Pr iosif trifa__cautati_la_pasarile_cerului

Căuta i la păsările cerului! 1

Preot Iosif TRIFA
Căuta i la păsările cerului!

2 Preot Iosif TRIFA

Tehnoredactare computerizată
îngrijirea edi iei şi tipar:
Editura şi Tipografia «Oastea Domnului», Sibiu

© Toate drepturile rezervate
Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu
str. Ch. Darwin, nr. 11
tel. 069/216677; tel. fax 216914


Preot Iosif TRIFA

Căuta i la
păsările cerului!
Edi ia a VIII-a

Apare cu binecuvântarea
IPS Sale Dr. Lauren iu Streza,
Mitropolitul Ardealului

Editura «Oastea Domnului»
Sibiu, 2010

4 Preot Iosif TRIFA

Părintele Iosif Trifa (1888-1938)


Cuvânt înainte
Poporul nostru plugar este un mare
iubitor de natură. Iubeşte codrul, câmpia,
apele, lumina etc. Dar duhovniceşte cu-
noaşte prea pu in această biserică mă-
rea ă a lui Dumnezeu. Căci şi natura este
o mărea ă biserică a lui Dumnezeu. Eu,
de câte ori intru în pădure, am fiorul in-
trării în biserică; într-o mărea ă biserică
unde păsările fac „slujbă” de neîncetată
slavă lui Dumnezeu. Şi unde se pot auzi
predici tot atât de minunate ca şi cele din
Cazanie.
Cărticica de fa ă cuprinde o astfel de
predică. Cuprinde predica cu păsările ce-
rului, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul. În
direc ia aceasta, avem şi o carte mai ma-
re: „Predici pe urma plugului”, ce va ieşi

6 Preot Iosif TRIFA

când Domnul ne va da dar şi putere să o
putem scrie.
Prin tipografia Oastei, trimitem şi a-
ceastă cărticică la fronturile Oastei, să
facă slujbă bine-plăcută lui Dumnezeu.

Sibiu, la 1 iulie 1936

IOSIF TRIFA, preot


Predica păsărilor

„Căuta i la păsările cerului că nici
seamănă, nici seceră, nici adună în jitni-
e, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dân-
sele. Oare nu sunte i voi cu mult mai de
pre decât ele?” (Mt. 6, 26)

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte
scumpe sunt acestea! Ce predică minunată
este aceasta! O predică pe care o putem ve-
dea pe tot locul şi în toată vremea. Păsările
ne predică într-o limbă minunată.
Un an de zile am stat bolnav într-un
sanatoriu unde era şi o lume a păsărilor
(sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea
păsărilor şi a suferin elor, am văzut mai de-a-
proape cât de adevărate sunt cuvintele de
mai sus ale Mântuitorului.

8 Preot Iosif TRIFA

Păsările cerului ne sunt predică vie în
multe privin e. Întâi, ele ne predică despre
cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel
de pasăre nu strânge mâncare şi totuşi ele
îşi au zilnic hrana lor atât vara, cât şi iarna.
Tatăl Ceresc se îngrijeşte şi iarna de hrana
lor; şi încă într-un chip minunat.
Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O
vrăbioară mică şi slabă dădea târcoale în
jurul ferestrei mele. Probabil era şi bolnavă.
Înfă işarea ei arăta ca atare.


Sărmana! mi-am zis în mine, oare cum
va ieşi din iarnă această păsărică mică şi
slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare
diminea ă, la fereastră. Văzând acest lucru,
am luat o nucă, am spart-o şi i-am arun-
cat-o de hrană. În cealaltă zi, tot aşa. Şi de
atunci, în fiecare diminea ă şi seară păsărica
se prezenta la fereastră, să-i arunc por ia de
nucă. Por ia mea de nucă era pâinea ei de
toate zilele.
Aşa a mers toată iarna. Sosind primăva-
ra, şi-a luat rămas bun de la mine, apucând
calea pădurii şi a câmpiilor, unde găsea
hrană bogată.
Ce întâmplare plină de învă ătură! Pen-
tru o păsărică mică şi slabă, iată, Domnul
Dumnezeu S-a îngrijit să trimită un salva-
tor, un mântuitor, în persoana mea. Şi
pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui,
oare bunul Dumnezeu nu se îngrijeşte tot
aşa? „Oare nu sunte i voi cu mult mai de
pre decât păsările?” Ba da, numai că noi
nu avem destulă credin ă.

10 Preot Iosif TRIFA

Eu mă gândesc chiar la mine. Zăcând şi
eu bolnav, mă gândeam: oare păsărica pe
care Domnul a salvat-o prin mine nu-mi este
şi mie o predică să am mai multă credin ă şi
încredere în Domnul şi Mântuitorul meu?
„Arunca i asupra lui Dumnezeu toate
îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte
de voi” (I Pt. 5, 7).
Ce solie dulce! Dar noi n-avem credin ă
destulă pentru a o trăi.
„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va
hrăni” (Ps. 54, 23).
Ce încredin are dulce! Câ i însă o trăiesc?

Cântările păsărilor
Dar păsările cerului ne sunt apoi o pre-
dică vie şi prin altceva: prin cântările lor.
Tatăl Ceresc se îngrijeşte de ele, dar, în
schimb, şi ele Îl slăvesc neîncetat prin cân-
tările lor. Pădurea e cu adevărat o biserică
mărea ă ce răsună de cântecele de slavă ale
păsărelelor.


Păsările îşi fac regulat cântările şi rugă-
ciunile lor. În pădurea de la Geoagiu, as-
cultam în fiecare diminea ă cântarea lor.
Îndată ce se trezesc, înainte de a pleca după
hrană, păsările îşi fac utrenia lor de dimi-
nea ă.
Şi seara, tot aşa. Înainte de a se culca,
păsările îşi fac vecernia lor. Răsună pădu-
rea de „slujba” lor seara.
Şi de aceea, păsările nu duc lipsă de
nimic. Noi însă lucrăm şi asudăm de dimi-
nea a până seara şi totuşi ducem lipsă de
toate. De ce? Pentru că nu „căutăm la păsă-
rile cerului”.
Creştinii cei dintâi „căutau la păsările
cerului”. Erau şi ei „în fiecare zi în biserică,
lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46), de
aceea „nu era nici unul printre ei care să
ducă lipsă şi un mare dar era peste to i”
(Fapte 4, 33-34).


De ce cântă păsările?
Nu o dată, învă a ii care cercetează via-
a păsărilor şi-au pus întrebarea: De ce
cântă păsările?
Răspunsurile şi părerile au fost şi sunt
diferite; la o regulă nu s-a putut ajunge.
Singura părere în care s-au întâlnit cu to ii
este că: păsările cântă fără să aibă lipsă de
nimic; fără să ceară nimic prin cânt
ările lor.
Noi ducem mai departe răspunsul învă-
a ilor şi zicem: păsările cântă pentru slava
lui Dumnezeu. Este în firea lor să-L laude
neîncetat pe Dumnezeu prin cântările lor.
Ce predică, ce lec ie usturătoare ne
sunt, şi în privin a aceasta, păsările cerului!
Ele cântă fără să aibă lipsă de nimic. Ele
cântă fără să ceară nimic. Ele cântă pentru
slava lui Dumnezeu.
Dintre toate vietă ile pământului, parcă
nici unele nu folosesc atât de mult cântecul
de slavă lui Dumnezeu ca păsările cerului.
Oriunde sunt două, trei păsărele, ele înfiri-


pează un ciripit de cântare… ele înal ă un
cântec de slavă lui Dumnezeu.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Un creştin
adevărat ar trebui să petreacă neîncetat în
cântări de slavă lui Dumnezeu. Oriunde
ne-am întâlni două, trei suflete, ar trebui să
înăl ăm rugăciuni şi cântări de slavă lui
Dumnezeu. Dar noi am uitat tocmai lucrul
acesta: am uitat rugăciunea şi cântarea de
slavă lui Dumnezeu. Noi „cântăm” numai
când avem lipsă de ceva şi ne trebuie ceva.
Rugăciunile noastre răsună, de regulă, nu-
mai pe timpul bolilor, încercărilor şi neca-
zurilor (când ne merge bine, cântăm prin
cele crâşme).
Într-o primăvară am văzut în arina
unui sat mul ime mare de popor, în frunte
cu preo ii şi praporii. Tot poporul stătea în
genunchi şi se ruga. Ce lucru frumos era
acesta!… Numai că avea şi o mică umbră.
Se făcea rugăciune pentru ploaie. Poporul
ieşise la rugăciune, aşa-zicând, silit şi biciu-
it de urgia secetei.


Pasărea în colivie
Am vorbit cu un crescător de canari
(păsări ce cântă închise în colivie). Îmi
spunea lucruri interesante. Când ies din
ouă, canarii sunt şi ei un fel de vrăbii care
nu cântă. Pentru a-i îndemna să cânte, li
se face o colivie închisă cu totul în trei
păr i; deschisă numai într-o parte. Băgat şi
izolat în această colivie întunecoasă, cana-
rul începe să cânte. Din ce se încăpă ânea-
ză să nu cânte, i se micşorează lumina.
Sunt păsări care nu cântă decât închise în
colivie.
Cam de specia aceasta suntem şi noi. Noi
„cântăm” de regulă numai închişi în „co-
livie”… numai pe timp de necaz şi încercări.
Mă gândesc chiar la mine. În sanatoriul
de la Geoagiu am stat şi eu închis într-un
fel de „colivie”. Acasă aveam şase ferestre la
casă şi lărgământ destul. Aici am stat într-o
cameră mică, cu o singură fereastră, spre
pădure. Domnul Dumnezeu m-a închis şi pe


mine într-un fel de „colivie”, să mă învă a
„cânta” mai bine:
Sim indu-mă singur,
să cânt singurel:
mai lângă Domnul meu,
mai lângă El.

În „coliviile” din Geoagiu şi Davos
Slăvit să fie Domnul că m-a băgat în
„colivie” ca să învă a cânta! O, ce cântări
noi am învă at în „colivia” de la Geoagiu! Şi
la Davos, în Elve ia, tot aşa. Numai că
această „colivie” de la Davos a fost mai în-
tunecoasă. Pe lângă suferin ă, mai avea şi
întunericul străinătă ii.
Slăvit să fie Domnul că m-a inut în
aceste „colivii”! Căci niciodată n-am „cân-
tat” aşa de frumos ca în „coliviile” acestea.
Poate niciodată nu m-am rugat cu atâta
duh şi putere ca închis în aceste „colivii”.
Şi totuşi, ascultând pe fereastră lumea pă-
sărilor în pădurea de la Geoagiu… mă ru-


şinam. Eu cântam din „colivie”; ele cântau
din libertate. Eu Îl slăveam pe Domnul du-
pă ce m-a închis în „colivie”; ele Îl slăveau
din libertate.
„Căuta i la păsările cerului”… Ah, ce
predică plină de fior şi de răspundere văd
azi în aceste cuvinte ale Mântuitorului!

Privighetoarea orbită
Cine nu cunoaşte cântecul cel fermecat
al privighetorii? Ce minunat cântă privi-
ghetoarea! Dar ea nu cântă decât noaptea
sau, cel mult, pe înserate, când a slăbit
lumina.
În colivie i se împu inează lumina, ca
să cânte cât mai mult. Ba s-au aflat unii
amatori de păsări cântătoare care au mers
mai departe. Au trecut în barbarie. Au stri-
cat ochişorii cei negri ai privighetorii; au
orbit-o, pentru ca, sim indu-se într-o veş-
nică noapte, să cânte şi ziua; să cânte ne-
curmat.


E, desigur, o mare barbarie aceasta. În
Anglia, un astfel de amator a fost pedepsit cu
temni ă şi cu pedeapsa dispre ului public.
Ca privighetoarea, aşa e şi omul cu via-
a lui cea duhovnicească. De regulă, şi omul
cântă numai „noaptea”. Cântă numai în
„noaptea” încercărilor şi a suferin elor.
Când se lasă noaptea încercărilor, atunci
începe şi omul să „cânte”: se roagă, vorbeşte
cu cerul, plânge cu lacrimi de căin ă.
Noaptea încercărilor, noaptea suferin-
elor, este o noapte tainică şi binecuvântată.
Ea face din noi nişte privighetori cântătoare.
Noi nu trebuie să ne speriem de încer-
cări. Noi ar trebuie să cântăm şi „ziua”, dar,
de regulă, cântăm numai „noaptea”. De ace-
ea încercările şi suferin ele nu ne strică.
Dimpotrivă, ne ajută.
Eu mă gândesc la mine şi la via a mea.
De treizeci de ani trăiesc în noaptea încer-
cărilor şi a suferin elor. Via a mea se trece
într-o veşnică „noapte”. Dar e o noapte bi-
necuvântată aceasta. În această noapte am
învă at să cânt. Din această noapte a ieşit


Oastea Domnului. Din această noapte au
ieşit cântările Oastei.
O Doamne, eu Te rog, ine-mă până la
sfârşit în această noapte, să cânt mereu şi
să-i învă şi pe al ii să- i cânte ie.
Eu dau slavă lui Dumnezeu că au înce-
put să cânte „păsările” şi pe pământul ării
mele. Precum aşa de frumos spunea fratele
Tudusciuc în poezia „Pasărea noastră”:

Pasăre măiastră, scumpă păsărea,
Bucură-te, soră, nu mai suspina.
Căci ziua şi noaptea, tot cântând m ereu,
Ai trezit pe al ii pentru Dumnezeu.

Azi atâtea păsări din întinsul ării
i-au imitat cântul, cântul deşteptării.
Azi din mii de piepturi se-nal ă duios
O cântare sfântă la Domnul Hristos.

Scumpe păsărele care v-a i trezit
Şi cânta i acuma lui Iisus iubit,
Rogu-vă din suflet, păsărele bune,
Înăl a i la ceruri caldă rugăciune.


Libertatea pi igoiului
Îl cunoaşte i, desigur. Pi igoiul e o pasă-
re mică. Are însă această păsărică o însuşi-
re mare, pe care cred că nu o cunoaşte i.
Prinde i un pi igoi, închide i-l într-o co-
livie şi pândi i-l pe furiş, să vede i ce face.
Rece şi trist, îşi înfige ghearele în gât şi stă
aşa, covrig, până moare. Se sugrumă.
Mai bine vrea să moară decât să trăias-
că în robie. ine la libertate ca la via ă. O
păsărică atât de mică ine cu atâta îndârjire
la libertatea ei.
Ce pildă de mustrare şi de ruşinare este
aceasta pentru noi, creştinii!
Scrie în Evanghelie că tot cel ce face pă-
catul este un rob al păcatului (In. 3, 34), un
rob al diavolului. Un creştin stăpânit de pa-
timă este un rob sufletesc şi trăieşte în ro-
bie sufletească.
Şi vai, e plină lumea de astfel de robi. Vor-
ba „robul lui Dumnezeu” e o vorbă goală cu
care creştinul trăieşte în robia lui „faraon”.


Şi omul nici habar n-are de această ro-
bie! Pi igoiul, o făptură atât de mică şi sla-
bă, preferă să moară decât să-şi piardă li-
bertatea şi să trăiască în robie. Dar creşti-
nul – cea mai aleasă făptură a lui Dumne-
zeu – trăieşte liniştit în robia păcatului şi
habar nu are că şi-a pierdut libertatea şi via-
a cea duhovnicească!
Ce lucru grozav!

Păsările cerului şi spinii
Tot sunt buni şi spinii la ceva! Ei sunt
un adăpost pentru păsărelele cele mici şi
slabe. Spinii sunt plini de cuiburi. Aici îşi
află adăpost şi scăpare păsărelele cele mici
şi slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările
cele răpitoare nu pot străbate la cuibuşorul
lor. Şi, prin ciripitul lor, micile păsărele par-
că dau slavă lui Dumnezeu pentru acest
adăpost, pentru aceşti spini.
Spinii încercărilor ne sunt o apărare,
un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne


apără Domnul de păsările iadului; de is-
pite şi păcate.
Din mijlocul „spinilor”, din mijlocul ne-
cazurilor şi al încercărilor, iese rugăciunea
cea tare şi dulce. Din împunsătura spinilor
a picurat sângele Domnului. Din spinii su-
ferin elor şi ai încercărilor picură lacrima
cea caldă şi rugăciunea cea fierbinte.


Păsările călătoare

„Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte
vremea lui pe cer; turtureaua, rându-
neaua şi cocorul îşi păzesc vremea veni-
rii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte le-
gea Domnului.” (Ier. 8, 7)

Ce minune mare este şi via a păsărilor
călătoare (rândunelele, cocostârcii, turture-
lele, cocorii etc.)! Ce minune mare este că-
lătoria lor!
Când vine toamna, când se apropie iar-
na, le vezi numai cum se strâng cete-cete şi
îşi iau zborul spre alte lumi, spre alte ări,
unde nu este iarnă. Şi fac o călătorie lungă,
lungă, de mii şi mii de kilometri.
Şi iarăşi, când soseşte primăvara, so-
sesc şi păsările călătoare. Şi, ce lucru mi-
nunat! Fiecare pasăre călătoare îşi află ara


ei, îşi află cuibul ei. Ce minune mare este şi
aici! Fără hăr i şi fără compasuri, păsările
călătoare fac o călătorie de zeci de mii de ki-
lometri şi se întorc exact de unde au plecat.
Cine le-a în-
vă at să facă a-
ceste călătorii? Ci-
ne le spune că
soseşte iarna şi
trebuie să plece?
Şi cine le spune
că a sosit primă-
vara şi trebuie să
se întoarcă? Dum-
nezeu, Făcătorul
lor. Dumnezeu le-a
dat darul de a-şi
cunoaşte „vremea
venirii lor” şi ele
îşi „păzesc” acest dar.
Prin glasul Bibliei, Domnul Dumnezeu a
făcut o predică din via a păsărilor călătoare
şi a pus-o în fa a poporului iudeu, zicân-
du-i: Uita i-vă, până şi păsările călătoare îşi


cunosc vremea venirii lor, dar poporul Meu
nu cunoaşte legea Domnului.
Este însă aceasta o predică ce ne mus-
tră şi ne apasă şi pe noi. Păsările călătoare
sunt o predică tot atât de aspră şi pentru
creştinii de azi, ca şi pentru iudeii de odi-
nioară.
Ce lucru dureros se vede şi azi în lume!
Păsările ascultă rânduielile ce le au de la
Dumnezeu, dar omul – cea mai aleasă făp-
tură a lui Dumnezeu – nu vrea să asculte
chemările ce le are şi el de la Dumnezeu.
Omul este făcut ca un străin şi călător în
această lume. „Străini şi călători suntem pe
pământ” (Evr. 11, 13). Omul e făcut să nu
aibă odihnă până nu se va întoarce iar la
Domnul. Omul e făcut să se pregătească
mereu de călătoria veşniciei.
Însă, vai, omul nu cunoaşte acest glas
al Domnului, nu-l aude şi nu-l ascultă. Pă-
sările cunosc glasul Făcătorului, dar omul
ba. Păsările „îşi cunosc vremea lor”, dar
omul ba. „Iată, acum este vremea potrivită,
iată, acum este ziua mântuirii” – strigă


Scriptura (II Cor. 6, 2) – dar omul nu cu-
noaşte acest timp. Nu cunoaşte nici „timpul
cercetării” (Lc. 19, 42) şi nu vrea să audă
nici chemarea mântuirii. Vai, ce osândă te-
ribilă este aceasta! Fereşte-ne, Doamne, de
o astfel de osândă!
O, Dumnezeule, fie ca măcar de la păsă-
rile călătoare să învă că şi eu sunt străin şi
călător în această lume. Ca mâine va sosi
toamna şi va trebui
să plec şi eu într-o
altă lume, unde nu
mai sunt ierni şi
necazuri.
Fie ca măcar de
la aceste păsări să
învă „a-mi cunoaş-
te vremea” şi a Te
cunoaşte pe Tine,
Doamne, şi chema-
rea Ta cea scumpă
şi sfântă.


Rândunica şi puişorii ei
Uita i-vă la cuibul rândunelelor. Ce mi-
nunată învă ătură sufletească ve i afla şi
aici!
Rândunica
îşi creşte repede
puii şi se găteşte
de zborul cel ma-
re din toamnă.
Hrănindu-şi pui-
şorii, parcă le zice:
– Sili i-vă, dragii mamei, să creşte i re-
pede, căci n-avem aici casă stătătoare… La
toamnă, noi trebuie să zburăm de aici într-o
altă lume.
– Cum, mamă dragă, noi nu rămânem
aici, în casa asta?
– Nu, dragii mei, noi nu vom rămâne
aici. Când va veni frigul, noi vom zbura în-


tr-o lume mai bună, unde nu-i iarnă nicio-
dată şi unde pomii întruna sunt verzi… În-
vă a i-vă, dragii mamei, să zbura i. Încerca-
i-vă şi vă întări i mereu aripile, căci ca mâi-
ne va trebui să facem o cale lungă, lungă…
Aşa e şi via a noastră. O pregătire pen-
tru călătoria cea mare.
Când vine toamna, când vine iarna vie ii
(moartea), noi trebuie să zburăm într-o altă
lume, într-o lume minunată, unde pomii în-
floresc de douăsprezece ori pe an şi unde
apele-s vii (Apoc. 22, 2). Via a noastră tre-
buie să fie o pregătire pentru această călăto-
rie. Noi trebuie să creştem repede în cele su-
fleteşti (II Pt. 3, 38). Noi trebuie să ne încer-
căm mereu aripile credin ei şi ale rugăciunii.
Noi trebuie să stăm totdeauna gata de zbor
pentru calea şi călătoria cea lungă a veşnici-
ei, căci „noi suntem străini şi călători pe pă-
mânt” (Evr. 11, 13) şi nu avem aici casă stă-
tătoare, ci o aşteptăm pe cea al cărei meşter
şi ziditor este Dumnezeu (Evr. 11, 10).
Însă, vai, cei mai mul i creştini nici ha-
bar nu au de aceste lucruri. Îi prinde „toam-
na”, îi prinde moartea, fără aripi sufleteşti.


De când eram prunc în casa părinteas-
că, îmi aduc aminte de un lucru duios.
Când a sosit timpul să plece rândunica de
sub streaşina casei noastre, un puişor n-a
putut pleca. Din ceva pricină nu i se dez-
voltaseră aripile. Sărmanul! A trebuit să se
despartă de mama şi de fra ii lui. Ce des-
păr ire jalnică va fi fost aceasta; cum va fi
strigat în urma lor: „Nu mă lăsa i… lua-
i-mă şi pe mine…”
Dar totul era în zadar. El nu putea fi
ajutat, pentru că n-avea aripi.
Nouă ni s-a făcut milă de el. L-am luat
în casă; l-am îngrijit ca pe un mic orfan, dar
când a sosit iarna s-a stins. N-a putut su-
porta clima cea aspră de iarnă.
În chipul acesta vor fi şi cei pe care
moartea îi va afla fără aripi sufleteşti. Ei
vor vedea pe al ii zburând spre ara veşni-
ciei… vor striga dispera i în urma lor: Nu
mă lăsa i, lua i-mă şi pe mine… Dar totul
va fi în zadar. Ei vor rămâne în pierzare
veşnică, pentru că nu şi-au câştigat aripi
sufleteşti.


Postul pitpalacului
Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu.
Trăieşte în holda de grâu. Pe vremea sece-
rişului, când are hrană din belşug, se în-
graşă. E chiar atât de gras, încât abia
zboară de ici-colo. Poate face numai zbo-
ruri scurte.
Şi totuşi, când vine toamna, fiind şi el
pasăre călătoare, pitpalacul zboară mii şi
mii de kilometri. Cum poate face asta? Apoi,
aşa că, îndată ce simte apropierea toamnei,
se pune pe „post”. Mănâncă numai grăun e
slabe şi pu ine. Şi slăbeşte. Astfel, pe când
soseşte vremea zborului, e o pasăre uşoară
ce poate birui călătoria cea lungă. Acelaşi
lucru îl face şi cocorul.
Fratele Oprişan, tâlcuind acest post, scrie:
Şi noi mergem către o ară de primăvară
veşnică! Postul e făcut să ne aducă aminte
tocmai de călătoria spre cer.
Zborul nostru într-acolo se face tot pe
două aripi, ca şi al păsărilor: una e aripa
rugăciunii şi alta, a postului.


De ne vom lăsa pradă îmbuibării, vom
cădea, sub greutatea „lutului”, în marea
moartă a vie ii. Fără post nu vom ajunge la
limanul mântuirii! Asta înseamnă, după
mărturisirea unui părinte bisericesc, „sfânta
abstinen ă”. Postirea de la ale mâncării şi
ale băuturii, care duc în ispită. Postire
deplină, va să zică. Înfrânare de la ambi ii,
de la deşertăciuni, de la pofte, de la păcat!
Nu sfâşierea hainei, ci „sfâşierea inimii” ne
cere Domnul, pentru a putea face călătoria
spre ara primăverii noastre!

Pasărea paradisului
În ările calde trăieşte aşa-numita pasă-
re a paradisului. E vestită pentru frumuse-
ea penelor ei.
Această pasăre are o însuşire deosebită:
ea zboară totdeauna potrivnic vânturilor şi
furtunilor. Nu se lasă dusă de vânt, ci zboa-
ră totdeauna contra vântului.


Aşa e şi creştinul cel adevărat. El zboa-
ră contra vânturilor şi bântuielilor acestei
lumi. El nu se lasă
dus de vântul ispite-
lor, ci zboară contra
acestui vânt pierzător.

Şi mai are păsa-
rea paradisului o în-
suşire deosebită. De
câte ori i se murdă-
resc penele ei cele
mândre, se retrage mâhnită, se ascunde şi
nu se mai iveşte până nu i s-au cură at iar
penele-i de aur.
Ce bine ar fi dacă am face şi noi aşa, de
câte ori ne murdărim sufletul cu păcatele!

păsă
Aripile păs ărilor
Ceea ce sunt aripile pentru păsări, ace-
ea este rugăciunea pentru un creştin ade-
vărat. Rugăciunea cea adevărată ne dă


aripi sufleteşti să ne ridicăm sufleteşte
spre cer, spre Dumnezeu. Rugăciunea este
o putere tainică ce ne „scoate din lume”
(In. 17, 16) şi ne leagă cu cerul, cu veşni-
cia, cu Dumnezeu.
Pasărea nu zboară întruna, dar e gata
oricând de zburat. Un creştin adevărat e gata
oricând de rugăciune. Nu se roagă numai la
termene, seara şi diminea a, ci se roagă – cu
gândul şi cu vorba – în toată vremea şi în tot
locul. Via a lui e o via ă de rugăciune.
Pentru o pasăre nu există o nenorocire
mai mare decât să-şi piardă aripile. Când
şi-a pierdut aripile, şi-a pierdut via a. E
totdeauna gata de a fi omorâtă fie de oa-
meni, fie de animale. Am văzut odată o pa-
săre cu aripile frânte. Repede s-a ivit un
câine şi a înşfăcat-o.
Aşa e şi un creştin care şi-a pierdut ari-
pile rugăciunii. Câinele diavol îl prinde şi îl
omoară cu înlesnire.


Nu cântă păsările
care îşi fac cuibul pe pământ
Păsările care îşi fac cuibul pe pământ
nu sunt cântăre e şi nici nu pot zbura la
înăl ime (fazanul, prepeli a, pitpalacul, co-
coşul de munte etc.). Numai păsările care
îşi fac cuibul sus, în arbori, sunt bune
cântăre e. Ciocârlia cântă numai când se
desparte de pământ şi se înal ă sus spre
cer. Cântă în plin zbor spre cer…
Aşa e şi cu via a noastră cea duhovni-
cească. Un creştin care îşi are „cuibul” pe
pământ, un creştin care e legat cu totul de
pământ, de grijile şi poftele acestei lumi,
acela nu poate nici „zbura” şi nici „cânta”.
Un creştin „cântător” şi „zburător” e
numai acela care îşi are „cuibul” sus, care
se desprinde de pământ, de duhul acestei
lumi, şi se ridică în lumina şi slava vie ii
celei duhovniceşti. Creştinul cel adevărat e
ca ciocârlia; cântă, înăl ându-se spre cer.
Cântă în plin „zbor” spre cer, spre lumină…


Iar dacă totuşi cuibul cel de sus e bătut
de vânturi şi furtuni – o, apoi poate că şi
pentru asta cântă păsările din el. Eu mă
gândesc şi la „cuibuşorul” vie ii mele. Dacă
n-ar fi bătut în el atâtea aspre „vânturi” şi
„furtuni”, azi n-ar cânta „păsările” de la
Oastea Domnului.

…Nu cântă nici cele ce trăiesc în zgomot
Iată apoi şi altă constatare din via a pă-
sărilor cântătoare: nu sunt bune cântăre e
nici păsările care trăiesc pe lângă mări şi
ape (pescăruşul, barza, ra a etc.). Vuietul
valurilor împiedică mereu cântarea lor. Aşiş-
derea şi păsările care trăiesc în stoluri
(graurii, vrăbiile etc.), nu sunt bune cântă-
re e, pentru că glasul se pierde în ciorovăie-
lile mul imii. Păsările cântă numai în liniş-
tea câmpiilor şi a pădurilor.
Aşa e şi cu via a noastră cea duhovni-
cească. Un creştin care trăieşte în vuietul
valurilor acestei lumi nu va putea fi nicio-


dată un bun „cântăre ”. Şi nici cel care tră-
ieşte în ciorovăiala aşa-numitei „societă i”.
Numai ieşind din vuietul acestei lumi şi
numai intrând în liniştea şi pacea pe care le
dă Evanghelia vom începe să „cântăm”.

…Nu cântă nici cele ce se hrănesc cu carne
Şi, de încheiere, încă una: toate păsările
care trăiesc cu carne şi mortăciuni dau gla-
surile cele mai
urâte (corbii,
ciorile etc.).
Aceştia
sunt creştinii
care se hră-
nesc cu „hoitu-
rile” şi „mortă-
ciunile” acestei lumi şi pe care îi auzi
„croncănind” de prin cele cârciumi.
Să căutăm deci la păsările cerului! Ne
sunt şi ele o predică vie.


Ciocârlia
Ciocârlia se înal ă în soare şi în lumină
cântând. Aşa e şi creştinul cel adevărat.
Simte o lipsă şi o plăcere sufletească să-şi
desfacă mereu aripile rugăciunii şi ale cân-
tării şi să se înal e cu ele spre cer, spre
Dumnezeu…
Ciocârlia parcă se pierde în înăl area ei
spre soare, spre cer, spre lumină. În rugăciu-
nea cea adevărată, sunt clipe binecuvântate
în care parcă am rupt-o cu pământul, cu
lumea… În care parcă „ne pierdem” în lu-
mea şi lumina cea tainică a cerului.
Odată, ieşind la soare pe câmp, am vă-
zut nişte copii care prinseseră o pasăre şi,
legând-o cu o a ă sub ire de un picior, îi
dăduseră drumul să zboare. Păsărica zbura
fericită spre cer, spre înăl imile cereşti, dar
zborul ei inea numai atât cât era a a. Copiii
o trăgeau înapoi. Dar când i-au dat drumul
a treia oară, a a s-a rupt şi păsărica s-a
pierdut în înăl imile cerului.


Aşa e şi cu
noi. În firea
noastră trebuie
să fie înăl area,
zborul spre cele
sufleteşti şi ce-
reşti. Lumea şi
lutul de pe noi
ne in însă le-
ga i de pământ, dar va veni odată ceasul bi-
necuvântat când vom scăpa şi de ultimele
legături ale pământului.
Eu, de câte ori mă rog în duh şi cu duh,
simt că numai o a ă sub ire mă mai ine le-
gat de lume… mă simt în înăl imile cele ce-
reşti… aud parcă muzica cerului.
O, vine ceasul binecuvântat când se va
rupe şi a a aceasta şi voi scăpa cu totul la
Tine, Doamne!
Al ii se îngrozesc de ceasul mor ii: eu îl
aştept cu drag. Moartea va tăia şi ultima a ă
ce mă mai ine legat de lumea aceasta şi de
lutul acesta „mult pătimitor”.


O rugăciune în pădure

Cât de minunate sunt, o Doamne, toate
lucrurile mâinilor Tale! Cât de minunată este
şi această pădure! Îmi aplec genunchii şi aici,
în fa a Ta, pentru că şi aici este o biserică a
Ta; o biserică mărea ă unde se face slujbă
neîncetat pentru slava Ta… Unde brazii
freamătă veşnic un freamăt ceresc, iar păsă-
rile Te slăvesc neîncetat prin cântările lor.
Şi, o, ce predică minunată aud eu aici!
Bradul, care creşte drept spre cer, parcă mă
mustră pentru strâmbăturile vie ii mele. Iar
păsările care Te slăvesc neîncetat (şi Tu,
Doamne, Te îngrijeşti de hrana lor) parcă mă
mustră pentru pu ina mea credin ă, pentru
veşnicele mele îngrijorări şi alergări! Cântările
de slavă, de care răsună pădurea aceasta,
parcă mă întreabă de ce eu, cea mai aleasă
făptură a Ta, sunt o făptură mută. De ce
nu- i cânt şi eu neîncetat cântări şi rugăciuni


de slavă ie. O Doamne, Tu-mi grăieşti şi aici,
în pădure, printr-un glas tot atât de puternic
ca şi cel din Biblie.
O Doamne, dă vie ii mele celei duhovni-
ceşti ceva din fiorul cel tainic ce este în pădu-
re; dă-mi creşterea cea dreaptă a bradului;
dă-mi din aerul curat ce este aici; dă-mi din
cântecul păsărilor, dă-mi din izvoarele apelor
limpezi… Toată via a mea să curgă spre Tine,
spre marea Vie ii, aşa cum izvoarele de aici
curg năvalnic şi nu se opresc până la mare.
Fă-mă şi pe mine, Doamne, o păsărică ce
n-are grijă de nimic, ce n-are nici o altă grijă
decât să- i cânte neîncetat ie. Toată via a
mea să fie un cântec necurmat de slavă ie.
Fă, o Doamne, din to i ostaşii Tăi nişte
păsări cântătoare. Oastea Ta să fie o tainică
pădure ce răsună veşnic de cântecele noastre
de slavă ie. Amin.


Cuprins
Cuvânt înainte ........................................................... 5
Predica păsărilor ...................................................... 7
Cântările păsărilor ............................................. 10
De ce cântă păsările? ........................................ 11
Pasărea în colivie .............................................. 13
În coliviile din Geoagiu şi Davos ...................... 14
Privighetoarea orbită ......................................... 15
Libertatea pi igoiului ......................................... 18
Păsările cerului şi spinii .................................... 19
Păsările călătoare ................................................... 21
Rândunica şi puişorii ei .......................................... 25
Postul pitpalacului ............................................. 28
Pasărea paradisului ........................................... 29
Aripile păsărilor ................................................ 31
Nu cântă păsările care
îşi fac cuib pe pământ .................... 32
...Nu cântă nici cele ce trăiesc
în zgomot .................... 33
...Nu cântă nici cele ce se hrănesc
cu carne ..................... 34
Ciocârlia ............................................................ 35
O rugăciune în pădure ............................................ 37

Pr iosif trifa__cautati_la_pasarile_cerului

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (7)

Viewers also liked

Viewers also liked (19)

Similar to Pr iosif trifa__cautati_la_pasarile_cerului

Similar to Pr iosif trifa__cautati_la_pasarile_cerului (10)

More from ComoriNemuritoare.RO

More from ComoriNemuritoare.RO (10)

Pr iosif trifa__cautati_la_pasarile_cerului