăm în fiecare zi, de exemplu, emoțiile copleșitoare. În acest sens, Manz (2005, p. 20),
asociind disciplina cu anumite practici autoimpuse, o definește ca o formă de autoinstruire și o
cale de autodezvoltare. Astfel, un copil autodisciplinat va putea să-și controleze dorința de a
lovi un frate sau un coleg, de a vorbi la oră fără să ridice mâna ș.a.m.d. Foarte important de
reținut este faptul că, pe lângă învățarea după metode, modelul oferit de adulții din viața
copilului are o influență covârșitoare, lucru semnalat și de Adina Botiș Matanie & Anca
Axente (2011, p.22) și Viorelia M. Ciulică (2016).
Cercetările arată că inteligența emoțională are două componente: una neurofiziologică
(20-25%, transmisă genetic, localizată în nucleul amigdalian) și alta legată de mediul de viață.
Stern, citat de Ciulică, apreciază că acei copii care sunt hiperprotejați devin adulți nesiguri,
copiii abuzați devin foarte atenți la stările celor din jur pentru a-și organiza trăirile astfel încât
să nu supere și, deci, să nu fie puși în pericol, iar cei care beneficiază de o protecție moderată,
de un mediu familial suportiv, echilibrat sunt și cei care se descurcă cel mai bine în relațiile cu
ceilalți, reușind să se exprime pe sine și să se dezvolte armonios.
Cunoașterea emoțiilor personale, gestionarea acestora, motivarea de sine, recunoașterea
emoțiilor celorlalți și arta de a gestiona relațiile cu ceilalți compun, în viziunea lui Salovey
(Ciulică, 2016) inteligența emoțională.
Inteligența emoțională este definită și ca fiind ”capacitatea de a percepe emoțiile, de a
genera și accesa emoții astfel încât acestea să vină în sprijinul gândirii, de a înțelege emoțiile
și semnificația lor și de a regla în mod eficient emotivitatea, pentru a ne îmbunătăți evoluția
emoțională și intelectuală” (Mayer, Salovey apud Stein&Book, 2003, 2007, p. 14).

8
Dar ce sunt emoțiile? Dicționarul prezintă emoția ca pe o ”trăire anume, o reacție
complexă, cu manifestări mentale și fizice” ”aflate la confluența sistemelor fiziologic,
cognitiv, motivațional și experimental” (Manz, 20005, p. 18). O emoție pozitivă creează o
senzație plăcută, în timp ce emoțiile negative aduc disconfort, totul însoțit de anumite gânduri
și comportamente. Emoțiile de bază sunt: bucuria, tristețea, furia, dezgustul, surpriza și frica.
Disciplina emoțională constă în diferitele alegeri pe care le facem pentru abordarea
situațiilor din viața noastră și atunci când ne pregătim pentru situații viitoare, care ne dau
puterea de a reuși, de a progresa, de a învăța (idem, p. 20-22). Un număr mare de cercetări
arată cât de important este să prelucrăm în mod constructiv emoțiile. Cu atât mai mult, trebuie
să găsim metode de a dezvolta această capacitate de alegere la copii. În societatea
contemporană, experiența copilăriei este destul de diferită de ceea ce era acum 20-30 de ani,
iar copiii par a fi mai neascultători, mai agresivi și mai impulsivi.. În fiecare zi, situațiile
sociale și experiențele emoționale prin care trece copilul sunt tot atâtea provocări care îi
dezvoltă circuitele neuronale. Dacă părinții și educatorii creează un mediu-bază sigur,
activitatea creierului se va putea desfășura în cei mai buni parametri de atenție și de gestionare
a emoțiilor (Lantieri, 2017, p. 12-13). În puține cuvinte, acest tip de mediu este definit de un
spațiu fizic și social adecvat și de prezența adultului protector și iubitor care crede în valoarea
copilului (idem, p. 28). Copii care trăiesc în medii care se află rareori în armonie cu nevoile
lor dezvoltă o tendință de activare a circuitelor neuronale responsabile pentru stres, chiar și
atunci când nu există vreo amenințare evidentă sau reală (Shapiro&White, 2016, p. 61). În
opoziție, copii care trăiesc în medii securizante, armonioase își dezvoltă comportamente
bazate pe o atitudine deschisă, cooperantă, pe curiozitate și reziliență.
Am adăuga la aceste două cerințe ale mediului-bază sigur și ceea ce anterior am denumit
”modelul parental”, adică gradul de educație emoțională al adultului, fiindcă învățarea și
stăpânirea de către acesta a unor bune practici de autocontrol îl transformă într-un ghid cu
adevărat eficient pentru copil. În acest sens, voci din anturajul familiei remarcă uneori cât de
mult copilul reacționează ”exact ca taică-său” sau se comportă și se exprimă ”așa cum îi aude
pe părinți”.
Relația părinte-copil are efecte profunde asupra modului în care evoluează
comportamentele copilului. În paranteză, acesta este și motivul pentru care unii părinți au
reacții emoționale puternice față de prestațiile copiilor lor, proiectându-le asupra și
identificându-le cu propria prestație ca părinți. Aceste reacții nu au legătură în așa de mare

9
măsură cu comportamentul copilului in sine, ci cu interpretarea dată acelui comportament de
către părinte în lumina evaluării propriei capacități de a fi stopat formarea/evoluția lui.
Factorul ”timp” nu este nici el de neglijat, fiind necesar oricărui tip de acumulare și
lucrând în favoarea exersării repetate a comportamentelor dorite.
1.2.Copilul de vârstă școlară mică (5-10 ani)
Copilul trece de la vârsta copilăriei fragede la vârsta rațiunii. El va înțelege mai bine
modul cum funcționează lumea, după reguli și legi, astfel că își poate reprezenta mai clar ce
este bine și ce este rău. Faptul de a fi mai puțin dependent în îngrijire de părinții săi și relativa
libertate de care se bucură nu fac decât să-l conștientizeze asupra persoanelor care îi satisfac
nevoile și să accepte mai ușor constrângerile la care este supus, cu atât mai mult cu cât poate
beneficia de alte avantaje. Legăturile sociale mai complexe (stabilite la școală sau în alte
contexte) îi lărgesc capacitatea de a-și controla emoțiile, dar fac ca viața lui să fie și mai
complicată (Valet, 2016, p. 98-99). Capacitatea unui copil de vârstă școlară de a-și controla
impulsurile este semnificativ crescută față de cea a preșcolarului. Atenția și capacitatea de
concentrare asupra activității sunt mai bune. Talan (2013, p. 164-180) inventariază
caracteristicile de dezvoltare ale copilului de 6-12 ani pe diferite nivele și perturbările care pot
să apară. Secretele, fantasmele, sentimentul de opoziție sau minciuna sunt manifestări
posibile. Dacă caracteristicile temperamentale, lipsa unor modele de gestionare a emoțiilor
sau anumite experiențe stresante pot explica anumite frici, dificultăți de echilibru emoțional și
comportamente, cumularea mai multor factori își vor pune amprenta pe capacitățile de
relaționare cu persoane dinafara familiei, pentru că gestionarea relațiilor din cadrul familiei a
devenit de-acum o rutină, afirmă același autor.
Această perioadă din viața copilului este caracterizată de curiozitate și deschidere spre
lucruri noi și spre a petrece timp cu părinții. Este un timp al învățării, când rutinele, ritualurile
și obiceiurile îi fac plăcere acestuia, iar comportamentele repetitive îi stimulează învățarea
(Lantieri, 2017, p. 60-63). La această vârstă, copii pot verbaliza ceea ce îi preocupă, ce simt,
ce gândesc, mai ales dacă contextul le este favorabil, dacă sunt ascultați și ajutați. Brazelton &
Greenspan (2013, p. 216-217) arată că cele mai mari ”drame” emoționale ale copilului
gravitează în jurul dependenței, rivalității, mâniei și iubirii, iar temerile specifice sunt umilirea
pierderea respectului și dezaprobarea. Implicarea activă a părinților face ca trecerea peste
greutățile perioadei să se facă cu bine. Discuțiile bazate pe opinii, întrebările (”de ce?”, ”ce
părere ai?” etc.) și înțelegerea arătată de adult sunt foarte importante. Autorii mai subliniază

10
că părintele trebuie să-și facă timp și să aibă o stare optimă, energică pentru aceste momente
de interacțiune. De cel puțin 3-4 ori pe săptămână, activități precum făcutul temelor,
realizarea sarcinilor din gospodărie sau joaca ar trebui să aibă loc în comun.
Pentru că își doresc să fie ca adulții pe care îi iubesc și admiră, copiii de vârstă școlară
mică participă cu interes la activitățile propuse de părinți și educatori. Jocul este încă
activitatea lor favorită, astfel că transpunerea în joc a acelor comportamente și aspecte ale
vieții asupra cărora se dorește să se intervină și care îl preocupă pe copil tinde să dea rezultate
foarte bune.
Referitor la modul cum își petrece timpul copilul de această vârstă, acesta este împărțit
între școală și acasă, eventual alte activități, precum practicarea unui sport sau joaca. Practic
orele după amiezii sunt petrecute în familie, în interacțiune cu părinții și frații, efectuând
teme, jucându-se cu frații sau practicând hobby-uri și învățând ceea ce părinții consideră
important ca el să învețe. Copilul poate să petreacă timp singur, cu membrii familiei în
proximitate și având o disponibilitate relaxată, dar părintele i se poate alătura în diferite
activități care îl pasionează (Brazelton, Greenspan, 2013, p. 94-95). Privitul la televizor nu ar
trebui să ocupe mai mult de o oră din timpul copilului.
Botiș Matanie (2011, p. 38-42) enumeră o serie de caracteristici ale copilului școlar mic:
• preia de la părinți comportamente sau percepții legate de evenimente sau persoane;
• are relații semnificative cu copiii de aceeași vârstă, pe care le consideră
importante;
• își evaluează propria persoană în termeni de însușiri pozitive sau negative, prin
comparație cu alți copii;
• are multă energie, nu are răbdare să persiste în activități statice (de exemplu,
temele pentru acasă),
dar și un set de diferențe individuale, pe care le avem în vedere în evaluarea
comportamentului copilului:
• nivelul de activism
• sensibilitatea
• ritmul biologic
• exprimarea emoțională

11
• caracteristicile specifice fetițelor / băieților
• curiozitatea
• adaptabilitatea
• toleranța la frustrare
• concentrarea
• nivelul de dezvoltare cognitivă, emoțională, socială.
Ca sugestii pentru părinții copiilor de această vârstă, Liat Hughes Joshi, în lucrarea sa
”Cum să ne educăm copiii (4-11 ani), oferă câteva repere pentru buna relaționare dintre
părinte și copil:
• nici copiii, nici părinții nu reacționează bine în fața lui ”nu” sau a restricțiilor de
tipul ”nu face”, ”nu spune” etc., motiv pentru care este indicat să se folosească
expresii pozitive care să arate care este comportamentul dorit. Astfel, în loc să
spunem ”Nu alerga!”, este mai bine să formulăm cererea sub forma: ”Mergi
alături de mine!”;
• explicarea motivului pentru care se dorește ca el să facă un anume lucru sau să
acționeze într-un anumit fel duce la rezultate surprinzător de bune (Dacă nu-ți
mănânci micul dejun, n-o să ai energie să te joci în parc cu ceilalți copii”);
• adaptarea așteptărilor părintelui la specificul de vârstă, temperament sau fel de
a fi al copilului;
• folosirea jocului și a umorului în cât mai multe contexte, pentru a grăbi
îmbrăcarea (”cine se îmbracă mai repede”), pentru a găsi soluții la probleme etc.
(desigur, nu folosim umorul atunci când ne mustrăm copiii);
• valorificarea efectelor laudei; a se miza pe laude la această vârstă este de bun
augur, copiilor le place să li se spună că sunt ”maturi”, ”cuminți”, dar mai ales
resimt intens laudele bazate pe fapte palpabile: ”Ești atât de organizată, îți menții
lucrurile la locul lor tot timpul!”, ”Am observat că ai fost foarte drăguț cu X,
când i-ai dat voie să se joace și el cu mașina ta cea nouă.” ș.a.
• conștientizarea faptului că oricât de prieteni ați fi cu copilul dvs., tot dvs. dețineți
conducerea (copiii au nevoie de limite și fermitate); Gray (2001, p. 119) dă
expresie acestei realități în pasajul: ”Puteți avea o mașină grozavă, care să
meargă perfect, dar, dacă lași volanul din mână, o să ai repede un accident”;

12
• corectitudinea este de două feluri: cea adevărată și percepția copilului despre
asta. Părinții trebuie să fie atenți ca faptele / deciziile lor să fie consecvente, să
analizeze dacă acel ”dar, nu e coreeect!” al copilului este doar modul lui de a
protesta sau conține și adevăr;
• renunțarea la insistențe; este foarte probabil să nu se obțină nimic pe această
cale, dimpotrivă, pare a fi rețeta pentru ca copilul să nu facă ceea ce i se cere;
• oferirea unui model, a unui exemplu personal de comportament, întrucât
părintele este cel mai important model pentru copil;
• găsirea unui echilibru între comentariile negative și cele pozitive la adresa
copilului și în prezența lui. Din nou, părintele va servi ca model, dar va întări și
un tipar de comunicare cu copilul său, bazat atât pe descurajarea
comportamentelor nedorite, dar mai ales pe cultivarea (în ideea de profeție care
se îndeplinește) celor dorite;
• punerea în aplicare a amenințărilor, altfel părintele își știrbește singur
autoritatea în fața copilului;
• renunțarea la a face observații pentru lucruri mărunte, pentru ca, în momentul
când apar cele cu adevărat importante să se poată interveni fără a exista un întreg
istoric de cicăleli și conflicte anterioare care să îngreuneze intervenția;
• admiterea faptului că, uneori, presiunea exercitată de colegii de la școală sau de
joacă poate să fie foarte mare; ar fi indicat ca, în anumite chestiuni ”nevinovate”
să le permiteți să acționeze sau să aibă ceea ce și ceilalți au sau fac, dacă acest
lucru îi ajută să se integreze în grup;
• a nu ceda în fața smiorcăielii niciodată pentru că pe urmă vom avea parte
deseori de ea și va fi mult mai greu de înfruntat, fiecare situație se va trnsforma
într-o negociere nesfârșită;
• acceptarea faptului că anumite probleme se vor rezolva în timp ( de exemplu,
cele legate de somn, rezultate la școală, alimentație) și necesită o intervenție de
durată, chiar și ajutor din partea celor apropiați sau a unor specialiști; sprijinul
partenerului de viață este foarte important, la fel ca și eliminarea disputelor
legate de educație și stabilirea unor linii comune (set de reguli ale familiei) de
urmat;

13
• luarea în calcul a faptului că nimeni nu este perfect, deci anumite scăpări vor
apărea, dar reluați totul de acolo de unde ați rămas și folosiți pauzele pentru
recăpătarea calmului necesar rezolvării problemelor.
Așadar, relația părinte-copil implică responsabilitate și cunoaștere din partea
părinților. Interesantă, din punctul de vedere al diferitelor metode propuse de diverși autori,
este atitudinea pe care ar trebui să o aibă aceștia în fața greșelilor copiilor. Iertarea și
negocierea comportamentului viitor sunt numite de Gray (2001, p. 28-29) în topul acțiunilor
eficiente în educație. Recompensa și pedeapsa sunt considerate de unii la fel de educative, în
timp ce dezvoltarea unei forțe interioare prin exerciții de meditație și momente de liniștire
sunt considerate de alții instrumente eficiente de obținere a autocontrolului și de reglare a
comportamentului. Vom detalia, în continuare, câteva metode de disciplinare emoțională
prezente în literatura de specialitate.
1.3. Metode actuale de disciplinare emoțională a copilului de vârstă școlară mică
Metoda este definită de dicționare drept ”calea” spre atingerea unui obiectiv, a unei
aspirații, a unei stări de lucruri.
Metodele de disciplinare emoțională sunt și ele căi spre atingerea stării de autocontrol, de
conștiință a existenței unei vieți interioare a persoanei, care este permanent în relație cu viața
în societate, care influențează capacitatea fiecăruia de a se simți el însuși printre ceilalți, iar
acest lucru să nu-i provoace disconfort sau tulburare, ci să fie un prilej de devenire ca om.
Prin metode intervenim asupra comportamentelor, însă acestea sunt manifestări exterioare al
emoțiilor, trăirilor și gândurilor care ne guvernează.
Aplicate de părinți și educatori, aceste metode se bazează, totuși, pe cunoașterea copilului,
pe a ne lăsa ghidați de caracteristicile lui personale, de dezvoltare, temperamentale.
Ciulică face referire la două dintre orientările contemporane în domeniul educării
inteligenței emoționale: orientarea cognitiv-comportamentală, care se axează pe legătura
gânduri – emoții – comportamente și orientarea umanistă, care scoate în evidență cultivarea
umorului și autoanalizei.
Fără a încerca o încadrare rigidă a metodelor ce urmează a fi prezentate într-una sau alta
dintre aceste orientări, din însăși caracterizarea lor se va putea observa apartenența,

14
suprapunerea (mai mult sau mai puțin exactă) sau apropierea de un curent de gândire sau
altul.
Metoda 1: Recompensele și laudele
Un număr mare de studii psihologice arată că recompensele pozitive sunt mai eficiente
decât pedepsele sau alte intervenții negative, atunci când se dorește schimbarea
comportamentelor copiilor și chiar ale adulților. Modurile principale sub care recompensele
pot funcționa sunt fie prin alcătuirea unui tabel cu diferite cerințe și rubrici în care se pot pune
zilnic steluțe sau puncte, astfel încât la sfârșitul zilei sau al săptămânii copilul să primească
ceva ce își dorește (o ieșire într-un loc anume, un desert etc.) sau se acordă un anumit tip de
abțibilduri în cazurile speciale de bună purtare, un alt tip pentru alte cerințe, iar acumularea în
timp a unui număr prestabilit dintr-un tip aduce o anume recompensă. Unii părinți
reacționează prin retragerea de simboluri de pe tabel (sau abțibilduri) în cazul manifestării
unor comportamente nedorite, alții doar constată neîndeplinirea condițiilor pentru a câștiga
recompense (Joshi, 2012, p. 17).
Lauda este și ea un mijloc foarte eficient de motivare a copilului spre comportamentele
dorite. Dar pentru ca laudele și recompensele să dea rezultate, aplicarea lor trebuie să se facă
corect.
Este de dorit ca cerințele să fie realiste și formulate de o manieră clară, iar în
inventarierea lor să fie antrenat și copilul (ultimul cuvânt îl va avea, desigur, părintele), altfel
rezultatele vor fi nesemnificative. De asemenea, părintele trebuie să arate consecvență în
urmărirea rezultatelor copilului, altfel întregul proces va fi subminat. Joshi (2012, p. 18 și
urm.) enumeră alte câteva principii care se aplică în cadrul metodei recompenselor și laudelor:
- Atunci când s-a atins și s-a stabilizat un comportament, acesta va fi scos din tabel,
considerându-se achiziționat, iar cerința va fi înlocuită cu o alta, de actualitate;
- Descoperiți ce tip de recompensă funcționează în cazul copilului dumneavoastră, în
funcție de vârstă, o bomboană poate fi suficientă sau acumularea de recompense până
la primirea de suficienți bani de buzunar cât să ajungă pentru cumpărarea unui nou
joc; unii copii vor dori să le fie citită a doua poveste la culcare sau să joace fotbal cu
tata în week-end;
- Elaborarea de tabele separate pentru fiecare copil al familiei;

15
- Pentru comportamente care nu pot fi ușor monitorizate de părinți (furat, minciună,
vorbitul vulgar ș.a.) nu este potrivit să alcătuim tabele, funcționând mai bine metode
precum ignorarea sau retragerea;
- Lauda exprimată în termeni preciși, spre exemplu, „este minunat că ai adunat toate
jucăriile înainte de cină” sau ”îmi place că ai avut răbdare până am făcut toate
cumpărăturile” este mai eficientă decât un ”bravo” sau un ”foarte bine”;
- Lauda să fie justificată și sinceră; deși am crede că nu putem lăuda prea mult pe
cineva, totuși, această resursă nu trebuie bagatelizată, ci folosită ca un bun prețios,
care să aducă copilului aprobarea pe care și-i dorește atât de mult de la părintele său;
accentul ar trebui pus pe efortul copilului de a face ceva, nu pe înzestrarea sa naturală,
bunăoară (”ești atât de isteț!”); Carol Dweck, o profesoară de psihologie de la
Universitatea Stanford, a efectuat un studiu în acest sens, arătând că mai puțin de 50%
dintre copiii lăudați pentru calitățile lor native au optat pentru rezolvarea unui test
dificil, atunci când li s-a propus să aleagă între unul mai simplu și unul mai complicat
și peste 90% dintre copiii care au fost lăudați pentru efortul depus în efectuarea
diferitor sarcini au optat pentru testul dificil (Shapiro și White, 2016, p. 284-285);
- Lauda să vină imediat ce comportamentul dorit s-a produs, deși nu strică să
menționăm același lucru mai târziu, eventual în fața tatălui, bunicii, învățătoarei.
Shapiro și White (2016, p. 285) nu sunt de acord cu feedbackul în prezența altor
persoane, considerând că acest lucru va determina copilul să se concentreze asupra
imaginii de sine (o strategie de supraviețuire), în loc să se axeze pe învățare (o
trăsătură specifică pentru modul de funcționare și prosperare a adultului de mai târziu).
Pe de altă parte, există situații în care lauda vine într-un moment în care copilul nu crede
în capacitatea sa de a face ceva sau de a fi așa cum părintele dorește. Dacă pentru unii lauda
devine în acele momente un rezervor din care să-și alimenteze stăpânirea de sine, care
mergea, altfel, pe o pantă descendentă, pentru alții este un adevărat declanșator de sentimente
de vinovăție date de contrastul între peisajul interior al copilului și părerea ”prea bună” a
părintelui despre el (pe care, în acel moment, el consideră că n-o merită) sau convingerea că
părintele îl ”manipulează” cu vorbe bune, deși copilul simte, din istoricul relațiilor, că acesta
are deja formată o opinie ”fundamentată” despre el.
O astfel de situație este următoarea, pe care o redau din memorie, găsită într-una dintre
cărțile pe care le-am citit în ultimii ani: familia se întoarce dintr-o vizită la bunici cu mașina,
părinții sunt în față, cei doi copii sunt pe bancheta din spate. Copilul cel mare are, probbil, în

16
jur de 6 ani, iar cel mic este un bebeluș de câteva luni așezat în scaunul lui special, chiar în
spatele tatălui. În timp ce bea cafea, mama le aruncă priviri grijulii în spate. Tatăl conduce, iar
copilul cel mare stă ”liniștit” imaginându-și cum ar fi dacă mașina s-ar putea împărți în două,
el cu părinții să rămână împreună, iar bebelușul să dispară. În acel moment, mama se întoarce
spre el și spune: ”Ce cuminte ești!”. În momentele următoare, copilul îi varsă mamei cafeaua
aflată în suportul dintre scaune. Autorul explica ”ieșirea” copilului ca pe o echilibrare între
propria părere despre sine, atunci când îți imagina dispariția micuțului, și părerea bună a
mamei care l-a lăudat.
Metoda 2: Ignorarea
Ignorarea înseamnă abținerea de la a acorda atenție, atât verbală, cât și nonverbală
(Joshi, 2012, p. 20).
Ca metodă de educare emoțională, ea pornește de la premisa că există anumite
comportamente de o gravitate care nu necesită neapărat reacții imediate și se pot corecta cu
succes prin ignorarea copilului. Unele sunt, în mod evident, menite să enerveze sau să atragă
atenția (idem). Limbajul, smiorcăiala, ”nu”-urile repetate ș.a. pot fi întâmpinate de părinte cu
lipsa oricărei reacții. Și aici, părintele trebuie să dea dovadă de autocontrol, poate chiar să
exerseze câteva respirații adânci sau să părăsească camera. Dar, dacă este vorba de
comportamente care nu pot fi ignorate fără nicio reacție, se poate menționa faptul că nu i se va
acorda atenție până în momentul în care va înceta, lucru pe care părintele trebuie să-l respecte,
evidențiind în mod clar ce comportament așteaptă de la copil.
Metoda 3: Retragerea
Această metodă se referă la retragerea prezenței părintelui, ceea ce se cheamă
acordarea unui ”time-out” (pauză) sau retragerea unui obiect important pentru copil sau a unui
privilegiu (idem, p. 21-22). Pentru ca ea să funcționeze, este necesar ca părintele să cunoască
care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru copil și să-l avertizeze pe acesta de ceea ce
urmează să se întâmple dacă comportamentul nedorit / dificil continuă. Mai mult, se poate
stabili un număr de avertismente, spre exemplu, ”dacă continui să îți distrugi jucăriile, vei
primi o singură jucărie pe săptămână să te joci cu ea și nu mai cumpărăm jucării noi; te
avertizez de trei ori; a treia oară când văd jucării dezmembrate în casă, aplicăm noul
regulament”, apoi ”este a doua oară când îți amintesc că orice jucărie dezmembrată va face să
ai o singură jucărie toată săptămâna și nu mai cumpărăm jucării noi; dacă se va întâmpla o

17
singură dată, va fi ultimul avertisment și apoi aplicăm regulamentul”. Astfel, acordăm un timp
de reflecție și de acomodare cu noile reguli, apoi trecem la aplicarea lor.
În cazul pauzelor, Joshi recomandă un minut de pauză pentru fiecare an al vârstei
copilului, iar zona în care copilul le va petrece să fie una neinteresantă, plictisitoare. Metoda
nu trebuie să se transforme într-o dispută stresantă, în sensul în care să fie nevoie să târâm
copilul în locul de time-out, nici să implice negocieri. Va fi un moment de liniștire înainte de
discuția despre comportamentul sau situația care a declanșat-o sau înainte de reluarea
relațiilor. Ar fi de dorit ca părintele să-și pună ordine în gânduri și să se liniștească el însuși,
astfel încât să poată aborda discuția / relua relația, ulterior, cu calm, fermitate și înțelegere,
comunicându-i, astfel, copilului că metoda a funcționat pentru sine și că pauza este un
beneficiu pentru amândoi.
Pentru retragerea unui obiect sau a unui beneficiu (vizionările la televizor, jocurile pe
tabletă, joaca cu prietenii afară etc.) indicat este să se acorde atenție sporită următoarelor două
aspecte: ca importanța obiectului sau privilegiului să fie una proporțională cu gravitatea faptei
și ca obiectul / privilegiul retras să nu îi afecteze starea de confort sau de bine (idem).
Brazelton (2013, p. 250-251) consideră retragerea sau întreruperea de orice fel a
manifestărilor nedorite (pauze, interdicția de a părăsi un anumit spațiu etc.) ca un prim pas în
disciplină, al doilea fiind convorbirea și explicația. Printre altele, copilului i se comunică, atât
prin metode, cât și verbal, că ”de fiecare dată când faci asta, trebuie să te împiedic/opresc,
până când te vei putea împiedica/opri singur”, alături de enumerarea consecințelor acțiunilor
sale. Acest fapt îl va ajuta să înțeleagă așteptările părintelui și să internalizeze setul de reguli,
principii generale utilizate de părinți, astfel că, ulterior, chiar în lipsa autorității, el va exersa
autocontrolul.
Metoda 4: Educație bazată pe mesaje pozitive / disciplinare pozitivă
Acest tip de educație este tratat pe larg de binecunoscutul autor american John Gray în
cartea sa ”Copiii sunt din Rai”. Gray apreciază că concluziile psihologilor vestici cu privire la
importanța educației timpurii, cea care se desfășoară în mare parte în familie, pentru succesul
adultului de mai târziu, a dus la o preocupare crescută a părinților pentru a învăța să facă o
educație corectă copiilor lor. Accentul în educația familială, în opinia sa, oscilează, în
societățile contemporane, între a oferi ”mai mult” (bani, educație, activități extrașcolare,
libertate, pedepse etc.) și a oferi ”altceva” (un mediu sigur, hrănitor, sprijin și iubire), a deține

18
strategii care să motiveze copiii prin dragoste și nu prin lipsa ei, pedeapsă sau umilință (2001,
p. 40-41). Chiar și așa, practicând o educație bazată pe iubire, părinții tot trebuie să dețină
controlul, iar pentru asta ei trebuie să învețe metode și să dețină cunoștințe care să asigure
succesul educației în lipsa vechilor practici. În principal, este vorba de cunoștințe de
psihologia copilului, altele legate de diferențele de gen sau despre resursele educaționale de
care se pot folosi, dar și de unele metode adecvate. Părintele trebuie să-și fixeze ținte clare în
educație, trebuie să învețe arta negocierii, a îndrumării empatice și, nu în ultimul rând, trebuie
să spună adio fricii de confruntare. Va fi pus în situații felurite în care copilul poate fi obositor
de insistent, intimidant de hotărât, extrem de recalcitrant și un extraordinar de priceput
manipulator. Stă în puterea adulților să-i protejeze și să-i ajute pe copii să depășească
problemele și dificultățile specifice fiecărei vârste cu succes, să-și dezvolte personalitatea și
caracterul, dacă nu neglijează aceste adevăruri (idem, p. 24-25).
Copiii, în schimb, trebuie să treacă prin toate aceste încercări specifice: să se confrunte
cu greul, să înfrunte obstacole, să respecte reguli, să simtă bucurie și durere, să fie respinși, să
facă lucruri, să vadă că lumea nu e perfectă.
Metoda de educație pozitivă propusă de Gray se bazează pe cinci mesaje pozitive
simple (2001, p. 20):
1. E normal să fii altfel decât alții;
2. Este normal să greșești;
3. E normal să-ți exprimi sentimentele;
4. E normal să vrei mai mult;
5. E normal să spui ”nu”, dar nu uita că mama și tata sunt șefii.
Aplicarea lor face din mediul familial un loc în care copiii să poată să învețe iertarea,
exprimarea de sine, încrederea, empatia, capacitatea de amânare a recompensei, auto-corecția,
prețuirea de sine, independența ș.a.
Dacă mesajele 1 și 2 pun accent pe practicarea acceptării și a iertării, unde autorul indică
ca o cale de rezolvare a situațiilor problematice în care este implicat copilul negocierea
comportamentelor viitoare (accentul trebuie pus pe faptele bune ale copilului, iar față de cele
greșite se va adopta o atitudine neutră și indiferentă; dar, mare atenție, această atitudine să nu
fie motivată de frica de confruntare a adultului cu crizele de furie ale copilului, pentru că
aceasta este cea care îi răsfață cu adevărat pe copii, nu recunoașterea meritelor și lauda,

19
consideră autorul), referitor la exprimarea emoțiilor negative, acest lucru este privit ca
normal. Gray consideră că ele trebuie comunicate. Reprimarea lor de către adult duce la
acumulări în sufletul copilului care vor izbucni în crize de supărare, de furie etc. (2001, p. 30).
Dar când și cum vor fi exprimate emoțiile copilului? Cu ajutorul părintelui, copilul va afla că
există momente și locuri acceptate pentru o exprimare deplină a emoțiilor negative (el decide,
în funcție de caz; îi poate comunica copilului că, înțelege că este nemulțumit / supărat / nervos
etc., dar vor discuta abia acasă sau după cină). Astfel, i se vor da ocazii regulate de exprimare
totală a emoțiilor negative (împreună cu pauze regulate pornind chiar de la vârsta de 2 ani), va
afla că sunt momente și locuri unde este acceptabil să-și exprime emoțiile negative.
Un prim pas în stăpânirea emoțiilor, afirmă Gray, este a le face acceptabile. Apoi, să fie
exprimate. Cuvintele vor servi drept catalizator pentru metabolizarea lor. După această fază,
copilul va învăța cum să trăiască cu ele și cum să le facă față. Va ști că nu tot ce-și doresc se
poate împlini.
În multe situații, părinții nu trebuie să caute să rezolve problemele copiilor. Atunci când
copiii le împărtășesc, ajunge să arate empatie, înțelegere tacită, mângâiere și puțină aprobare.
Un alt aspect important al metodei îl constituie dezvoltarea conștiinței, a cunoașterii
interioare, a potențialului interior al copilului de a distinge binele de rău (idem, p. 52). Aici,
Gray operează cu o serie de diferențe interindividuale în funcție de temperament (activ,
sensibil, receptiv și social), la care trebuie să ne raportăm ca părinți. Iată cum descrie Nicole
Bedard (2015, p. 142) interacțiunea dintre copilul cu temperament activ și adultul sensibil:
foarte implicat în activități, copilul activ depășește ca energie posibilitățile adultului emotiv,
iar așteptarea momentelor favorabile și noutăților cu care să-l ”prindă” pe adult devine uneori
insuportabilă pentru copil. În consecință, va căuta să îl determine pe părinte să participe la
activitățile sale. Un bun canal de comunicare între aceștia este, deci, petrecerea timpului
împreună în activități care îi fac plăcere copilului, acest lucru putând fi și moneda de schimb
pentru negocierea comportamentelor.
Gray mai acordă o importanță specială poveștilor, ca sursă de situații imaginare, relevante
pentru viața reală, în baza cărora să propovăduim un model de comportament. Copiii trăiesc
în lumea poveștilor până la 9 ani, spune autorul (idem, p. 84).
Cu poveștile li se poate atrage atenția spre subiectele ce se doresc aprofundate, discutate,
spre lucrurile care trebuie făcute. Unui copil activ, care nu are răbdare să se îmbrace, i se pot

20
spune povești pline de imaginație care să-l captiveze și să-i aducă interesul, concentrarea și
atenția spre momentul prezent, spre înfăptuirea sarcinii. Această chemă, întărită până la
nivelul de obicei, va duce la eliminarea completă a comportamentului nedorit și înlocuirea lui
cu unul bazat pe discuție, participare, cooperare. Poveștile îmbunătățesc creativitatea și
imaginația, astfel că, prin ele, copilul își creează propriile imagini interioare, iar acest
exercițiu îl va ajuta să fie pregătit să rezolve probleme ce vor apărea mai târziu în viață.
Tot pe această direcție a pregătirii pentru viață, Gray invocă importanța învățării amânării
recompensei, lucru dovedit de numeroase studii. Împotrivirii, pe care copiii o folosesc pentru
a se exprima pe sine, a-și exprima dorințele și necesitățile proprii, părinții și educatorii trebuie
să-i opună limitele de spațiu, timp, disponibilitate sau posibilitate. O mare lecție este astfel
învățată: fără a se nega pe sine, copiii acceptă că nu pot obține orice și imediat, că pot fi
fericiți chiar și când nu au tot ce vreau, iar unele lucruri trebuie luate ca atare (idem, p. 106).
Punctual, Botiș Matanie și Axente (2011, p. 95-101), identifică nouă pași în aplicarea
propriului model de disciplinare pozitivă:
1. Observarea comportamentului
Sunt observate comportamentele problematice și cele adecvate, iar pentru o mai bună
monitorizare a evoluției comportamentului se va observa și frecvența, durata și intensitatea cu
care el apare.
2. Evaluarea comportamentului
Evaluarea se face în raport cu vârsta, caracteristicile individuale, caracteristicile de mediu
(problemele sau conflictele familiale, situațiile stresante, stilul părintelui etc.) și standardele
familiei. O altă față a evaluării este atribuirea de însemnătate schimbării comportamentului,
pentru că, alcătuind o listă cu comportamentele care se doresc schimbate, legarea corectă a
șireturilor nu va fi o chestiune la fel de stringentă precum a-l învăța să nu-și mai lovească
fratele atunci se supără pe el. Astfel, din lista alcătuită, părintele va alege unul sau două
comportamente asupra cărora să intervină, celelalte trecând într-un plan secund, până la
rezolvarea primelor.
3. Analiza motivului, contextului și a consecințelor comportamentului
În general, comportamentele sunt motivate de un beneficiu care vine ca urmare a
manifestării lor, lucru învățat anterior, sau de evitarea unor consecințe neplăcute.

21
Părintele trebuie să încerce să identifice și să analizeze aceste motive (copilul primește
atenție, chiar și negativă, evită efectuarea unei sarcini, se simte mai puternic etc.) și să afle în
ce context apar comportamentele (tabelul de mai jos, preluat după Botiș Matanie și Axente,
2011, p. 98, poate fi de folos).
Tabelul 1. Analiza motivului, contextului și a consecințelor comportamentului
Când apare? Dimineața, când trebuie să ne grăbim.
Unde apare? La școală, acasă.
Cu cine apare? Cu mama, fratele mai mare, unii colegi.
Când nu apare? Când persoanele din rubrica anterioară nu sunt de față.
Unde nu apare? Pe stradă, în pauze.
Cu cine nu apare? Cu tatăl, cu persoane străine, cu profesorii.
Ce se întâmplă imediat după
aceea? (consecințele)
Este certat, mustrat, i se face morală etc.
4. Alegerea metodei de disciplinare
În funcție de natura problemei și a situației în care apare, se pot impune mai multe
abordări: a-l lăsa să suporte consecințele (dacă situația e de așa natură, de exemplu, dacă a
luat o notă mică la un test, deși a învățat destul demult), pauze, retragere, discuții și
negocierea comportamentului viitor sau o combinație de diferite metode, mai ales dacă
acestea au dat rezultate anterior.
5. Verbalizarea regulilor după care se va aplica metoda aleasă
Noul comportament trebuie prezentat ca o alternativă, apreciază autoarele, și însoțit de
consecințele lui. Copilul face alegerea, părinții o respectă și aplică măsurile decise în
consecință pentru fiecare variantă.
6. Aplicarea metodei de disciplinare
Succesul metodei ține de o serie de aspecte intrinseci sau de context, dar foarte importantă
se dovedește a fi consecvența cu care părinții o aplică și atitudinea față de copil, care trebuie
să denote respect. În cadrul acestei etape, sunt clarificate așteptările adulților (comportamentul
dorit, spre exemplu, ”după ce termini temele, faci o pauză de 20 de minute la televizor, după
care te speli pe dinți și alegi o carte din care să citim o poveste înainte de culcare”), este

22
lăudată / apreciată conformarea la reguli sau i se reamintește ce are de făcut, iar dacă nu
reacționează, se aplică metoda (pentru că nu te-ai pregătit de culcare la timp, nu vom citi o
poveste, de exemplu, dacă asta îi face plăcere copilului).
7. Oferirea unui model de către părinte
Acest lucru implică respectarea regulilor impuse copilului, manifestarea
comportamentului cerut copilului de către părinte.
8. Evaluarea metodei de disciplinarea alese
Este momentul în care se compară caracteristicile de manifestare a comportamentului
supus schimbării înainte și după aplicarea metodei, ca frecvență, intensitate, durată. Dacă
aceste valori sunt mai scăzute față de momentul inițial se consideră că metoda este de succes
și se continuă până la eliminarea cvasitotală a comportamentului respectiv. În caz contrar, se
renunță la ea și se alege o alta.
9. Încurajarea copilului în comportamentele dezirabile dobândite
Trebuie să existe un echilibru între numirea comportamentelor dificile și a celor acceptate,
lauda și încurajările periodice fac însă ca motivația pentru continuarea comportării adecvate
să fie mai crescută.
Exemplu: uitarea
Dacă copilul își uită frecvent lucruri acasă (temele, pachetul cu mâncare, penarul etc. ), în
analiza comportamentului se va vedea când, unde, cu cine, cu cine nu se întâmplă ș.a.m.d. și
se va găsi o metodă de a schimba acest comportament. Una dintre cele mai funcționale
metode în acest caz este să fie lăsat să-și asume consecințele ce curg din comportamentul său.
Nu are pachet, nu va mânca în ziua respectivă, nu are temele, va fi sancționat, nu are penar, va
fi nevoit să se împrumute de la colegi, să scrie cu altceva decât cu stiloul lui preferat etc. Unii
părinți dau fuga la școală să ducă obiectele uitate, ceea ce nu este incorect dacă, din motive
întemeiate, se consideră că situația este excepțională, că există factori care au declanșat acea
întâmplare, oarecum independent de copil, sau îl întreabă mereu dacă și-a pus lucrurile ori le
pune el în locul copilului. Varianta care responsabilizează și formează un copil independent și
un viitor adult responsabil este separarea lucrurilor care le poate face copilul pentru sine și
cele care revin adultului și asumarea lor în consecință.

23
Metoda 5: Cultivarea puterii lăuntrice a copiilor
Scopul declarat al acestei categorii de metode este de ”a-i înzestra pe copii cu abilități
și strategii care să-i ajute să-și liniștească mintea, să-și relaxeze corpul și să-și identifice și să-
și gestioneze cât mai eficient emoțiile” (Lantieri, 2017, p. 20). Factorii stresanți din viața
copilului sunt numeroși, situațiile în care emoțiile îl copleșesc vor apărea cu siguranță, iar el
trebuie ajutat să cunoască tehnici care să-l ajute să se liniștească. Învățând aceste tehnici pe
timp de ”pace”, le va putea folosi / aplica la fel de bine în momente de încercare, când va fi
stresat, neliniștit, provocat. Liniștirea, prin intermediul retragerii într-un loc pregătit în acest
scop, cu materiale ajutătoare (un spațiu suficient de încăpător încât copilul și adultul să poată
să ocupe poziții comode, unde există jucării, cărți cu povești, unele auxiliare, clopoței,
aparatură audio/video etc.), într-o atmosferă relaxată, unde să se poată exersa tehnici de
liniștire, în mod periodic, este de natură să aducă un plus de echilibru în viața interioară a
copilului (idem, p. 28).
Despre aceste ritualuri de liniștire, Lantieri afirmă că ele cuprind exerciții de respirație
și de relaxare a musculaturii întregului corp, urmate de activități de audiție, discuții, citire de
povești, jocuri. Activitatea ar trebui planificată (autoarea și colaboratorul său, Daniel
Goleman, pun la dispoziție materiale înregistrate care pot fi urmărite și, pe baza lor, să se
urmeze un traseu al activității, poate copilul va înțelege chiar mai bine și-i va fi mai ușor să
intre în atmosfera activității dacă indicațiile vin pe fundal, iar el și părintele le respectă
împreună) prin stabilirea unui orar de desfășurare (de exemplu, în fiecare joi, în intervalul
17,00-20,00), urmând ca anumite situații sau evenimente, preferințe, comportamente etc. de
actualitate să orienteze alegerea subiectelor și materialelor. Se poate folosi un sistem de
semnalizare a începerii activității (un clopoțel, un cântec etc.) (idem, p. 53).
Exercițiile de respirație pun accent pe respirația profundă, abdominală, unde se
recomandă folosirea unor jucării / mici obiecte, care să fie așezate pe burtica copilului, așa
încât el să se concentreze la mișcările făcute de acestea de fiecare dată când inspiră și expiră.
Relaxarea musculară cunoaște etapa de încordare și relaxare controlată a fiecărei părți
a corpului, urmată de relaxarea totală. Relaxarea musculară este însoțită, de regulă, de
povestioare sau exerciții de imaginație (de exemplu, ne imaginăm că stăm în parc, adie vântul,
deasupra noastră o ramură se mișcă și noi vrem să o atingem, ne ridicăm pe vârfuri, încordăm
picioarele, ne străduim, dar nu ajungem, revenim pe pământ cu întreaga talpă, relaxăm
picioarele, acum încercăm să ne cățărăm pe trunchi, prindem cu mâna o creangă, ne facem

24
avânt cu tot corpul, strângem tare mâinile și reușim să urcăm; ne așezăm relaxați pe o
creangă, respirăm… ș.a.m.d.).
Referitor la utilizarea poveștilor în cadrul metodelor de cultivare a puterii lăuntrice,
Lantieri face unele sugestii (2017, p. 43-49):
- Ritualul de citire a poveștii să fie asociat cu un anumit moment al zilei (seara, înainte
de culcare, de exemplu, sau în natură, după amiază, în parc), iar pentru mai bună
concentrare se poate face apel la un obiect (o jucărie sau altceva) care să ajute copilul
să intre în starea de liniștire; citirea de povești în natură are beneficiile ei, copilul poate
să alerge, să țipe, să se elibereze de energia acumulată, să facă apel la simțuri în
reprezentarea și receptarea mediului înconjurător ș.a.m.d.;
- Stabilirea unui loc anume de citire a poveștii (pat, fotoliu, salon etc.);
- Citirea de povești care îl înveselesc pe copil, îl ajută să preia controlul asupra stării
sale emoționale; repetarea poveștilor care îi plac;
- Însoțirea lor cu muzică sau imagini, desene sau jocuri bazate pe poveste, prin
intermediul cărora copilul comunică, împărtășind gândurile, temerile, „realitățile” sale
tulburătoare, amenințările care simte că planează asupra lui, violențele sau alte situații
la care a fost martor sau despre care a auzit / pe care le-a văzut în mediul virtual;
- Citirea cu voce de către copil și părinte, lucru care aduce cu sine găsirea propriului
ritm, ascultarea vocii, observarea emoțiilor.
Pentru că durata de concentrare a atenției copilului este limitată la câteva zeci de minute,
se pot alterna poveștile cu jocul, foarte apreciat de copii, dansatul, construcțiile lego, cântatul,
desenatul și altele.
Foarte important este faptul că prin intermediul poveștilor putem ajunge să identificăm
situațiile din viața reală a copiilor care sunt preocupante pentru ei. Întrebări precum ”Oare ce
îi supără pe copiii din această poveste și hai să ne gândim dacă există același gen de lucruri
care te supără și pe tine?”, ”Ce au făcut copiii din poveste?”, ”Ești de acord cu ei, cum ai fi
făcut tu în locul lor?” duc la exprimarea în cuvinte a trăirilor dificile, care este o etapă în
prevenirea sau schimbarea unor comportamente problematice pe care neexprimarea și
neconștientizarea unor emoții pot să le producă. Se joacă un rol și chiar dacă copilul n-a
experimentat încă situații precum cele din povești, va fi mai pregătit să le facă față decât dacă
aceste discuții n-ar fi avut loc. Dacă păstrăm formularea autoarei, am spune ”stresul are mai

25
puține șanse să se reverse în comportamente antisociale”, iar ”gestionarea emoțiilor devine
autodisciplină”.
O idee similară de liniștire, care îmbină diverse practici meditative, lucru care o
transformă într-o opțiune mai dificilă pentru părinții care nu sunt familiarizați sau receptivi la
acest tip de practici, este descrisă într-o carte de Lorraine E. Murray (2015). Aceasta a făcut o
ședință de relaxare cu o grupă de copii de 7-12 ani dintr-o școală, folosind metoda aruncării
sacilor cu îngrijorări din avion (idem, p. 120-12). După încheierea meditației, fiecare copil a
declarat cât de fericit și liniștit s-a simțit.

26
Capitolul al II-lea
Concluzii și perspective
Tot mai multe studii și cercetări contemporane arată importanța dezvoltării inteligenței
emoționale a copiilor pentru evoluția lor ulterioară în viață. Pornind de la această realitate
care se conturează, părinții și educatorii se preocupă mai mult ca altădată să acorde dezvoltării
emoționale a copilului atenția cuvenită.
Se prefigurează tot mai multe soluții de atingere a acestui scop, multe dintre ele
validate de practica familială și școlară. În SUA implementarea în școli a diferite programe de
alfabetizare emoțională și dezvoltare a componentelor inteligenței emoționale (în special,
recunoașterea emoțiilor, gestionarea lor, empatia și autocontrolul) este parte a unor proiecte ce
se doresc să devină naționale și chiar modele pentru restul lumii.
La noi, există preocupări pe această linie, fie prin traducerea literaturii de specialitate
existente în Occident, cu adaptarea metodelor la specificul poporului român, fie prin eforturile
psihologilor și specialiștilor în educație de conturare a unor strategii specifice.
Am îmbinat aici atât metode provenite din spațiul vestic, cât și metode vehiculate de
autori români, precum Adina Botiș Matanie și Anca Axente. Prezentarea lor pe scurt a fost
precedată de explicarea unor concepte precum ”inteligență emoțională”, ”disciplină
emoțională” sau ”emoții”.
Prin prezentarea metodelor (recompensele, laudele, ignorarea, retragerea, disciplinarea
prin metode pozitive, cultivarea puterii lăuntrice) sunt redate elementele esențiale de avut în
vedere în aplicarea lor, precum și posibile contexte în care ele sunt sau nu se impun, sunt sau
nu de folos. Trimiterile bibliografice deschid calea spre studiul altor materiale din aceeași
categorie.
Decizia cu privire la alegerea metodelor aparține adulților, ținând cont de copiii pe
care îi au, dar și de problemele apărute, anumite metode arătându-și eficacitatea relativ
repede, astfel că procesul de căutare de soluții al părintelui ia sfârșit. În alte situații, se va
impune reevaluarea procesului de schimbare a unor comportamente sau intervenția
specialistului.
Ca o concluzie, interesului părinților pentru creșterea unui copil echilibrat, care să-și
atingă potențialul de devenire socială și profesională, de fericire și împlinire personală îi

27
corespunde azi accesul la materiale care pot să îi sprijine în acest demers. Nu toate prezintă
validitate, astfel că se impune o selecție și o vie implicare și atenție în aplicarea lor
responsabilă și conștientă.

28
Bibliografie
1. Bedard, Nicole (2013), Cum să ne comportăm cu copiii în funcție de temperamentul
lor, Editura Orizonturi, București;
2. Botiș Matanie, Adina, Axente, Anca (2011), Disciplinarea pozitivă sau cum să
disciplinezi fără să rănești, Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca;
3. Brazelton, T. Berry, Greenspan, Stanley I. (2013), Nevoile esențiale ale copiilor,
Editura TREI, București;
4. Ciulică, Viorelia Maria (2016), A avea inteligență emoțională sau A ști cum să
reușești în viață – Audiobook pentru părinți, Editura Diana, Pitești;
5. Fraiberg, Selma H. (2009), Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele
copiilor, Editura TREI, București;
6. Goleman, Daniel (2008), Inteligența emoțională, ediția a III-a, Curtea Veche
Publishing, București;
7. Gray, John (2001), Copiii sunt din Rai, Editura Vremea, București;
8. Green, Ross W. (2015), Cum să îmbunătățim disciplina copiilor la școală, Editura
Orizonturi, București;
9. Joshi, Liat Hughes (2012), Cum să ne creștem copiii (4-11 ani), Editura Polirom, Iași;
10. Lantieri, Linda (2017), Dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor: tehnici de a
cultiva puterea lăuntrică a copiilor, Curtea Veche Publishing, București;
11. Manz, Charles C. (2005), Disciplina emoțională, Curtea Veche Publishing, București;
12. Murray, Lorraine E. (2015), Cum să vă liniștiți copiii, Univers Enciclopedic Gold,
București;
13. Shapiro, Shauna, White, Chris (2016), Empatia în parenting: cum să crești un copil
fericit, independent și echilibrat, dezvoltându-i inteligența emoțională, Sian Books,
București;
14. Stein, Steven J., Book, Howard E. (2003, 2007), Forța inteligenței emoționale,
ALLFA, București;
15. Talan, Kenneth H. (2013), Ajută-ți copilul să revină pe calea cea bună, Editura TREI,
București;
16. Valet, Gilles-Marie dr. (2016), Educația fără pedepse. Cum să crești un copil
ascultător, Editura Niculescu, București.

Disciplina emoțională a copiilor

More Related Content

Similar to Disciplina emoțională a copiilor

More from Biblioteci Bihorene

Recently uploaded

Disciplina emoțională a copiilor