Romanul 'Maitreyi' de Mircea Eliade urmărește povestea de dragoste complexă dintre Allan, un englez, și Maitreyi, fiica inginerului Narendra Sen din India, împărtășind obiceiuri indiene și dileme culturale. Întâlnirea lor este marcată de tensiuni între dragoste și așteptările sociale, culminând cu acceptarea și refuzul dorințelor lor. Cu un fundal narativ bogat, romanul explorează teme precum identitatea, religia și cultura, fiind considerat un exemplu de literatură exotică și autentică.

1. Maitreyi
de Mircea Eliade
1. Allan o cunoaste pe Maitreyi de cand lucra in Wellesley Street si prima data fata i
se pare neatragatoare. El ii vorbeste prietenului sau Harold despre aceasta indianca. Ea
era fiica lui Narendra Sen, inginer din Calcutta. Allan il cunoaste pe reporterul Lucien
cu care isi petrece in mod agreabil timpul vorbind despre India. Cei doi il viziteaza pe
Narendra Sen si sunt fascinati de casa si de familia acestuia.
2. Narendra ii ofera o noua slujba lui Allan, spunandu-i ca-i este foarte drag lui si
nevestei sale si se arata preocupat de viata si prietenii sai.
3. In august Allan se imbolnaveste grav de malaria si este vizitat la spital de amicele
sale, de Harold, de Sen si de Maitreyi. Inginerul il invita sa locuiasca in casa lui.
4. Allan se muta in casa lui Sen iar familia acestuia se poarta foarte grijuliu cu el.
Acesta are ocazia sa o cunoasca mai bine pe Maitreyi si pe sora ei, Chabu si afla mai
mult despre obiceiurile indiene.
5. Maitreyi ii da lui Allan lectii de bengaleza iar acesta o invata franceza.
6. Allan intra prima data in odaia lui Maitreyi si poarta cu fata o discutie. Dupa ce
acesta dezvaluie familiei intentiile sale de a nu se casatori atmosfera se raceste in jurul
sau dar dupa putin timp Allan se simte din nou inconjurat de aceeasi afectiune.
7. Allan se indragosteste de Maitreyi si crede ca si ea il iubeste.
8. Allan se intalneste cu Harold care il intreaba daca este adevarat zvonul conform
caruia el s-ar insura cu Maitreyi. Allan e gelos pe oricine o face pe Maitreyi sa
zambeasca si afla in acelasi timp alte obiceiuri indiene privind prietenia. La masa
Allan vorbeste cu un prieten despre diferite religii iar Maitreyi incepe sa planga. Mai
tarziu, cei doi se imbratiseaza si isi demonstreaza dragostea unul fata de celalalt.
Maitreyi este insa o fire foarte timida si se teme de consecintele unei asemenea iubiri.
9. Maitreyi ii spune lui Allan ca ar fi mai bine ca el sa plece din casa familiei sale si ca
ea il iubeste pe Robi Thakkur. Mai tarziu ea recunoaste ca il iubeste pe Allan si ii
daruieste o coroana de iasomie, simbol al logodnei.
10. Maitreyi ii povesteste lui Allan despre celelalte iubiri ale sale, un arbore si un
tanar indian deosebit de frumos. Allan vrea sa se converteasca la hinduism pentru a se
putea casatori cu Maitreyi fiind sprijinit de aceasta si de doamna Sen. Inginerul ii

2. spune insa ca religia sa este mai buna decat cea a indienilor si ar trebui sa o pastreze.
Datorita lui Maitreyi, Allan iubeste India.
11. Maitreyi ii spune lui Allan ca au fost descoperiti de Khokha apoi ii arata piatra
pentru inelul lui de nunta. Maitreyi se logodeste cu Allan si petrec prima noapte de
dragoste impreuna in camera lui. Urmeaza multe alte astfel de nopti iar Allan isi da
seama ca Khokha stia despre aceste intalniri si pentru a nu spune nimic ii cumpara
diverse lucruri care ii trebuiau si cei doi devin prieteni ( mai tarziu insa afla ca
slujitorul ii ura pe toti cei din casa lui Sen). Chabu se imbolnaveste foarte grav iar
Allan isi amana convertirea din cauza bolii inginerului. Allan devine foarte gelos din
cauza servitorilor si se cearta cu Maitreyi.
12. De ziua Maitreyei, domnul Sen invita multi artisti indieni si are loc o petrecere
fastuoasa la care Allan joaca rolul gazdei. In timpul petrecerii Chabu sare din balcon
si se raneste ingrijorandu-i pe toti. Allan si Maitreyi o duc la plimbare pe Chabu la
Lacuri si ea ii indeamna sa se sarute si afla despre dragostea lor. Seara, cand Allan
vrea sa mearga cu Maitreyi la Lacuri, un servitor ii spune ca masina este in garaj iar
fata nu are voie sa iasa din casa. La masa, doamna Sen il priveste ostil dar Allan se
comporta foarte natural. Cand doamna Sen este chemata, Maitreyi ii zice logodnicului
sau ca sora sa i-a spus totul mamei si il cheama a doua zi in biblioteca. Noaptea, fata
este incuiata in camera ei si doamna Sen spune totul domnului Sen. Cei doi logodnici
se gandesc din ce in ce mai serios la fuga pentru ca domnul Sen sa nu o marite pe
Maitreyi cu altcineva. Dimineata Maitreyi nu vine in biblioteca iar Allan se intoarce in
camera lui unde este vizitat de inginer care ii spune ca va face o operatie la ochi si va
sta 2-3 luni in spital, isi va trimite familia la Midnapur iar lui i-ar prinde bine sa se
recreeze undeva in munti, plecand chiar in acea zi. El este invitat la masa dar o refuza
si dupa plecarea inginerului incepe sa planga. Dupa putin timp Lilu ii aduce un bilet
de la Maitreyi care ii scrie ca nu poate sa il vada deoarece nu are voie si il indeamna
sa plece. Doamna Sen ii aduce apoi ceaiul iar Allan o roaga sa il mai lase sa mai stea
in casa dar vazand ca nu o indupleca bea ceaiul si isi exprima dorinta de a-i mai vedea
pe copii insa ii este ingaduit sa o vada doar pe Chabu. Domnul Sen ii da o scrisoare pe
care Allan urma sa o citeasca dupa plecarea sa. Acesta ii critica in scrisoare
ingratitudinea si ii interzicea sa ia legatura cu vreun membru al familiei sale.
13. Allan ajunge la casa lui Harold si aici il revede pe prietenul sau iar Khokha ii
aduce lucrurile si ii spune lui Allan ca a fost prea imprudent. Acesta ii da si doua
amintiri de la cele doua fete care ii scriu cateva randuri. Chabu isi cere iertare printr-
un bilet apoi Allan afla ca Maitreyi a fost batuta de domnul Sen si incuiata in camera
ei aproape goala pentru a nu putea pleca. El afla ca familia vrea sa o casatoreasca
dupa intoarcerea din Midnapur. Seara el e vizitat de fete si se cearta cu Geurtie.
Maitreyi ii da lui Allan un telefon si este descoperita. Domnul Sen ii scrie apoi

3. acestuia o scrisoare prin care il ameninta cu expatrierea si ii spune ca va fi concediat.
Allan lipseste 4 zile in care se plimba iar cand se intoarce ii gaseste pe toti ingrijorati
din cauza lui. Khokha ii spune ca familia a vrut sa o marite pe Maitreyi dar ea i-a
amenintat ca va face casa de rusine dezvaluind totul despre relatia ei cu Allan, domnul
Sen a batut-o si a fost dus la spital pentru o operatie pentru ca acum nu mai vede
nimic, doamna Sen i-a poruncit soferului si lui Khokha sa o bata pe Maitreyi dar
Khokha a fugit iar Chabu a incercat sa se sinucida cu creolina. Maitreyi ii trimite un
plic cu o ramura de oleandru, o ultima amintire. Allan primeste un telefon de adio de
la Maitreyi. Dupa 7 zile de la plecarea lui din Bhowanipore, Chabu moare.
14. Maitreyi ii trimite scrisori lui Allan prin Khokha. Acesta afla ca operatia lui Sen
nu reusise prea bine si concediul acestuia se prelungeste cu 6 luni, doamna Sen a albit,
Maitreyi a slabit mult, nu vrea sa se casatoreasca si crede ca Allan se afla in Calcutta
dar nu vrea sa o vada. Mantu a fost concediat deoarece fusese obraznic cu doamna
Sen si acum traieste foarte rau despartit de Lilu. Allan cunoaste o femeie care se
cazeaza la acelasi bungalow la care era cazat si el. Aceasta ii dezvaluie multe
intamplari din viata sa iar Allan ii povesteste totul despre Maitreyi si cei doi petrec o
noapte impreuna.
15. Sarac, Allan este uitat de prieteni si de cei pe care i-a ajutat. Harold refuza sa
locuiasca impreuna cu Allan pe motiv ca acesta ar fi idolatru. Allan isi cauta zadarnic
un loc de munca si refuza sa o intalneasca pe Maitreyi care ii da multe telefoane.
Allan se indragosteste de Geurtie care il iubeste de maidemult, dar nu poate se o uite
pe Maitreyi. Allan se cearta cu Harold si se muta la Geurtie. El nu il mai primeste pe
Khokha, acesta ii trimite scrisori prin care ii spune ca Maitreyi ar face orice nebunie
pentru a fi alungata din casa si a se intoarce la el. Nepotul doamnei Sen il viziteaza
intr-o zi pe Allan si ii spune ca Maitreyi s-a dat unui vanzator de fructe dar tatal sau
nu vrea sa o alunge din casa si doreste sa o faca filozoafa; acesta ii mai spune ca au
aflat toti despre dragostea lor.
Comentariu literar Maitreyi
Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare
intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga
complicata. Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri
paralele sau intersectate, in care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere
diferita in structura epica (personaje principale, secundare, episodice etC). in studiul
intitulat "Fragmentarium", Mircea Eliade defineste literatura autenticitatii ca pe o
mare creatie epica ce "reflecteaza in buna parte si mijloacele de cunoastere ale epocii,
sensul vietii si valoarea omului, cunoasterile stiintifice si filozofice".

4. Romanul "Maitreyi", aparut in 1933, face parte din literatura interbelica si ilustreaza
epicul pur, in spiritul lui Andre Gide, care creeaza eroul lucid, dominat de dorinta
cunoasterii de sine, care-si ordoneaza epic experientele traite ("Mircea El iade este cea
mai integrala si servila Intrupare a gideismului in literatura noastra" - George
CalinescU).
"Maitreyi" este un roman exotic si un roman al autenticitatii, in care se imbina mai
multe specii literare: jurnalul, eseul, reportajul si naratiunea Ia persoana I.
Geneza romanului in 1928, Mircea Eliade trimite o cerere de bursa pentru studii de
filozofie orientala in India, primeste o invitatie de a studia cu ilustrul filozof Dasgupta
si pleaca la Universitatea din Calcutta, unde invata sanscrita si studiaza filozofia
hindusa, locuind o vreme in casa profesorului, unde o cunoaste pe fiica acestuia,
Maitreyi. Mircea Eliade consemneaza intr-un jurnal faptele, intamplarile, experienta
traita in India si acesta sta la baza viitoarei creatii epice, "Maitreyi", in care autorul
esentializeaza mitul iubirii si motivul cuplului.
Aparitia romanului "Maitreyi" in 1933 starneste reactia literatilor vremii, fiind
considerat o adevarata izbanda literara. Exaltat, Mihail Sebastian marturiseste: "Daca
ar ajuta la ceva, v-as spune ca e cea mai frumoasa si mai trista carte pe care am citit-
o", iar Perpessicius afirma cu entuziasm: "d. Mircea Eliade a sporit cu unul seria
miturilor erotice ale umanitatii".
Subiectul romanului
Romanul debuteaza cu starea de incertitudine a personajului masculin, Allan, un
englez de 24 de ani si este scris la persoana I, pe baza insemnarilor facute de autor in
cei trei ani petrecuti in India: "Am sovait atata in fata acestui caiet, pentru ca n-am
izbutit sa aflu inca ziua precisa cand am intalnit-o pe Maitreyi". imbolnavindu-se de
friguri, inginerul englez Allan se muta in casa profesorului Narendra Sen, dar -isi
aminteste el - "eu o intalnisem pe Maitreyi cu cel putin zece luni mai inainte",
marturisindu-si neputinta de a retrai aievea acum, cand scrie romanul,"mirarea mea,
nesiguranta si tulburarea celor dintai intalniri". Amintirea e vaga, o vazuse o data intr-
o masina care stationa si avusese atunci o tresarire ciudata: "Mi se parea urata - cu
ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase si rasfrante, cu sanii puternici, de
fecioara bengaleza crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt". Pielea ei era "mata,
bruna, de un brun nemaiintalnit pana atunci, s-ar fi spus de lut si de ceara", iar bratul
gol avea o nuanta stranie de un "galben intunecat atat de tulburator, atat de putin
feminin, de parca ar fi fost mai mult al unei zeite sau al unei cadre decat al unei
indiene".
Dialogul cu Harold, colegul sau de camera, scoate in evidenta firea lui Allan, caruia ii
placea sa auda lumea vorbind de rau pe cei pe care ii "iubesc sau de care ma simt

5. aproape", intrucat astfel avea ocazia sa-si verifice "anumite procese obscure ale
constiintei".
Allan, "foarte mandru de cetatenia si descendenta mea continentala", se afla la
inceputul carierei sale in India, ocupand diverse functii, mai intai la reprezentanta
uzinelor "Noel and Noel", apoi la o societate de canalizare a deltei, pe santier, unde se
simtea foarte bine, fiind "singurul stapan".
Lucien Metz, un gazetar "incult si impertinent, cu mult talent si multa perspicacitate",
venise in India sa scrie "o carte de succes, politica si politista". intrebandu-l pe Allan
despre obiceiurile si firea bengalezilor, acesta isi da seama ca nu cunostea deloc viata
interioara a femeilor indiene si ca nu le vazuse decat Ia cinematograf si la receptii, asa
ca se hotaraste sa-1 roage pe Narendra Sen sa-i invite la ceai. Casa inginerului este o
adevarata revelatie pentru cei doi europeni, fiind fascinati de "lumina filtrata prin
perdele transparente ca salurile, atat de dulci la pipait, covoare si sofale din lana de
Kashmir, si masute cu picior asemenea unui talger de alama batuta, pe care se aflau
cestile de ceai si prajiturile bengaleze", desi la Narendra Sen nu observase nimic
deosebit de un european, acesta "joaca tenis perfect, conduce automobilul, mananca
peste si carne, invita europeni la el in casa si ii prezinta nevesti-si".
Maitreyi i se paru "mult mai frumoasa", fata, imbracata "in sari de culoarea ceaiului
palid, cu papuci albi, cusuti in argint, cu salul asemenea cireselor galbene, si buclele ei
prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea rosii", ii paru acum miraculoasa.
Admirand vestimentatia Maitreyiei, Lucien isi noteaza detalii ale costumului,
bijuteriilor si ornamentelor specific indiene, timp in care tanara "tremura toata, palida,
inspaimantata". Sotia inginerului, Srimati Devi Indira, era imbracata cu "o sari
albastra, cu sal albastru muiat in aur si cu picioarele goale, talpile si unghiile rosite",
zambea intruna, fiind "atat de tanara, de proaspata si de timida", incat parea sora
Maitreyiei. Chabu, cealalta fiica, avea vreo zece-unsprezece ani, parul tuns, rochie de
stamba si fata oachesa, semanand cu "o tigancusa". Cele trei femei "se stransesera una
langa alta", tematoare si timide, retrase, desi inginerul incerca "zadarnic sa le
incurajeze".
Dupa un timp, Narendra Sen il sprijina pe Allan sa ocupe un post de inspector intr-o
zona de jungla, o "regiune nesanatoasa si necivilizata", dar fascinanta pentru
european, care avea sentimentul ca "munca mea de constructii ferate in jungla este
mult mai eficace pentru India decat o duzina de carti asupra ei". Allan se imbolnaveste
de "o malarie grava, intovarasita de un surmenaj nervos", este internat intr-un
sanatoriu din Calcutta, iar cand isi revine afla ca, pe langa Harold, cel care se
interesase mereu de starea sanatatii lui era inginerul Narendra Sen, care-l si invita sa
locuiasca la el pe toata perioada cat va trebui sa ramana in India.

6. Englez, venit dintr-o alta cultura si civilizatie, A Han se simte stingherit in casa
inginerului, sta retras in biblioteca, invata salutul lor traditional, "impreunand palmele
in dreptul fruntii", apoi incetul cu incetul, Maitreyi devine mai prietenoasa,
interesandu-se de obiceiurile europenilor, presupunand ca in tara lui este foarte frig,
de aceea sunt asa de albi: "Sunteti foarte frumosi. Si eu as vrea sa fiu alba, nu se poate
asta, nu e asa?". Chabu il roaga sa-i spuna o poveste despre un pom si cu acest prilej
Allan afla ca fata are un pom al ei, pe care il hraneste in fiecare zi cu "turta si prajituri,
si firimituri din tot ce mananca ea". Fascinat, tanarul scrie in jurnal: "Prima discutie cu
Maitreyi. De remarcat primitivismul gandirii ei. Un copil care a cetit prea multe.
Astazi, pe terasa, o intamplare penibila cu povestitul. Sunt incapabil sa spun povesti;
probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent si naiv. Revelatia a fost Chabu, un suflet
panteist. Nu face deosebirea dintre sentimentele ei si ale obiectelor; de pilda, da turte
unui pom, pentru ca ea mananca turte, desi stie ca pomul nu poate manca. Foarte
interesant."
Inginerul ii povesteste lui Allan doua intamplari care sa scuze purtarea retinuta si
distanta a Maitreyiei fata de el. Fiind la ceai la legatia italiana, consulul a vrut sa o
ajute pe Maitreyi sa traverseze o curte interioara si, deoarece ploua si nu aveau decat o
singura umbrela, a luat-o de brat, dar fata s-a speriat in asa hal, incat a luat-o la fuga
prin ploaie, a sarit in masina si nu s-a oprit din plans pana acasa. Alta data, fiind
invitati de o familie europeana la opera, un tanar elegant incercase s-o ia de mana pe
Maitreyi, ea a ripostat cu voce tare "Am sa te bat cu papucul peste gura", s-a starnit
panica, iar ea a intrebat candid: "Am facut vreo greseala de gramatica?" Cele aflate il
fac pe Allan sa se intrebe "daca fata aceasta ascunde inocenta ori un perfect
rafinament". O alta latura a fetei este relevata de tatal sau care, cu mandrie, ii spune
lui Allan ca Maitreyi scrie "poeme filozofice, care ii plac foarte mult lui Tagore", spre
dezamagirea lui Allan care considera ca ea nu are nici un fel de experienta de viata,
deci poemele ei nu pot fi altceva decat manifestari infantile de rasfat. Ca oaspete in
casa lor, Maitreyi il socoteste "trimis de Dumnezeu", iar cand Allan ii cere iertare, din
politete, ea se intristeaza, deoarece nu intelege cum "poate sa ceara iertare un barbat
unei fete?", mirandu-se mai ales de explicatiile tanarului ca nu are importanta daca
unul este alb, iar altul negru, daca gresesti ceri iertare celuilalt, indiferent de culoarea
pielii. in primele luni, Allan nu avea nici un fel de sentimente pentru Maitreyi: "As
vrea sa marturisesc de la inceput si raspicat ca niciodata nu m-am gandit la dragoste in
cele dintai luni petrecute in tovarasia Maitreyiei. Ma ispitea mai mult faptul ei, ceea ce
era sigilat si fascinant in viata ei", era tulburat numai de straniul din ochii si rasul
fetei. intr-o zi, Maitreyi se oferi sa-i dea lectii de bengaleza, care aveau loc in odaia
lui, deoarece Sen facea "eforturi vizibile ca sa ma imprieteneasca cu Maitreyi si
toleranta excesiva adoamnei Sen ma stingherea", Allan intrebandu-se daca nu cumva
ei voiau sa-1 casatoreasca cu fata lor, desi era imposibil, pentru ca "ei toti si-ar fi
pierdut casta si numele daca ar fi ingaduit o asemenea nunta". El o invata pe ea

7. frantuzeste si lectiile destind relatiile dintre ei, acum Allan o vedea "mai feminina,
mai a mea". Ea scria mereu numele gurului ei, Robi Thakkur, si acest lucru il irita pe
Allan, pentru ca i se parea anormala "pasiunea ei pentru un barbat de saptezeci de ani"
avand senzatia ca isi bate joc de el si nu ar fi suportat acest lucru de la "o fata de
saisprezece ani, pentru care nu simteam nici un fel de dragoste, ci numai delicii
intelectuale". Notele de jurnal din aceasta perioada sunt pline de incertitudini si de
autoanalize asupra sentimentelor, totul i se parea un joc, pe care eroul il urmarea "cu
multa luciditate".
Maitreyi i se pare ciudata, "nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde fecioara aceasta",
intrucat ea are o vasta si profunda cultura, atat in domeniul literaturii, cat si al
civilizatiei indiene, subiectele expunerilor si conferintelor pe care fata le tine in fata
unui auditoriu de intelectuali despre "esenta frumosului", starnind un adevarat interes.
Allan este invitat in camera fetei si este surprins de austeritatea in care locuieste,
deoarece camera avea numai un pat, un scaun si doua perne si afla cu stupoare ca in
pat doarme Chabu, iar Maitreyi doarme pe jos, pe o rogojina. El este puternic
impresionat si emotionat se simte ca in fata "unei sfinte. Am adorat-o aproape in acea
clipa". El se simte din ce in ce mai atras de Maitrey, schimba autografe pe care le
scriu pe carti si reviste, isi povestesc istorisiri insinuante, vorbesc despre casatoria
indiana, fapte ce duc la o apropiere din ce in ce mai fireasca a celor doi. Tulburarea lui
este alimentata de exploziile temperamentale, de relatiile prietenesti si de intamplari
norocoase. Notatiile din jurnal nu reusesc sa redea intensitatea pasiunii traite, asa ca
eroul completeaza idila cu experiente rememorate.
Autenticitatea romanului este reflectata in continuare numai de citate desprinse din
jurnalul in care eroul notase evenimentele acelei perioade, ocupand aproape doua
capitole. Tulburarea, framantarile interioare ale lui Allan, in dorinta de a intelege
exact sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, sunt exprimate printr-o multitudine
de ganduri si interpretari ale unor gesturi, cuvinte si atitudini. De pilda, intr-o seara, pe
veranda casei, un ceremonial al atingerii picioarelor goale, ii da europeanului o emotie
deosebita, o beatitudine a simturilor. Desi fata nu-i apare ca o frumusete perfecta ("Nu
are o frumusete regulata, ci dincolo de canoane, expresiva pana la razvratire,
fermecatoare in sensul magic al cuvantului."), are asupra lui o fascinatie tulburatoare,
provocandu-i insomnii ("Cand voi gasi linistea, omule, Dumnezeule, prietenul
meu?"). Allan se gandeste din ce in ce mai des la casatorie, mai ales ca asista la nunta
lui Mantu, un var al lui Sen, acesta din urma fiindu-i si guru.
Allan recunoaste ca "nici o femeie nu m-a tulburat atata. Suferinta mea senzuala e un
blestem.Sa fie, oare, misterul trupului ei?( ma tulbura orice conversatie care imi
insinueaza primejdia, adica unirea mea cu Maitreyi, care se pune la cale.) Stiu ca sunt
in primejdia aceasta. Am atatea probe zilnice. Doamna Sen, indeosebi, ma covarseste

8. cu simpatia-i materna. Inginerul ma numeste "copilul sau". Seara, la masa, doamna
Sen se plange ca o chem inca "doamna", iar nu "mama", cum e obiceiul in India.Se
fac comentarii insinuante".
Maitreyi il roaga s-o ajute sa termine catalogul bibliotecii domnului Sen, prilej de
apropouri reciproce prin titlurile volumelor pe care le inregistrau in fise. in aceeasi
seara, Allan se duce in camera fetei si timp de doua ore s-au atins cu picioarele intr-o
stare "halucinant de dulce, de fierbinte, nici un trup omenesc nu se inaltase atat de
departe in carnea ei", intre cei doi se manifesta o atractie irezistibila, ce scapa de sub
control, Maitreyi "se abandonase atat de decisiv trupului meu, incat avusei chiar o
urma de melancolie ca mi se daruise atat de repede". A doua zi de dimineata, la ora
6,00, cei doi se intalnesc in biblioteca si Maitreyi, coplesita de vina, ii spune ca e
timpul sa plece din casa lor si ii povesteste de iubirea pe care o are, de la treisprezece
ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatandu-i cu detalii despre cutia cu scrisorile
primite de la el, din toate partile lumii, pe unde umblase: "Cutia e de lemn parfumat si
i-a fost data de poet acum doi ani, impreuna cu o suvita din parul lui". Ea ii
marturiseste ca a fost pentru el doar "o prietena, m-a iubit ca pe o prietena, niciodata
nu s-a gandit la altfel de dragoste, si jocul nostru trebuia sa ramana joc, fara
imbratisari si fara sarut". Cu toate acestea, gesturile tandre continua, Maitreyi ii
daruieste o coronita de iasomie, despre care Allan afla mai tarziu, ca este semnul
logodnei, "ca fecioara care daruieste o asemenea coronita unui tanar e considerata pe
veci a lui, caci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legamant dincolo de
imprejurari si de moarte". Ea ii ofera apoi cutiuta data de Tagore, marturisind ca nu 1-
a iubit pe el, ca aceea a fost numai o ratacire si abia acum isi da seama ce este
dragostea adevarata.
Allan se hotaraste sa spuna parintilor fetei despre dragostea lor si este convins ca
acestia asteapta ca el s-o ceara in casatorie, dar din nou este derutat de reactia ei, caci
Maitreyi il contrazice: "Tu nu stii un lucru, imi spuse. Nu stii ca noi te iubim altfel
(ezita si se corecta), ei te iubesc altfel, si eu ar fi trebuit sa te iubesc tot asa, nu cum te
iubesc acum Trebuia sa te iubesc tot timpul ca la inceput, ca pe un frate". Fata ii
marturiseste iubirea ei, "ca orice s-ar intampla nu te voi iubi decat pe tine, ca sunt a ta.
Si intr-o zi ma vei lua cu tine in tara voastra, nu e asa? Voi uita India atunci, vreau eu
s-o uit". Parintii ei nu vor fi de acord niciodata sa fie sotia lui, intrucat ei ii spusesera:
"Maitreyi, o sa ai de acum un frate, pe Allan. Cata sa-1 iubesti, va fi fratele tau, si
baba il va infia, si la iesirea la pensie ne vom duce cu totii in tara lui: acolo, cu banii
nostri, vom trai ca un rajah; acolo nu e cald si nu e revolutie, si albii nu sunt rai ca
englezii de aici si ne vor socoti fratii lor". Cei doi traiesc acum o adevarata poveste de
dragoste, cu gesturi tandre, priviri si sarutari furate. Maitreyi ii marturiseste iubirea ei
pentru pomul "cu sapte frunze", cu care se imbratisa, se saruta, ii facea versuri si
"cand ma mangaia el, cu frunzele pe obraz, simteam o fericire atat de dulce, incat imi
pierdeam rasuflarea".

9. Maitreyi este o imbinare de nevinovatie virginala si un rafinament de iubire patimasa,
ce are capacitatea de a se bucura de dragostea pentru pomul ei numit "7 frunze", ii da
lui Allan flori presate, dar si seriozitatea de a tine conferinte, cu teme profunde, unui
auditoriu elevat. Acestea alcatuiesc universul ei misterios si derutant pentru
europeanul Allan. Eroul este nedumerit de refuzul fetei si gandeste ca oamenii acestia
"ascund fiecare o mitologie peste putinta de strabatut, ca ei sunt stufosi si adanci,
complicati si neintelesi".
Allan se hotaraste sa treaca la hinduism, dar Maitreyi, temandu-se de karma, ii
dezvaluie acestuia conceptia indica despre iubire, riscand o infruntare primejdioasa
din partea intregii familii. Fiind in pericol, iubirea lor ia amploare, sunt descrise
plimbari tainice prin paduri, iar Maitreyi oficiaza mirifica lor logodna, dupa un
ceremonial sacru, ireal de frumos. Ea ii da lui Allan inelul de logodna din fier si aur,
ca doi serpi incolaciti si eroul primeste botezul logodnei printr-o incantatie mistica:
"Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan si a nimanui altuia, voi creste din
el ca iarba din tine. Si cum astepti tu ploaia, asa ii voi astepta eu venirea, si cum iti
sunt tie razele, asa va fi trupul lui mie. Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci
mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci
eu l-am ales. Tu, ma auzi, mama pamantule, tu nu ma minti, maica mea". Ritualul
acestei nunti constituie poate cele mai frumoase pagini ce accentueaza, in acelasi
timp, vraja de care este cuprins eroul, care, cu o luciditate a autenticitatii, este si usor
iritat de aceasta "mascarada". intalnirile lor devin mai dese, Maitreyi se duce noaptea
in camera lui Allan, care era "fericit ca pacatul n-o deprima, ca nit vine in ceasurile de
dragoste cu teama ca face un rau", desi eroul trece prin tot felul de indoieli atat in ceea
ce priveste iubirea fetei, cat si in privinta propriilor sentimente. intamplator, Chabu,
sora mai mica a Maitreyiei, divulga parintilor o scena vazuta in padure cu cei doi, fapt
care determina o ruptura brutala a relatiei dintre Allan si familia Narendra Sen:
"Dumneata esti un strain. Eu nu te cunosc, dar daca esti capabil sa consideri ceva
sacru in viata dumitale, te rog sa nu mai intri in casa mea, nici sa incerci sa vezi sau sa
scrii vreunui membru al familiei mele () iti cunosc ingratitudinea si ofensa pe care mi-
ai adus-o".
De aici, romanul prezinta, dupa povestea de iubire extatica, nefericirea profunda si
bulversanta a celor doi indragostiti. Allan se retrage in Himalaya pentru a se vindeca
intr-o singuratate deplina. Din octombrie pana in februarie aude si simte sufletul
Maitreyiei, iar ea suporta pedepse tiranice din partea familiei, pentru ca incalcase
legile traditiei. in numele iubirii, Maitreyi lupta cu toate mijloacele, sfarsind prin a se
darui unui vanzator de fructe, apoi "a plecat la Midnapur, sa nasca, chipurile in taina,
dar toata lumea a aflat". Ea spera ca va fi izgonita de acasa si va putea astfel sa-1
urmeze pe Allan. Dar Sen nu vrea cu nici un chip s-o alunge, desi ea tipa intruna: "De
ce nu ma dati la caini? De ce nu ma aruncati in strada?".

10. O noua scrisoare a Iui Narendra Sen pecetluieste definitiv incompatibilitatea celor
doua lumi, a celor doua civilizatii si religii, imposibilitatea casatoriei intre un alb
european si o bengaleza, in numele iubirii sublime. Scrisoarea este redactata in
termeni ofensatori, "vad ca procedezi ca un sarpe din iarba, caruia, daca nu-i strivesti
capul cand trebuie, se intoarce si musca".
Allan are o relatie cu Jenia Isaac, o evreica finlandeza si se simte dezgustat de aceasta
aventura, apoi incearca o relatie cu o tanara nemtoaica, Geurtie, la care se mutase
"pentru ca nu mai aveam ce manca".
Plecarea din India constituie pentru el o izbavire, avand un sentiment al vinovatiei pe
care-1 exprima in cuvintele asezate ca moto: "iti mai amintesti de mine, Maitreyi si
daca da, ai putea sa ma ierti?".
Romanul se incheie cu un sentiment de nostalgie simtit in profunzime de Allan: "As
vrea sa vad ochii Maitreyiei".

11. Hmm , e foarte bun rezumatul. Lung dar e foarte bun. Dacă nu ai citit cartea
poț i să citeș ti rezumatul. Scuzaț i greș elile.
Subiectul romanului Romanul incepe cu prezentarea lui Stefan Gheorghidiu, potrivit
jurnalului de front al acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului
1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea
Dambovicioarei. in acest prim capitol, intitulat "La Piatra Craiului, in munte", autorul
se refera cu o ironie usturatoare la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii,
in preajma primului razboi mondial. Desi frontul se intindea pe zece-cincisprezece
kilometri de frontiera, armata romana "fortificase" trei sute de metri cu "niste
santulete ca pentru scurgere de apa", pe care "zece porci tiganesti, cu boturi puternice"
le-ar fi ramat intr-o jumatate de zi. Ca sa nu fie demascata tactica militara atat de bine
gandita si atat de eficienta, trenurile "nu circulau decat cu perdelele trase, sau, daca nu
erau perdele, cu geamurile manjite de vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar,
erau santinele cu baioneta la arma". Despre aceste "transee-jucarii" se vorbea cu
mandrie si respect in toata tara, in Parlament si in presa. Instructia pe care o executau
ofiterii si soldatii este prezentata cu o ironie necrutatoare, fiind asemanata cu "jocurile
de copii din mahalaua Oborului, cand ne imparteam in romani si turci, si navaleam
urland-unii intr-altii". in Parlamentul tarii se vorbea cu elocinta despre buna pregatire
a cadrelor militare si de dotarea acestora cu armamentul necesar, armata fiind gata de
razboi, "pana la ultimul nasture, pana la ultimul cartus".
Concentrarea lui in armata, ca sublocotenent la infanterie, constituie pentru
Gheorghidiu "o lunga deznadejde".
* a– Discutia celor paisprezece ofiteri adunati "in odaita scunda a popotei" se poarta
in jurul unui fapt divers comentat de presa, privind achitarea - de catre tribunal - a
unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in flagrant delict de adulter. Dezbaterea
asupra acestui caz este aprinsa si contradictorie privind relatiile dintre soti si
sentimentul de iubire care, daca nu mai este la fel de puternic ca la inceputul casniciei,
poate sau nu sa dea celuilalt dreptul de a decide asupra vietii partenerului.
Discutiile starnite minimalizeaza superioritatea sentimentului de dragoste in conceptia
eroului si-i declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, Iubirea, simtita cu
forta si dominata de incertitudini, in numele careia se straduieste din rasputeri sa
obtina o permisie ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiind refuzat
cu asprime, Gheorghidiu simte o deznadejde mistuitoare si se hotaraste brusc: "Daca
maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez".
Capitolul al doilea se intituleaza sugestiv "Diagonalele unui testament".

12. Prin memorie Involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza
faptele retrospectiv in jurnalul de campanie, aducand in prezent (f/t timp subiectiV)
experienta sa erotica:- "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la
Universitate si banuiam ca ma insala". Iubirea lor se naste si din orgoliul personajului,
intrucat Ela, era cea mai frumoasa studenta de la litere si Stefan, student la filozofie,
era "magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, pentru ca eram
atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu
a constituit baza viitoarei mele iubiri." Fata are "ochii mari, albastri, vii ca niste
intrebari de clestar" si, desi "avea oroare de matematici", il insotea la cursurile din
care ea nu intelegea nimic, "numai ca sa fim impreuna () si asculta, o ora pe
saptamana, serioasa si cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului
diferential".
Casatoria lor este linistita o vreme, mai ales ca duc o existenta modesta, aproape de
saracie, bucuriile lor erau "excursia la Mosi si strengaria de a ne da in calusei, de a
manca floricele si a bea un tap de bere", iubirea fiind singura lor avere. De Sfantul
Dumitru sunt invitati la masa la unchiul Tache, "cel atat de bogat si de avar", unde se
aduna toate celelalte rude: un frate al batranului, mama si cele doua surori ale lui
Gheorghidiu. Discutia se poarta in jurul tatalui lui Stefan, care fusese profesor
universitar si publicist apreciat, dar care "murise dupa o viata foarte agitata, inca
tanar, lasand bruma de avere incarcata de datorii". Nae Gheorghidiu, "unul dintre
putinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar chiar de
gazetele de seara democrate pana la socialism", vorbeste cu dispret despre fratele sau
care murise sarac pentru ca era un visator, "iscalea cu acelasi entuziasm un articol de
gazeta ca si o polita", neavand deloc "notiunea banului". Stefan ii infrunta pe batranul
avar si pe Nae Gheorghidiu, scena capatand accente balzaciene atat prin descrierea
casei ("casa veche mare cat o cazarma"), cat si prin construirea tipului de avar ursuz si
dificil, "uscat si negru", care, desi bogat, locuia intr-o singura camera ce indeplinea
toate functiunile, fiind in acelasi timp sufragerie, birou si dormitor. Reactia lui Stefan
este vehementa si acida, sustinand cu fermitate opinia ca cei care fac avere au "un
obraz mai gros, un stomac in stare sa digere si oua clocite, ceva din slutenia nevestei
luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua". Toti raman
consternati si sunt cuprinsi de teama ca nu cumva batranul avar sa se supere si sa-si
lase averea vreunui spital, de aceea toata lumea "cauta sa-l multumeasca, sa-i
ghiceasca, de se poate, intentiile". Peste douazeci de zile, batranul "era dus la cimitir,
cu pompa mare si austera", iar mostenirea neasteptata pe care unchiul Tache o Iasa lui
Stefan Gheorghidiu surprinde pe toata lumea si schimba radical casatoria tanarului
cuplu, viata mondena capatand pentru Ela importanta primordiala. Stefan descopera
ca sotia sa este subjugata de problemele pragmatice si ca in procesul care urmeaza
intre rude din cauza testamentului ambiguu, ea tine cu indarjire ca sotul sau sa nu
renunte la nici un procent din mostenire. Stefan este uimit de aceasta atitudine a sotiei

13. sale, pe care ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare,
plapanda si avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata.
() Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam
aproape suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare
pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma,
fie ea oricat de mare, sa lovesti aprig cu coatele". in cele din urma, Stefan cedeaza in
fata rudelor, ba chiar investeste o parte din bani intr-o fabrica de metalurgie pe care
unchiul Tache spera sa o castige la licitatie, spre satisfactia Elei, ce pare pasionata de
afaceri. Faptul acesta il face pe Gheorghidiu sa cugete ca "intamplarea cu mostenirea
trezise in femeia mea porniri care dormitau latent, din stramosi, in ea". Ei inchiriaza
un apartament incapator intr-un cartier central, pe care il mobilasera "multumitor" si
unde isi invita vechii prieteni la mese pretentioase, facandu-i sa se simta plini de
sfiala. Licitatia fabricii a iesit prost, deoarece s-a ivit un "concurent extrem de
periculos in persoana unuia, Tanase Vasilescu Lumanararu", o alta figura de tip
balzacian, dar destul de palid conturata in acest roman (un erou mult mai prezent in
romanul "Patul lui Procust"). Cei doi devin - dupa o lupta acerba -asociati, iar lui
Stefan Gheorghidiu i se da conducerea biroului comercial. Afacerea cu fabrica se
dovedeste un dezastru, atat din lipsa de specialisti, cat si din cauza razboiului cu
Germania. Gheorghidiu afla cu stupoare ca Tanase Vasilescu Lumanararu, care
pornise in afaceri cu o mica pravalie de obiecte bisericesti, acum "om de douazeci de
ori milionar in aur", nu stia carte, nu stia decat sa semneze si ca boala lui de ochi "era
numai un truc, ca sa ascunda aceasta infirmitate intelectuala". incercand sa puna mana
pe un depozit, Nae Gheorghidiu, care avea copilul bolnav, il trimite pe Stefan sa
obtina tot felul de aprobari de la ministri, dar el se dovedeste incapabil sa se descurce,
se jeneaza sa intre inaintea altora in birourile ministeriale si isi da seama ca nu face
parte din aceasta lume: "ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si
nesigura cand ma saluta prea respectuos chiar un servitor", asa ca iese din asociatie.
Se reintoarce cu sete nepotolita spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate
si discutiile despre metafizica pe care le are cu Ela o fac pe aceasta sa exclame cu
ciuda: "Ufsi filozofia asta!". Toate noile preocupari ale Elei. pentru lux si cumparaturi
sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-1 sustrag de Ia existenta sa
consacrata studiului filozofiei. intr-o dupa-amiaza, pe cand cei doi soti se plimbau la
Sosea, o intalnesc pe Anisoara, verisoara cu Stefan si maritata cu un mare mosier.
Fiind foarte mondena, cu case mari in Bucuresti, Anisoara nu-i baga in seama pe sotii
Gheorghidiu cand erau saraci, dar acum o descopera cu incantare pe Ela, care "era
fericita si suradea ca o scolarita, gadilata in orgoliul ei ca place unei femei atat de
pretentioase". Sub influenta acestei verisoare, Ela este atrasa intr-o lume mondena,
lipsita de griji, dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, de distractii
nocturne sau escapade, lume in care ea se incadra uimitor. "Am devenit si mondeni",
reflecteaza Stefan cu amaraciune, vazand cum sotia lui "isi descoperise in angrenajul

14. de lux posibilitati noi, asa cum unii isi descopera intr-o zi talente nebanuite", iar
despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba, deoarece ei nu erau suficient de bine
imbracati si nici nu ar fi avut posibilitati materiale ca sa faca fata noilor localuri pe
care le frecventau: "aceste departiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor". Ela,
stanjenita de tinuta neingrijita a sotului, il convinge sa-si comande camasi si costume
noi, diferenta dintre el si snobii care frecventau aceleasi cercuri fiind evidenta. Stefan
simte "cum zi de zi femeia mea se intraina, in preocuparile si admiratiile ei, de mine",
fapt ce il chinuie ingrozitor, pentru ca este constient ca nu poate trai fara ea, de aceea
"viata mi-a devenit curand o tortura continua".
Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza cu luciditate noua
comportare a Elei, adunand progresiv nelinisti fi indoieli interioare, care devin
sfasietoare, "nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea". in casa
Anisoarei, cunoscusera "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", care le
invata pe doamne un dans nou, la moda, tangoul si care fusese adus de razboi de prin
cabaretele Parisului, facand parte acum din "banda noastra". Stefan se chinuie
ingrozitor la petrecerile mondene, cantarind fiecare vorba, flecare gest al Elei:
"trageam cu urechea, nervos, sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea
le avea cu domnul elegant de alaturi de ea", atitudine care-i face pe ceilalti sa-1
considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei, considerand-o
neconforma cu normalul si realitatea: "Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am
suferit atata din cauza iubirii".
Anisoara, care avea "mania excursiilor A«in bandaA», a caror promiscuitate mie imi
facea sila", hotaraste ca de Sfantul Constantin si Elena sa plece cu totii pentru trei zile
la Odobesti, cu trei masini. Stefan este surprins de eforturile pe care sotia lui le-a facut
pentru ca sa-1 aiba in masina pe domnul G., "dansatorul abia cunoscut cu doua
saptamani in urma", chiar daca pentru asta trebuise sa deranjeze "de doua ori pe toata
lumea".
Plimbarea la Odobesti declanseaza criza de gelozie a personajului, pune sub semnul
indoielii fidelitatea sotiei, orice element exterior provoaca in sufletul sau catastrofe
chinuitoare. Compania insistenta a domnului G., avocat obscur, dar barbat monden,
plimbarile cu masina, asezarea Elei la masa langa el, gesturile familiare (mananca din
farfuria luI) sunt tot atatea prilejuri de observatie atenta sl framantare interioara care
provoaca eroului o chinuitoare suferinta: "in cele trei zile, cat am stat la Odobesti, am
fost ca si bolnav, cu toate ca paream uneori de o veselie excesiva. imi descopeream
nevasta cu o uimire dureroasa". O alta suferinta i-o provoaca faptul ca, la masa de
seara, G. nu se asezase langa Ela si ea parea disperata si deznadajduita, iar Stefan
vedea ca ochii ei "albastri de copil erau tulburi si isi musca indurerata, deseori, buza
de jos, moale si rosie. () (Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi, mai

15. nenorocit. Am crezut atata vreme ca eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie
pentru femeia mea, iar azi descoperam ca ochii ei sunt gata sa planga pentru altul, ca
suferea si ea, plapanda, ceea ce eu induram ros in adanc, de doua zile". Gheorghidiu
sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunda
chinurile, se dedubleaza: "Ma chinuiam launtric ca sa par vesel () Si eu ma simteam
imbecil si ridicul, fara simtul realitatii, si naiv ca un predestinat A«coarnelorA»".
Nervos peste masura, Stefan ii spune ca la intoarcere va divorta de ea, insa Ela este
candida si nevinovata, jura ca nu stie despre ce vorbeste el si-i argumenteaza ca toate
femeile din grup fac la fel .si sotii lor nu se supara.
Peste cateva zile, participand cu intreaga "banda" la deschiderea unui teatru de vara,
comportamentul Elei a fost acelasi ca la Odobesti, Gheorghidiu este indignat vizibil si,
la acuzatiile unei doamne ca este insuportabil de lucid, el ii raspunde ca "atentia si
luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, de altfel, atentia
sporeste si durerea de dinti. Marii voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt,
neaparat, si ultralucizi". intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare, nu-si
vorbesc doua saptamani, iar la o alta petrecere mondena Stefan reediteaza intr-o
singura seara "tot ce a facut nevasta-mea la tara", facand curte unei femei, care
imediat a devenit entuziasmata, "m-a silit sa dansez cu ea". El o umileste astfel pe Ela,
o face sa sufere, ea ii reproseaza furioasa comportarea si, cu urmatoarea ocazie il
pedepseste stand mereu aproape in bratele domnului G., Stefan se enerveaza si-i
propune sa plece acasa. Ea refuza, spunand ca e nepoliticos, el pleaca singur si ia
acasa "o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara". Gasindu-i in patul
conjugal, Ela este inmarmurita "si nu-i vine sa creada", iar el se simte, cu sufletul golit
de mizeria degradarii in care se aflau amandoi. Ela il paraseste si el o cauta innebunit,
reusind, in cele din urma, sa o intalneasca la cursele de cai. Stefan vede in ochii Elei
"o suferinta peste puterile ei". Dupa cateva zile, s-au intalnit intamplator la chioscul de
ziare si Gheorghidiu simte ca "femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul
meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile,
amandoi, si aveam sa pierim la afel amandoi". S-au impacat si au petrecut o luna de
vis la Constanta. intorsi la Bucuresti, Gheorghidiu asista la tot felul de discutii despre
intrarea Romaniei in razboi, membrii Parlamentului purtand polemici nesfarsite si
rostind discursuri sforaitoare despre "pregatirea militara a tarii", despre forta armatei
romane care va invinge "fara tunuri, fara mitraliere si fara cartuse, () soldatii nostri se
vor lupta cu baioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei romanesti -impotriva
oricarui armament, iar cand baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dintii",
starnind "aplauze delirante".
Prietenia Anisoarei cu Ela se consolideaza, se imbracau amandoua la fel, "ca sa-si
sporeasca frumusetea, una blonda, alta bruna, cum isi sporesc valoarea perlele, daca
sunt colectie", la petrecerile mondene dl.G era mai rezervat fata de sotia lui

16. Gheorghidiu, dar acesta continua sa-i spioneze, pentru ca "mi-era teama ca nu se mai
vad in lume tocmai pentru ca acum se vad cand doresc, in vreo garsoniera", insa nu
descopera nimic suspect.
Sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua
saptamani, nu-si gaseste sotia acasa, drama se amplifica, iar casa goala i se pare "ca
un mormant fara nevasta-mea. S-a facut in mine un pustiu imens, un nucleu de
dureri". Servitoarea nu poate oferi nici o informatie concreta, el o cauta cu disperare
pe la rude, este innebunit de deznadejde, "n-as fi dorit nici celui mai cumplit dusman
al meu sa caute in zorii zilei si sa sufere cum sufeream eu". Ela soseste acasa pe la opt
dimineata, el o goneste fara sa-i asculte explicatiile, convins ca "niciodata femeia
aceasta nu ma iubise", propunandu-i sa divorteze "fara formalitati, fara explicatii
multe" si ea accepta. Suferinta lui este mistuitoare, cand o intalnea in localurile pe
care obisnuiau sa le frecventeze simtea "un cutit infipt si ramas in piept", fiind lucid
ca "toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic. Mici incidente care se
hipertrbfiau, luau proportii de catastrofe". incearca diferite combinatii cu alte femei,
dar i se parea ca tine in brate "manechine de lana". Cei doi se mai intalnesc ocazional,
Stefan afla ca este bolnava, este tentat sa se impace cu ea, dar orgoliul sau invinge si
de data aceasta. Dupa o vreme, rasturnand din greseala un teanc de carti, gaseste
printre ele un bilet de la Anisoara, prin care o chema pe Ela sa doarma la ea, intrucat
sotul ei plecase la mosie si ii era urat sa doarma singura. Biletul avea data de 15
februarie, adica seara cand se intorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpreteaza
faptul ca pe o ticluire pusa la cale de ele, pentru a-i adormi banuielile, apoi se
indoieste de motivul pentru care ar fi recurs ea la o astfel de stratagema, insemnand ca
inca l-ar iubi, apoi din nou devine banuitor, facand eforturi sa afle de la lorgu, sotul
Anisoarei, daca in februarie fusese intr-adevar plecat la mosie si Ela dormise la ei.
Nimeni nu mai tinea minte data exacta, trecusera patru luni de atunci.
Dupa doua saptamani, Stefan Gheorghidiu pleaca la Dambovicioara, fiind concentrat
in armata, ca sublocotenent si aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung,
aproape de regimentul sau, de unde ea ii scrie aproape in fiecare zi. Capitolul intitulat
"Ultima noapte de dragoste" incheie "cartea intai" a romanului. Stefan Gheorghidiu
consemneaza in jurnalul de campanie starea de deruta si emotie de care era cuprins,
intrucat Ela, in ultima scrisoare, il chema "negresit" la Campulung "sambata sau cel
mai tarziu duminica".
Capata cu greu o invoire, se duce la Campulung sa-si intalneasca sotia si e multumit
ca nimeni nu o saluta pe strada, semn ca Ela s-a izolat de viata mondena a orasului.
Totusi, o simte schimbata, cu o atitudine studiata, de distinctie pentru "a face
impresie" si din nou este cuprins de incertitudini: "vedeam o noua intarire a banuielii
ca sunt inselat". Ela ii destainuie ingrijorarea pentru situatia ei materiala, in cazul in

17. care el ar muri in razboi, il face egoist, ii aminteste ca ea 1-a iubit si cand era sarac si-i
cere sa treaca pe numele ei "o parte din lirele englezesti de la Banca Generala". Totul
se intuneca definitiv cand il vede in oras pe domnul G., "intr-un costum de culoarea
nisipului, parca nou, cu cravata rosie, cu capul gol, cu mustata mica neagra, cu
obrazul ras proaspat si pudrat, cu mersul elastic", atragand atentia tuturor. Din acest
moment, Stefan nu se mai indoieste ca "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant".
Ramane perplex, simte cum "din tot corpul s-a scurs sangele". () Stateam asa, parasit,
paralizat, fara sa pot gandi nimic. Totul era amortit in mine". Se hotaraste sa-i omoare
pe amandoi. Se intoarce acasa ca un somnambul si-i spune Elei ca trebuie sa plece
urgent la regiment, a sarutat-o chiar "pe aceasta femeie care nu mai era a mea, care era
a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou".
Pleaca impreuna cu locotenent-colonelul cu care se intalnise intamplator si care-1
sileste sa mearga in aceeasi zi la regiment, nedandu-i astfel posibilitatea sa-si duca la
indeplinire planul de razbunare impotriva celor doi presupusi amanti. Pe drum, cu
totul intamplator, colonelul ii relateaza lui Gheorghidiu tot felul de intamplari despre
Gregoriade, pe care-1 prezinta drept un dandy cu reputatie usuratica, un tanar
descurcaret si sarmant, un cuceritor de inimi irezistibil, cu multe relatii sus puse,
informat la zi cu toate evenimentele mondene si politice ale vremii. Stefan este
deodata coplesit de navala intrebarilor contradictorii: de ce 1-a mintit ca prietenii i-au
umplut casa de flori, de ce i-a cerut sa treaca o parte din lirele englezesti pe numele ei,
de ce nu s-a opus divortului sau de ce nu a avut nici o initiativa de impacare, de ce-i
evoca amintiri fericite din trecut ori de ce este atat de amabila si primitoare? A doua
zi, Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu
este numit "varful avangardei" ce urma sa intre in lupta.
Simtind umilintele, pericolul degradarii personalitatii umane, chinurile sfasietoare,
Gheorghidiu se hotaraste sa rupa definitiv legatura conjugala si, in finalul romanului,
sa-i lase Elei "tot trecutul".
"Cartea a doua" a romanului incepe cu capitolul "intaia noapte de razboi", care
ilustreaza o imagine de groaza a tuturor militarilor care erau total dezorganizati,
pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse
cu doi ani in urma. Gheorghidiu intentioneaza pentru o clipa sa fuga la Campulung
pentru a avea o explicatie cu Ela, dar realizeaza ca poate muri in noaptea aceea, pe
front, asa ca "Ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?".
Adevarata desprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei
experiente cruciale, mult mai dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu
participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-
ungare. Ca si la personajele lui Dostoievski, razboiul si suferintele au functie

18. purificatoare si regeneratoare pentru eroul camilpetrescian. Ofiterul Stefan
Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate
neinfricate si entuziate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii
militari, marsuri istovitoare, foamete si mai ales iminenta permanenta a mortii cu care
oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa. Orgoliul sau il face sa participe cu toata
forta la acest razboi, pentru ca "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca
aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul
meu sufletesc".
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta traita direct, in timpul
obiectiv al petrecerii faptelor. Ofiterul Gheorghidiu are imaginea unui front
improvizat, ceea ce ii da "o neliniste de panica", alearga fara rost In balciul asta de
oameni", care sunt si ei derutati, intreaba si striga intr-o debandada pe care nimeni nu
se straduieste sa o curme. Gheorghidiu primeste o misiune de atac, dar aceasta nu se
potriveste cu ordinele primite, care vin in continuare unele peste altele, in contradictie,
creand o stare totala de confuzie. Ordinul de retragere este dat de colonelul care
alearga in fata coloanei de soldati, prin gradinile si livezile oamenilor si, deodata, sunt
atacati din fata, inamicul fiind exact in directia in care se retragea regimentul: "ii vad
acum pe cei de sus, ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval, dar alergam
mereu urcand spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mana". Un ofiter ii
sare de gat lui Gheorghidiu, ii pune mana pe guler si striga "Prizonier, prizonier", dar
cand lucrurile se limpezesc si constata ca fac parte amandoi din aceeasi armata, "ne
pufneste pe toti un ras ca de morti". in capitolul "Fata cu obraz verde, la Vulcan",
Gheorghidiu este trimis in sat sa faca "politie si ancheta", deoarece romancele din
Vulcan se plangeau ca, de indata ce ungurii parasisera asezarea, casele au fost jefuite
de tiganii care locuiau la margine. Tiganii protesteaza cu mic cu mare, aruncandu-se
in baltile din ulita, numai o fata de vreo saisprezece ani, frumoasa, "cu ochii ca niste
prune lungi, verzi" isi etaleaza un sortulet albastru si o umbreluta rosie, pe care "o
poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta", lucruri ce erau, cu siguranta, furate
din casele jefuite. Gheorghidiu o acuza de furt si o aresteaza. Auzind insa impuscaturi,
da drumul fetei si alearga cu totii la lupta. Dar n-a avut loc nici o batalie, pentru ca ei
lupta spre nord-est (desi pana atunci luptasera spre vesT), asa cum era ordinul diviziei
si constata uluiti ca sunt "cu spatele la dusman", atunci cand s-au poticnit chiar de
corturile ofiterilor din propria armata: "Ne-am speriat noi, dar s-au speriat si ei si au
rupt-o la fuga. Pe urma am intors posturile cu A«fata la spate .
Autenticitatea specifica autorului reda momente reale din razboi, episodul surorilor
Maria si Ana Manciulea, in capitolul intitulat "intamplari pe apa Oltului", fiind
sugestiv. in iuresul razboiului, in care "viziunea miilor de morti, a uraganului de
obuze, a trupurilor zvarlite in aer" este cutremuratoare, vine la comandant "un taran,
mustacios si uscat la fata ca un mucenic" ca sa spuna ca surorile Manciulea sunt

19. spioane. Gheorghidiu primeste ordin sa faca ancheta, nu gaseste nici o dovada, dar le
aresteaza la ordinul colonelului si lasa langa ele "un caporal cu trei schimburi de
santinela". Se primeste ordinul de trecere a Oltului, care este adanc de trei metri si are
in vad "sarme intinse dedesubt in apa, ca sa ne incurcam in ele". Incompetenta
comandantilor provoaca printre oameni deruta, "zapaceala devine lugubra", deoarece
pe malul celalalt ii asteapta inamicul. Gheorghidiu nu stie ce masuri sa ia cu surorile
Manciulea, intreaba pe comandant, pe colonel, dar pe nimeni nu intereseaza: "Ce fete,
domnule? Lasa-ma in pace cu fetele dumitale". Caporalul care le pazea, neprimind, la
randul lui nici un ordin, le aduce la regiment. Solutia trecerii Oltului este confuza,
ceea ce se stie este ca un regiment care facuse o incercare inainte cu doua zile "a fost
insa respins () cu pierderi". Un singur regiment a reusit sa treaca Oltul si sa invinga
inamicul, cel condus de Maria Manciulea, care cunostea drumul si care apoi a primit
si "Virtutea militara" de aur, aparand in toate gazetele intamplarea ei, "fara
complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj".
Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din
capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu". Serviciul de recunoastere este
mediocru, iar incapacitatea conducerii militare "ignoreaza un principiu esential al
razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, in campul tactic, mai multe trupe decat
inamicul". Batalionul lui Gheorghidiu participa la o batalie crancena, fiind luati prin
surprindere de inamic, din a carui strategie ostasii romani nu inteleg ce se intampla.
Infanteristii dusmani "s-au oprit dupa treizeci de pasi si, in loc sa deschida focul, stau
si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, in fata casei, unii la altii,
peste drum". Apoi brusc, o salva de obuze, "urland aprig" se abat peste armata
romana, exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o
cale de scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat,
Marin Tuchei, spune intr-una, "silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput:
A«Ne-a acoperit pamantul lui DumnezeuA»". Tirul artileriei se napusteste cu furie
asupra bietilor romani, obuzele care cad in mlastina "ne acopera din nou obrajii cu
noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie
ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi si vuieste groaznic de
metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt". Un ostas a vazut
cum un obuz i-a retezat capul lui A Mariei, care "fugea, asa fara cap, dupa
dumneavoastra, domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci pasi si pe urma a
ingenuncheat si a cazut. " in conditiile frontului, timpul exterior (obiectiV) si cel
interior (subiectiV) coincid, razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se
simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: "Acum totul e,
parca, din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator".
Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce in Bucuresti si este primit de Ela Cu
"o serie intreaga de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si placere",

20. aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta primita acasa, Stefan gaseste o
scrisoare anonima, care-1 avertizeaza ca "nevasta d-tale te insala ca o tarfa cu un
individ Grigoriade, care e la cenzura", dar constata cu surprindere ca acum totul ii este
indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie intima cu G. Se simte acasa, langa
Ela, instrainat definitiv, gandind nepasator: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e
nevinovata" si-i propune sa se desparta, desi candva "as fi putut ucide pentru femeia
asta () as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima". isi da seama, cu luciditate, ca
oricand ar fi putut "gasi alta la fel".
El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in casa, de la obiecte
de pret la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".
Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat
superior, care nu se potriveste in nici un fel cu societatea mediocra, necinstita in care
incearca sa se implice, fara sa poata. Jocul de interese, lipsa de scrupule in afaceri si
politica, viata mondena plina de nimicuri sunt surprinse de erou cu ironie si dispret.
Din lumea aceasta face parte Nae Gheorghidiu, om de afaceri aprig, fara crutare cand
interesele ii erau atacate, cinic, fara scrupule si politician abil, fiind simpatizat si de
opozitie. Tanase Lumanararu, analfabet, ajuns milionar printr-o abilitate geniala in
inselaciune aminteste si el de lumea lui Balzac, de o societate corupta si degradata
moral sub puterea mistificatoare a banului, o lume in care Gheorghidiu nu se poate
integra, deoarece nu se potriveste firii lui oneste, inflexibile, hipersensibile, fi ins
impresionabil numai de bine, frumos si adevar.
Stefan Gheorghidiu traieste drama singuratatii intelectualului lucid, analitic si
reflexiv, care devine constient ca "o iubire mare e mai curand un proces de
autosugestie". El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si
nervoasa, este analitic si intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul considera ca
intr-o opera literara relatarea subiectului trebuie sa fie precisa si concisa, "ca intr-un
proces verbal.

21. În vreme de război-I.L.Caragiale
Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind
un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate
succint, in functie de contributia lor la desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte
verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita, accentul fiind pus
mai mult pe definirea personajului decat pe actiune.
Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de
realizare in: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa
curentele literare in care se inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt:
renascentiste, romantice, realiste, naturaliste.
Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna "noutate, nuvela".
Alaturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice,
deosebindu-se de acesta nu numai prin tematica abordata, ci mai ales prin capacitatea
artistica de a insera in firul epic principiile estetice naturaliste, reprezentate in
literatura universala de Emil Zola. Barbu Stefanescu Delavrancea afirma ca Ion Luca
Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta".
Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se preocupa mai ales de
legile cauzale intre fapte, prezentand nu atat tipologii, cat cazuri patologice, pe care le
analizeaza cu pricepere si meticulozitate medicala si in care primeaza factorul
ereditar, ca fiind determinant in evolutia destinului uman, la care se adauga
manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu starile psihologice ale
personajelor, urmand indeaproape evolutia bolii acestora.
Nuvela "in vreme de razboi" a aparut in 1898 si este o creatie realist-psihologica,
avand si accente naturaliste.
Tema o constituie evolutia unei obsesii pana la nebunie, respectand toate simptomele
acestei boli, eroul principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de
comportament, ca intr-o adevarata fisa medicala.
*Structura nuvelei
Nuvela este structurata in trei capitole:
Capitolul I. Popa lancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in pericol de a fi
prins de potera si de aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar

22. in armata si sa plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa lancu
urmeaza sfatul fratelui sau, iar averea ii ramane lui Stavrache, atunci cand acesta
primeste o scrisoare prin care este anuntat ca lancu Georgescu a murit "pe campul de
onoare de trei gloante inamice primite in pantece".
Capitolul al II-lea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui Stavrache, iscate
din teama ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar putea intoarce sa-i ia averea.
Capitolul al HI-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre cei doi frati si
declansarea nebuniei lui Stavrache.
Momentele subiectului
Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat obsesia
lui Stavrache si evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic
printr-o detaliata analiza psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara,
genetica ce se manifesta in structura psihica a fratilor Georgescu. inceputul nuvelei
este o adevarata expozitiune, in care se prezinta datele esentiale ale celor doua
personaje si imprejurarile care le determina destinele.
Timp de doi ani, o ceata de talhari, "spoiti cu carbuni pe ochi" si foarte cruzi, bagasera
in sperieti pe locuitorii din "trei hotare", prin furturi, torturi si omoruri. Hotii fusesera
prinsi de potera in padurea Dobrenilor si acum era cautata capetenia bandei.
Popa lancu din Podeni, vaduv si bogat, locuia impreuna cu maica-sa. Averea popii
crestea vazand cu ochii, isi cumparase doua mosii, multe vite, oi si cai de rasa,
construise un han si o casa de piatra si se spunea ca avea "si banet". Lumea banuia ca
popa "gasise vreo comoara", dar toate acestea "bateau la ochi" si au starnit
suspiciunea oficialitatilor. intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la targ impreuna cu
argatii, popa lancu isi insceneaza un jaf, fiind gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii
curmati de stransura franghiilor, cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit
si "i-au luat o groaza de bani". Ironia ascutita a lui Caragiale descopera cateva
inadvertente ale "jafului", mirandu-se cum cainii, care erau "ca niste fiare", nu
latrasera si nu fusesera nici adormiti sau omorati, cum de nu-i furasera popii si caii,
"un buiestras minunat si doua iepe de prasila".
Dupa doua saptamani de la aceasta intamplare, se auzi de o alta talharie ingrozitoare
asupra arendasului de ia Darmanesti, care fusese pradat, chinuit, apoi omorat
impreuna cu o batrana cu care statea. Dupa aceasta faradelege, hotii "spoiti cu negru
cazura in lanturile justitiei" si cand popa se intoarse acasa de la treburile lui
negustoresti afla ca ceata de talhari fusese prinsa. Speriat, se duse degraba la "neica

23. Stavrache, hangiul, frate-sau mai mare", ca sa-l invete ce sa faca.
Stavrache avea un han asezat "in drum", era "om cu dare de mana" si fusese si el
infricosat sa nu-1 calce hotii, asa ca acum, ca-i prinsesera, rasuflase usurat. Popa lancu
vine Ia han si ii destainuie fratelui sau, "ca la un duhovnic", ca el era "capul bandei de
talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic,
scuzandu-se ca "dracu-l impinsese". Spaima lui este ca talharii, acum ca fusesera
prinsi, il vor demasca si pe el, de aceea venise disperat la fratele lui mai mare, ca sa-i
ceara un sfat: "- Ce-i de facut, neica Stavrache? scapa-ma!". in acel moment sosesc Ia
han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", cu un ofiter si trei sergenti
care se duceau la razboi si voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-
apuce trenul militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu,
voluntar pe front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi, "dupa ce s-a sarutat de multe
ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela banda, fara sa se mai uite inapoi".
Despre preotul lancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n pamant" si
oamenii au adus alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa ramana "fara liturghie".
Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache
primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la
Plevna si din care afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara".
Ironia lui Caragiale este acida, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifica
din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataliei de
la Plevna, in care, se stia, murisera foarte multi romani si se intreba, in subconstient,
daca lancu o fi scapat cu viata. El se intereseaza si de pedepsirea talharilor si, afland
ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru judecatorii
incompetenti ("Ce mai judecatori!") si se intreaba daca fratele lui ar indrazni sa se mai
intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrata de hangiu: "O veni? n-o
veni?".
Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin
care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar
inaintat din grad in grad in timp de campanie", rapus "de trei gloante inamice primite
in pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia eroului, care,
zambind, "si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a
plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca
"nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere" , iar, ca urmare, face toate demersurile
necesare pentru a mosteni averea fratelui mai mic si intra oficial in posesia ei. Autorul
este cel care deapana sirul intamplarilor cu obiectivitate, intervine cu paranteze sau
scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului.
Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii

24. mostenite, hangiul afla ca numai popa este singurul care ar avea dreptul sa-i ceara
restituirea bunurilor, dar el "cine stie unde s-o fi prapadit". Din acest moment, pe
Stavrache incepe sa-1 chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui sau si
actiunea nuvelei creste in tensiune.
Desfasurarea actiunii. in cei cinci ani care trecusera de la .terminarea razboiului,
nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, in afara de aparitiile de cosmar ale lui popa
Iancu, "care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau".
Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri
care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei
instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria
fratelui mort.
O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau in
haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului
ca in clipa mortii". Hainele vargate si opincile erau sfasiate, iar palmele, gleznele si
talpile erau "pline de sange", pentru ca evadase din ocna si strabatuse prin codri,
"trecuse prapastii", iar acum cerea fratelui sau "o bardaca de apa", dupa care lesinase.
Stavrache i se adreseaza cu un glas incarcat de ura si de teama ca-si va pierde averea:
"- Ticalosule, () ne-ai facut neamul de ras! () Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste
pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu disperare "de frate-sau cu o
mana de gat si cu alta de bratul stang () cu o putere covarsitoare", il tranteste la
pamant si, punandu-i ghenunchiul in piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind
din dinti: "- Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-1 sugrume",
hangiul, "smintit si el de frica mortii", si-a adunat puterile, 1-a imbrancit pe ocnas pe
usa si acesta "a pierit in intunericul noptii". inspaimantat, tremurand din toate
incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor,
Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, simtindu-se foarte tulburat si neputand manca
nimic.
A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie
rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care se roteau in
cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol", cand hangiului i se paru ca aude "un
cantec de trambite .. .militari, desigur". Iesind afara, Stavrache "ramane ca trasnit",
recunoscand in capitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoase usa din
tatani si, "razand cu hohot", striga: "- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi, capitanul
alearga sa-1 prinda pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange
din ce in ce mai tare", iar chipul militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea
zgomotos si vesel, intrebandu-1: "- Gandeai c-am murit, neica?". Uitandu-se tinta Ia
frate-sau, popa Iancu dadu comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara
armele si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al

25. carui ras acoperea cantecul trambitelor si zgomotul multimii".
Dimineata, hangiul se duse "tremurand de friguri" la popa din sat si-l ruga sa vina sa
faca o sfestanie casei.
Vremea urata, "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas" se
abatu peste sat si tinu trei zile si trei nopti, drumul era pustiu, "nici un glas de caine nu
se mai auzea".
Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in
relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul
fata de fetita care venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani
tuica", rugandu-1 "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si
sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani.
Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa
sa va scrie, de parliti! () De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!".
Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv
pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de
obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit, neica?", invalmaseala de obsesii provoaca
treceri de la realitate Ia vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea
psihica progresiva a lui Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati.
Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a
pravaliei. Erau doi oameni infofoliti din cauza viforului, care solicita gazduire pentru
noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Argatii dusera caii in grajd,
trasera sania in curtea hanului, iar calatorii intrara la caldura. Cand Stavrache veni cu
mancarea, unul dintre cei doi barbati se culcase in pat, cu spatele la el si incepuse sa
sforaie.Vrand sa afle de unde stie calatorul cum il cheama, hangiul se apleca peste
omul de pe pat, care-i raspunse: "- Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem
frati buni?"
Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul
care urla in noaptea grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa
spuna ceva, dar gura fara sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de
cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta (); mainile voira sa se ridice,
dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu
aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva
primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu

26. imaginile din cosmaruri. Popa venise sa-i ceara cincisprezece mii de lei, ca sa acopere
suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa ma-mpusc".
Deznodamantul. Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si
comportamentul hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte
linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se
tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie si sa geama.
Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub
imperiul obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare
nebuniei si declansand dementa. Fratele il atinse cu mana, dar "la acea usoara
atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si
omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu
mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata". Rasturnand masa, lumanarea se
stinse si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se napusti
asupra fratelui sau, il tranti la pamant si incepu sa-1 stranga de gat si sa-1 muste.
"Atunci incepu o lupta crancena", incercand sa-i desparta, camaradul lui popa Iancu
este si el trantit la pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoase cureaua
de la brau si lega strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii dadu pumni in ceafa si
in furca pieptului, pana cand "Stavrache () se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind".
Afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile hanului
batran". in timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu
hohot". Camaradul cauta lumanarea si o aprinse, dar, cum "ii dete lumina in ochi,
Stavrache incepu sa cante popeste."
Istovit de incaierare, popa Iancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte,
leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se
gandeste ca n-are noroc.
Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o
adevarata fisa clinica, in care notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale.
REZUMAT
Alaturi de Ioan Slavici, Caragiale este in literatura noastra creatorul nuvelei
realist-psihologice. Universului comic din piesele de teatru si schite i se substituie in
nuvela “In vreme de razboi” dimensiunea tragica a existentei umane.
Tema nuvelei este obsesia. Firul epic urmeaza linia unei compozitii clasice
(expozitie, punct culminant si deznodamant), iar cele trei capitole, urmarind cresterea
obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie, creeaza o tipologie si compun un
destin uman tragic aflat sub stapanirea neiertatoare a unei tare ereditare (defect
congenital).

27. In capitolul I (adevarata expozitiune) se precizeaza datele esentiale despre hangiul
Stavrache (negustor, proprietarul unei pravalii) si fratele sau popa Iancu din Pondeni
(conducatorul unei bande de hoti, prinsa de stapanire). Pentru a scpa, popa Iancu se
inroleaza voluntar in razboi, averea sa ramanand lui Stavrache.
Momentul-intriga il constituie gandul care il chinuie pe hangiu in legatura cu
intoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita il asigurase ca acesta a murit.
Tensiunea creste treptat, odata cu obsesia lui Stavrache, care este terorizat de
imaginea fratelui si de presupusa replica a acestuia, devenita laitmotiv obsedant:
“Gandeai c-am murit, neica?”. In acest capitol (al II-lea) se trece mereu din realitate in
vis incat planurile se confunda, sugerand degenerarea psihica a personajului.
Punctul culminant si deznodamantul conflictului (capitolul al III-lea) este reprezentat
de momentul intalnirii dintre cei doi frati. Cand Iancu ii cere lui Stavrache o suma de
bani pe care ii delapidase din banii regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii
psihice, innebuneste. Cu o arta desavarsita autorul analizeaza acum reactiile organice,
atitudinile si comportarea eroului.
Intamplarile sunt tesute intr-o ordine gradata si crescanda, iar actiunile eroului sunt
dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si
de starea de violenta din momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta
astfel un caz patologic, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in acelasi
timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in contextul unui mediu
social, in care setea de imbogatire are consecinte nefaste asupra individului,
dezumanizandu-l. de aici, drama.
Personajul principal este surprins atat din perspectiva povestitorului-narator, din
perspectiva sugerata de cadrul natural, cat si din perspectiva relatiei directe cu
celelalte personaje (dialog) si a confruntarii cu sine (monolog).
In primul plan, scriitorul este cel care relateaza faptele si sugereaza inlantuirile
cauzale. Caragiale realizeaza investigatia patologica prin relatari si descrieri,
conturand, in acelasi timp, figura lui Stavrache in contextul nuvelei.
Al doilea plan, cel dialogat, este construit gradat, atat in real, cat si in halucinatiile
personajului. In plan real, intalnirea dintre Stavrache si popa este realizata in dialoguri
comprimate, insotite de indicatii de regie.
In capitolul al II-lea, dialogul se concentreaza pe sublinierea starii de incordare,
datorate temeri de a nu pierde averea.
Dialogul cu fetita (din capitolul al III-lea) il situeaza pe Stavrache in lumea
negustorilor, a hangiilor necinstiti, avari, nemilosi, evidentiind practicile marunte,
surse sigure de imbogatire.
Dialogul viu si plin de miscare pregateste deznodamantul: nebunia lui Stavrache, care,
odata declansata, face loc tonului relatarii si investigatiilor. Astfel ca, de-a lungul
celor doua pagini care incheie nuvela, apar doar cateva linii de dialog.

28. La nivelul spaimei halucinatorii, dialogul puncteaza obsesia: “Credeai c-am murit,
neica?”. Trebuie subliniat insa monologul interior al personajului, care presupune si el
o anumita gradatie, intr-o interesanta cladire de ipoteze asupra starii eroului.
Din cea de-a treia perspectiva, a cadrului natural, putem observa ca toate intamplarile
se petrec noaptea (atat cele reale, cat si cele imaginare): popa vine la fratele sau
noaptea, ii apare in halucinatii tot noaptea, fetita vine sa cumpere gaz si rachiu seara
tarziu, tot noaptea Iancu se intoarce sa ceara bani fratelui sau.
Natura este perceputa prin sensibilitatea eroului, iar elementul auditiv devine
pregnant: “Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa
prelingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit
(…)”; sunetul repetat la infinit marcheaza obsesia ce se transfera din plan auditiv in
creierul innebunit al lui Stavrache.
Caragiale nu descrie interioare, lumea de obiecte din jur, aspecte vestimentare;
universul il intuim insa prin prezentarea individului, a carui existenta ne face sa
intrevedem datele realitatii in care se misca.
In ultimul capitol, decsrierea este sustinuta si prin reactiile organice ale personajelor si
de elemente vizuale ce descriu o natura infioratoare. Cadrul este propice sosirii lui
popa Iancu.

29. LUCEAFARUL
Inchis in magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tanjit cu o dureroasa si
dramatica sete cat a fost pe pamant, adica in sfarsire, fragmentare si imperfectiune,
Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si
argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a
mintii noastre omenesti, in partile ei constitutive:”LUCEAFARUL”.
Poemul are ca punct de plecare un basm romanesc, „Fata in gradina de aur”, cules de
calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat intr-o prima
versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecandu-l printr-o serie de alte variante, marele
poet l-a filtrat, restructurandu-l mereu si dandu-i sensuri noi, pana ce a devenit
„Luceafarul”.In prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare,
evitand doar finalul brutal si punandu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: „Un
chin s-aveti: de-a nu muri deodata!”
Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar
trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica,
cadrul.Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica, intimplarile si personajele sint
defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini
morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.
Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:
Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar
(geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de
Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa
cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta
de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului.
Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera
este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi
total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor
lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de
seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este
cuprinsa de acelasi sentiment. Eminescu singularizeaza fata, o unicizeaza („o prea
frumoasa fata”), urcand-o cu mult deasupra semenilor sai, „Cum e fecioara intre
sfinti/Si luna intre stele” pentru a o putea inzestra cu aspiratia spre misterul de
deasupra si pentru a o putea apropia de „fiinta” superioara a Luceafarului. In
conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula
magica de descintec. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul:
"Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm,
Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu

30. parul de aur si ochi scinteietori, purtind un giulgiu vinat, incununat cu trestii apare in
fata fetei ca un inger, ca un zeu. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri
cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"Iar cerul
este tatal meu/Si muma mea e marea".
Zeii sint nemuritori si Luceafarul metamorfozat in Neptun este "un mort frumos cu
ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rind o forma a mortii. De aceea
fata de imparat are o senzatie de frig."Caci eu sunt vie, tu esti mort/Si ochiul tau ma-n
gheata."
Peste citeva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile
haosului avind ca tata soarele si mama marea apare din nou in fata fetei. Acum vine
invesmintat in negru si purtind pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde:"Ochii
mari si minunati ii lucesc himeric/Ca doua patimi fara sati"
Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod
noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta
tinarul demonic ii fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa
rasara mai stralucitoare decit celelalte. Dar si de data aceasta fata ii refuza apropierea
si simte senzatia de calduri.
Alegoria este ca fata este incapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu
Luceafarul ii cere acestuia sa devina muritor ca si ea.
La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul
suprem pe care e gata sa-l faca “in schimb pe o sarutare” pentru a dovedi fetei ca o
iubeste.
De aceea e hotarit sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.
Contemplind in fiecare seara Luceafarul simte o atractie fata de acesta "il vede azi, il
vede miini / astfel dorinta-i gata". Apropierea intre ea si Luceafar se petrece in stare
de visare: "iar ea vorbind cu el in somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca
atare ridicata deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale,
fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei paminteana. Luceafarul este vazut de
tinara fata in sufletul careia se trezeste dorinta ce se intruchipeaza in cele doua
chemari, care sunt de fapt parca doua descintece la adresa Luceafarului:"Cobori in jos
Luceafar blind/Alunecind pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gind/Si viata-mi
lumineaza."
Raspunsul lui la chemarea fetei semnifica aspiratia paminteanului catre absolut si a
spiritului superior pentru concret pamintesc.
Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este doar
terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la
inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca
ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu
gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin
intermediul visului, ca in tabloul anterior.

31. Idila simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre
reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina
nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza
faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti
rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma
imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca
e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o
adevarata lectie de dragoste.
Se observa in scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei
scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la inceput este mai
retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin
gaseste remediul:“Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul de
luceferi. Idila Catalin – Catalina surprinde dragostea posibila, la nivel uman, in
limitele aspiratiei lumii contingentului. Catalin, pajul cu noroc, este stapanit titanic de
concret si imediat, sustinand astfel, prin contrast, spatiul absolutului, al lumii
superioare reprezentata de Luceafar. Spatiul care il defineste pe Catalin este stramt,
atat fizic cat si psihic, si lipsit de linii tensionale. Are ambitii ce tin de orizontul lui
ingust, propriu oricarui personaj periferic, in ierarhia valorilor.
Aceasta dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relatiile sentimentale in
lumea inferioara. Catalin apare in antiteza romantica cu Luceafarul: viclean si
indraznet. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocuparile lor marunte.
Catalina este incapabila sa se ridice la inaltimea Luceafarului, iar aceasta este
incapabil sa faca fericita pe cineva, sau sa fie el fericit.
Refuzul fetei sugereaza imposibilitatea de a-si depasi propria conditie, cea de muritor.
Ea este constienta de incompabilitatea dintre cele doua lumi, subliniata prin perechi de
antonime: „Caci eu sunt vie, tu esti mort,/Si ochiul tau ma-ngheata.”Refuzul fetei
sugereaza si zbaterea sufleteasca a fetei sfasiata intre aspiratia ei spre absolut si
imposibilitatea de a-si depasi conditia umana.
Refuzul initial al Catalinei este o reactie de orientare si manifestarea principiului
feminin. Nostalgia fata de Luceafar semnifica ruptura dintre ideal si real. Acceptarea
lui Catalin semnifica revelatia asemanarii de structura si de ideal intre fiintele
apartinind aceleiasi lumi.
Tabloul al treilea al poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si
convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si
cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe).
Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou
Eminescu se dovedeste ca si in Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de
cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de
indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale
cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este

32. o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de
creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din
care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari
amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza
propriului vid adinc ca visul uitarii.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit
Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si
Luceafarul, in momentul cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.
In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune mai intai „sa dau glas acelei guri?”
mai apoi puterea ideala : " Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie?" sau soarta
conducatorului de osti, care sa aiba : " Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si
marea-n larg/Dar moartea nu se poate... ". Dialogul ia sfarsit prin sublinierea de catre
demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta
/ Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. ". Intr-o alta varianta a
„Luceafarului” raspunsul Demiurgului era: „Tu nu imi ceri numai minuni/Ci sa ma
neg pe mine.”
Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre
pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta.
Este surprinsa calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu demiurgul. Avem
una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonice. Viteza cu care zboara
Luceafarul este viteza Luminii: "Porni Luceafarul. Cresteau / In cer a lui aripe / Si cai
de mii de ani treceau / In tot atatea clipe.". Poetul materializeaza, ideile abstractiunile,
lucreaza cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin
fulger: " Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele. ". Avem o calatorie regresiva
spre demiurg, el calatorind spre inceputul lumii. Avem un peisaj cosmic : "Caci unde -
ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri
a se naste / Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii
celei oarbe.". Imaginea haosului se materializeaza prin vai si dealuri. Umanizarea
Luceafarului se realizeaza prin cuvantul "dor" din versul: ”El zboara, gand prutat de
dor". El este sortit eternitatii care il oboseste, de aceea el zice: " De greul negrei
vecnicii / Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman "Reia-mi al nemuririi nimb /
Si focul din privire". Dialogul cu Demiurgul pune si mai mult in evidenta puterea de
sacrificiu a omului de geniu. Cererea Luceafarului este egala cu un act de revolta de
nesupunere fata de ordinea existenta. El este capabil sa renunte la nemurire pt. trairea
in iubire a clipei: "Si pt. toate da-mi in schimb / O ora de iubire...". Luceafarului ii
este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un intreg, pe care l-ar descompune ar
insemna ca insusi demiurgul sa se atinga pe sine. Aici apare principiul unitatii totului
a lui Schopenhauer: "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte.". In
discutia cu demiurgul Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care in
mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avandu-l ca tata soarele si mama luna

33. iar in limba greaca inseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta
morala superioara.
Al patrulea tablou ne duce din nou in planul terestru dar si in cel universal
cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou
razele asupra Pamintului.In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care
contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din
cringuri sub siruri lungi de tei doi tineri indragostiti care sedeau singuri. Fata il vede si
il cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sint fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu
noroc in timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mihnit de cele ce vede, Luceafarul
nu mai cade din inalt la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatind cu
amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind in cercul vostru
strimt/ Norocul va petrece/Ci eu in lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea in „lumea lui”, nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde
orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al
Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua
lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii
oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau a nesansei.
In structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic
si dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta
unor specii apartinand genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.In
ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem intre aspectul tehnic al
termenului si cel al continutului; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai
multe scene in care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul – din punctul de
vedere al continutului, vorbim de framantarile dramatice ale personajelor intre ceea ce
sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine schema epica,
caracterul narativ al poemului.
Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe imbinarea elementelor
clasice si romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este
perfectiunea formei, constructia simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii
artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care trebuie sa aleaga intre iubirea
pentru o fiinta pamanteana si datoria de a ramane ceea ce este. Elemente romantice:
tema geniului neanteles, a demonului indragostit, a titanului razvratit impotriva
conditiei sale, legatura stransa intre iubire si natura, cadrul nocturn, setea de absolut,
elementul cosmic, inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.
Din punct de vedere prozodic poemul este impartit in 98 de strofe a cate 4 versuri,cu o
masura de 7-8 silabe si un ritm amfibrahic.
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul
basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte:generalul tanjeste dupa
intruchipare individuala,iar in antiteza,umanul aspira catre idealitatea eterna;

34. incompatibile, deoarece, apreciaza filozoful C Noica in Sentimentul romanesc al
fiintei ,”Exista in lumea fiintei un fel de lume a generalului pur, in care oamenii nu au
asezare”.

35. Alexandru Lapusneanul
Rezumat
Nuvela romantica "Alexandru Lapusneanul" a fost publicata in 1840, in primul
numar al revistei "Dacia literara" cu scopul de a ilustra inspiratia scriitorilor din istoria
patriei.
Costache Negruzzi s-a inspirat din cronica istorica "Letopisetul Tari Moldovei"
scrisa de Grigore Ureche si continuata de Miron Costin din care preia scene, fapte si
replici transfigurate conform viziunii sale artistice.
Tema nuvelei o este evocarea artistica a unui moment zbuciumat din istoria
Moldovei de la mijlocul secolului al XVI -lea si anume a doua domnie a lui
Alexandru Lapusnenul.
Perspectiva naratiunii este reprezentata de catre un narator obiectiv, omniscient
si omniprezent si de naratiuniea la persoana a III -a.
Incipitul nuvelei il constitue revenirea la tron a lui Lapusneanu si atitudinea lui
vindicativa, iar finalul consemneaza sfarsitul tiranului in mod concis si obiectiv,
amintind de stilul cronicarului "Acest fel fu sfarsitul lui A.L., care lasa o pata de sange
in istoria Moldovei".
Pincipalul conflict exterior al nuvelei care pune in evidenta personalitatea
domnitorului este de ordin politic: lupta pt. putere intre domnitor si boieri, iar cel
secundar intre A.L. si Motoc.
Capitolul I - "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…" Acest capitol cuprinde
expozitiunea si intriga. In acest capitol Alexandru Lapusneanul se intoarce in
Moldova hotarat sa-si reia tronul si sa se razbune. "Ai sa dai sama, doamna!"
In capitolul II se desfasoara actiunea dupa reluarea tronului de catre Alexandru
Lapusneanul: fuga lui Stefan Tomsa in Muntenia, incendierea cetatilor, desfiintarea
armatei pamantene, confiscarea averilor boieresti cat si incercarea Ruxandrei, care
este prezentata in antiteza cu personajul principal, de a pune capat omorurilor.
Capitolul III se deschide cu cererea vindicativa a norodului "Capul lui Motoc
vrem…" si contine mai multe scene romantice printre care si discursul tinut de
domnitor la mitropolie, ospatul de la palat si uciderea celor 47 de boieri, cat si "leacul
de frica" pentru doamna Ruxandra. Capitolul cuprinde punctul culminant.

36. Capitolul IV - "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…" Aici este
infatisat deznodamantul, moartea tiranului prin otravire. Personajul principal al operei
este domnitorul Moldovei, Alexandru Lapusneanul, surprins in ultimi 5 ani din a doua
sa domnie. Personaj in jurul caruia graviteaza intriga si actiunea nuvelei A.L. este un
personaj real, cu atestare istorica, intruchipand in opera pe tiranul crud, sangeros,
razbunator si viclean.
Nuvela prezinta fapte verosimile, care pot fi crezute, avand un conflict
concentrat de natura exterioara. Intriga este riguros construita, iar accentul se pune pe
caracterizarea personajelor si nu pe actiune. Naratiunea se desfasoara la persoana a III
-a de catre un narator obiectiv, omniscient si omniprezent. Referindu-se la valoarea
operei, George Calinescu afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca
literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale".
Alexandru Lapusneanul
Caracterizare
Nuvela istorica „Alexandru Lapusneanul” a fost publicata in anul 1840 in
primul număr al revistei „Dacia Literara” si poate fii considerata o opera deosebit de
reuşita din punctul de vedere al realizării artistice personajelor.
Personajul principal, Alexandru Lapusneanul este un caracter complex, alcătuit
din lumini si umbre, asemenea oamenilor adevarati. Portretul acestuia este conturat cu
multa fineţe de către autor care apelează la caracterizarea indirecta pentru a scoate in
evidenta trăsăturile definitorii care constituie acest portret. Astfel caracterul lui
Lapusneanul reiese din atitudinea, comportamentul, limbajul si la un moment dat si
din vestimentaţia acestuia.
O prima trăsătura deosebit de importanta a personajului principal este cruzimea
sa, care reiese din comportamentul sau fata de boieri si care poate fii motivata istoric
si psihologic: Lapusneanul ii pedepseşte pe marii boieri care-si doreau puterea si care-
l trădaseră in prima domnie. Scopul politicii sale este centralizarea puterii în mâinile
domnitorului împotriva tendinţelor marii boierimi de a pune stapanire pe
tara. Cuvintele lui Lăpuşneanul sunt memorabile, exprimând hotărâre şi o voinţă de
fier, se poate spune ca Lapusneanul are certitudinea ca se va razbuna pe boieiri carora
le spune Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să mulg şi eu pre voi!. Gesturile
si mimica personajului au un rol crucial in relizarea portretului acestuia : Lapusneanul
este astfel surprins de catre Negruzzi In incercarea sa de a fi binevoitor cu
boierii : Bine aţi venit boieri, zise Lăpuşneanul, silindu-se a zâmbi
Dialogul dintre Motoc si Lapusneanul este deosedit de importanta in conturarea
caracterului personajului principal, acesta da dovada de o buna cunoastere a naturii
umane, deoarece nu se lasa inselat de vorbele amagitoare ale batranului boier pe care

37. si-l apropie doar pentru a-l folsii ulterior pe post de iscoada. Aceasta intentie
dovedeste viclenia lui Lapusneanul.
Personajul principal da in continuare dovada de viclenie si o deosebita putere
de disimulare a intentiilor sale, acesta, pentru a se razbuna, simuleaza impacarea cu
marii boieri pe care-i invita la un ospat la Palat intr-o zi de srabatoare dupa slujba de
la biserica.
Scena din biserica este deosebit de sugestiva, cititorul putand deduce o serie de
trasaturi ale domnitorului din aceasta. O prima caracteristica este evidentiata de
atitudinea sfidatoare a lui Lapusneanul fata de biserica, aceasta idee este exprimata de
faptul ca domniforul intarzie la slujba, si sugereaza lipsa de respect a acestuia fata de
biserica si de religie. Atitudinea sfidatoare este intarita de vestimentatia personajului
care Impotriva obiceiului sau … era imbracat in toata pompa domneasaca. Astfel
acesta nu se prezinta in biserica smerit ca oricare alt muritor ci in haine de domnitor,
si imbracat in zale, care prevestesc macelul ce va urma.
Prefecatoria lui Lapusneanul atinge punctul culminant in cadrul cuvantarii
tinute de domnitor dupa ce s-a inchinat pe la icoane si, apropiindu-se de racla sf.
Ioan cel Nou, s-a aplecat cu multa smerenie si a sarutat moastele sfantului. Prin
intermediul acelei cuvantari Lapusneanul isi cerea iertare pentru toate faptele de pana
atunci si le propunea boierilor o mai buna intelegere din acel moment invitandu-i la un
ospat pentru a marca acest nou inceput. Acest ospat se transforma pe neasteptate intr-
un macel ingrozitor din care nici unul dintre cei 47 de boieri nu scapa cu viata. Astfel
Violenta si cruzimea lui Lapusneaul depasesc limitele normalului, personajul
devenind chiar sadic si cinic. Acesta nu ezita sa-i arate sotiei sale piramida facuta din
capetele boierilor ucisi pentru a-i oferii un leac de frica.
Lapusneanul nu-si tradeaza firea vicleana, oferindu-l pe Motoc multimii de
indata ce nu mai are trebuinta de acesta.
Alexnadru Lapusneanul este un personaj romantic deoarece este deosebit de
puternic si complex, fiind un caracter deosebit de potrivit pentru o nuvela istorica.

38. UPDATE: În jos găsiț i ș i rezumatul pe scurt!:)
ENIGMA OTILIEI
De George Calinescu
Capitolul I
Primul capitol prezinta sosirea tanarului Felix Sima in casa tutorelui sau, Costache
Giurgiuveanu, unchiul sau. Intr-o seara la inceputul lui iulie 1909, Felix ajunge in casa
unchiului sau si este intampinat cel putin ciudat de acesta. Verisoara lui, Otilia, o
tanara de aceeasi varsta cu el il primeste cu multa caldura si il conduce pe baiat intr-o
camera unde restul familiei juca table. Astfel, Felix ii cunoaste pe Pascalopol, un
mosier bogat, prieten de familie (cu care Otilia isi permite multe familiaritati, spre
nemultumirea baiatului), pe Aglae Tulea, sora lui Costache, Simon Tulea, sotul
acesteia si Aurica Tulea, fiica de 30 ani a Aglaei. In timp ce ceilalti jucau table si mai
apoi carti, tanarul Felix, viitor medicinist isi aduce aminte de felul in care a ajuns
orfan, cum murise mama sa si cum tatal lui fusese distant de copil, trimitandu-l mai
mult prin internate. Dupa un timp, Otilia isi aduce aminte de Felix si ii aduce doua
prajituri (considerand ca ii este foame) si il trimite sa doarma chiar in camera ei, unde
Felix observa o dezordine generala.
Capitolul II
Cand se trezeste, Felix o aude pe Otilia cantand la pian si incepe sa studieze unele
parti ale casei. Pe holuri o intalneste pe Marina, servitoarea casei si Costache ii cere
cu imprumut niste bani, dar intervine Otilia care nu admite ca tatal ei sa ceara bani de
la “varul ei”. Fata ii canta lui Felix si cuprinsa de ceea ce Marina numea “nebunie”,
incepe sa alerge prin gradina. Otilia isi marturiseste dorinta ca Felix sa ajunga un mare
doctor si incepe sa ii prezinte familia, ilustrand calitatile si defectele membrilor
familiei Tulea. Totodata, incep sa rascoleasca amintirile, uitandu-se prin fotografiile
vechi. Dupa amiaza, Pascalopol ii scoate pe Felix si pe Otilia la plimbare, spre invidia
Aureliei si a Aglaei. Acestea insista pe langa Felix sa il mediteze pe Titi, baiatul
matusei sale.
Capitolul III

39. Capitolul incepe printr-o scurta prezentare a lui Simion Tulea, Otilia avertizandu-l
discret asupra manierelor celor din familia Tulea. Aurelia il invita pe Felix la ei acasa
si in timpul vizitei, o ponegreste pe Otilia, cu invidie ascunsa. Il cunoaste pe Simion,
care ii prezinta tablourile sale, Felix observand ca si Titi si tatal lui au un oarecare
talent in ale picturii, desi afla ca toate tablourile facute de cei doi sunt simple copii
dupa ilustrate sau carti. Titi nu se doveste a fi foarte interesat de meditatii, plictisindu-
se foarte repede. Capitolul prezinta aspiratiile familiei Tulea si dorinta arzatoare a
Aureliei de a se marita. Aurica incepe sa se familiarizeze din ce in ce mai mult cu
Felix cu dorinta ascunsa de a-l face pe acesta sa o ia de nevasta; sperantele pe care si
le face Aurica speriindu-l pe tanar, acesta care incepe sa o e evite.
Capitolul IV
Cu timpul, Felix se obisnui in casa lui Costache, acomodandu-se cu ciudateniile
locului. Avand nevoie de bani, ii cere batranului sau tutore insa acesta isi dovedeste
avaritia fara sa ii dea vreun ban, cea care ii da bani fiind Otilia. Capitolul prezinta
vizita celor doi la casa lui Pascalopol, unde Felix observa un rafinat gust in
decoratiuni interioare. Desi la inceput Felix nu il agreeaza pe Pascalopol, considerand
ca Otilia nu ar trebui sa se poarte asa familiar cu un barbat mai in varsta ca ea,
mosierul ii devine treptat simpatic.
Capitolul V
In august, este anuntata sosirea lui Stanica si a Olimpiei, cealalta fata a Aglaei.
Otilia ii explica scandalul produs de relatia dintre cei doi, care nu erau casatoriti,
fiindca Stanica nu dorea sa faca nunta daca Olimpia nu primea zestre, aceasta fiindu-i
refuzata de Simion. Ajunsi la momentul cinei, cei doi incearca sa il induplece pe
Simion sa le dea casa, acesta insa refuza motivand ca Olimpia nu e fata lui, desi Felix
observa o asemanare izbitoare intre tata si fiica. Dupa plecare, Stanica ii cere Otiliei
imprumut 20 franci. De asemenea, Pascalopol primeste un bilet de la Stanica Ratiu
prin care acesta ii cere 100 franci. De dragul Otiliei, mosierul ii da avocatului banii
ceruti. Capitolul prezinta modul in care Stanica incearca sa il convinga pe Simion si
modalitatea de ai pacali pe ceilalti, simuland o boala de inima.
Capitolul VI
In acest capitol este prezentata vizita lui Felix si a Otiliei la mosia lui Pascalopol,
mosie situata la jumatatea distantei intre Calarasi si Fetesti. La mosie, Felix observa
acelasi rafinament, de aceeasta data mai rustic si Pascalopol ii devine din ce in ce mai

40. familiar, ajungand sa il considere un prieten. In timpul vizitei, Otilia si Felix invata sa
calareasca, se urca pe capitele de fan, petrecand doua saptamani de vis. Totodata, din
ziar, cei trei afla de cununia dintre Olimpia si Stanica dar si de moartea copilului lor
de 2 luni (moarte cauzata de neglijenta parintilor).
Capitolul VII
Acum Felix era student in anul I la Medicina, spre nemultumirea Aglaei care il
indemna sa “isi gaseasca un rost” in acest fel incercind sa il jigneasca pe tanar. Stanica
incearca sa creeze intrigi intre Otilia si Pascalopol, dovedind un caracter infect. Otilia
ii propune tatalui ei sa se mute intr-o alta casa din Stirbey-Voda, insa Aglae se opune,
aratand felul in care Costache era manipulat de sora sa. Totodata, Titi incepe sa se
simta atras de Otilia, fata de care incepe sa aiba un comportament necuviincios, Otilia
indepartandu-l de ea, facand-o pe Aglae sa se planga lui Costache, rostind cuvinte
grele la adresa fetei. Otilia il pune pe Costache sa alega intre ea si Aglae, si astfel
matusa sa nu mai calca in casa fratelui sau. Stanica aduce un fals doctor la Costache
cu scopul ascuns de a-l face pe acesta sa creada ca este bolnav. Pascalopol, Otilia si
Felix hotarasc sa fie mai atenti la comportamentul avocatului.
Capitolul VIII
Felix isi da seama ca o iubeste pe Otilia si incearca sa fie din ce in ce mai aproape
de fata, considerand chiar si unele gesturi marunte (cum ar fi coaserea unui nasture)
un adevarat deliciu. Ii scrie o scrisoare de dragoste, pe care i-o lasa pe pat, insa fata
pare sa nu o fi citit. Dupa un timp ii marturiseste dragostea si Otilia ii spune ca si ea il
iubeste, insa trebuie sa astepte. La rugamintea lui Felix, Otilia nu il mai primi un timp
pe Pascalopol, acesta purtand o discutie cu studentul. In timpul acestei discutii, Felix
isi da seama de caracterul minunat al mosierului, rugand-o pe Otilia sa il primeasca
din nou pe Pascalopol. In acelasi timp, Titi face cunostinta cu Ana, sora unui coleg si
se casatoreste cu aceasta, casnicia esuand in mod lamentabil.
Capitolul IX
In martie, Felix incepe sa –si faca planuri mari, dorind sa aiba cat mai multi bani,
pentru a-i putea oferi Otiliei placeri ca plimbatul cu trasura. Avand nevoie de bani ,
completeaza batranului o polita cu scadenta in alb de 1000 franci. Pascalopol incearca
sa il convinga pe Costache sa o adopte legal pe Otilia, oferindu-se sa plateasca el
cheltuielile, batranul acceptand. Dar Stanica afla de acest lucru, si dupa cateva
saptamani de discretie, lanseaza stirea si Aglae jura ca Otilia nu va fii adoptata cat
timp ea traieste. Stanica ii face avansuri Otiliei care il da afara, manioasa. Otilia ii
povesteste cum Aglae si Aurica au incercat mereu sa o umileasca, spunandu-i cuvinte

41. grele la o varsta frageda. Afland de vorbele care s-au zis despre ea cand Aglae a aflat
de intentia lui Costache de a o adopta, Otilia incuviinteaza.
Capitolul X
Dupa cateva zile de la acest incident, Costache primeste un bilet anonim, prin care
este sfatuit sa nu o adopteze pe Otilia, folosind imaginea Aglaei (care avea o inraurire
asupra batranului) , anonima reusind sa il sperie pe batran. Otilia, afland de bilet si
citindu-l, il linisteste pe Costache si arata ca ea nu doreste neaparat sa fife adoptata,
iubirea ei pentru batran fiind la fel de mare cu sau fara acte. Felix de intalneste pe
strada cu Aurica, aceasta incepand sa-l elogieze pe Titi, spre disperarea
medicinistului. Ajuns acasa, afla ca Otilia plecase cu Pascalopol la mosie. Stanica i-o
prezinta pe Georgeta, o prostituata de lux, care ii atrage atentia tanarului, el primind
invitatia de a o vizita pe fata oricand.
Capitolul XI
Starea de sanatate a lui Simion se inrautateste, batranul acuzand tulburari psihice,
insa doctorul adus de Stanica nu ii gaseste nimic, familia crezand ca are doar o criza
de glicozurie. Stanica atrage atentia asupta pericolului pe care il reprezinta Otilia
pentru mostenirea lui Costache si le impinge pe cele doua femei si mai mult impotriva
tinerei. Felix incepe sa se remarce la Universitate, si datorita interesului sau, primeste
permisiunea de a intra in orice sectie a spitalului, pentru a face observatii. Desi unii
interni incearca sa il descurajeze, Felix realizeaza o lucrare pe care profesorul sau i-o
publica intr-o revista de mare interes in Franta, reusind sa ii mareasca ambitia lui
Felix. Stanica reuseste sa il manipuleze pe Costache, manevrand lucrurile in asa fel
incat Costache sa nu faca testament. Felix se duce sa o viziteze pe Georgeta, care ii
povesteste drama vietii sale. Felix simte pentru fata o afectiune de frate si intre cei doi
incepe sa se infiripe o relatie,desi Felix o iubea foarte mult pe Otilia.
Capitolul XII
Felix primeste o carte postala de la Otilia, tocmai din Paris, dandu-i tanarului o stare
de tristete. Georgeta ii roaga sa treaca pe la Iorgu, chiriasul lui Costache. Ii scrie
inainte de aceasta vizita Otiliei, unde isi exprima dezamagirea. Felix afla de la Iorgu
de manevrele lui Stanica, acesta planuind sa –i strice afacerile lui Costache pentru ca
acesta sa nu vanda imobilele. Costache si Felix pornesc spre restaurantul lui Iorgu
unde cei doi incheie afacerea, spre ciuda lui Stanica. Simion este din ce in ce mai
bolnav, insa Aglae si Olimpia sunt cat se poate de nepasatoare, starnind chiar repulsia
lui Stanica. Felix devine din ce in ce mai convins de tulburarile psihice ale lui Simion.

42. Capitolul XIII
La inceputul capitolului este prezentata o scena din viata maritala a cuplului
Stanica-Olimpia, ilustrandu-se lipsa de suflet a celor din familia Tulea. Felix afla de la
Georgeta ca Titi se indragostise de ea, dorind sa o ia de sotie., aceasta avand o obsesie
maritala. Cand pleaca de la Georgeta, se intalnesc cu generalul, scena care i se pare lui
Felix, foarte penibila. Costache vrea sa isi vanda proprietatile pentru a-i da Otiliei ce i
se cuvine. Alarmati de asa o posibilitate, Stanica are ideea sa-i trimita Otiliei o carte
postala si sa se prefaca a-i fi prieteni.
Capitolul XIV
Felix, un pic suparat din cauza indiferentei colegilor de la Universitate, isi aduce
aminte de discutiile pe care le avea cu colegii de la internat in Iasi. Se intalneste cu
Weissmann, un prieten si coleg care ii tine o prelegere despre poezie si dragoste,
atatandu-i curiozitatea pentru un roman de Weininger. Costache il roaga pe Felix sa
nu iasa din camera sa, fiindca avea de facut niste presupuse reparatii, insa Felix isi da
seama ca batranul avea de fapt ascuns in podeaua casei o adevarata comoara, desigur
nu acorda multa atentie acestui amanunt. Costache, Felix,Weissmann, Stanica,
Olimpia, Georgeta si generalul, Iorgu si sotia acestuia iau cina impreuna la
restaurantul celor din urma, unde Stanica incearca sa manevreze pe batran,
povestindu-i o intamplare cu un avar care isi ingropase toti banii in subsol si care la un
incendiu, i-a pierdut pe toti. Felix este condus acasa de general si Georgeta, simtindu-
se din nou foarte penibil.
Capitolul XV
Aglae decide sa il interneze pe Simion, desi considera ca acesta nu are nici o avere,
cu toate ca batranul fusese privat de pensia sa si de orice alte placeri. Weissmann vine
si il face pe simion sa vina cu el, spunandu-i ca oamenii asteapta invataturile sale
(Simion se credea de un timp Iisus Hristos). Stanica incearca sa il faca pe Costache sa
o primeasca din nou pe Aglae, insa acesta este impotriva ideii, Felix gasindu-l
cotrobaind prin casa. Avocatul ii aduce acasa niste studenti pe care nu ii cunoaste,
purtandu-se foarte familiar, starnind indignarea tanarului si a unchiului sau.
Capitolul XVI
Capitolul incepe cu prezentare lui Stanica si a familiei acestuia, ilustrandu-se
unitatea si legaturile stranse care uneau pe membrii familiei, fie ei de conditii sociale
diferite. Cu ocazia aniversarii matusii Agripina, Stanica ii face acesteia o vizita,
gasind in modesta ei camera o multime de rude venite in vizita. Ii cumpara batranei

43. alune si covrigi ,si “imprumuta” de la aceasta patru cesti chinezesti. Varul sau Toader
il duce acasa si cu aceasta ocazie, Stanica observa frumusetea nepoatei sale Lili,
caruia ii promite ca o va prezenta unui baiat “fain”, Felix. Acasa, ii spune Olimpiei ca
ii cumparase patru cesti de la un anticar, aducandu-i si prajituri, spre deliciul femeii.
Cu toate acestea, Stanica nu primeste dovezi de iubire din partea nevestei sale, fapt
care ii intareste o decizie de mult luata, si aceea ca va divorta cat mai repede si cum se
va ivi imprejurarea prielnica.
Capitolul XVII
Trezindu-se, Felix aude pe cineva cantand la pian si isi da seama ca Otilia se
intorsese. Fata ii da cadou cravate, insa pe data se afiseaza Stanica. Acesta o aduce cu
sine pe Aurelia, careia Otilia ii face cadou o sticluta de parfum, un guler scrobit de
broderie, uitand parca toate faptele urate ale verisoarei sale. Pascalopol vine sa ii
viziteze, cu aceasta ocazie, intre el si Felix ivindu-se un usor conflict, rezolvat
ulterior. Pascalopol il cheama pe Felix sa discute “despre o persoana importanta
pentru amandoi” si il invita pe tanar la el acasa. Ii aduce la cunostinta ca Stanica
creeaza zvonuri care mai care mai incredibile si mai defaimatoare, avocatul spunandu-
i lui Felix ca motivul calatoriei la Paris fusese de fapt un avort. Costache incepe sa
construiasca o casa pentru Otilia. Felix ii este prezentat lui Lili, care devine foarte
interesat de student, spre invidia celor din familia Tulea.
Capitolul XVIII
Intr-o zi foarte calduroasa, Costache se impletici din mers si cazu moale jos. Afland
de subitul atac al fratelui ei, Aglae, sperand intr-o apropiata moarte a acestuia se
grabeste sa cheme doctorul si merge la Costache acasa. Desi batranul nu avea nimic,
Aglae si Stanica fac tot ceea ce pot pentru a-l aduce intr-o stare grava, mancand de
fata cu el toate bunatatile stranse cu greu de batran, spre durerea acestuia. Felix il
roaga pe Pascalopol sa ii ajute, iar acesta aduce un doctor de renume, Stratulat si
acesta observa ca batranul nu are nimic, insa un la un alt atac nu ar mai supravietui.
Costache ii zice in secret lui Pascalopol ca ii va da trei sute de mii de lei pentru Otilia,
sa ii puna intr-un cont, banii fiind ascunsi sub pat. Desi isi anunta aceasta dorinta,
amana momentul in care ii va da banii mosierului si Pascalopol deschide un cont in
care ii vireaza Otiliei o suta de mii de lei.
Capitolul XIX
Aglae vine si ii povesteste batranului de moarte ceea ce il dispera pe acesta,
Costache incepand sa mearga la doctori, sa ia medicamente si sa aduca parintele in
casa pentru a binecuvanta casa si pentru a alunga spiritele rele. In acest scop este

44. chemat popa Tuica (interesat mai mult de tuica decat de treburile bisericesti).
Weissmann vine sa ii faca un control lui Costache, cu aceasta ocazie cunoscand-o pe
Aurica, fata incepand sa aiba o pasiune pentru tanar. Cum Weissmann era evreu, fata
se duce la popa Tuica care ii da dezlegare. Aurica ii sugereaza tanarului o legatura, pe
care acesta ghicind-o, o inlatura, spunand ca “nu profeseaza decat amorul liber”.
Capitolul XX
Cum Lili se arata foarte incantata de Felix, si cum acesta nu afisa nici un interes
pentru fata, Stanica ii spune Otiliei despre o presupusa idila intre ei, rugand-o sa il
convinga pe medicinist sa o ia pe lili de nevasta. Felix ii marturiseste ca Lili ii este
indiferenta, declarandu-i din nou iubirea sa. Costache se simte din nou rau, Aglae si
Stanica crezand ca est mortsi considerand ca nu mai trebuie chemat doctorul. Felix si
Otilia insa il cheama pe Pascalopol si pe doctor. Cel din urma considera ca batranul va
scapa si de data aceasta, iar Costache ii da o suta de mii de lei pentru contul Otiliei.
Stanica incepe sa caute ascunzatoarea banilor, iar Aglae, Aurica si ceilalti membri
incep sa mute lucrurile din casa, Aurica atentand chiar la pianul Otiliei. Cum Otilia nu
pleca niciodata de acasa, Stanica recurge la un siretlic ce se va dovedi mortal. Ii spune
fetei ca Pascalopol ii va face o vizita si aceasta fuge pentru jumatate de ora pentru a-si
cumpara o pudriera, in acest timp, avocatul intra in camera batranului si ii ia banii de
sub saltea, sub privirile acestuia, care disperat, isi da duhul. Batranul este inmormantat
si toate proprietatile trec in posesia Aglaei. Banii gasiti sub saltea de Stanica nu sunt
niciodata inapoiat de acesta, care divorteaza de Olimpia. Otilia merge in camera lui
Felix si o roaga sa o lase sa doarma in patul lui, propunandu-i sa traiasca impreuna ca
barbat si sotie, fara insa sa se casatoreasca. Felix insa nu profita de fata. La trezire,
Otilia disparuse, si Felix afla ca tanara plecase la Paris impreuna cu Pascalopol,
ulterior tanarul afland ca cei doi se casatorisera. Anii au trecut si Felix devenise un
doctor de renume, avand multe carti publicate, multe tratate si toata lumea stiind cine
este. Se intalneste cu Pascalopol intr-o zi pe strada si acesta ii arata o poza facuta cu
Otilia, Felix nemaiputand sa o recunoasca pe fata nebunatica in spatele femeii mature
ce devenise.
Enigma Otiliei
G.Călinescu
Felix Sima,un tânăr de 18 ani,vine în Bucureşti la unchiul său Costache Giurgiuveanu
pentru a urma Facultatea de medicină.Ajuns la adresa indicată Otilia,pupila bătranului,îl invită în

45. casă unde cunoşte membrii familiei: matuşa Aglae,unchiul Simion şi copiii acestora Titi.,Aurica
,Olimpia, ginerele Stanică Raţiu precum şi prietenul de familie Leonida Pascalopol.
A doua zi Otilia îi arată locuinţa, el remarcă felul jucăuş al fetei şi este surprins cand
gaseşte o scrisoare adresată acesteia, pe numele Otilia Marculescu.Fata este ravnită de Leonida
Pascalopol şi invidiată de toţi membrii familiei Tulea.
Felix, curios de enigma numelui Mărculescu descoperă soarta Otiliei care nu este cu
mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică şi este crescută de tatăl său vitreg, moş
Costache.Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei şi de atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia
purtandu-i o stimă deosebită.
Rugat de Aglae,Felix îl mediteaze pe Titi care a rămas corigent,şi in aceste imprejurari
sora sa Aurica se ataseaza de tanar. El,însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră şi cu
care petrece din ce în ce mai mult timp.Vede însă în Pascalopol un rival.
La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei îşi face apariţia acasă
împreună cu Stănică, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-şi recunoaste fiica şi refuză
să-i dea o casă de locuit şi zestrea sa.
Stănică, prin minciuni şi scrisori adresate domnului Pascalopol cum că se împuşcă,
reuşeşte să strângă ceva bani de la toţi şi să-l înduplece pe Simion cu motivarea că mai are câteva
luni de trăit,să-i dea zestrea Olimpiei.
La invitatia lui Pascalopol,Felix si Otilia se duc la moşia acestuia,unde tinerii profita de
timpul petrecut impreuna,iar după două săptămâni revin acasă.
Între timp, fiul Olimpiei şi al lui Stănică, Aurel Raţiu, moare, iar tatăl înduioşat îi publică
în ziar decesul amintind toate rudele, în speranţa de a obţine cât mai mult sprijin financiar.
Stănică este interesat de averea lui moş Costache şi în acest scop îl aduce pe un oarecare
doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă planul este
Pascalopol, şi-l avertizeaza pe bătrân.
Între Felix şi Otilia se clădeşte o relaţie de profundă prietenie şi ataşament. Felix îi
mărturiseşte iubirea, iar Otilia pare şi ea înduioşată,însă priveşte totul în mod copilăresc.Grija sa
pentru Felix pare mai mult a unei surori.Ruşinat, Felix îşi pune pe hârtie toate sentimentele sale,
trimitandu-i Otilei scrisoarea, însă ea nu-i dă nici un răspuns.
Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu
Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, îşi dă seama de greşeala făcută faţă de Otilia.
În casă discuţiile despre adopţia Otiliei de către moş Costache declanşează un nou val cu
scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă fata îi cere lui moş Costache să nu întocmească
formalitatile de adoptie si pleacă cu Pascalopol la moşie, spre surprinderea lui Felix, care
rămâne dezamăgit.El se refugiază în braţele unei curtezane Georgeta.
Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezeşte pasiuni
nebănuite pentru poezie. Discuţiile avute cu acesta îi dezvăluie situaţia materială dificilă a
studentului, dar şi spiritul practic al acestuia, care face injecţii şi consultă diferite persoane pentru
a-şi întreţine fraţii şi surorile.
Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la
aceeaşi masă pe Georgeta cu generalul, pe Stănică, Olimpia, Aglae, Titi, Felix şi moş Costache.
Aglae pare foarte interesată de viitorul fiicei celor două gazele în speranţa că o va căsători cu
Titi, în timp ce Felix se simte din ce în ce mai jignit de purtările Georgetei.
La început, după o uşoară criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse
să aiureze, însă văzând că situaţia devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică şi de

46. Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în centrul atenţiei pentru Aglae care urmăreşte să-l
însoare cât mai bine spre dezamăgirea Aurichii şi a Olimpiei.
O nepoată a sa de 16 ani pe nume Lili îşi manifestă dorinţa de a se căsători, iar Stănică îl
recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei
sale şi oameni culţi.
Felix visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate.
Revăzându-se, cei doi povestesc îndelung,în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia
şi de schimbarea acesteia.
Moş Costache are planurile sale cu cei doi tineri începând să adune materiale de
construcţii pentru o casă unde cei doi, Felix şi Otilia aveau să stea după moartea sa.
Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Lili spre supărarea lui Titi care este atras de fată şi
nu înţelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima.
Din cauza unei uşoare insolaţii şi a efortului, moş Costache are un atac, în urma căruia
toată familia Tulea îşi petrece două zile în casa bătrânului ignorând boala acestuia. Pascalopol
aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă linişte şi odihnă
bolnavului.
Moş Costache se însănătoşeşte şi îi alungă din casă pe toţi cei din familia Tulea fiind de
acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de
300000 lei, însă nu-i dă banii, încrezându-se în sănătatea sa. Moşierul deschide contul şi depune
în el 100000 lei pe numele Otiliei.
După infarct moş Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta
contribuind şi Stănică care îi povestea tot felul de nenorociri.
Consultă diferiţi doctori, urmează chiar un tratament chetuind bani pe medicamente şi
invită şi preoţii să-i sfinţească casa. Vinde apoi anumite imobile şi aduce în casă o menajeră pe
nume Paulina, dar care nu stă mult pentru că bătrânul îi descoperă interesul faţă de averea sa.
Aurica se spovedeşte preotului Şuică, mărturisindu-i dorinţa de a se căsători cu un evreu
şi anume cu Weissemann,iar Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se
căsătorească cu Lili.
Moş Costache ii dăruieşte lui Pascalopol 100000 lei pentru Otilia.Stănică, după indelungi
cautari află locul unde sunt ascunşi banii şi-l jefuieşte.Moş Costache este surprins de atac şi în
urma efortului moare.
Stănică divorţează de Olimpia şi se căsătoreşte cu Georgeta, iar apoi intră în politică.
Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol si pleacă impreuna la Paris.
Felix, cu ocazia războiului, devine doctor,apoi profesor universitar şi se căsătoreşte bine
intrând în cercuri înalte.
Se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol pe tren şi află că acesta a divorţat de Otilia, fiind
acum căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din
ceea ce era odinioara Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moş Costache:
„Aici nu stă nimeni”.