Documentul abordează poliartrita reumatoidă, o afecțiune cronică și progresivă care afectează majoritatea articulațiilor, având o prevalență semnificativă în populație. Conținutul discută despre anatomia și fiziologia aparatului locomotor, inclusiv structura sistemului muscular și osos, și impactul poliartritei asupra calității vieții pacienților. Se evidențiază importanța diagnosticului precoce și a intervenției terapeutice pentru limitarea progresiei bolii și a complicațiilor socio-economice.

1. CONDUITA TERAPEUTICĂ ÎN
AFECŢIUNILE ARTROZICE DIN
POLIARTRITA REUMATOIDĂ

2. 1 / 79
CUPRINS......................................................................................................................... pag.2
INTRODUCERE............................................................................................................. pag.3
CAPITOLUL I. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR pag.4
I.1. ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR................................................... pag.4
I.1.1. SISTEMUL MUSCULAR........................................................................... pag.4
I.1.2. SISTEMUL OSOS....................................................................................... pag.6
I.1.3. ARTICULAŢIILE....................................................................................... pag.7
I.2. FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR.................................................. pag.9
I.2.1. FIZIOLOGIA MUŞCHILOR...................................................................... pag.9
I.2.2. FIZIOLOGIA OASELOR........................................................................... pag.10
I.2.3. FIZIOLOGIA ARTICULAŢIILOR............................................................ pag.13
CAPITOLUL II. POLIARTRITA REUMATOIDĂ...................................................
pag.18
II.1. DEFINIŢIE......................................................................................................... pag.18
II.2. EPIDEMIOLOGIE............................................................................................. pag.18
II.3. ETIOLOGIE....................................................................................................... pag.19
II.4. CLASIFICARE.................................................................................................. pag.19
II.5. FIZIOPATOLOGIE........................................................................................... pag.20
II.6. DIAGNOSTIC POZITIV................................................................................... pag.21
II.6. 1. DIAGNOSTIC CLINIC............................................................................ pag.21
II.6. 2. DIAGNOSTIC PARACLINIC.................................................................. pag.27
II.7. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL........................................................................ pag.31
II.8. COMPLICAŢII................................................................................................. pag.32
II.9. PROGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE........................................................................ pag.33
CAPITOLUL III. CONDUITA TERAPEUTICĂ ÎN POLIARTRITA
REUMATOIDĂ………………………………………………………………………....
pag.35
CAPITOLUL IV. AFECŢIUNILE ARTROZICE DIN POLIARTRITA
REUMATOIDĂ ŞI CONDUITA TERAPEUTICĂ......................................................
pag.38

3. 2 / 79
INTRODUCERE
Poliartrita reumatoidă (PR) este o artropatie cronică, cu caracter progresiv, distructiv şi
deformant, însoţită de multiple manifestări sistemice. PR constituie reumatismul inflamator cel
mai frecvent, cu o prevalenţă de aproximativ 1% în populaţia generală, putându-se estima un
minim de 200.000 bolnavi în ţara noastră. Incidenţa anuală a bolii este de 0,5 cazuri noi/1000
locuitori pentru femei şi 0,2 cazuri noi/1000 locuitori pentru bărbaţi.
Poliartrita reumatoidă este o maladie autoimună a ţesutului conjunctiv, de etiologie
necunoscută, caracterizată prin sinovită erozivă simetrică (generând leziuni articulare severe) şi
afectare polisistemică. Majoritatea pacienţilor prezintă o evoluţie cronică fluctuantă a bolii, care
netratată conduce la distrucţie articulară progresivă, ireversibilă, cu deformări articulare
permanente, însoţite de deficit funcţional şi reducerea speranţei de viaţă. Severitatea bolii rezultă
din faptul că peste 50% dintre pacienţi îşi înceteazăactivitatea profesională în primii 5 ani de
boală, iar la 10% dintre cazuri apare o invaliditate gravă în primii 2 ani de evoluţie.
Apariţia unor leziuni viscerale este responsabilăde scurtarea duratei medii de viaţăcu 5
până la 10 ani. Poliartrita reumatoidă reprezintă astfel nu numai o importantă problemă medicală,
ci şi o problemă socială, de sănătate publică. Costurile socio-economice pe care le generează
boala sunt impresionate, dar studiile de economie sanitară au demonstrat că dimensiunea
cheltuielilor generate de complicaţiile PR, spitalizare, intervenţii chirurgicale şi reducerea
veniturilor prin incapacitate de muncă depăşesc cu mult costurile determinate de consultaţiile
medicale şi tratamentul intensiv al cazurilor incipiente, ceea ce subliniază eficienţa economică a
profilaxiei şi tratamentul precoce, faţă de cel tardiv. 1
1
REVISTA ROMÂNĂ DE REUMATOLOGIE – VOL. XX NR. 1, An 2011, pag.36-37
(http://www.medica.ro/reviste_med/download/reumatologie/2011.1/Reumato_Nr-1_2011_Art-7.pdf).

4. 3 / 79
CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR
I.1 ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR
Aparatul locomotor îndeplineşte funcţiile de mişcare ale diverselor părţi ale corpului.
Este alcătuit din sistemul osteo – articular specializat pentru funcţia de susţinere şi sistemul
muscular pentru funcţia de mişcare. Oasele au rol în susţinerea muşchilor şi menţin poziţia
verticală a corpului. Articulaţiile permit mişcările oaselor. 2
I.1.1 SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru. Muşchii
sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior.
Există mai multe criterii de clasificare a muşchilor.
 După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de ex.muşchiul
gracilis; laţi: de ex. muşchii drepţi abdominali; muşchi scurţi, profunzi: de ex.muşchii
interosoşi; muşchi orbiculari situaţi în jurul unor orificii naturale: orbicularii pleoapelor
sau ai buzelor.
 După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps, triceps sau
cvadriceps.
 După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul aferent există
muşchi care se continuă direct cu tendonul ( muşchii drepţi abdominali) şi muşchi care
prezintă inserţie oblică faţă de tendon; corpul muscular poate fi întrerupt de tendon, cum
se întâmplă la muşchiul drept abdominal.
 În funcţie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.
 După numărul de articulaţii peste care trec se distig muşchii: uniarticulari, scurţi;
biarticulari, poliarticulari, lungi.
2
http://veritasvalentin.wordpress.com/2011/11/23/capitolul-vii-aparatul-locomotor/.

5. 4 / 79
 În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi: netezi (cum sunt
cei care formează peretele organelor interne), striaţi (ce alcătuiesc aparatul locomotor,
miocardic) şi muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii. 3
Muşchiul scheletic este alcătuit din fascicule de celule cilindrice multinucleate foarte
lungi. Aceste celule au capacitatea de a se contracta, proces apărut ȋn urma interacţiunii dintre
filamentele de actină şi cele de miozină. 4
Figura 1 Sistemul muscular
3
ANATOMIA - UNIVERSITATEA „AL. I .CUZA‖ IAȘI FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT,
PROF. UNIV. DR. PAULA DROSESCU, DR: MIHAELA POEANĂ, pag. 37
(http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs/Anatomie%20IFR.pdf).
4
http://sistem-muscular.blogspot.ro/p/blog-page_2946.html.

6. 5 / 79
I.1.2 SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a articulaţiilor
dintre ele. Oasele sunt structuri anatomice care îmbină rezistenţa cu elasticitatea.
Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem care poartă numele de schelet.
Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, dintre care 95 sunt perechi,
iar 33 oase neperechi.
Figura 2 Sistemul osos
Caracteristicile principale ale oaselor sunt sunt: forma, structura, dezvoltarea şi
creşterea. Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. După criteriul de lungime
oasele pot fi împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late şi oase scurte.
 Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de grosime şi lăţime. Fiecare
os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi numite epifize. În
perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de creştere, care poartă
numele de metafiză. Exemplu de oase lungi: femurul, tibia, peroneul, humerusul, clavicula,
etc.

7. 6 / 79
 Oasele late prezintă două feţe şi mai multe margini, variabile ca număr de la un om la altul.
Ca exemple ar fi: oasele craniului, omoplatului, sternul, coxalul.
 Oasele scurte se caracterizează prin faptul că lungimea, grosimea şi lăţimea lor sunt aproape
egale, în această categorie intră oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.
Oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau faţete articulare,
apofizice, spine, tubercule, creste, fose şi incizuri. Suprafeţele sau feţele articulare sunt acele
porţiuni de pe suprafaţa oaselor care servesc pentru articularea cu late oase. Apofizole sunt
proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă conică sau cilindrică. Spinele sunt
proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os. Tuberculii reprezintă şi ei proeminenţe
neregulate situate pe suprafaţa unor oase. Fosele sunt scobituri de formă ovalară, incizurile,
scobituri de formă cilindrică, iar şanţurile, scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţa
oaselor.
I.1.3 ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor anatomice prin care două sau mai
multe oase se unesc între ele şi sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi musculare. După
modul de dezvoltare embriologică, formaţiunile de legătură, forma extremităţilor osoase ce vin în
contact precum şi după gradul de mobilitate, articulaţiile se clasifică în:
 articulaţii fixe, fibroase, sinartroze;
 articulaţii semimobile, cartilaginoase, amfiartrozele ce prezintă un grad de libertate al
mişcării;
 articulaţiile mobile, sinoviale, diartrozele ce prezintă mai multe grade de libertate pentru
mișcări. 5
Articulațiile sinoviale pot fi, la rândul lor, împărțite în funcție de amplitudinea mișcării
pe care o pot efectua. Articulațiile cotului și ale genunchiului permit mișcări de flexie și de
extensie; articulațiile semimobile permit mișcări laterale în toate direcțiile, deoarece suprafețele
articulare sunt aplatizate sau ușor curbate.
5
ANATOMIA - UNIVERSITATEA „AL. I .CUZA‖ IAȘI FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT,
PROF. UNIV. DR. PAULA DROSESCU, DR: MIHAELA POEANĂ, pag.18, 31.

8. 7 / 79
Exemple de articulații semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale, oasele
pumnului și oasele tarsiene. Articulațiile pivotante de la baza craniului și cea a cotului între
humerus și ulnă sunt tipuri speciale de articulații în balama care se mișcă în jurul unui pivot.
Figura 3 Tipuri de articulaţii
Articulația pivotantă a gâtului permite mișcările de rotație ale capului, iar cea a cotului
asigură rotația antebrațului, făcând posibile mișcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei
șurubelnițe. Articulațiile care sunt mobile în toate direcțiile, cum ar fi cele ale șoldului și
umărului, sunt denumite articulații cu suprafețe sferice. Articulațiile degetelor sunt articulații
tipice în balama. Extremitățile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular.
Întreaga articulație este împrejmuită de un țesut fibros rezistent, denumit capsulă articulară.
Aceasta menține poziția articulației, prevenind orice mișcare anormală. În interiorul
articulației, dar nedepășind cartilajul articular, se găsește sinoviala. Acesta este un strat de țesut
care, uneori, are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial, ce permite
mișcarea și reducerea frecării. Ea nu este absolut necesară pentru funcționarea normală a
articulației și în anumite condiții membrana sinovială este afectată.
Articulațiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrate, sacrului, craniului și unele
din articulațiile gleznei și pelvisului. Aceste articulații nu au sinovială; oasele sunt unite printr-un
țesut fibros dens, care nu permite decât mișcări limitate sau nici un tip de mișcare. Articulațiile
coloanei vertebrate reprezintă o excepție, fiind destul de flexibilă pentru a permite un anumit
grad de mobilitate, în același timp mentinandu-și rolul de susținere al acesteia. 6
6
http://omenesc.ro/osos-articulatii.html.

9. 8 / 79
I.2 FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR
I.2.1 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR
Totalitatea muşchilor şi formaţiunilor contractile din diverse organe ale corpului uman
constituie sistemul muscular. Muşchii asigură locomoţia, munca fizică, activităţile motoare ale
organelor interne, adaptarea şi menţinerea poziţiei corpului.
Muşchii conţin: apă (75%), substanţe minerale, substanţe organice specifice (miozina,
actomiozina) şi substanţe energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic).
Figura 4 Aspectul microscopic al unei
fibre musculare striate
Mişcările pe care muşchii le efectuează în jurul axelor care trec prin articulaţii sunt:
 flexia (apropierea a două segmente legate printr-o articulaţie, micşorându-se unghiul
dintre ele);
 extensia (mişcarea contrara flexiei, unghiul dintre segmente putând ajunge la 180 grade
sau chiar mai mult);
 abducţia (îndepărtează un segment sau membrul în întregime de corp);
 adductia (apropie aceleaşi elemente de trunchi);
 rotaţia internă (un segment sau întreg membrul se roteşte înspre corp, în jurul axului sau
vertical);
 rotaţia externă (mişcarea inversă prin care membrul se învârte în afară în jurul aceluiaşi
ax).

10. 9 / 79
Unitatea structurală a muşchilor scheletici este fibra musculară striata, care are o lungime
de 5 până la 12 cm. Fibra musculară striata este alcătuită din numeroase miofibrile (elementul
contractil al fibrei musculare). La un muşchi scheletic se disting o parte cărnoasă numită corp
muscular şi două extremităţi numite tendoane: una prin care se fixează de osul imobil în timpul
contracţiei numită origine şi alta prin care se prinde de osul mobil numită inserţie.
Proprietătile fundamentale ale muşchilor sunt:
- elasticitatea → proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială
după începerea acţiunii forţei care a determinat extensia;
- plasticitatea → proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine constantă
tensiunea la diferite grade de distensie.
- excitabilitatea → proprietatea muşchiului de a răspunde la acţiunea unui excitant
(mecanic, fizic sau chimic). în organism, excitantul natural este influxul nervos care ajunge la
muşchi prin fibrele nervoase motorii. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii, este transmis
fiecărei fibre musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii motorii sau sinapsa
neuromusculară.
- contractibilitatea → proprietatea specifică a muşchiului de a dezvolta o tensiune
asupra punctelor sale de fixare pe oase. în general, prin contracţie, muşchiul se scurtează şi poate
pune în mişcare pârghiile osoase, realizând o mişcare, care este de fapt răspunsul muşchiului la
acţiunea unui excitant din exterior sau la o comandă venită pe calea nervilor.
I.2.2 FIZIOLOGIA OASELOR
Osul reprezintă elementul de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura
lui dură, solidă și rezistenţă. Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste 50 cm,
iar cel mic este „scărița‖ din ureche.
Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, din care 95 sunt
oase perechi, iar 33 oase neperechi. Scheletul unui nou-născut are mult mai multe oase decat
corpul unui adult, aproximativ 350. Crescând, oasele fuzionează între ele, numărul lor
micşorându-se la 206, o dată ce procesul de creştere s-a încheiat. 7
7
http://veritasvalentin.wordpress.com/2012/12/20/subcapitolul-ix-aparatul-locomotor/.

11. 10 / 79
Figura 5 Structura osului
Oasele îndeplinesc mai multe roluri funcţionale:
1. Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acţionează muşchii, asigurând
susţinerea corpului şi locomoţia. Se constituie, astfel, pârghii de cele trei ordine:
 I — articulaţia craniului cu coloana vertebrală;
 II — articulaţia dintre oasele gambei şi picior;
 III— articulaţia dintre osul braţului şi cele ale antebraţului.
2. Rol de protecţie a unor organe vitale:
 cutia craniană pentru encefal;
 canalul rahidian pentru măduva spinării;
 cutia toracică pentru inimă şi plămâni;
 bazinul osos pentru organele pelvine.
3. Rol antitoxic. Oasele reţin numeroase substanţe toxice (Hg, Pb, F) pătrunse accidental în
organism şi le eliberează treptat, fiind apoi eliminate renal. în felul acesta, concentraţia sangvină
a toxicului nu creşte prea mult şi sunt prevenite efectele nocive asupra altor organe.
4. Rol de sediu principal al organelor hematopoietice. La copii, toate oasele, iar la adult
oasele late conţin măduva roşie, hematogenă. La adult, măduva din canalul central al diafizei
oaselor lungi este galbenă (ţesut adipos cu rol de rezervă), iar la vârstnici, este cenuşie,
nefuncţională.

12. 11 / 79
5. Rol în metabolismul calciului, fosforului şi electroliţilor. Oasele reprezintă principalul
rezervor de substanţe minerale al organismului. 8
Pentru a ajunge de la scheletul cartilaginos şi conjunctiv fibros al embrionului la scheletul
osos al adultului se trece printr-un lung proces de dezvoltare ce începe încă din a patra săptămână
a vieţii embrionare şi se încheie în jurul vârstei de 25 de ani.
Când osteogeneza se realizează prin înlocuirea unui ţesut conjunctiv se numeşte
endoconjunctivă sau de membrană, iar când se realizează prin osificarea unui ţesut cartilaginos
se numeşte endocondrală sau de cartilagiu. Osteogeneza are loc sub influenţa sistemului nervos,
care coordonează acţiunea mai multor factori: mecanici, endocrini (prin hormoni hipofizari,
tiroidieni, paratiroidieni, sexuali), vitamine (mai ales D şi A), enzime şi alţi factori metabolici.
Osificarea endocondrală dă naştere majorităţii oaselor lungi ale corpului. Ea determină
creşterea în lungime a osului la locul cartilajului de creştere diafizo-epifizar.
Osul este în permanenţă format de către osteoblaste şi este continuu lizat acolo unde sunt
active osteoclastele. Osteblastele se găsesc şi pe suprafeţele exterioare ale oaselor şi în cavităţile
osoase. În toate oasele vii se desfăşoară o oarecare activitate osteoblastică.
Osteoliza are loc în imediata vecinătate a osteoclastelor. Acestea emit către os prelungiri
similare vilozităţilor şi secretă din aceste vilozităţi două tipuri de substanţe: enzime proteolitice
şi câţiva acizi, incluzând acidul citric şi cel lactic. Enzimele digeră sau dezorganizează matricea
organică a osului iar acizi solubilizează sărurile minerale.
Formarea şi liza osoasă continuă au câteva funcţii fizologice importante:
a) Osul îşi ajustează rezistenţa, de obicei proporţional cu gradul de solicitare a lui. Prin
urmare, oasele se îngrăşa când sunt supuse la încărcări mari.
b) Forma osului poate fi remodelată pentru a susţine adecvat forţele mecanice, prin osteoliză şi
osteogeneză, conform modelului sarcinilor la care este supus.
c) Pe măsură ce matricea organică bătrână degenerează, este nevoie de matricea organică
nouă. Pe această cale se menţine consistenţa normală a osului. 9
8
http://biovianu.wordpress.com/miscarea/rolurile-oaselor/.
9
http://www.scritub.com/medicina/Anatomia-si-fiziologia-sistemu10422182413.php.

13. 12 / 79
I.2.3 FIZIOLOGIA ARTICULAŢIILOR
În corpul uman sunt peste 200 de articulaţii diverse: mari şi mici, simple, complexe şi
combinate. Ele ne oferă posibilitatea de a executa un număr mare de mişcări, fără a ne gândi cum
urmează să facem acest lucru: cu mâna, cu piciorul sau cu întreg corpul. Însă, atunci când la
nivelul aparatului articular apar dereglări, omul pierde cel mai important lucru - sentimentul de
libertate şi independenţă. 10
Articulaţia scapulo-humerală. Uneşte capul humeral şi cavitatea glenoidală a scapulei
formând o articulaţie sferoidală. Suprafeţele articulare:
 pentru humerus - capul humeral, suprafaţă ce reprezintă 1/3 de sferă; ea este de 2-3 ori
mai întinsă decât cea a cavităţii glenoidale;
 pentru scapulă - cavitatea glenoidală de formă ovală, uşor înclinată anterior, uşor concavă
limitată de o sprânceană osoasă. Slaba concavitate face ca cele 2 suprafeţe articulare să
aibă concordanţă redusă. Din punct de vedere osos articulaţia este deci foarte mobilă şi
foarte instabilă. 11
Figura 6 Articulaţia scapulo-humerală
10
http://b-luron.ro/joints/.
11
http://articole.famouswhy.ro/articulatia_scapulo-humerala/.

14. 13 / 79
Articulaţia cotului este o articulaţie complexă ce face parte din categoria articulaţiilor
mobile. Este compusă din trei părţi: articulaţia humero-radială, articulaţia humero-ulnară şi
articulaţia radio-ulnară proximală.
Mişcările în articulaţia humero-radială se fac de-a lungul axei frontale – flexia şi extensia
antebraţului (cu o amplitudine de până la 140°). Articulaţia humero-ulnară are formă sferică, se
realizează între trohlea humerală şi incizura trohleară a ulnei. Mişcările în articulaţia humero-
ulnară au loc de-a lungul axei frontale (împreună cu articulaţia humeroradială) sub formă de
flexie şi extensie a antebraţului. Articulaţia radio-ulnară proximală are formă cilindrică.
Mişcările în articulaţie se fac în jurul axei verticale (cu o amplitudine de până la 160°). Aceste
mişcări au loc concomitent şi în articulaţia radio-ulnară distală. Flexia în articulaţia cotului este
asigurată de muşchiul biceps brahial, brahioradial şi alţi muşchi ai antebraţului, ancoraţi în
trohlea humerală. Extensia este asigurată de muşchiul triceps brahial şi muşchiul anconeu.
Braţele şi mâinile sunt conectate prin intermediul humerusului, ulnei şi radiusului. Toate
cele trei oase se unesc între ele cu ajutorul articulaţiilor. În articulaţia cotului, antebraţul se poate
flexa pe braţ şi extinde. Ambele oase ale antebraţului se unesc printr-o articulaţie de tip pivot, de
aceea în timpul mişcării radiusul se roteşte în jurul ulnei.
Mâna se poate roti la 180 de grade! 12
OASELE MȂINII. Sunt formate din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul şi
oasele degetelor.
Figura 7 Articulaţia pumnului
12
http://b-luron.ro/joints/elbow/.

15. 14 / 79
Toate aceste oase au o forma aproape cubică; fiecare are o faţă superioară, una inferioară,
o faţă anterioară (palmară) şi una dorsală şi în fine o faţă laterală şi una medială. 13
Articulaţia coxofemurală este formată din suprafaţa articulară a capului femural şi este
acoperită integral de cartilaj hialin, cu excepţia fosei acetabulare şi osului pelvian, numită și
cavitatea cotiloidă. Articulaţia coxofemurală face parte din gama articulaţiilor sferoide și are
forma unei „bile în cupă‖.
Figura 8 Articulaţia coxofemurală
Cavitatea cotiloidă este acoperită de cartilaj numai în regiunea semilunară, iar cealaltă
porţiune este învelită cu grăsime şi acoperită de membrana sinovială. Imediat sub marginea
cavităţii cotiloide, se află ligamentul transversal al acetabulului. Lângă marginea liberă a cavităţii
cotiloide şi lângă ligamentul mai sus menţionat se află labrumul acetabular – un inel
fibrocartilaginos care măreşte puţin adâncimea cavităţii cotiloide.
Capsula articulară este prinsă de osul coxal la nivelul labrumului și se fixează pe femur
pe linia intertrohanterică, iar în partea posterioară acoperă 2/3 din colul femural neajungând la
creasta intertrohanterică.
Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie din organismul uman şi, totodată,
cea mai expusă la leziuni şi traumatisme. Este alcătuită din tibie, femur şi rotulă.
13
http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-degetelor23728.php.

16. 15 / 79
Suprafaţa fiecărei componente este acoperită cu cartilaj hialinic care atenuează sarcinile
mecanice şi permite alunecarea uşoară a articulaţiilor, reducând frecarea excesivă în timpul
mişcării.
Genunchiul intră în categoria articulaţiilor mobile. Articulaţia genunchiului este alcătuită
din condilii uşor concavi (partea îngroşată sau proeminentă a osului care asigură articularea cu
osul învecinat) ai tibiei şi suprafaţa articulară a rotulei.
Figura 9 Articulaţia genunchiului
În articulaţia genunchiului se află două discuri, denumite meniscuri, care se utilizează
pentru integrarea suprafeţelor articulare în timpul mişcării. Există două tipuri de meniscuri
(cartilaje în formă de semilună): medial şi lateral. Rolul de bază al acestora este de a asigura
aderenţa între suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei şi de a asigura capacitatea de rotaţie a
genunchiului în poziţie îndoită.
Articulaţia genunchiului este o articulaţie complexă care răspunde de funcţia motorie a
corpului uman, de aceea rezerva acesteia de lichid sinovial trebuie completată în mod constant.
În regiunea genunchiului se află câţiva saci (burse) care asigură furnizarea de lichid sinovial
pentru această articulaţie, dar şi pentru altele. 14
14
http://b-luron.ro/joints/elbow/.

17. 16 / 79
Genunchiul este format din trei articulaţii, dintre care femuro-tibială şi femuro-rotuliană
participă la mişcările sale, în timp ce articulaţia tibio-peronieră superioară (o artrodie strânsă,
care nu permite decât mici mişcări de alunecare), participă la mişcările gleznei.
Genunchiul este o articulaţie cu un singur grad de libertate, cu mişcările de flexie-
extensie şi mişcările secundare de rotaţie externă şi internă.
Există şi mişcări foarte mici de lateralitate şi ″de sertar″.
a) Flexia – activă:
o cu şoldul intins (0 - 120 °);
o cu şoldul flectat (0 - 140°);
o pasivă (0 - 160°).
b) Extensia propiu-zisă este nulă. Se apreciază deficitul de extensie sau de hiperextensie
în cadrul diformităţii genu-recurvatum. Flexia şi extensia se executa în plan sagital, în jurul axei
transversale.
c) Rotaţia externă activă se produce odată cu extensia genunchiului, piciorul orientându-
se în afară. În această mişcare ligamentele încrucişate se relaxează, iar cele laterale se întind.
d) Rotatia internă activă începe să apară în timpul flexiei, când aceasta depăşeşte 70°. În
rotaţia internă ligamentele încrucişate se întind, iar cele laterale se relaxează. Rotaţiile pasive se
execută cu genunchiul flectat la 90°, din poziţia de decubit ventral. Se prinde piciorul de călcâi şi
antepicior şi se rotează înăuntru (rotaţie internă de 30-35°) şi în afară (rotaţie externă de 40°).
e) Lateralitatea se poate realiza în special cu genunchiul în semiflexie, când se obţine o
relaxare maximă a ligamentelor colaterale. Amplitudinea mişcării este foarte mică.
f) Mişcările ″de sertar″ sunt patologice, căci ligamentele încrucişate le opresc. Există un
″sertar″ anterior şi unul posterior. Testarea se face cu genunchiul flectat la 90°. Poziţia
funcţională este cea anatomică de zero. Poziţia de repaus articular este la o flexie de 30-40°. 15
15
http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-SI-BIOMECANICA-GENUNC73496.php.

18. 17 / 79
CAPITOLUL II
POLIARTRITA REUMATOIDĂ
II.1 DEFINIŢIE
Artrita reumatoidă se defineşte drept o patologie inflamatore autoimună, de etiologie
necunoscută, cu evoluţie cronică şi progresivă, caracterizată prin artrită erozivă simetrică şi
manifestări polisistemice. Odată instalată, aceasta maladie determină dezvoltarea destrucţiilor
articulare care ulterior sunt urmate de producerea unui deficit funcţional, fapt ce reduce
considerabil calitatea vieţii pacienţilor. Deopotrivă cu sindromul articular, evoluţia artritei
reumatoide se complică frecvent prin asocierea manifestărilor sistemice care, în funcţie de
severitatea lor, pot influenţa semnificativ speranţa de viaţă a pacienţilor.
II.2 EPIDEMIOLOGIE
Conform datelor OMS, prevalenţa artritei reumatoide în populaţia generală reprezintă
0,6-1,3%, iar incidenţa anuală fiind de 0,02%. Artrita reumatoidă este considerată cel mai
frecvent rheumatism inflamator, constituind o pondere de 10% în structura patologiilor
reumatice. Artrita reumatoidă este o patologie care manifestă o predilecţie sporită pentru sexul
feminin, raportul femei: bărbaţi este de 2,2- 2,5:1, iar pentru vârsta medie (de la 35 la 55 ani)
ajunge la 5:1.
Debutul bolii se poate produce la orice vârstă, fiind mai frecvent la vârste tinere, de
obicei în decadele III – VI. Severitatea artritei reumatoide este determinată de faptul că mai mult
de 50% dintre pacienţi sunt nevoiţi să-şi întrerupă prematur activitatea profesională în primii 5
ani de boală, iar până la 10% dintre pacienţi dezvoltă un handicap motor sever în primii 2 ani de
boală. În ultimii ani a fost înregistrat un progres substanţial în elucidarea patogeniei artritei
reumatoide. Cu toate acestea problema factorilor etiologici, a diagnosticului precoce şi a celui
diferenţiat, a criteriilor de prognostic şi de evoluţie, a alegerii unei scheme adecvate de tratament
etiopatogenic îşi păstrează actualitatea şi reprezintă o adevărată provocare pentru medicii
practicieni. 16
16
Protocol clinic instituţional „Artrita reumatoidă‖, Spitalul Clinic Republican, 2010, pag.4,5.

19. 18 / 79
II.3 ETIOLOGIE
Cauza artritei reumatoide rămâne necunoscută, fiind un subiect de cercetare foarte activ
la nivel mondial. S-a sugerat că artrita reumatoidă ar putea fi o manifestare de răspuns al gazdei
la un la un agent infecţios sau o susceptibilitate genetică. Agenţii infecţioşi au fost mult timp
suspectați ca potenţial declanşator al artritei reumatoide.
Datele existente sugerează că este puţin probabil să existe un agent patogen specific
pentru artrita reumatoidă. Leziunile inflamatorii repetate, în special prin intermediul receptorilor
care recunosc molecule comune produse de agenţii patogeni, la un individ susceptibil genetic, ar
putea contribui la deteriorarea toleranţei şi a autoimunităţii ulterioare.
Printre agenții patogeni incriminați se numără: bacteriile, mycobacteriile, mycoplasma,
virusul Epstein-Barr (VEB), parvovirusurile, virusul rubeolei, citomegalovirus şi herpes simplex.
Identificarea şi caracterizarea factorului reumatoid ca autoanticorp care se leagă de
porţiunea Fc a IgG, a fost prima dovadă directă asupra faptului că autoimunitatea ar putea juca
rol în artrita reumatoidă. Anticorpii peptidici anticitrulinaţi au fost găsiţi în probele de ser a 80%
până la 90% din pacienţii cu artrită reumatoidă. 17
II.4 CLASIFICARE
 Stadiul I (precoce) – lipsa radiografică a leziunilor erozive, cu posibila prezenta a
osteoporozei;
 Stadiul II (moderat) – osteoporoză, posibilă deteriorare uşoară a cartilajului, absenţa
deformărilor articulare ( deşi mişcările sunt limitate), atrofia muşchilor adiacenţi
articulaţiei;
 Stadiul III (sever) - osteoporoza şi distrucţiile osului sunt prezente radiografic,
deformare articulară cu subluxaţii, atrofie musculară, noduli şi tenosinovite;
 Stadiul IV (terminal) - criteriile stadiului III şi fibroză articulară şi anchiloză. 18
17
STUDIUL CLINIC, HISTOPATOLOGIC ŞI IMUNOHISTOCHIMIC AL ARTRITEI REUMATOIDE
PRECOCE, DOCTORAND: CĂPITĂNESCU BOGDAN, CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. Univ. Dr.
SIMIONESCU CRISTIANA EUGENIA, CRAIOVA, 2011, pag.5.
18
http://www.fitmed.ro/afectiuni/Poliartritareumatoida.html.

20. 19 / 79
II.5 FIZIOPATOLOGIE
Anatomie patologică: macroscopic, leziunile în poliartrita reumatoidă sunt distructive,
interesând toate elementele articulare: sinoviala, capsula, cartilajele, epifizele osoase, ca şi
formaţiunile periarticulare (muşchii, tendoanele). Leziunea debutează la nivelul sinovialei, care
devine granuloasă, burjonează (înmugureşte) şi, de aici, poliartrita reumatoidă cuprinde cartilajul
articular, pe care-l distruge. În locul ţesutului distrus apare ţesut fibros, diminuând mişcările şi
producându-se anchiloza fibroasă parţială. Totodată, osteoporoza - conduce la formarea cariilor
osoase în epifize (microgeode). În acest fel nu va întârzia să apară osificarea prin infiltrări
calcice, determinând sudarea extremităţilor osoase, şi deci, anchiloza osoasă definitivă. În
continuare, capsula şi tendoanele vor prezenta edem şi muşchii vor fi atrofiaţi. 19
Etiopatogeneză: dezechilibrul în reţeaua citokinelor din sinovită şi rolul acestora în
inflamaţie şi distrucţia tisulară.
Figura 10 Mecanismele din poliartrita reumatoidă
Procesul inflamator este localizat primar în sinovială. Inflamaţia sinovială explică
semnele clinice de inflamaţie, durerea şi reactanţii de fază acută. Sinoviala inflamată eliberează
mediatori, ca TNFα şi IL -1, care determină distrucţia progresivă a cartilajului. Iniţial, procesul
inflamator este (parţial) reversibil, pentru ca ulterior cel distructiv să fie ireversebil „fereastră de
oportunitate‖. 20
19
http://www.esanatos.com/boli/bolile-oaselor/Poliartrita-reumatoida-analize44311.php.
20
http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie, pag.58.

21. 20 / 79
II.6 DIAGNOSTIC POZITIV
II.6. 1 DIAGNOSTIC CLINIC
Simptomatologie: în evoluţia bolii se deosebesc patru stadii: stadiul I (polialgic),
dominat de durere; stadiul II (exsudativ), în care, alături de durere, apar redoarea articulară,
tumefacţiile şi deformările articulare; stadiul III (proliferativ), dominat de atrofii musculare,
anchiloze şi subluxaţii; stadiul IV (terminal, reprezentând ultima fază din evoluţia bolii),
apare după 15-20 de ani de la debut, bolnavul devenind un invalid care-şi petrece toată viaţa în
pat.
Figura 11 Modificări articulare în artrite
După intensitatea osteoporozei, a deformărilor articulare şi a anchilozelor, se deosebesc:
o stadiul precoce (I), fără leziuni distructive, dar cu discretă osteoporoză şi
capacitate funcţională completă;
o stadiul moderat (II), cu osteoporoză, durere, redoare, atrofie musculară redusă şi
capacitate funcţională încă normală;
o stadiul sever (III), cu osteoporoză, leziuni distructive întinse, mari atrofii
musculare şi deformări articulare (subluxaţii) şi capacitate funcţională limitată;
o stadiul terminal (IV), cu osteoporoză, leziuni distructive mari, anchiloză osoasă,
atrofii musculare întinse, mari deformări articulare şi infirmitate importantă,
bolnavul fiind obligat să stea în pat sau în fotoliu şi neputându-se ocupa de sine. 21
21
http://www.esanatos.com/boli/bolile-oaselor/Poliartrita-reumatoida-analize44311.php.

22. 21 / 79
Din punct de vedere clinic, artrita reumatoidă este o poliartrită cronică. În majoritatea
cazurilor, debutul bolii este lent cu durată de săptămâni sau luni. La aproximativ două treimi
dintre bolnavi, ea începe insidios cu oboseală, anorexie, slăbiciune generalizată şi simptome vagi
musculo-scheletice până la apariţia evidentă a sinovitei. Acest prodrom poate persista pentru
săptămâni sau luni şi întârzie diagnosticul. Simptomele specifice apar de obicei gradat, când mai
multe articulaţii, mai ales cele ale mâinilor, pumnului, genunchiului şi piciorului sunt afectate
într-o modalitate simetrică. La aproximativ 10% dintre indivizi, debutul este mai acut cu o
dezvoltare rapidă a poliartritei, deseori însoţită de semne generale care includ febra,
limfadenopatia şi splenomegalia. Simptomele articulare pot fi iniţial limitate la una sau câteva
ariculaţii.
Deşi tiparul implicării articulare poate rămâne asimetric la puţini bolnavi, tiparul simetric
este mai tipic. Artrita reumatoidă afectează articulațiile sinoviale deoarece procesul inflamator
debutează la nivelul membranei sinoviale după care se extinde la țesutul cartilaginos și cel osos.
Principalele acuze ale pacientului în momentul prezentării sunt legate de aceste articulații și sunt
reprezentate de durere, redoare matinală, tumefiere, sau chiar o limitare a mobilității și deformări
articulare. Durerea provocată de strângerea articulaţiilor metacarpofalangiene este un indiciu
important de diagnostic pentru artrita reumatoidă.
Implicarea articulaţiilor interfalangiene distale are loc, dar este rară şi ar trebui să fie
diferenţiată de osteoartrita întâmplătoare. Pe masură ce boala progresează, apar semne de leziuni
tisulare ireversibile. Distrugerea cartilajului şi a osului, precum şi slăbirea şi ruptura tendoanelor
şi dezaxarea articulară sunt toţi factorii care contribuie în patogeneza deformărilor mâinii. 22
Figura 12 Deget fusiform Figura 13 Deget în butonieră Figura 14 Mână tipică de poliartrită
22
STUDIUL CLINIC, HISTOPATOLOGIC ŞI IMUNOHISTOCHIMIC AL ARTRITEI REUMATOIDE
PRECOCE, DOCTORAND: CĂPITĂNESCU BOGDAN, CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. Univ. Dr.
SIMIONESCU CRISTIANA EUGENIA, CRAIOVA, 2011, pag.6.

23. 22 / 79
Figura 15 Deget în gât de lebădă şi în ciocănel Figura 16 Fazele avansate
Pumn (articulaţia radiocarpiană) – până la 2/3 din pacienţi, contribuie la funcţia
deficitară a mâinii şi la defectul de prehensiune; răspunde de dizabilitate şi handicap şi dă
aspectul de ―cocoaşă de cămilă‖; afectarea tendoanelor flexorilor poate determina sindrom de
tunel carpian.
Mână – afectarea cea mai frecventă (MCF, IFP, dar NU IFD ) care determină aspectul de
―labă de cârtiţă‖, inclusiv tenosinovită a degetelor care determină handicapul şi deformările
tardive (degete ―în gât de lebădă‖ sau ―în lornietă de operă‖ sau de police ―în Z‖).
Cot – până la 50% din pacienţii cu boală veche au alterarea pronaţiei, supinaţiei sau
extensiei.
Umăr – dureri intermitente la debutul bolii; în boala avansată distrucţia articulaţiei
glenohumerale.
Figura 17 Noduli reumatoizi genunchi Figura 18 Chist Baker stâng Figura 19 Bursită olecraniană
Şolduri – foarte rar afectate la debut, dar afectarea este discretă şi greu de demonstrat;
frecvent afectate în formele avansate.
Genunchi – peste 50% din pacienţi au afectare în boala constituită, atrofia muşcilor
coapsei se adaugă ca şi cauze de instabilitate; efuziunea articulară poate determina şi colecţie
posterioară: chist Baker; ruptura acestuia poate determina durere şi tumefiere a gambei.

24. 23 / 79
Gleznă, articulaţia subtalară şi mediotarsiene – determină deformări, în boala
avansată.
Antepicior – mai ales la caucasieni frecventă de la debut, haluce valg şi deviaţie a
degetelor cu deformarea antepiciorului.
Figura 20 Picior rheumatoid pre- şi postoperator
Figura 21 Picior rheumatoid tip triunghiular
Figura 22 Halux valgus, subluxaţii MTF, durioane plantare

25. 24 / 79
Coloana cervicală – poate fi afectată în boala veche la nivelul articulaţiilor
discovertebrale (25 – 33%); poate detrmina subluxaţie atlantoaxoidiană cu risc de compresie
durală – durere iradiată occipital, parestezii, deteriorare bruscă şi rapidă a funcţiei mâinii,
echilibru alterat !!!
Figura 23 Subluxaţie atlantoaxoidiană
Articulaţii toracice şi lombare interapofizare – au sinovială, foarte rar.
Alte articulaţii: temporomandibulare, cricoaritenoidiană, sternoclaviculare - pot fi
rar afectate. 23
În artrita reumatoidă, apar și numeroase manifestări extraarticulare, în special la pacienţii
de sex masculin care au anticorpi antinucleari (ANA) şi factorul reumatoid (FR) pozitiv. Unele
caracteristici apar de la începutul bolii, cum ar fi oboseala generală, subfebrilitatea și pierderea în
greutate care domină tabloul clinic, cauzând astfel probleme de diagnostic. Pierderea în greutate
a fost asociată unui nivel ridicat de TNF, atât la începutul bolii cât şi în timpul episoadelor acute
ale acesteia.
Manifestările extraarticulare pot fi detectate în aproape orice sistem sau organ, provocând
o morbiditate marcată a bolii şi interferenţa cu calitatea vieţii. 24
În 20% din cazuri boala debutează ca o poliartrită febrilă (luând uneori aspectul de boală
Still a adultului), sau mai rar ca o monoartrită trenantă ce interesează o articulaţie mare.
23
http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie, pag.60-61
24
STUDIUL CLINIC, HISTOPATOLOGIC ŞI IMUNOHISTOCHIMIC AL ARTRITEI REUMATOIDE
PRECOCE, DOCTORAND: CĂPITĂNESCU BOGDAN, CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. Univ. Dr.
SIMIONESCU CRISTIANA EUGENIA, CRAIOVA, 2011, pag.6.

26. 25 / 79
Alte modalităţi de debut (atipice şi rare) sunt reprezentate de: afectarea rizomelică
(umeri, coxo-femurale), manifestări articulare intermitente (reumatism palindromic), manifestări
extraarticulare izolate.
Diagnosticul în faza incipientă poate fi dificil, dar este esenţial pentru aplicarea precoce a
terapiei. Pentru a facilita şi a uniformiza diagnosticul, Colegiul American de Reumatologie
(ACR) a formulat criterii de clasificare pentru poliartrita reumatoidă, unanim acceptate pe plan
mondial.
Sunt utilizate un număr de 7 criterii:
1) redoare matinală: la nivelul şi în jurul articulaþiilor, cu durată de minim o oră înainte
de momentul ameliorării maxime;
2) artrită în cel puţin 3 zone articulare: minim 3 zone articulare prezentând simultan
tumefacţie de ţesuturi moi sau acumulare de lichid sinovial observată de medic (hipertrofiile
osoase izolate nu satisfac acest criteriu). Cele 14 zone articulare posibil afectate sunt: articulaţiile
interfalangiene proximale (IFP), metacarpofalangiene (MCF), radiocubitocarpiene (RCC), coate,
genunchi, tibiotarsiene (TT), metatarsofalangiene (MTF), dreapta sau stânga;
3) artrită a articulaţiilor mâinilor: cel puţin o zonă articulară tumefiată (conform definiţiei
de la criteriul 2), la nivelul RCC, MCF, IFP;
4) artrite simetrice: afectarea simultană bilaterală a aceloraşi arii articulare (definite ca la
criteriul 2). Afectarea bilaterală a IFP, MCF, MTF este acceptabilă fără simetrie absolută;
5) noduli reumatoizi: subcutanaţi, dispuşi deasupra proeminenţelor osoase, suprafeţelor
de extensie sau regiunilor juxtaarticulare, observaţi de un medic;
6) factor reumatoid (FR) seric: evidenţierea unei cantităţi anormale de FR seric, prin
orice metodă care dă rezultate pozitive la mai puţin de 5% dintr-o populaţie martor de subiecţi
sănătoşi;
7) modificări radiologice: leziuni tipice pentru poliartrita reumatoidă evidenţiate pe
radiografia posteroanterioară de mâini cu RCC, respectiv: eroziuni sau osteoporoză clară
localizată la sau mai evidentă în jurul articulaţiilor afectate (modificările izolate artrozice nu
satisfac acest criteriu).
Criteriile 1- 4 trebuie să fie prezente pe o perioadă de minim 6 săptămâni. Pentru
diagnosticul poliartritei reumatoide este necesară prezenţa a minim 4 din cele 7 criterii. 25
25
http://usmf.md/Infomedica/documente/Alre%20resurse/Ghiduri%20medicale/poliartrita.pdf.

27. 26 / 79
Figura 24 Articulaţiile utilizate pentru calcularea scorului DAS 28
II.6.2 MODIFICĂRI PARACLINICE
Anomaliile caracteristice imune şi inflamatorii diferențiază boala de alte artrite. Testele
de laborator într-o boală ca artrita reumatoidă ar trebui să fie în esenţă utile din punct de vedere
clinic, astfel încât să fie de ajutor în a elabora diagnosticul şi prognoza pentru monitorizarea
cursului bolii, şi în plus să fie utile în monitorizarea terapeutică. Acestora li se adaugă
investigațiile imagistice ca radiografia convențională, RMN-ul, CT-ul, ecografia sau scintigrafia
osoasă. 26
Explorările paraclinice sunt utile în completarea tabloului clinic pentru precizarea
diagnosticului pozitiv şi realizarea celui diferenţial. Parametrii biologici cel mai bine corelaţi cu
evoluţia sinovitei reumatoide sunt proteinele de fază acută.
Răspunsul de fază acută se măsoară indirect prin VSH(viteza de sedimentare a
hematiilor) (care este aproape constant crescută la valori de peste 30 mm/oră) sau direct prin
nivelul proteinei C- reactive (PCR). Nivelul bazal scăzut, creşterea rapidă şi timpul scurt de
înjumătăţire al proteinei C- reactive (PCR) (comparativ cu fibrinogenul, care este determinantul
major al VSH), recomandă proteina C- reactivă ca marker mai adecvat al activităţii bolii.
În poliartrita reumatoidă precoce, nivelul proteinei C- reactive este bine corelat cu:
 evoluţia leziunilor radiologice;
 tumefacţiile articulare;
 gradul de pierdere osoasă (determinată prin măsurători DEXA).
26
STUDIUL CLINIC, HISTOPATOLOGIC ŞI IMUNOHISTOCHIMIC AL ARTRITEI REUMATOIDE
PRECOCE, DOCTORAND: CĂPITĂNESCU BOGDAN, CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. Univ. Dr.
SIMIONESCU CRISTIANA EUGENIA, CRAIOVA, 2011, pag.6.

28. 27 / 79
Proteina C- reactivă este considerată de aceea parametrul biologic cel mai bine corelat
cu evoluţia bolii, fiind utilizat atât pentru a prezice progresiunea acesteia, cât şi pentru a urmări
eficienţa terapiilor administrate.
Hemograma evidenţiază la 20-30% din cazuri o anemie normocromă, normocitară de
grad mediu, produsă cel mai frecvent prin blocarea fierului în depozite. Se mai pot observa
leucocitoză (cu formulă leucocitară normală) şi trombocitoză (în special în timpul puseelor
evolutive ale bolii).
Factorii reumatoizi (FR) reprezintă autoanticorpi îndreptaţi împotriva fragmentului Fc
al imunoglobulinelor G şi sunt în mod clasic de tip IgM. Se întâlnesc într-o proporţie importantă
de cazuri (80%) în serul bolnavilor afectaţi de poliartrită reumatoidă, dar nu sunt specifici acestei
maladii, fiind prezenţi în numeroase alte boli, precum şi la subiecţi sănătoşi (aproximativ 5% din
populaţia sănătoasă, frecvenţa crescând odată cu vârsta). La pacienţii cu poliartrită reumatoidă
prezenţa FR se asociază cu formele severe/agresive de boală, cu manifestările extraarticulare şi
antigenul de histo-compatibilitate HLA DR4.
Testele de aglutinare (Waaler-Rose şi Latex) sunt metodele serologice cele mai
răspândite pentru evidenţierea FR de clasă IgM, singurii aglutinanţi.
Radiografiile osteo-articulare pot evidenţia următoarele tipuri de modificări (devin
aparente de obicei mai târziu în evoluţia bolii):
 tumefierea părţilor moi;
 osteoporoză juxtaarticulară;
 îngustarea spaţiului articular;
 eroziuni marginale;
 deformare/dezaxare articulară;
anchiloză. 27
Există modificări caracteristice fiecări etape de evoluţie, cu menţiunea că cele din fazele
precoce sunt nespecifice, de aceea valoarea radiografiei în diagnosticul precoce este limitată. Cea
mai caracteristică modificare radiolgică este eroziunea marginală, dar diagnosticul ar trebui pus
înaintea apariţiei acestora. Modificările tardive sunt uşor de recunoscut.
27
http://usmf.md/Infomedica/documente/Alre%20resurse/Ghiduri%20medicale/poliartrita.pdf, pag.242.

29. 28 / 79
Există scoruri radiologice (Sharp-vdHeyde, Larsen) care permit urmărirea evoluţiei
distrucţiei articulare. Cea mai caracteristică modificare este eroziunea care apare la > 90% din
pacienţi în primii 3 ani de evoluţie.
Figura 25 Modificări artritice Figura 26 Mână în artrită reumatoidă
Figura 27 Articulaţie cu artrită
Eroziunile trebui căutate la marginea epifizei, acolo unde sinovia întâlneşte osul, mai ales
la pumn, MCF şi MTF.
 Precoce: tumefieri de ţesuturi moi.
 Intermediar:
o osteoporoză juxtaarticulară uşoară;
o îngustare simetrică a spaţiului articular;
o eroziuni mici !!!
 Tardiv: eroziuni mari, deformări anatomice, îngustare simetrică a spaţiului articular,
anchiloză.

30. 29 / 79
Ecografia. Tehnică ieftină care evidenţiază sinovita şi colecţia (mai bine şi mai sensibil
decât examenul clinic), eroziunile (mai bine şi mai precoce decâr radiografia) şi semnalul
Doppler ca semn de activitate (foarte bun pentru monitorizare). Ecografia poate evidenţia şi
modificări nespecifice ca şi tendinitele, tenosinovitele, bursitele, chistele şi mai ales permite
ghidarea puncţiei articulare, în scop diagnostic sau terapeutic. Utilizarea substanţei de contrast
poate sensibiliza şi mai mult diagnosticul precoce.
Figura 28 Eroziune la nivelul capului MCF
Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Permite vizualizarea foarte bună a părţilor moi
şi structurilor osoase, cu evidenţierea precoce a semnelor de inflamaţie (edem osos, sinovite
minime, colecţii foarte mici). Permite de asemenea diagnosticul precoce al eroziunilor, fiind o
tehnică foarte bună pentru diagnosticul precoce. Există şi tentativa de a standardiza tehnica
pentru diagnostic şi monitorizare.
Figura 29 Rezonanţa magnetică nucleară

31. 30 / 79
Scintigrafia osteoarticulară. Evidenţiază zone de hipercaptare a radionuclidului
identificând prezenţa bolii, distribuţia acesteia (―harta‖) şi toate ariile de activitate.
Tehnica are o sensibilitate bună în boala activă, identificând ariile de hiperemie şi
inflamaţie, chiar cu identificarea unor diferenţe în intensitate între articulaţii, dar are specificitate
redusă, fără să permită identificarea structurii anatomice (nu diferenţiază artrita de tenosinovita
sau entezita de vecinătate) şi fără să permită identificarea cauzei. 28
II.7 DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
Diagnosticul diferenţial este important mai ales în stadiile incipiente ale bolii, atunci când
poliartrita reumatoidă poate fi uşor confundată cu un număr însemnat de alte afecţiuni
reumatismale/nereumatice care determină artralgii sau artrite.
Principalele boli care trebuiesc avute în vedere pentru diagnosticul diferenţial:
 artroze; artrite infecţioase, artrita din infecţia cu HIV, boala Lyme;
 amiloidoză, sarcoidoză;
 boala Parkinson;
 fibromialgie;
 gută, condrocalcinoză;
 hidartrita intermitentă;
 hemocromatoză, hemoglobinopatii, artropatie hemofilică;
 lupus eritematos sistemic, sclerodermie, dermatomiozită, polimiozită, vasculite, sindrom
Sharp;
 polimialgia reumatică, arterita gigantocelulară;
 reumatismul articular acut;
 spondilită anchilozantă, spondilartropatii seronegative, artrite reactive;
 tumori, sinovită pigmentară vilonodulară. 29
28
http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie, Curs reumatologie clinica –
curs 2: Poliartita reumatoidă, pag.66-68.
29
http://usmf.md/Infomedica/documente/Alre%20resurse/Ghiduri%20medicale/poliartrita.pdf, pag.243.

32. 31 / 79
II.8 COMPLICAŢII
Manifestările extraarticulare apar în cazurile mai severe de boală, la pacienţii care au
titruri mari de factor reumatoid. La nivelul tegumentelor pot apărea noduli reumatoizi care se
palpează la nivel subcutanat. Nodulii reumatoizi pot persista un timp îndelungat şi se pot vindeca
spontan. La palpare au consistenţă fermă, sunt aderenţi de ţesuturile subiacente. Diagnosticul
poate fi pus prin biopsie, pentru a face diferenţa cu chistele sebacee, xantoamele sau tofii gutoşi.
Pot exista tulburări vasculare severe care pot cauza uneori necroze tisulare. Aceste
necrozee se pot suprainfecta, cu alterarea stării generale. Aceste manifestări cutanate sunt foarte
rare.
Manifestări cardiovasculare - apar foarte rar clinic, dar totuşi sunt prezente la
aproximativ 40 % dintre bolnavi. Afectarea coronarelor este foarte rară dar poate determina
cardiopatie ischemică şi infarct miocardic acut. Procesele inflamatorii pot apărea şi la nivelul
arterelor periferice, determinând arteriopatie obliterantă.
Afectarea pulmonară - poliartrita reumatoidă se asociază cu fibroza pulmonară difuză şi
boala obstructivă a căilor respiratorii.
Manifestările neurologice - constau în apariţia de parestezii, paralizii, diminuarea sau
abolirea reflexelor tendinoase. Uneori, infiltratul inflamator poate determina compresia unor
nervi – cum ar fi compresia nervului median în tunelul carpian.
Afectare oculară - apare mai frecvent la femei şi constă în irită, iridociclită, sclerită sau
scleromalacia perforans. Scleromalacia perforans este consecinţa apariţiei unor infiltrate
nodulare în regiunea sclerală superioară, infiltrate care sunt înconjurate de o zonă hiperemică a
venelor profunde ale sclerei. 30
Figura 30 Scleromalacia perforans Figura 31 Irita
30
http://www.lectiadeortopedie.ro/poliartrita-reumatoida/.

33. 32 / 79
Osteoporoza reprezintă cea mai frecventă complicaţie survenită în evoluţia poliartritei
reumatoide (PR), iar rezultatele studiilor populaţionale relevă faptul că aceşti pacienţi prezintă un
risc extrem de înalt de a dezvolta un eveniment fracturar. Din punct de vedere evolutiv poliartrita
reumatoidă (PR) induce distrucţie articulară, cu amprentă sistemică, esacaladând stadial alterarea
statusului funcţional, cu finalitate marcant dizabilitantă.
Pierderea de masă osoasă inerentă poliartritei reumatoide poate fi descrisă drept rezultatul
convergent a trei mecanisme: afectarea osului juxta-articular, adiacent sediului inflamator,
eroziunile osoase care au căi patogenice comune cu osteopenia periarticulară şi osteoporoza
sistemică. Riscul progresiei fracturare la pacientul cu poliartrita reumatoidă şi osteoporoză
subiacentă a fost expus majoritar la nivelul sediului femural, în detrimentul situsurilor vertebrale,
cât şi extra-vertebrale.
În ansamblul complex al etiopatogeniei pierderii de masă osoasă asociată poliartritei
reumatoide nu a fost încă elucidat un mecanism reparator, sugerând existenţa unui fenomen
disruptiv între resorbţia şi neoformarea osoasă. 31
Leziunile distructive osteo-articulare sunt ireversibile şi prezenţa lor cumulativă induce
grade variate de handicap motor care caracterizează această suferinţă. Este cunoscut că după 20
de ani de evoluţie 60% dintre pacienţi sunt în clasa funcţională III (dificultate în autoîngrijire)
sau IV (scaun cu rotile). Astfel, ţinând seama de faptul că leziunile distructive osteo-articulare
apar precoce, că progresia bolii este continuă şi că remisiunea bolii se obţine rar se impune din ce
în ce mai mult un diagnostic precoce şi o intervenţie terapeutică promptă în poliartrita
reumatoidă. 32
II.9 EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC
Evoluţie şi progresie - evoluţia naturală a poliartritei reumatoide.
 Evoluţie policiclică - 70%: intermitent sau continuu, activitate restantă cu remisii
incomplete sau progresie.
 Evoluţie monociclică - 20%: un ciclu cu remisie semnificativă în primul an.
 Evoluţie progresivă - 10%: continuu, generalizare, extensie, etc. - poliartrită reumatoidă
―malignă‖ cu prognostic infaust.
31
REVISTA ROMÂNĂ DE REUMATOLOGIE – VOL. XXI NR. 4, AN 2012, pag.209.
32
http://www.medicina-interna.ro/articol.php?articol=54

34. 33 / 79
Dacă la debut inflamaţia şi puseele inflamatorii sunt principalele răspunzătoare de
handicapul fizic şi de degradarea articulară, ulterior chiar dacă puseele inflamatorii se răresc,
distrucţia radiologică şi deci handicapul evoluează pe cont propriu legat de procele degenerative
şi mecanice apărute. 33
Prognosticul vital este dependent de evolutivitatea extraarticulară a poliartritei
reumatoide şi, deşi se afirmă că „poliartrita reumatoidă nu omoară, dar handicapează pentru toată
viaţa‖, speranţa de viaţă a poliartriticilor este redusă cu 3 până la 18 ani. Acest fapt este
determinat atât de poliartrita reumatoidă, cât şi de apariţia unor complicaţii ale bolii,
tratamentului de lungă durată sau comorbidităţilor (boli cardiovasculare, neoplazii, infecţii, boli
renale, respiratorii, gastrointestinale, ale sistemului nervos central, diverse accidente). Rata
mortalităţii se dublează la cei suferinzi de poliartrită reumatoidă, în special la femei şi peste 40
de ani. În evaluarea globală a evoluţiei poliartritei reumatoide, o metodă utilă de apreciere a
calităţii vieţii şi a gradului funcţional articular precum şi a modificărilor sensibile ale tabloului
clinic, o constituie chestionarul de evaluare a sănătăţii, HAQ (Health Assessment Questionaire).
Pentru aprecierea globală a gradului bolii, a fost realizat un scor de severitate a bolii
numit PISA (Persistent, Inflammatory, Symmetrical Arthritis):
 Persistent - durată a bolii mai mare de 6 săptămâni;
 Inflamator - prezenţa semnelor de inflamaţie articulară (rubor, calor, dolor, tumor);
 Simetric - afectarea bilaterală, simetrică a articulaţiilor metacarpo-falangiene şi/sau
metatarso-falangiene ± articulaţiile interfalangiene proximale;
 Artrită.
Un scor PISA egal sau mai mare decât 3 implică severitate mare şi impune terapie
imediată cu medicaţie remisivă agresivă.
Scoruri radiologice: Sharp (scorul eroziunilor şi îngustărilor spaţiilor articulare) şi
Larsen (utilizarea filmelor standardizate pentru ilustrarea bolii distructive progresive).
Supravegherea activităţii în evoluţie a poliartritei reumatoide se face astfel: în perioada iniţială a
bolii, în puseu evolutiv sau în formele active persistente – este necesar control la fiecare 4-6
săptămâni, până la temperarea bolii; în perioada de remisiune, examinarea se face la 6 luni. 34
33
http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie, Curs reumatologie clinica –
curs 2: Poliartita reumatoidă, pag.73.
34
https://www.emcb.ro/article.php?story=20050731211358509.

35. 34 / 79
CAPITOLUL III
CONDUITA TERAPEUTICĂ ÎN POLIARTRITA REUMATOIDĂ
Tratamentul poliartritei reumatoide are ca scopuri reducerea inflamaţiei şi a durerilor
articulare, oprirea evoluţiei leziunilor distructive ale osului şi cartilajului. Există tratament
medicamentos, fizioterapie, radioterapie, ortopedic.
Tratamentul medicamentos
Utilizează antiinflamatorii (steroidiene şi nesteroidiene), antialgice, medicamente
imunosupresive (ciclofosfamida, metotrexat, azatioprina) sau medicamente remitive (săruri de
aur, penicilamina, antipaludice de sinteză). Cele mai folosite medicamente sunt AINS cu o
varietate foarte mare de medicamente (Indometacin, Arcoxia, Voltaren, Diclofenac, Ketoprofen,
etc), putând fi utilizate oricare dintre ele, cu eficienţă variabilă. Aceste medicamente au ca reacţii
adverse creşterea riscului de ulcer sau de hemoragie la nivel gastric. Din acest motiv trebuie
administrate în asociere cu protectoare gastrice.
Terapia cu corticosteroizi este foarte eficientă în ameliorarea simptomatologiei clinice şi
biologice, dar nu influenţează evoluţia bolii.
Sărurile de aur sunt mai eficiente atunci când sunt administrate la începutul bolii.
Durează aproximativ două luni pentru a se observa ameliorarea clinică. Pot determina remisiunea
completă la aproximativ un sfert dintre bolnavi. Penicilamina este o alternativă în cazul eşecului
sărurilor de aur. Determină efecte secundare digestive, cutanate sau renale. Antipaludicele de
sinteză - hidroxiclorochina este cel mai folosit preparat. Se indică controale frecvente
oftalmologice în timpul administrării acestor medicamente pentru că pot determina retinopatie cu
pierderea ireversibilă a vederii. Medicamente imunosupresive - cel mai folosit este metotrexatul
pentru că are eficienţă bună şi este bine suportat de majoritatea pacienţilor. Cea mai frecventă
reacţie adversă este anemia.
Tratamentul local – administrare locală, în cavitatea articulară de preparate cortizonice
sau practicarea îndepărtării panusului articular abundent prin sclerozarea acestuia sau prin
radioterapie locală. Poliartrita cu punct de localizare preponderent la nivelul articulaţiei
genunchiului, poate fi tratată cu succes prin infiltraţii cu soluţii vascoelastice intraarticulare.

36. 35 / 79
Procedura este simplă şi constă în 3 injecţii, una pe săptămână, iar ulterior se repeta după
6 luni. Injecţiile sunt nedureroase, cu riscuri minime şi cu beneficii mari. Se mai pot folosi
fizioterapia care ameliorează durerea şi reduc inflamaţia, produc relaxarea musculară şi
diminuează redoarea matinală. Gimnastica medicală – este foarte importantă în evoluţia bolii,
deoarece previne redoarea articulară determinate de poliartrita reumatoidă. 35
Medicina fizică, recuperarea şi reeducarea, terapia ocupaţională, metodele psihologice
sunt menite să contribuie la conservarea integrităţii funcţionale a aparatului locomotor. În cazul
în care s-au produs alterări structurale importante ale articulaţiilor, care generează durere cronică
şi deficit funcţional ireversibil, opţiunea terapeutică se poate îndrepta către soluţia chirurgicală.
Cele mai frecvent utilizate şi eficiente tehnici chirurgicale în poliartrita reumatoidă sunt
reprezentate de: rezolvarea sindromului de tunel carpian, rezecţia capetelor metatarsiene şi
protezarea totală la nivelul articulaţiilor coxofemurale şi a genunchiului. Kinetoterapia şi
reeducarea sunt extrem de importante pentru reluarea funcţiei articulare postoperator. Se impune
de asemenea aplicarea unei strategii de menţinere a unui bun status de sănătate generală.
Deoarece durata de viaţă a pacienţilor cu poliartrită reumatoidă poate fi micşorată ca urmare a
infecţiilor, complicaţiilor pulmonare sau renale, a hemoragiilor digestive, vor fi luate măsurile
uzuale de profilaxie a acestora şi de eliminare a factorilor de risc cunoscuţi.
Pacienţii aflaţi la risc pentru osteoporoză (datorită bolii, imobilizării, asocierii altor
factori de risc, terapiei cu corticosteroizi) vor beneficia de o evaluare densitometrică osoasă (în
sistem DEXA) la preluarea cazului şi de un tratament cu calciu (1000 mg/zi) şi vitamină D (800
unităţi zilnic). La femeile în postmenopauză, care nu prezintă contraindicaţii, terapia de
substituţie hormonală constituie prima opţiune terapeutică. În cazul în care acest tratament nu
este acceptat sau este contraindicat, precum şi la bărbaţi sau la femeile în perioada dinaintea
instalării menopauzei se recomandă administrarea de bifosfonaţi (alendronat, 10mg/zi).
Calcitonina este utilizată ca opţiune terapeutică de rezervă, la cei care nu pot beneficia de
substituţie hormonală sau bifosfonaţi.
În cazuri severe/agresive de poliartrită reumatoidă, a căror evoluţie nu poate fi controlată
prin tratamentele clasice, este justificată utilizarea unor terapii biologice sau farmacologice,
aflate încă în stadiu experimental.
35
http://www.lectiadeortopedie.ro/poliartrita-reumatoida/.

37. 36 / 79
Dintre agenţii biologici, manipularea terapeutică a factorului de necroză tumoralã (TNF),
cu rol central în producerea inflamaţiei şi distrucţiei articulare din poliartrita reumatoidă, prin
anticorpi monoclonali anti-TNF sau prin administrarea de receptori solubili cu rol blocant al
TNF, pare să fie extrem de promiţătoare. Un număr de alte metode terapeutice, cunoscute de mai
multă vreme, dar care nu au căpătat o largă răspândire din cauza riscului de reacţii adverse sau a
eficienţei limitate, pot fi încercate în cazuri selecţionate de poliartrită reumatoidă: drenajul
canalului toracic, iradierea limfatică totală, plasmafereza, administrarea de imunoglobuline
intravenoase, manipulările dietetice.
Tratamentul chirurgical al poliartritei reumatoide
Pacienţii cu poliartrită reumatoidă pot beneficia în cursul evoluţiei bolii de diverse
metode de tratament chirurgical. În fazele timpurii ale bolii şi în formele monoarticulare sau cu
afectare preponderentă a unei articulaţii mari (genunchi) se recomandă efectuarea precoce a unei
sinoviorteze (chimice sau izotopice). Chirurgia ortopedică, în primul rând prin aplicarea
protezelor articulare totale, a obţinut progrese remarcabile în refacerea funcţiei articulare
compromise ca urmare a unor distrucţii articulare importante. Cele mai frecvente artroplastii se
practică la şold şi genunchi, deşi metoda este aplicabilă la multe alte articulaţii: degete, cot,
umăr. Reuşita oricărui act chirurgical practicat la bolnavii cu poliartrită reumatoidă este
condiţionată de un susţinut program de reeducare postoperatorie.
Recuperarea şi reeducarea funcţională în poliartrita reumatoidă fac parte integrantă din
abordarea terapeutică complexă a poliartritei reumatoide, lor revenindu-le rolul de a limita
instalarea deformărilor articulare, de a menţine un bun tonus muscular şi o mobilitate articulară
normal, de a menţine echilibrul psihologic şi social al pacientului, iar în stadiile avansate ale
bolii de a asigura adaptarea funcţională la handicap. Deoarece deformările articulare din
poliartrita reumatoidă sunt previzibile, utilizarea de orteze (de repaus, de corecţie şi funcţionale)
permite, într-o oarecare măsură, prevenirea şi tratamentul simptomatic al acestor deformări.
Reeducarea funcţională utilizează în principal tehnicile kinetoterapiei şi ergoterapiei, asociate
uneori cu agenţi fizici, masaj, balneoterapie. Ea este indicată în toate stadiile bolii, trebuie
începută precoce şi permanent adaptată stadiului evolutiv şi inflamator al bolii, fiind
contraindicată în cursul puseelor inflamatorii. 36
36
http://usmf.md/Infomedica/documente/Alre%20resurse/Ghiduri%20medicale/poliartrita.pdf, pag.247, 260-261.

38. 37 / 79
CAPITOLUL IV
AFECŢIUNILE ARTROZICE DIN POLIARTRITA REUMATOIDĂ
ŞI CONDUITA TERAPEUTICĂ
Artroza (OA), cunoscutǎ şi sub numele de osteoarthriti, osteoarthrosis, sau reumatism
degenerativ este o artropatie non-inflamatorie progresivǎ, invalidantǎ, caracterizatǎ de
degradarea pânǎ la dispariţie a cartilajului articular, însoţitǎ de remodelare osoasǎ marginalǎ de
tip osteofite şi sclerozǎ subcondralǎ (Enciclopedia Medicală Britannica).
Artroza (OA) este o boalǎ degenerativă ce afecteazǎ persoanele vârstnice, dupǎ 40 de ani,
caracterizatǎ de erodarea cartilajului articular, hipertrofia osului marginal (osteofite) şi scleroza
subcondralǎ, precum şi modificǎri de tip inflamator ale membranei sinoviale şi capsulei
articulare.
Figura 32 Artroza genunchiului
Ghidurile EULAR 2005 şi ACR 2000 subliniază că în artroză există o abordare
terapeutică modulată, non-farmacologică, farmacologică şi, dacă este necesar, chirurgicală,
managementul optim fiind rezultatul combinării acestor mijloace. Etapele managementului sunt:
 confirmarea diagnosticului;
 identificarea factorilor de risc;
 assessment-ul funcţional;
 assessment-ul comorbidităţilor;
 assessment-ul global al pacientului.

39. 38 / 79
Obiectivele principale ale efortului terapeutic se dirijează spre (ACR 2000):
o educaţia pacientului;
o ameliorarea durerii;
o optimizare funcţionalǎ;
o reducere ponderală;
o întârziere a progresivităţii leziunilor;
o aplicarea de orteze şi dispozitive pentru ambulaţie şi ADL (activities of daily living);
o terapie ocupaţională.
Tratamentul conservator se aplicǎ de la debutul simptomatologiei, fiind individualizat
pentru a influenţa ritmul evolutiv şi pentru menţinerea funcţiei locomotorii şi, implicit, a calităţii
vieţii. Artroza de şold şi de genunchi sunt entităţi frecvente, cu un caracter dezabilitant
important, ce deterioreazǎ mult calitatea vieţii.
Figura 33 Artroza genunchiului radiografie
Tratamentul farmacologic. Combaterea durerii este principala raţiune a administrǎrii
medicamentoase în artroză; a doua motivaţie este condroprotecţia.
Tratamentul non-farmacologic. Include exerciţii fizice regulate, mǎsuri educative,
reducerea greutǎţii corporale, purtarea de mijloace de susţinere şi de ambulaţie. Terapia fizical-
kinetică şi de recuperare ocupǎ un loc important de o lungǎ perioadǎ de timp în managementul
artrozei. Ea se efectueazǎ în unităţi profilate, dar şi la domiciliul bolnavului, scopurile fiind
combaterea durerii, prevenirea dizabilităţii, menţinerea şi/sau refacerea funcţiei mioarticulare şi
prevenirea agravării leziunilor degenerative. Factorii fizici, din domeniul electroterapiei,
termoterapiei, vibroterapiei, masoterapiei, balneoterapiei sunt cei mai utilizaţi.
Tratamentul chirurgical. De-a lungul timpului numeroase eforturi au fost făcute pentru
a ajuta articulaţia artrozică, aşa încât se cunosc o serie de tehnici cu caracter paleativ (care
aplicate înregistrează procente diferite de valabilitate), osteotomii şi endoprotezarea.

40. 39 / 79
Tehnici paleative
 debridarea articulară, tehnică iniţiată de Magnusos, constă din meniscectomie,
îndepărtarea osteofitozei, abraziune articulară, eventual sinovectomie; această metodă în
practică se combină cu stimularea medulară;
 spongializarea, care înseamnă excizia cartilajului deteriorat, cu rezultate bune la bolnavii
cu probleme degenerative ale rotulei;
 crearea de microfracturi (Pridie), prin artroscopie;
 mozaicplastia, descrisă prima dată în 1993, constă în aplicarea în aria de cartilaj alterat de
zone de cartilaj normal (implant de fibre de carbon la nivel condral şi osteocondral ce contribuie
la regenerare direct);
 grefe pericondrale şi periostale;
 implant de condrocite autologe.
Prin nici o tehnică şi nici o metodologie nu s-a obţinut formarea de neocartilaj similar în
structură şi funcţii cu cel nativ.
Osteotomia. Are indicaţie la adultul tânăr displazic (gen varus sau valgus).
Terapia de protezare/replacement. Endoprotezarea reprezintă modalitatea chirurgicală
radicală ce elimină durerea şi reface funcţia segmentului. Consensul general pentru indicaţia de
implantare a unei proteze este pacientul cu durere şi dizabilitate persistentǎ ce interferǎ ADL,
neinfluenţat de medicaţia antidurere şi care are manifeste leziuni de degenerare articularǎ
(HLTC, 2005). 37
Figura 34 Artroza mâinii
37
http://www.medica.ro/reviste_med/download/reumatologie/2012.1/Reu mato_Nr-1_2012_Art-1.pdf, pag.10.

41. 40 / 79
IV.1 MÂNA ARTROZICĂ
În procesul artrozic, cele mai des interesate localizări la nivelul mâinii, sunt la
articulaţiile interfalangiene distale, cu formarea de osteofite marginale care dau aspectul
caracteristic, al nodulilor Heberden. Aceşti noduli, iniţial sunt prezenţi la index şi la medius,
ulterior apar la celelalte degete, adesea asimetrice.
Apariţia lor are loc într-un interval mare de timp şi poate duce la deformare articulară cu
devierea ultimei falange. La baza falangei a III-a, se constată nodozităţi de mărimea unui bob de
mazăre, limitarea mobilităţii interfalangiene distale cu redoare în flexie, durere, parestezii,
afectarea sensibilităţii tactile şi dificultăţi în prehensiunea de fineţe, mai ales matinal. Aceleaşi
modificări pot apare şi la nivelul interfalagienelor proximale, cu formarea nodulilor Bouchard.
Aceşti noduli se manifesă prin tumefacţie cu îngroşare a articulaţiilor interfalangiene proximale,
cu limitarea mobilităţii. 38
În anumite cazuri bine definite, intervenția chirurgicală preventivă este recomandată și
poate include înlăturarea nodulilor existenți, eliberarea presiunii de pe tendon prin excizarea
țesutului inflamat și degenerat sau a osului degradat care ar putea să secționeze tendoanele.
Alteori se recomandă aplicarea metodelor chirurgicale de creștere a rezistenței tendoanelor.
Dacă tendonul a fost secționat, chirurgul specializat în problemele mâinii va putea să îl
repare folosind un transfer de tendon sau o grefă, alături de realizarea procedeelor de mai sus.
Intervențiile chirurgicale menite să trateze articulațiile artritice sunt cele de înlăturare a sinovialei
articulare inflamate, înlocuirea articulației prin artroplastie, fuziunea oaselor articulației sau în
unele cazuri, înlăturarea osului distrus. Procedeele alese depind de o varietate de factori,
incluzând tipul particular de articulație implicată, gradul de compromitere constatat, starea
articulațiilor adiacente precum și necesitățile pacientului. 39
IV.2 ARTROZA ARTICULAŢIEI ACROMIO-CLAVICULARE
Articulaţia acromio-claviculară a umărului este un loc extrem de comun pentru apariţia
osteoartritei, la persoanele de vârstă mijlocie. Degenerarea articulaţiei acromio-claviculară poate
fi dureroasă, şi poate provoca dificultăţi în utilizarea umărului în activităţile de zi cu zi.
38
http://www.recuperaremedicala.com/Articole-recuperare-medicala/Recuperare-afectiuni-reumatice/tratamentul-
artrozei-degetelor.html.
39
http://www.clinicazetta.ro/ro/chirurgie-plastica/chirurgia-mainii/artrita-reumatoida-cu-localizare-la-mana.html.

42. 41 / 79
În stadiile incipiente, osteoartrita articulaţiei acromio-claviculare provoacă, de obicei,
durere şi sensibilitate la palpare în partea anterioară a umărului, şi în jurul articulaţiei. Durerea
este de multe ori mai rea atunci când braţul este adus peste piept, deoarece această mişcare
comprimă articulaţia. Durerea poate fi vagă, pacientul simţind o jenă sau durere la nivelul
umărului, părţii din faţă a pieptului, şi gâtului. Radiografiile pot arăta îngustarea articulaţiei şi
pintenii osoşi din jurul articulaţiei, care sunt semne de degenerare / artroză.
Figura 35 Articulaţia acromio-claviculară
Tratamentul iniţial pentru osteoartrita articulaţiei acromio-claviculare constă, de obicei,
în odihnă şi medicamente antiinflamatorii. În cazul în care măsurile non-chirurgicale nu
calmează durerea, medicul poate recomanda intervenţia chirurgicală.
Figura 36 Osteoartrita articulaţiei acromio-claviculare
Procedura cea mai comună pentru osteoartrita articulaţiei acromioclaviculare, este
artroplastia de rezecţie. Artroplastia de rezecţie implică eliminarea unei părţi mici de la capătul
claviculei. Acest lucru lasă un spaţiu între acromion (piesa scapulei care întâlneşte umărul) şi
capătul taiat de claviculă, sau mai bine zis măreşte spaţiul dintre claviculă şi acromion. De
obicei, numai o mică parte este îndepărtată, mai puţin de un cm. În cursul vindecării, articulaţia
se înlocuieşte cu ţesut cicatricial.
40
40
http://www.lectiadeortopedie.ro/medicina-sportiva/patologia-sportiva-la-nivelul-umarului/osteoartrita-
articulatiei-acromio-claviculare/.

43. 42 / 79
IV.3 SPONDILOZA CERVICALĂ
Spondiloza cervicală este o afecţiune degenerativă a coloanei vertebrale cervicale, fiind
afectate în acelaşi timp oasele – vertebrele, precum şi discurile intervertebrale ale acestei zone.
Uzura discurilor intervertebrale devine evidentă la radiografia cu raze X prin pensarea,
îngustarea spaţiilor dintre vertebre, aceasta sugerând o presiune exagerată ce se exercită asupra
discurilor intervertebrale, evoluând până la fisurarea şi ruptura acestor discuri.
Modificările osoase din cadrul acestei afecţiuni sunt reprezentate de aşa-zisele ciocuri,
sau osteofite, excrescenţe osoase dezvoltate la marginile vertebrelor, care apar ca drept reacţie de
apărare a organismului ca încercare de înlocuire a cartilajului articular distrus. Aceste osteofite
produc compresia rădăcinilor nervoase sau a măduvei spinării, aşa apărând complicaţiile
neurologice. 41
Figura 37 Spondiloză cervicală - Computer Tomografia (CT)
Tratament. Este medical, cu excepţia complicațiilor. Constă în:
1. repaus: în puseele dureroase trebuie să fie complet, la pat, pe o pernă care să se
potrivească lordozei cervicale. Repausul relativ apelează la orteze simple, cu ranforsare
rigidă sau cu sprijin mentonier anterior. Ortezele sunt folosite pe perioade scurte de timp
ca să nu slăbească musculatura gâtului.
2. elongații cervicale: se fac fie la pat, în spital, timp de mai multe ore, fie pe masa
Lavernieux, în cabinet. Ele au valoare antalgică certă.
3. kinetoterapie: în puseele dureroase sunt indicate: undele US, IR și masajele
decontracturante.
4. cure termale: adjuvante.
41
http://www.gorjexclusiv.ro/sport/kinetoterapia-in-spondiloza-cervicala.html.

44. 43 / 79
5. acupunctura: adjuvant.
6. medicamente:
 antialgice: sunt medicamentele de primă intenție. Paracetamolul ramâne
medicamentul cel mai folosit, adesea pe o perioadă lungă de timp. Uneori este folosit în
asociere cu codeina.
 Aspirina.
După trecerea puseelor: reeducarea activă și pasivă, exerciții proprioceptive și gimnastică
zilnică. Curele termale au rol benefic. 42
IV.4 SPONDILOZA LOMBARĂ
Spondiloza lombară este un proces degenerativ care se desfăşoară la nivelul coloanei
vertebrale lombare. Spondiloza lombară în stadiul 1 (local) este acela în care procesul
degenerativ se desfăşoara la nivelul unui singur disc intervertebral şi în consecinţă durerea care
apare este locală, de mai mică sau mai mare intensitate. Un tratament aplicat încă din această
etapă are foarte mari şanse de reuşită rapidă, rezultatele pot fi spectaculoase şi prin aceasta se
evită multa suferinţă ulterioară.
Spondiloza lombară în stadiul 2 (miotonic) este cel în care procesul patologic cuprinde
mai multe discuri intervertebrale, fiind cuprinşi şi muşchii paravertebrali care se contractă şi
devin dureroşi. În acest stadiu durerea este mai intensă, de mai lungă durată şi mai extinsă ca
zonă. Cel puţin în această fază dacă s-ar face un tratament corespunzător s-ar evita multa
suferinţă ulterioară.
Dacă nu se întâmplă acest lucru boala avansează şi se ajunge la următorul stadiu: stadiul
3 (iritativ), în care procesul este mai extins, mai avansat şi în care sunt iritaţi şi nervii care
pleacă de la nivelul coloanei vertebrale lombare, în special nervul sciatic. În acest stadiu
recuperarea este mai grea, mai anevoioasă dar posibilă. În cazul în care nu se intervine nici în
acest stadiu, se ajunge în următorul stadiu al afecţiunii.
Spondiloza lombară în stadiul 4 (radicular) - în care procesul patologic se extinde de-a
lungul rădăcinilor nervoase afectate şi în care durerea se resimte la mare distanţă de zona afectată
a coloanei lombare, putând ajunge până la nivelul piciorului şi tălpii piciorului. În acest stadiu
sciatica cunoaşte o agravare şi o extindere ca suprafaţă şi simptome.
42
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cervicalgie.

45. 44 / 79
Spondiloza lombară în stadiul 5 (atrofic) reprezintă stadiul în care toate fenomenele
degenerative se accentuează şi simptomatologia se agravează. Pe termogramă apare o zonă
hipotermică, lateral de coloană, semn al scăderii temperaturii locale şi al agravării distrugerii
structurilor locale. 43
IV.5 COXARTROZA
Din punct de vedere anatomic şi fiziologic, articulaţia coxofemurală prezintă
particularităţi clinico-funcţionale importante în cadrul aparatului locomotor, în statică şi mers
fiind necesară asigurarea unei condiţii funcţionale optime pentru menţinerea integrităţii
funcţionale a şoldului.
Din această cauză este una dintre cele mai solicitate articulaţii, fiind predispusă la apariţia
unor afecţiuni degenerative care vor duce în timp la afectarea articulaţiilor învecinate prin
apariţia unor afecţiuni secundare : gonartroze şi tulburări de statică vertebrală. În consecinţă
articulaţia şoldului este foarte frecvent expusă la apariţia patologiei artrozice, fiind des întâlnită
în populaţia generală, având un potenţial invalidant ridicat. 44
Coxartroza constituie o boală plurietiologică, dar monopatogenică, expresie a degradării
anatomo-funcţionale a şoldului. Afecţiunea este întâlnită la persoane care depăşesc vârsta de 40
de ani iar frecvenţa ei creşte odată cu vârsta. Ea interesează în mod egal ambele sexe, cu o uşoară
predominantă la sexul feminin.
Aproape toate clasificările etiologice ale coxartrotei fac distincţia între formele primare
sau idiopatice şi forme secundare.
 Coxartrozele primare constituie aproximativ jumătate din numărul total şi ele debutează
către vârsta de 60 de ani; adesea ele sunt bilaterale, se însoţesc de artroze ale altor
articulaţii, iar radiologic sunt artroze de tip central. Ele par să fie cauzate de factori
generali, încă puţin cunoscuţi, care alterează cartilajul articular, producând leziuni de
uzură precoce la nivelul articulaţiilor supuse la eforturi maxime.
 Coxartrozele secundare sunt acelea la care factorii locali pot să fie incriminaţi drept
cauze declanşatoare ale afecţiunii.
43
http://www.argilaalbastraderaciu.ro/ro/afectiune-22-spondiloza-lombara-cervicala-si-dureri-articulare.html.
44
http://ccim.upt.ro/files/simpozion/lucrari/7_Chelaru_Nuti.pdf.

46. 45 / 79
Dintre coxartrozele secundare cele mai frecvente sunt acelea consecutive alterărilor
mecanicii articulare prin tulburări de statică care pot fi datorate:
o malformaţiilor congenitale coxofemurale – ex. displazia sau luxaţia congenitală de
şold, coxa vara sau valga, protruzia acetabulară juvenilă.
o deformaţiilor coxofemurale câştigate – ex. sechele traumatice ale capului femural sau
cotilului după fracturi, luxaţii, decolare epifizară.
O altă categorie de coxartroze secundare sunt acele care, fără să fie datorate malformaţiilor sau
tulburărilor de statică articulară, recunosc totuşi cauze locale care au alterat sinoviala sau
cartilajul articular, elemente pe care se va dezvolta ulterior artroza. Astfel sunt coxartozele
secundare unei coxite infecţioase sau reumatismale, condromatozei şoldului, sinovitei
traumatice. 45
Figura 38 Articulaţia coxo-femurală
În coxartroză fenomenul central este durerea la nivelul şoldului care este percepută
predominant inghinal, dar şi la nivel fesier, trohanterian (lateral) şi care poate iradia până la
nivelul genunchiului. Durerea trebuie diferenţiată de cea asociată problemelor de la nivelul
coloanei vertebrale lombare (lombosciatalgia), care are alt mecanism de apariţie şi care poate fi
asociată coxartrozei. Limitarea mobilităţii este altă caracteristică a artrozelor. În coxartroză
primele sunt limitate abducţia (îndepărtarea membrului inferior de axul corpului în plan frontal),
rotaţia internă şi extensia şoldului (rigiditatea şoldului în planul flexiei-extensiei poate fi mascată
de mişcarea adaptativă a coloanei lombare).
Şchiopătatul poate apare în coxartroză antalgic (datorită durerii), sau prin scurtarea
membrului inferior (în coxartroze cu distrugerea severă a femurului proximal), precum şi datorită
lipsei mobilităţii şoldului în fazele mersului.
45
http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/medicina/lucrare-asistente-medicale-ingrijirea-bolnavului-operat-de-
coxartroza-245619.html.

47. 46 / 79
Alte fenomene de tip inflamator, neurologic sau care afectează starea generală nu trebuie
asociate coxartrozei ca unic diagnostic, fiind necesare investigaţii suplimentare (reumatologice,
neurologice, etc). Calitatea vieţii este sever afectată în coxartroze, dizabilitatea progresivă
ducând la sedentarism şi supraponderalitate, cu agravarea în cerc vicios a manifestărilor clinice.
Este afectată atât viaţa profesională (la persoanele active) cât şi cea socială, ajungându-se până la
autoizolarea individului suferind. Pe de altă parte, tratamentul chirurgical (protezarea şoldului)
este conform studiilor una din operaţiile cu cea mai mare rată de satisfacţie a pacienţilor, din
toate tipurile de chirurgie. Având în vedere aceste aspecte, afecţiunea trebuie tratată înainte ca
fenomenul de dezinserţie socială şi incapacitate profesională să se instaleze.
Imagistica în coxartroză
Coxartroza este prin excelenţă un diagnostic care se stabileşte prin radiologie simplă.
Este necesară o radiografie de bazin de faţă (antero-posterioară) şi profil de şold. În anumite
situaţii pot fi necesare investigaţii imagistice suplimentare, mai ales în stabilirea planului
operator în prezenţa unor modificări arhitecturale importante la nivelul şoldului, sau când este
necesar un diagnostic diferenţial mai detaliat. Se pot efectua astfel CT (tomografie
computerizată) sau RMN (rezonanţă magnetică nucleară) care aduc mai multe informaţii despre
arhitectura locală sau părţile moi din regiunea coxo-femurală.
Modificările radiologice tipice în coxartroză sunt :
pensarea spaţiului articular (îngustarea spaţiului dintre capul femural şi acetabul – zona din
bazin cu care se articulează acesta);
apariţia osteofitelor (excrescenţe osoase, ciocuri) la nivelul femurului proximal şi acetabulului;
apariţia geodelor (defecte osoase circumscrise) şi a condensărilor osoase (zone cu densitate
crescută).
În coxartrozele secundare pot apare în funcţie de afecţiunea determinantă şi alte
modificări radiologice:
 incongruenţa dintre capul femural şi acetabul (în displaziile luxante);
 deformări diverse ale capului femural (sechele de Perthes, epifizioliză, necroză avasculară a
capului femoral);
 aplatizarea acetabulului (coxa plana) sau adâncirea acestuia (coxa profunda);
 diverse modificări ale unghiurilor de la nivelul colului femoral ( coxa vara, valga), etc.

48. 47 / 79
Figura 39 Coxartroză radiografii
Nu există modificări ale probelor de laborator specifice coxartrozei primitive.
Cu toate acestea, în vederea stabilirii unui diagnostic corect cât şi pentru planificarea operaţiei
trebuie efectuate analizele uzuale ( hemoleucograma, coagulograma, biochimia, grupul sangvin
şi Rh), precum şi markerii inflamaţiei ( PCR, fibrinogen, etc). În vederea artroplastiei totale de
şold trebuie exclusă prezenţa oricărei infecţii active, deci se va efectua şi urocultura şi un consult
stomatologic detaliat. 46
Articulaţia şoldului reprezintă principala activitate de transfer a greutăţii corpului către
sol în prezenţa următoarelor tipuri de mişcări: flexie-extensie, abducţie-adducţie şi rotaţie
internă-externă. Parametrii cinematici sunt consideraţi pentru mersul normal, caracterizat prin
amplitudini maxime de 50o
pentru mişcarea de flexie-extensie şi 12o
pentru mişcările de
abducţie-adducţie şi rotaţie internă-externă. Se apreciază că parametrii maximali (unghiul de
flexie maxim şi unghiul maxim de rotaţie internă) pot conduce la luxaţia articulaţiei.
Din punct de vedere static, se face remarca privind forţele din articulaţie pentru poziţia
ortostatică şi pentru poziţia de sprijin unipodal. Forţa de reacţiune articulară reprezintă echilibrul
dintre forţele musculare şi greutatea corpului în corelaţie cu unghiul de poziţie al articulaţiei faţă
de direcţia greutăţii. În timpul unui ciclu de mers se evidenţiază o variaţie a reacţiunii preluate de
articulaţia şoldului specifică pentru bărbaţi şi pentru femei. 47
Stabilitatea articulației șoldului este asigurată de trei categorii de factori:
 factorii osoşi reprezentaţi de:
46
http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/soldul/43-coxartroza.html.
47
http://www.omtr.pub.ro/tlaurian/teza/teza_rez.html.

49. 48 / 79
ocoaptarea suprafeţelor articulare;
ooblicitatea axului articular;
 factorii ligamentari;
 factorii musculari:
o stabilitatea antero-posterioară (muşchiul fesier mare);
o stabilitatea laterală (muşchiul fesier mijlociu);
o mai participă la stabilitate : pelvitrohanterienii (fixează capul femural în cotil) şi
musculatura longitudinală – adductorii în balanţă cu abductorii (tind să luxeze
capul femural).
În staţiune unipodală echilibrul este menţinut de abductori (fesierul mijlociu) în cadrul
balanţei Pauwels. În staţiune bipodală echilibrul este menţinut de antagonismul între abductori şi
adductori.
STATICA ȘOLDULUI
Presupune ca în ortostatism şoldul să fie extins şi în poziţie indiferentă pentru rotaţii şi
abductee – adducţie. Extensia este limitată de ligamentul iliofemural care apasă capul femural în
cavitatea cotiloidă şi este denumit : „ligamentul poziţiei în picioare‖.48
Lungimea colului femural şi unghiul col-diafiză fac ca mişcările de flexie, extensie,
abducţie şi adducţie să se asocieze cu rotaţie.
a) flexia-extensia – se realizează în plan sagital, în jurul unui ax transversal care trece prin
marele trohanter şi foseta ligamentului rotund. Mişcările de flexie-extensie se asociază cu
rotaţie; flexia cu uşoară rotaţie internă iar extensia cu uşoară rotaţie externă.
Flexia cu genunchiul extins este limitată la 90º (limitată de tensionarea ischiogambierilor) iar
cea cu genunchiul flectat ajunge la 120º (limitată de ischiogambieri şi contactul coapsă-bazin).
Principalii flexori sunt: dreptul anterior (din cvadriceps), psoasiliacul, tensorul fasciei lata şi
croitorul, la care se asociază până la orizontală adductorii şi dreptul intern, şi de la orizontală în
sus fesierul mijlociu (fascicolul anterior).
48
https://www.uvvg.ro/ro/docs/departamente/scoalapostdoctorala/Rezumat%20tez%20de%20doctorat%20Laza%20Se
rgiu.pdf.

50. 49 / 79
Extensia este limitată de tensionarea părţii anterioare a capsulei articulare şi ligamentul
iliofemural. Hiperextensia este limitată de tensionarea ligamentului iliopubian şi a ligamentului
ischiofemural, fiind posibilă doar prin flectarea şoldului opus şi accentuarea curburii lombare.
Extensorii principali sunt: semitendinosul, semimembranosul, biceps femural, fesierul mijlociu
(fascicolul posterior), fesierul mic la care se asociază dincolo de orizontală adductori, dreptul
intern (gracilis), obturatorul extern şi pătratul femural, şi pentru menţinerea hiperlordozei –
fesierul mare.
b) abducţia-adducţia - se realizează în plan frontal, în jurul unui ax antero-posterior care trece
prin centrul capului femural ( reper clinic – plica inghinală, la 1 cm de artera femurală).
Abducţia şi adducţia se asociază cu rotaţie. Abducţia este limitată de tensionarea
ligamentului iliopretrohanterian (în cazul articulaţiei extinse) şi de ligamentul pubofemural (în
cazul articulaţiei flectate). Abducţia este realizată de tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu şi
croitor.
Adducţia este limitată de întâlnirea coapselor iar după încrucişarea acestora de
tensionarea ligamentelor pretrohanterian şi rotund. Adductorii (mai puternici decât abductorii)
sunt reprezentaţi de: psoasiliac, fesier mic, drept intern, pectineu, adductori, semitendinos,
semimembranos. Amplitudinea abducţiei-adducţiei creşte prin compensarea mişcării de către
bazin.
c) rotaţia externă - rotaţia internă, dacă se face flexie şi abducţie (ligamentele relaxate) poate
realiza o cursă totală de 100º.
Rotaţia externă este limitată de fascicolul iliopretrohanterian (ligament iliofemural) şi
ligamentul rotund. Rotatorii externi sunt: fesierul mijlociu (fascicolele posterioare), fesierul
mare, gemenii, piramidalul, obturatorii, pătratul femural, pectineul, dreptul intern şi croitorul.
Rotaţia internă este limitată de fascicolul iliopretrohanterian al ligamentului iliofemural şi
ligamentul ischiofemural. Rotatorii interni sunt: fesierul mijlociu (fascicolele anterioare), fesierul
mic, semitendinosul şi semimembranosul.
d) circumducţia – este combinarea tuturor mişcărilor, însumarea lor. Există şi posibilitatea ca
printr-o tracţiune puternică laterală să se obţină un mic grad de depărtare a suprafeţelor
articulare, mişcare pasivă (descrisă de Gray) fără rol în locomoţie. 49
49
http://www.pansportmedical.ro/recuperare/articole/structura_biomecanica_articulatie_coxofemurala.html.

51. 50 / 79
Tratamentul conservator
a) Tratamentul igieno-dietetic se referă la scăderea în greutate ( foarte importantă în
ameliorarea simptomatologiei), menţinerea mobilităţii în măsura posibilului prin
activitate fizică, evitarea suprasolicitărilor şoldului.
b) Tratamentul conservator constă în balneo/fizio/kinetoterapie, proceduri care vizează
redarea mobilităţii şoldului şi limitarea durerii. Aceste proceduri nu au scop curativ, însă
pot temporiza momentul intervenţiei chirurgicale conferind o calitate a vieţii adecvată
pentru o perioadă variabilă de timp.
c) Tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare, antialgice şi miorelaxante are efecte de
scurtă durată, adresându-se simptomatologiei şi nu cauzei afecţiunii.
d) Vascosuplimentele (substanţe care se introduc intraarticular în vederea îmbunătăţirii
calităţii cartilajului articular) se pot utiliza în forme incipiente ale afecţiunii (mai frecvent
în alte localizări ale artrozei).
Tratamentul chirurgical
Tratamentul coxartrozei avansate este esenţialmente chirurgical şi constă în înlocuirea
articulaţiei şoldului cu un implant artificial compus care se numeşte proteză de şold, de unde şi
denumirea intervenţiei chirurgicale de artroplastie sau protezare a şoldului.
Operaţia constă în montarea unei componente semisferice la nivelul bazinului numită
cupa protezei (care înlocuieşte acetabulul deteriorat) şi a unei componente femurale numită
coada sau tija protezei (care înlocuieşte prima porţiune a femurului). Aceste două componente
sunt articulate prin intermediul unui cap sferic, cea de-a treia componentă a protezei.
Materialele din care este construită proteza sunt variabile, important fiind cuplul de
fricţiune, adică raportul dintre suprafeţele de contact ale elementelor protetice.
Alegerea modalităţii de fixare a protezei, care poate fi cimentată, necimentată sau hibrid
între cele două modalităţi este de asemenea importantă. Aceste aspecte tehnice trebuie discutate
preoperator cu chirurgul care va efectua operaţia, putându-se astfel ajunge la tipul de implant
adaptat fiecărui caz. 50
50
http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/soldul/43-coxartroza.html.

52. 51 / 79
Indicaţiile endoprotezării şoldului
Acestea sunt variate şi legate de fiecare tip de proteză.
 Proteza cervicocefalică simplă este utilizată în fracturi şi pseudartroze de col femural la
persoane vârstnice (peste 75-80 ani), la care obiectivul principal este mobilizarea cât mai
rapidă a pacientului, endoprotezarea fiind considerată aici un adevarat act de terapie
intensivă.
 Proteza cervicocefalică bipolară. Folosirea acestei proteze este justificată în următoarele
cazuri:
- fractură sau pseudartroză de col femural la pacienţi cu vârsta între 65 şi 75 ani şi care au
un cartilaj cotiloidian indemn, deci fără proces artrozic vizibil;
- necroza ischemică idiopatică de cap femural (boala Chandler) stadiul II sau III; în
această situaţie, se poate utiliza artroplastia parţială bipolară doar după epuizarea celorlalte
mijloace terapeutice, atât conservatoare (medicamentoase şi balneofizicale), cât şi chirurgicale
(foraje trofice cervicocefalice, osteotomii femurale).
Deoarece apariţia acestei boli este caracteristică persoanelor tinere, trebuie temporizat
momentul artroplastiei cât mai mult posibil, semnele de „alarmă‖ fiind atât clinice (dureri
invalidante, impotenţă funcţională accentuată, limitarea severă a mobilităţii şoldului), cât şi
radiologice (colapsul şi sechestrarea zonei portante, posterosuperioare, a capului femural).
 Proteza totală are următoarele indicaţii:
o fractura ireductibilă sau instabilă, precum şi pseudartroza de col femural la persoane
cu vârsta între 50 şi 65 ani (o astfel de fractură apăruta la pacienţi mai tineri are
indicaţie de osteosinteză, asociată cu osteotomie intertrohanteriană, şi doar după eşecul
acestora se poate trece la endoprotezare);
o coxartroza primitivă avansată;
o coxartroza secundară (necroza avasculară de cap femural stadiul IV, poliartrita
reumatoidă, pelvispondilita ankilozantă, sechele de osteocondroză juvenilă, sechele
după fractura de cotil sau luxaţie traumatică coxofemurală, displazie luxantă de şold în
stadiul artrozic şi, ca un aspect special, tumorile maligne ale extremităţii superioare de
femur).

53. 52 / 79
Relaţia endoprotezare - vârsta pacientului
Din acest punct de vedere, există două situaţii, diferite ca problematică şi evoluţie, şi
anume:
- pacienţi trecuţi de decada a 5-a de viaţă, când oricare ar fi afecţiunea care indică
endoprotezarea (în general fracturi sau pseudartroze cervicale şi coxartroze primitive), se alege
tipul protezei în funcţie de boală şi vârstă, artroplastia fiind o soluţie finală optimă;
- pacienţi tineri, la care preponderenţa indicaţiei artroplastice este dată de boala Chandler
în stadiul III sau IV şi coxartroza secundară avansată (posttraumatică, reumatoidă sau pe fond
displazic congenital). În aceste cazuri, este important ca bolnavul să urmeze programul curativ
complet specific afecţiunii primare, atât conservator, cât şi (eventual) chirurgical, şi doar după un
eşec al acestuia, manifestat prin agravare clinică şi radiologică, să se recurgă la endoprotezare.
Odată fixat acest pas ca unul absolut necesar, trebuie stabilit şi tipul de artroplastie, care
se va practica. Astfel, în necroza avasculară de cap femural stadiul III, unii autori recomandă
protezarea cervicocefalică bipolară, pentru a păstra cartilajul cotiloidian încă indemn şi doar
după uzura lui în timp şi apariţia cotiloiditei revizia să se adreseze şi acetabulului.
În condiţiile afectării cotiloidiene (coxartroză primară sau secundară), se impune
endoprotezarea totală. Părerile sunt încă împărţite însă în privinţa alegerii între tipul de fixare,
cimentat sau necimentat. Pe de o parte, proteza cimentată are un cost mai redus şi se apreciază,
de către unii autori, că în condiţiile unei rigori absolute a intervenţiei şi a procesului cimentării,
"longevitatea" ei este similară cu a celei necimentate. 51
Artroplastia şoldului este o operaţie ce înlocuieşte articulaţia normală a şoldului cu una
sintetică. Este o intervenţie chirurgicală majoră ce necesită îndemânare din partea chirurgului
ortoped şi a întregii echipe medicale (anestezist, balneofizioterapeut, etc) dar şi cooperare şi
răbdare din partea pacientului şi a familiei acestuia.
Figura 40 Protezarea şoldului
51
https://www.emcb.ro/article.php?story=20030613201059000.

54. 53 / 79
Protezarea şoldului se adresează în proporţie covârşitoare la două afecţiuni şi anume
fractura de col femural şi coxartroza. Scopul operaţiei este redarea mobilităţii articulaţiei dar şi
mobilizarea rapidă a pacientului pentru prevenirea complicaţiilor legate de statul prelungit la pat.
De regulă în stadiile operabile sunt afectate atât partea coxală a articulaţiei adică
cavitatea cotiloidă cât şi capul femural care se articulează cu cavitatea cotiloidă motiv pentru
care amândouă trebuiesc înlocuite.
Figura 41 Coxartroza radiologic
Astăzi, această boală, în stadiile avansate şi când starea generală a pacientului o
permite are/beneficiază de tratament chirurgical şi anume de protezarea totală a şoldului. Există 2
variante şi anume protezarea şoldului cu proteză totală necimentată sau cu proteză totală
cimentată.
Figura 42 Proteza cimentată
Proteza necimentată realizează potrivirea dintre componentele sale şi organismul
acceptor prin frecarea (pilirea) cu freze (pile) care cresc progresiv în dimensiuni până la
atingerea dimensiunii dorite în ceea ce priveşte componenta acetabulară (coxală, cotiloidiană, a
bazinului) în fapt o hemisferă goală şi articularea acesteia cu componenta femurală care
reprezintă o hemisferă ce se aplică unei tije (pene) introdusă în interiorul femurului după o
prealabilă pilire a acestuia (canalului femural) cu ajutorul unor freze (pile) de dimensiuni
progresive până la o potrivire cât mai bună.

55. 54 / 79
În această situaţie contactul dintre os şi proteză este direct osul crescând în suprafaţa
poroasă a componentelor acetabulară (coxală) şi femurală până când le fixează ferm. Mişcările
sunt asigurate de o bilă metalică (mai rar ceramică) care se roteşte în interiorul unei hemisfere
goale, cu dimensiuni corespunzătoare de plastic (mai rar din ceramică).
Proteza cimentată în mare parte este asemănător introdusă (montată) cu diferenţa
că realizarea contactului şi egalizarea/congruenţa între componentele protezei şi
organism este mijlocită de un ciment acrilic care fixează componentele de os. Indicaţiile diferă
în sensul că ea se adresează pacienţilor mai vârstnici, cu şansa mai mică de deteriorare a
montajului în cursul vieţii. Fiind o afecţiune cronică, pacientul decide etapa evolutivă a bolii în
care se va interveni chirurgical. În trecut pacienţii erau sfătuiţi să aştepte cât mai mult înainte de
a lua decizia de protezare a şoldului. În prezent a fost abandonată această gândire, deoarece se
consideră că cei mai importanţi ani din viaţa pacientului sunt cei care urmează, iar artroplastia
şoldului îi permite pacientului să ducă o viaţă normală. Momentul operaţiei trebuie ales de
comun acord de pacient şi medicul curant când afecţiunile asociate ale pacientului sunt
ameliorate şi constantele biologice sunt normalizate. Operaţia este una de dificultate medie până
la ridicată în funcţie de vârstă, afecţiunile asociate, amploarea intervenţiei şi în concluzie va avea
întotdeauna riscuri şi complicaţii posibile. 52
Figura 43 Artroplastie şold
În urma activităţilor normale, orice implant de şold începe să se uzeze la nivelul
distanţierului de plastic (polietilenă). Activitatea fizică excesivă şi supraponderabilitatea grăbesc
acest proces de uzură şi pot conduce la deteriorarea implantului şi la apariţia durerii.
52
http://www.lectiadeortopedie.ro/artroplastia-soldului/.

56. 55 / 79
Prin urmare, majoritatea chirurgilor ortopezi avertizează pacienţii cu privire la practicarea
unor activităţi de impact mare cum ar fi alergarea, jogging-ul, săriturile, sau alte sporturi de mare
impact pentru tot restul vieţii de după intervenţie.
Activităţile cu efecte realist benefice după artroplastia totală de şold includ mersul pe jos,
înotul, golful, şofatul, ciclismul, dansul, şi alte sporturi cu impact mic.
Figura 44 Proteza cimentată
Mersul pe jos şi exerciţiile fizice uşoare sunt importante pentru recuperare şi vor începe a
doua zi după operaţie. Majoritatea pacienţilor care au suferit o artroplastie totală de şold vor
începe să stea în picioare şi să meargă pe jos cu ajutorul unui cadru şi al unui kinetoterapeut a
doua zi după intervenţie. Exerciţiile fizice sunt un factor esenţial în recuperarea la domiciliu, mai
ales în primele săptămâni de la operaţie. Rata apariţiei unor complicaţii ca urmare a artroplastiei
totale de şold este redusă. Complicaţii serioase precum infectarea articulaţiei de şold apar la mai
puţin de 2% dintre pacienţi. Complicaţii medicale majore precum infarctul miocardic sau
accidentul vascular cerebral au fost semnalate foarte rar. Cu toate acestea, bolile cronice pot
creşte riscul apariţiei unor complicaţii. Deşi sunt rare, aceste complicaţii pot prelungi sau limita
recuperarea după artroplastie. 53
Luxaţia protezei. Această complicaţie severă poate fi determinată de mai mulţi factori:
 după tipul protezei, riscul de apariţie al luxaţiei creşte invers proporţional cu diametrul
capului protezei;
 orientarea incorectă a protezei va duce la apariţia instabilităţii protezei şi deci la riscul
luxaţiei; alezarea şi apoi fixarea pieselor componente se face respectând cu stricteţe
unghiurile lor normale de orientare;
53
http://www.doctorortoped.ro/sold-si-coapsa/tratamente/sold-si-coapsa/proteza-de-sold.html.

57. 56 / 79
 tensiunea părţilor moi: dimensiunea adecvată a protezei şi mai ales a colului ei, precum şi
implantarea acesteia la nivelul corect, determină o tensionare adecvată a părţilor moi
periarticulare (atât cele active, musculotendinoase, cât şi cele pasive, capsuloligamentare şi
fasciale), tensiune care este un factor foarte important de stabilitate protetică;
 mişcările "nocive" (mişcări complexe şi exagerate ale coapsei) pot provoca luxaţia protezei,
cu atât mai uşor cu cât viciile de orientare ale ei sunt mai pregnante; spre deosebire de
endoproteza articulaţiei genunchiului, unde este permis orice tip de mişcare, deoarece
biomecanica ei nu poate produce luxaţie femurotibială, în cazul şoldului contenţia protetică
se face prin doi factori principali: geometria sferică a pieselor care intră în contact direct şi
"chinga" tensionată a părţilor moi, ambii factori având însă nişte limite ale protecţiei oferite.
Tratamentul acestei complicaţii constă în repunere imediată, sub anestezie. În marea
majoritate a cazurilor, manevra reuşeşte prin mijloace ortopedice, iar dacă acestea eşuează se
indică reintervenţia chirurgicală. Dacă luxaţia este determinată doar de o mişcare "nocivă" a
pacientului, el poate continua recuperarea funcţională, cu evitarea de rigoare a repetării acesteia,
iar dacă a fost provocată de un viciu de orientare, atunci luxaţia se va repeta cu siguranţă şi se
impune deci actul operator de reluare a endoprotezării, pentru a corecta aceste defecte
arhitecturale.
Cotiloidita reprezintă uzura şi apoi "răspunsul" acetabulului neprotezat, care intră în
raport cu piesa femurală, al cărei cap are o suprafaţă netedă, dar necompresibilă, deci "agresivă"
în timp pentru cartilajul şi osul cotiloidian. Apariţia ei este mai rapidă în cazul protezelor
cervicocefalice simple şi mai tardivă pentru cele bipolare. Tabloul clinic constă în dureri,
impotenţă funcţională şi limitare a mişcărilor şoldului, iar radiologic se distinge dispariţia
spaţiului clar, cartilaginos şi apoi adâncirea, prin uzură, a cotilului osos. Tratamentul este doar
chirurgical, necesitând "totalizarea" artroplastiei, printr-o protezare acetabulară.
„Pierderea” protezei constă într-o mobilizare a pieselor protetice, din cauza reacţiei şi
lizei ţesutului osos din jur, care le-a fixat iniţial; pentru protezele cimentate, se foloseste şi
termenul de decimentare. Dacă pentru "pierderea" septică, mecanismul este atribuit acţiunii
osteolitice bacteriene, în cazul celei aseptice sunt implicaţi factori numeroşi, neputându-se
cuantifica precis contribuţia exactă a fiecăruia (proteză şi ciment de slabă calitate, ţesut osos
impropriu, porotic, alezaj defectuos, cimentare, implantare şi orientare protetică defectuoasă,
solicitare mecanică postoperatorie extremă).

58. 57 / 79
Figura 45 Artroplastie totală de şold necimentată, operată în Olanda, degradată, migrarea intrapelvină a cupei,
cu risc de lezare a arterei iliace
Semnele apariţiei acestei complicaţii sunt reapariţia durerii, în special la încărcare,
mobilizare şi mers, şi limitarea mişcărilor şoldului; examenul radiologic, simplu sau cu substanţă
de contrast intraarticulară, evidenţiaza semnul caracteristic, lizereul de osteoliză, în jurul pieselor
protetice, precum şi mobilizarea componentelor pe direcţia solicitărilor mecanice; în cazul
sepsisului, puncţia articulară va decela şi prezenţa germenilor bacterieni, iar testele inflamatorii
serologice vor fi intens pozitive.
Cura ei este una chirurgicală, impunându-se revizia protezei, principiile de bază ale
intervenţiei fiind următoarele:
 îndepărtarea protezei şi a cimentului osos;
 refacerea capitalului osos, folosind grefon spongios şi corticospongios; este un timp
dificil dar foarte important, el asigurând reconstrucţia osului afectat de procesul litic,
pentru a obţine astfel un nou suport, atât mecanic cât şi biologic, pentru noua proteză;
 înlocuirea endoprotezei cu o alta, specială pentru revizie, care în general este de tip
necimentat.
Osificările heterotipice apar printr-o evoluţie metaplazică a hematoamelor şi sufuziunilor
sanguinolente postoperatorii, limitând, uneori chiar sever, mobilitatea şoldului protezat.
Prevenirea lor se bazează pe administrarea postoperatorie imediată de antiinflamatoare
nesteroidiene, de tipul indometacinului sau proglumetacinei. 54
Indiferent de indicaţia pentru endoprotezarea şoldului, pacientul va trebui să urmeze un
program complet de recuperare, atât preoperator, cât şi postoperator, program în care se vor
include obligatoriu exerciţii pentru refacerea şi menţinerea forţei şi rezistenţei musculare a
muşchilor centurii pelvine şi a trenului inferior.
54
https://www.emcb.ro/article.php?story=20030613201059000.

59. 58 / 79
Programul complex de tratament şi recuperare la pacientul cu proteză de şold urmărește:
combaterea durerii, corectarea deficitului de stabilitate, corectarea deficitului de mobilitate,
reluarea mersului, învățarea pacientul să păstreze o „igienă‖ a șoldului în scopul protejării
integrităţii şi funcţionalităţii şoldului, cu menţinerea endoprotezei în parametrii normali. Pentru
combaterea durerii, pot fi utilizate, înainte de kinetoterapie, mijloace de termoterapie și masajul.
Pacientului cu proteză de șold îi este interzis:
 să încrucișeze membrele inferioare; nu este permisă poziţia picior peste picior;
 flexia peste 90 grade; se indică menţinerea genunchilor sub nivelul liniei şoldurilor;
 depăşirea poziţiei neutre cu piciorul de partea operată.
Kinetoterapia postoperatorie la pacientul cu proteză de șold este foarte importantă și are
ca scop: menţinerea în condiţii optime a endoprotezei, cu prevenirea dislocării acesteia sau a
celorlalte complicaţii, refacerea/menţinerea parametrilor funcţionali optimi ai şoldului din punct
de vedere al musculaturii – forţa, rezistenţa şi travaliul muscular al grupelor musculare
stabilizatoare ale şoldului, refacerea/menţinerea forţei musculare și a grupelor musculare de la
nivelul genunchiului, prevenirea complicaţiilor generate de repausul prelungit la pat
(tromboflebita, embolismul pulmonar, pneumonia de stază), deprinderea pacientului cu
transferurile şi mersul cu ajutorul mijloacelor ajutătoare de mers (cadru, baston, cârje), obţinerea
amplitudinii de mişcare optimă, a sectorului funcţional optim, la nivelul şoldului, în limite de
siguranţă pentru endoproteza respectivă, menţinerea unei calităţi optime a vieţii pacientului, cu
independenţa sa socială şi familială. 55
IV.6 GONARTROZA
Gonartroza sau artroza genunchiului este o afecţiune degenerativă ce constă în
distrugerea cartilajului hialin prezent pe extremităţile osoase articulare. Studii recente au arătat
că artroza nu se rezumă doar la distrugerea cartilajului hialin, ci afectează întreaga articulaţie,
inclusiv osul subcondral. Gonartroza este o problemă de sănătate importantă prin frecvenţa mare
la populaţia de peste 40 de ani, afectând aproximativ 25% – 30% din persoanele cu vârste între
45-65 ani, şi aproximativ 60% din persoanele cu vârste peste 65ani. Alterarea degenerativă în
gonartroză începe în cartilajul articular normal ca rezultat al unei încărcări excesive a unui
genunchi, sau prin încărcarea relativ normală a unui genunchi tarat.
55
http://www.gorj-domino.ro/recuperarea-prin-kinetoterapie-a-soldului-protezat/.

60. 59 / 79
Figura 46 Artroză a genunchiului
Gonartroza se poate împărţii în două forme: primitivă şi secundară. Forma secundară
este mai uşor de explicat şi înţeles, fiindcă se referă la boala degenerativă a articulaţiei
genunchiului ce apare secundar unor factori predispozanţi, cel mai adesea un traumatism sau o
anomalie congenitală de deviaţie a axului biomecanic al membrului pelvin, şi apare la persoane
relativ tinere. Forma primară este legată în special de procesul de îmbătrânire şi apare la
persoane mai în vârstă, la care se asociază şi alţi factori. 56
Articulaţia genunchiului trebuie să fie:
 mobilă şi suplă pentru a permite flexia şi extensia membrului inferior;
 stabilă, având în vedere că ea susţine toată greutatea corpului.
Articulaţia genunchiului este cea mai mare şi mai voluminoasă articulaţie din organismul
uman. La formarea articulaţiei genunchiului iau parte ca elemente osoase: epifiza inferioara a
femurului, superioară a tibiei şi patella (rotula). Epifiza superioară a femurului este formată din 2
condili, lateral şi medial, de dimensiuni diferite (cel medial este mai mic), separate unul de altul
printr-o fosă intercondiliară. Cei 2 condili vor executa mişcări relative faţă de cele 2 cavităţi
glenoide ale epifizei superioare a tibiei. Patela se va mişca relativ faţă de suprafaţa patelară a
femurului.
Deşi există mai multe suprafeţe în contact, totuşi genunchiul acţionează ca o articulaţie
unică, datorită capsulei articulare (un manşon care uneşte toate elementele) şi datorită
ligamentelor genunchiului. Principalele ligamente sunt cele 2 ligamente încrucişate (LIA si LIP),
ligamentele colaterale şi ligamentul patelar.57
56
http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/gonartroza/.
57
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf.

61. 60 / 79
Articulaţia femuro-rotuliană, articulaţie cu un singur grad de libertate, prezintă două
mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapse. Acestea sunt însoţite de alte mişcări
secundare - de rotaţie internă şi externă. În plus, articulaţia mai poate să efectueze mişcări de
înclinare laterală, foarte reduse ca amplitudine.
Forţarea genunchiului în valg (înăuntru) sau în var (în afară), însoţită sau nu de răsucirea
gambei pe coapsă, duce la leziuni de diferite intensităţi ale ligamentelor laterale. Astfel, este
clasică entorsa ligamentului colateral intern, cunoscută sub denumirea de „schi-punct".
Ligamentul încrucişat anterior se poate rupe prin mai multe mecanisme. De exemplu, poate fi
lezat în urma unui traumatism puternic asupra feţei anterioare a genunchiului aflat în extensie sau
asupra suprafeţei posterioare a gambei, genunchiul fiind flectat la 90°. De asemenea, mai poate fi
lezat prin trecerea forţată de la flexie la extensie, cu genunchiul rotat extern. 58
Mişcarea genunchiului are 6 grade de libertate: trei de translaţie - anterior/posterior,
medial/lateral, superior/inferior şi trei de rotaţie - flexie/extensie, internă/externă, varus/valgu.
Mişcările genunchiului sunt determinate de forma suprafeţelor articulare ale tibiei şi femurului şi
de orientarea celor 4 ligamente majore (LIA – ligamentul încrucişat anterior , LIP – ligamentul
încrucişat posterior, LCM - ligamentul colateral medial LCE - ligamentul colateral exterior).
Evident mişcarea cea mai importantă este cea de flexie şi extensie, mişcare complexă, în care
condilii femurali alunecă şi se rostogolesc pe tibie, urmat de o mişcare de rotaţie pasivă a tibiei -
dat fiind inegalitatea dintre cei 2 condili femurali. 59
STATICA GENUNCHIULUI - aspecte:
 axul biomecanic al femurului face cu axul anatomic un unghi de 6 – 9º deschis în sus;
 condilul femural intern este mai jos (în medie cu 4 mm) decât condilul extern, deci fiecare
cavitate glenoidă primeşte forţele în plan sagital dar la nivele diferite;
 axele anatomice ale tibiei şi femurului fac între ele un unghi de 170-177º , deschis în afară,
numit genu valg fiziologic;
 greutatea corpului se repartizează în două forţe egale şi paralele cu punct de aplicare în
centrul cavităţilor glenoide; devierea centrului de greutate duce la încărcarea uneia din
cavităţile glenoide, fenomenului de dislocare opunându-se ligamentul colateral de partea
opusă.
58
http://cis01.central.ucv.ro/educatie_fizica-kineto/pdf/studenti/cursuri%20master/Curs_III.pdf.
59
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf.

62. 61 / 79
Figura 47 Axele piciorului
BIOMECANICA articulaţiei femuro-tibiale. Mişcarea principală în această articulaţie
este cea de flexie-extensie la care se adaugă mişcări secundare rotaţie (internă şi externă); poate
apare şi o foarte redusă mişcare de înclinare laterală.
a. Flexia – extensia este mişcarea principală. Atunci când membrul inferior lucrează în
lanţ cinematic deschis articulaţia femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanţ
cinematic închis articulaţia joacă rol de pârghie de gradul I. Mişcarea de flexie-extensie nu se
face în jurul unui ax fix datorită formei volute a condililor femurali.
Deplasarea segmentelor diferă după modul de acţiune a membrului inferior: în lanţ cinematic
deschis femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanţ cinematic închis tibia rămâne fixă,
femurul alunecând pe tibie.
Figura 48 Cinematica genunchiului

63. 62 / 79
Mişcarea de flexie începe cu o rostogolire şi se termină cu o rotaţie pe loc.
Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor posterioare ale segmentelor (coapsă şi gambă).
Principalii flexori ai genunchiului (în lanţ cinematic deschis) sunt: bicepsul femural şi
semimembranosul, la care se asociază şi semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul,
plantarul mic şi croitorul. Flexia asociază şi o mişcare de rotaţie internă.
Mişcarea de extensie începe cu rotaţia extremităţii femurului şi se termină cu
rostogolirea pe platoul tibial. Extensia asociază şi o rotaţie externă a gambei (datorită bicepsului
femural). Extensia este limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul încrucişat anterior
şi posterior, ligamentele colaterale şi muşchii ischiogambieri. În extensie completă se obţine
poziţia de „înzăvorâre‖ în care forţa musculară nu mai este necesară. Principalii extensori sunt
cvadricepsul şi tensorul fasciei lata; la acţiune se asociază tendonul cvadricepsului şi rotula care
fac parte din aparatul complex de extensie al genunchiului. Extensorii, fiind muşchi
antigravitaţionali, au forţă de acţiune totală mai mare ca cea a flexorilor.
b. Rotaţia internă – externă se datorează înălţimii diferite a condililor femurali şi a
ligamentelor încrucişate; rotaţia normală maximă activă este de 15-20º iar cea pasivă de 35-40º şi
se realizează în jurul unui ax vertical care trece prin centrul spinelor tibiale.
Rotaţia externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de semimembranos, popliteu,
semitendinos, dreptul intern şi croitor. Musculatura rotatoare internă este mult mai bine
reprezentată decât cea externă, deoarece rotaţia internă este o mişcare obişnuită asociată flexiei,
pe când rotaţia externă este excepţională.
c. înclinarea laterală - este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt tensionate la
maxim în extensie şi complet relaxate în semiflexie .
d. deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali este limitată de
ligamentele încrucişate.
BIOMECANICA meniscurilor. Meniscurile sunt solidare cu tibia; ele se deplasează în
flexie dinainte-înapoi pe tibie şi se apropie între ele posterior, iar în extensie mişcarea este
inversă, prin modificarea formei. Funcţiile biomecanice ale meniscurilor (după Bouillet-Graver)
sunt:
 completează spaţiul liber între suprafeţele articulare;
 centrează sprijinul femurului pe tibie;

64. 63 / 79
 participă la lubrefierea suprafeţelor articulare ( asigură repartiţia uniformă a sinoviei pe
suprafaţa cartilajelor);
 amortizor de şoc între extremităţile osoase;
 scad frecarea - prezenţa meniscurilor împarte articulaţia femuro-tibială în două articulaţii
distincte, în care frecarea în dublă devine simplă.
BIOMECANICA articulaţiei femuro-patelare. În sens vertical, rotula este fixată între
tendonul rotulian şi tendonul cvadricipital (între ele ia naştere un unghi deschis înafară), singurul
element motor care acţionează asupra rotulei (ridică rotula şi o trage înafară).
Rolul rotulei este de a depărta tendonul cvadricepsului de trohlee la extensie maximă;
astfel braţul de pârghie al cvadricepsului creşte cu 50%. În flexie, forţei reprezentată de greutatea
corpului i se opune o rezistenţă reprezentată de cvadriceps şi aparatul rotulian, rotula uşurând
activitatea cvadricepsului. 60
Deviaţii axiale fără modificarea formei oaselor (datorate unor deformaţii sau uzări
articulare). Acest tip de deviaţii pot apărea atât în plan frontal cât şi în plan sagital. Deviaţiile în
plan frontal ale membrului inferior în zona articulaţiei genunchiului sunt de tip varus sau popular
″picioare în paranteză″ şi de tip valgus sau ″picioare în X″. Se poate observa că în ambele situaţii
axa mecanica a piciorului dusă prin centrul capului femural şi prin centrul gleznei nu
intersectează centrul genunchiului. În cazul deformaţiei varus axa mecanică trece prin partea
medială a genunchiului iar în valgus prin partea laterală.
Figura 49 Deviaţii axiale fără modificarea formei oaselor
60
http://www.pansportmedical.ro/recuperare/articole/structura_biomecanica_articulatie_genunchi.html.

65. 64 / 79
Deviaţii axiale datorate deformării efective a oaselor sau de cauză extraarticulară. În
această situaţie nu există uzări în articulaţii, deviaţiile fiind datorate deformărilor oaselor ca
urmare a unor fracturi vicios consolidate, a unor boli sau malformaţii congenitale.
Figura 50 Deviaţii axiale datorate deformării efective a oaselor
Pentru studierea acestor dezaxări sunt consacraţi următorii parametri:
 Amplitudinea;
 CORA (centre of rotation of angulation);
 Planul de deformare;
 Direcţia de deformare. 61
Procesele de degradare a articulaţiei genunchiului pot să apară atunci când este supusă la
eforturi mai mari decât poate ea să suporte, cum ar fi:
 statul mult în picioare;
 mersul exagerat de mult pe jos;
 purtarea unor greutăţi mari în mâini sau pe spate;
 supraponderea, obezitatea;
 unele traumatismele (căzături, lovituri, accidente).62
Osteoartrita genunchiului afectează de multe ori un singur compartiment al articulaţiei
genunchiului. Când se întâmplâ acest lucru, realinierea axului membrului afectat, poate schimba
greutatea corpului, astfel încât partea sănătoasă a articulaţiei genunchiului să acapareze mai mult
stres. Când această deteriorare inegală se produce pe o parte a genunchiului, cealaltă parte poate
avea în continuare cartilaj bun pe suprafaţa articulaţiei.
61
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf.
62
http://www.coxartroza-gonartroza.ro/gonartroza.asp.

66. 65 / 79
În unele cazuri, o intervenţie chirurgicală pentru a realinia axul membrului, poate duce la
trecerea presiunii pe partea mai sănătoasă a genunchiului. Scopul este de a reduce durerea şi de a
întârzia evoluţia procesului de degenerarea, în jumătatea mai afectată a genunchiului. 63
Figura 51 Axele membrelor inferioare:“genu varum”, “genu valgum”
Manifestări clinice în gonartroză
Durerea este cvasipermanentă, accentuată de sprijin şi mai ales de asocierea încărcării
axiale cu rotaţia (pivotare), este globală şi poate deveni invalidantă. Limitarea mobilităţii -
genunchiul este o articulaţie care are un ax principal de mişcare, asemănător unei balamale
(flexie-extensie) şi care permite şi un grad mic de rotaţie. În gonartroză, afectarea flexiei se
produce progresiv cu evoluţie spre ankiloză (dispariţia mobilităţii unei articulaţii, prin evoluţie
naturală). Şchiopătatul poate fi datorat durerii (antalgic), sau deformării genunchilor, precum şi
instabilităţii apărute prin întinderea excesivă a unor ligamente şi relaxării altora. Deformarea
genunchilor este semnificativă, în general sub forma literei "O" (genu varum), mai rar în
"X"(genu valgum), genunchii apar globuloşi, tumefiaţi, uneori disproportionaţi faţă de gambe şi
coapse.
Cracmentele sunt sunetele care se percep la mobilizarea articulaţiei şi care de obicei
asociază şi durere. Tulburările circulatorii sunt frecvent întâlnite în gonartroză, varicele (dilataţii
ale venelor) fiind asociate acestei afecţiuni cu care se potenţează reciproc (complexul flebo-
artrozic). Din punct de vedere clinic, durerea de la nivelul genunchiului poate avea cauze
multiple.
Diagnosticul diferenţial al gonartrozei se poate face cu afecţiuni locale (traumatice,
reumatologice, infecţioase, etc) care nu au ajuns în stadiul artrozic sau la distanţă (patologia
coloanei vertebrale lombare – radiculopatii, artroza şoldului, etc).
63
http://www.lectiadeortopedie.ro/osteotomia-superioara-de-tibie/.

67. 66 / 79
Modificările radiologice tipice în gonartroză sunt:
- pensarea spaţiului articular ( îngustarea spaţiului dintre tibie şi femur – mai frecvent pe
partea internă);
- apariţia osteofitelor marginale (excrescenţe osoase, ciocuri) la nivelul platourilor tibiale,
condililor femurali şi marginilor rotuliene;
- apariţia geodelor ( defecte osoase circumscrise);
- deformarea de tip genu varum/valgum;
- corpi liberi intraarticulari (proveniţi din porţiuni de cartilaj desprinse şi calcificate);
- alte modificări osoase în condiţiile unei gonartroze secundare altei afecţiuni (diverse
tipuri de eroziuni în bolile reumatice, deformări posttraumatice sau produse de diverse tumori,
etc). 64
Radiografia este investigaţia de elecţie pentru diagnosticarea gonartrozei. Pe ea se
evidenţiază: îngustarea spaţiului articular, osteofite marginale şi posterioare, chiste osoase,
devierea axului biomecanic al membrului cu genu valgum sau genu varum, scleroza osoasă.
Modificările sunt diferite în funcţie de zonele de presiune, astfel în zonele de presiune mai înaltă
se evidenţiază reducerea mai accentuată a spaţiului articular, scleroză şi chiste. În zonele fără
presiune de contact – la marginile articulaţiei – apar osteofiţi. Se poate observa o pierdere mai
mare a spaţiului articular la nivelul compartimentului femurotibial medial, deşi compartimentul
femurotibial lateral şi patelofemural sunt şi ele afectate. Aceste modificări asimetrice la nivelul
compartimentului medial/lateral pot rezulta în deformarea în varus respectiv valgus. 65
Figura 52 Modificările tipice în osteoartrită
64
http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/generalitati/19-genunchi/47-gonartroza.html.
65
http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/gonartroza/.

68. 67 / 79
Figura 53 Radiografie în care se observă diminuarea spaţiului articular medial
şi artroza medială a genunchiului
În imagistica genunchiului o importantţă deosebită o are examenul RMN (rezonanţa
magnetică nucleară), care aduce informaţii despre starea meniscurilor, ligamentelor, cartilajului
articular, părtilor moi în general. În gonartrozele avansate acest examen nu mai este necesar, însă
în fazele incipiente el poate face diagnosticul diferenţial între diverse tipuri de leziuni
intraarticulare.
Examenul CT (computer tomograf) este mai util în context traumatic (fracturi
complexe) decât în evaluarea unei gonartroze, iar ecografia articulară are de asemenea o valoare
limitată în această situaţie.
Probe de laborator în gonartroză. Nu există modificări ale probelor de laborator
specifice gonartrozei primitive. Cu toate acestea, în vederea stabilirii unui diagnostic corect cât şi
pentru planificarea operaţiei trebuie efectuate analizele uzuale (hemoleucograma, coagulograma,
biochimia, grupul sangvin şi Rh), precum şi markerii inflamaţiei (PCR, fibrinogen, etc). În
vederea artroplastiei totale de genunchi trebuie exclusă prezenţa oricărei infecţii active, deci se
va efectua şi urocultura şi un consult stomatologic detaliat. 66
CLASIFICAREA se face pe baza examenului clinic, radiologic şi examenului
artroscopic. Astfel gonartroza a fost împărţită în 4 stadii.
 Stadiul I – în care modificările sunt minime, simptomatologia constă în redoare articulară
de repaus, durere moderată şi uneori edem local, radiologic nu există modificări,
artroscopic există semne de degenerare cartilaginoasă (cartilaj moale, opac, posibil
fibrilare fină a acestuia).
66
http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/generalitati/19-genunchi/47-gonartroza.html.

69. 68 / 79
 Stadiul II – simptomele sunt moderate, cu durere locală permanentă, de intensitate medie,
redoare articulară matinală, impotenţă funcţională uşoară, tumefacţie, radiologic apare
îngustarea spaţiului articular, artroscopic apare fibrilarea cartilajului şi degenerare
meniscală.
 Stadiul III – simptome moderate, redoare matinală şi după repaus semnificativă, limitarea
mobilităţii articulare, cracmente osoase (zgomote articulare), radiologic – îngustarea
spaţiului articular, osteofite, artroscopic – fragmentarea cartilajului, corpi liberi
intraarticulari, leziuni degenerative meniscale.
 Stadiul IV – simptome severe, durere în repaus, noaptea, la schimbări de vreme,
deformare articulară în var sau valg, instabilitate, radiologic – spaţiu articular redus,
scleroză osoasă în punctele de sprijin, osteofite, dezaliniere, artroscopic – dezgolirea
osului subcondral pe zone întinse. 67
Tratamentul gonartrozei
Singura metodă prin care se poate obţine calmarea durerii în mod real (şi nu doar pe
durata efectuării tratamentului), şi de fapt singura cale prin care se obţine ameliorarea mişcării
până la redobândirea în întregime a libertăţii de deplasare, este cea prin care se reuşeşte
regenerarea cartilajului articular distrus. Această regenerare nu este posibilă prin simple şedinţe
de kinetoterapie şi fizioterapie, aşa cum susţin unii terapeuţi. Aceste metode sunt eficiente în
vindecarea gonartrozei însă nu sunt suficiente.68
a.Tratamentul conservator
 Tratamentul igieno-dietetic se referă la scăderea în greutate (foarte importantă în ameliorarea
simptomatologiei), menţinerea mobilităţii în măsura posibilului prin activitate fizică, evitarea
suprasolicitărilor genunchiului.
 Tratamentul conservator constă în balneo/fizio/kinetoterapie, proceduri care vizează redarea
mobilităţii şi limitarea durerii. Aceste proceduri nu au scop curativ, însă pot temporiza
momentul intervenţiei chirurgicale conferind o calitate a vieţii adecvată pentru o perioadă
variabilă de timp.
67
http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/gonartroza/.
68
http://www.coxartroza-gonartroza.ro/gonartroza.asp.

70. 69 / 79
 Tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare, antialgice şi miorelaxante are efecte de
scurtă durată, adresându-se simptomatologiei şi nu cauzei afecţiunii. Vascosuplimentele
(substanţe care se introduc intraarticular în vederea îmbunătăţirii calităţii cartilajului
articular) se pot utiliza în forme incipiente ale afecţiunii. Se fac serii de câte 3-5 infiltraţii
intraarticulare, care se pot repeta la 6 luni – 1 an.
b.Tratamentul chirurgical
ARTROSCOPIA – tehnică miniinvazivă care utilizează un sistem optic introdus
intraarticular împreună cu alte instrumente, efectuându-se intervenţia într-un mediu lichid (ser
fiziologic). Ea poate avea rol diagnostic (exploratorie), sau se pot efectua diverse proceduri
(condroplastia – regularizarea cartilajului articular, meniscectomia – îndepărtarea porţiunilor de
menisc rupte, microforaje/fracturi cu scopul revitalizării zonelor de os expuse, mozaicoplastia,
etc).
OSTEOTOMIILE – tehnici care au ca scop reaxarea membrului inferior prin secţionarea
tibiei sau femurului în apropierea genunchiului cu modificarea unghiurilor respective la nivelul
tranşelor (acestea pot fi tibiale, femurale, de închidere, de deschidere, în dom, etc). Indicaţiile
osteotomiilor sunt destul de restrictive (vârsta sub 65 de ani, normoponderal, afectarea unui
singur compartiment al genunchiului, mobilitate bună, fără afecţiuni reumatice, etc), iar
recuperarea lungă (se permite sprijinul pe piciorul respectiv doar la 3 luni după operaţie), astfel
încât numărul acestor intervenţii este destul de scăzut.
Figura 54 Componentele protezelor de genunchi
ARTROPLASTIA (protezarea) GENUNCHIULUI. Protezarea este intervenţia
chirurgicală de înlocuire a suprafeţelor osoase distruse, deformate şi lipsite de cartilaj articular cu
un implant complex numit proteză de genunchi, format din două componente metalice sau
ceramice (componenta tibială şi femurală) şi un insert de polietilenă intercalat între ele.

71. 70 / 79
Opţional se poate înlocui şi suprafaţa articulară a rotulei cu o componentă de polietilenă.
Componentele tibială, femurală şi rotuliană sunt în general cimentate (aderenţa la osul pregatit în
prealabil se obţine prin utilizarea unui ciment special – polimetilmetacrilat sau PMMA). 69
La ora actuală medicina dispune de numeroase metode de alinare a suferinţei legate de
această boală, dar singura soluţie radicală este înlocuirea suprafeţelor articulare uzate şi definitiv
compromise cu endoproteze eficiente şi durabile. Artroplastia totală de genunchi, devenită
standardul de «aur» în terapia gonartrozei dispune de implanturi, de instrumente şi de tehnici pe
care le perfecţionează în mod continuu.
Figura 55 Tipuri de proteze
Protezele totale, primare, postero stabilizate constituie opţiunea chirurgilor ortopezi în cel
puţin jumătate din cazurile de artroplastie totală de genunchi datorită simplităţii ei, dar şi a
performanţelor ulterioare. Indiferent de tipul de proteză folosit există o limită a acestor
dispozitive, limită peste care domneşte eşecul datorat în bună măsură factorilor biomecanici care
acţionează asupra implantului. Istoria artroplastiei totale de genunchi se identifică cu găsirea
echilibrului perfect al genunchiului operat şi pentru aceasta s-au pus în luptă diferite tehnici
chirurgicale susţinute de instrumentar adecvat. 70
Figura 56 Artroplastia genunchiului
69
http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/generalitati/19-genunchi/47-gonartroza.html.
70
http://www.umfiasi.ro/ScoalaDoctorala/TezeDoctorat/Teze%20Doctorat/Rezumat%20GR%C4%82MAD%C4%82
%20MARIUS.pdf.

72. 71 / 79
Interesul faţă de artroplastia genunchiului este urmarea firească a succceselor obţinute în
artroplastia totală de şold. Artroplastia genunchiului pune probleme complexe legate de anatomia
multicompartimentală, de acoperirea părţilor moi, restabilirea stabilităţii capsulo-ligmentare dar
şi de motilitatea complexă axială şi rotaţională a genunchiului protezat. Ca şi la şold, dezideratele
artroplastiei sunt: mobilitatea perfectă cu restabilirea centrului de rotaţie, stabilitatea protetică
perfectă şi egalizarea membrelor. Indicaţiile principale ale artroplastiei de genunchi sunt
osteoartrita, artrita reumatoidă sau alte tipuri de artrită.
Figura 57 Dezartrodezare, artroplastie totală de genunchi, primară, posterostabilizată, Zimmer
Figura 58 Artroplastie totală de genunchi, supurată, pseudartroză septică asanată, artroplastie revizie tumorală
GMRS
Figura 59 Artroplastie totală de genunchi, degradată,artroplastie revizie Stryker TS, aport de grefe, rezultat final
PROTEZELE DE REVIZIE
Sunt destinate înlocuirii protezelor primare degradate, rezecţiilor tumorale, sau
instabilităţilor grave multidirecţionale ale gonartrozelor. Axul acestor implante poate fi modular
reglabil. Responsabilitatea îi revine chirurgului care în funcţie de indicaţii şi contraindicaţii, de
experienţa şi dotarea personală, va opta pentru un anume tip de artroplastie a genunchiului.71
71
http://www.ortopedchirurg.ro/chirurgie-artroplastica~artroplastia-de-genunchi~15.

73. 72 / 79
Spitalizarea postoperatorie este în general de circa 7 zile, timp în care se începe
reabilitarea cu ajutorul kinetoterapeutului. Mersul cu sprijin complet pe membrul operat este
permis din prima zi în cazul utilizării unei proteze cimentate (marea majoritate a cazurilor).
Important în recuperarea genunchiului este aparatul de flexie-extensie (KINETEC,
ARTROMOT), care produce mobilizarea pasivă a genunchiului. Se utilizează iniţial un cadru de
mers şi ulterior cârje, până la recăpătarea controlului adecvat al membrului). Obiectivul
recuperării este obţinerea unei extensii complete şi a unei flexii cât mai bune (peste 90º) la
nivelul genunchiului, în condiţiile stabilităţii şi lipsei durerii.
Kinetoterapia va fi continuată şi ulterior la domiciliu sau într-un centru specializat.
Recuperarea completă funcţională durează circa 3-4 luni. Speranţa de viaţă a unei artroplastii
totale a genunchiului este în medie de 15 ani, până la apariţia fenomenelor de deteriorare a
montajului de tipul decimentării/defixării care impun o nouă operaţie (revizia artroplastiei).
Semnificaţia acestei evaluări temporale este destul de mică având în vedere că gradul de
uzură este dependent de gradul de activitate al pacientului, greutatea acestuia, incidente şi
accidente şi nu în ultimul rând de acurateţea intervenţiei chirurgicale şi calitatea materialelor
folosite. De aceea, pacienţii vârstnici, normoponderali şi nu foarte activi nu au în general nevoie
de o a doua operaţie, în timp ce pacienţii tineri şi activi (care au în general coxartroză secundară)
ajung frecvent la revizie.
Pe de altă parte, tratamentul chirurgical (protezarea/artroplastia) este conform studiilor
una din operaţiile cu cea mai mare rată de satisfacţie a pacienţilor, din toate tipurile de chirurgie.
Având în vedere aceste aspecte, afecţiunea trebuie tratată înainte ca fenomenul de dezinserţie
socială şi incapacitate profesională să se instaleze. 72
Este cunoscut faptul că aplicarea unei proteze de genunchi este urmată de apariţia unor
complicaţii tromboembolice redutabile. Astfel o serie de autori arată în studiile lor că tromboza
venoasă profundă apare la 40-80% din cazuri dacă nu se intervine printr-o metodă de profilaxie.
Din aceste cazuri până la 23% pot evolua spre tromboză proximală. Mai mult riscul de embolie
pulmonară în aceste cazuri este de 2-5%. Dacă însă se asociază o metodă de profilaxie acesta
poate scădea până la 1-2%. 73
72
http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/generalitati/19-genunchi/47-gonartroza.html.
73
http://asoris.ro/wp-content/uploads/2011/12/02-H.-Vermesan-Stiudiu-retrospectiv.pdf.

74. 73 / 79
CONCLUZII
Poliartrita reumatoidă este o boală severă ce afectează profund toate aspectele vieţii unui
pacient. În ansamblu, se poate aprecia că poliartrita reumatoidă (PR) este o boală inflamatorie
sistemică cronică, cu etiologie necunoscută şi patogenie autoimună, caracterizată printr-o
artropatie cu evoluţie cronică, progresivă, deformantă, distructivă şi manifestări sistemice
multiple. Afectarea este de tip poliarticular, putând interesa însă orice articulaţie diartrodială. Din
punct de vedere funcţional, sinovita, prin distrucţiile tisulare pe care le produce, induce
modificări ale biomecanicii articulare, care se accentuează pe măsura progresiei distrucţiilor
articulare.
Figura 80 Afecţiunile artrozice din poliartrita reumatoidă
Datorită incidenţei crescute a poliartritei reumatoide în rândul populaţiei, cu afectare
generală atât referitor la vârstă cât şi ca mediu de provenienţă şi sex, tratamentul acestei afecţiuni
prezintă numeroase abordări, atât medicale cât şi chirurgicale. Persoanele vârstnice, cu multiple
alte boli asociate, care au urmat tratament cu cortizonice (prednison) de-a lungul anilor, sunt cei
mai expuşi pacienţi la apariţia complicaţiilor generate de osteoporoză şi artroză (necroză şi
fractură de cap femural, coxartroză).
Tratamentul chirurgical al acestor pacienţi este soluţia cu cele mai mari satisfacţii, fiind
adaptat fiecărui bolnav în parte. Endoprotezarea articulaţiilor mari (şold, genunchi) afectate se
practică la toţi pacienţii cu afecţiuni atrozice în stadii avansate consecutive poliartritei
reumatoide, protezele cimentate fiind cele mai indicate.

75. 74 / 79
Pacienţii cu afecţiuni secundare poliartritei reumatoide ale articulaţiilor mici (mână,
picior), beneficiază de asemenea de proteze personalizate. Există şi pacienţi aflaţi într-un stadiu
avansat al atrozei, prezentând importante distrucţii articulare care nu pot fi protezate, dar pentru
ameliorarea simptomatologiei clinice pot beneficia de artrodeze.
În România, managementul pacientului cu poliartrită reumatoidă presupune o serie de
decizii clinice şi administrative reflectate în ghiduri de practică şi protocoale de tratament cu
valoare normativă. Calitatea vieţii pacienţilor cu poliartrită reumatoidă este o problemă de
sănătate publică, fiind dificilă alegerea unei scheme adecvate de tratament etiopatogenic, prin
aceasta boala păstrându-şi actualitatea, argumentând şi necesitatea investigaţiilor ştiinţifice în
domeniu.
Studiul clinic al cazurilor luate în studiu au urmărit colectare și prelucrarea datelor
privind vârsta și sexul pacienților, mediul de proveniență, implicarea articulară. Se poate remarca
faptul că majoritatea cazurilor de afectare artrozică secundară poliartritei reumatoide au fost în
intervalul de vârstă cuprins în decadele V şi VI de viaţă.
Datele similare din literatură indică o frecvenţă a bolii de 1-3 % în cadrul populaţiei
generale, majoritatea pacienţilor prezentându-se la consult de specialitate între 35-45 de ani.
Majoritatea autorilor indică un raport al bolii pe sexe de 2,5/1 pentru femei/bărbaţi, aproximativ
70 % dintre pacienţi fiind de sex feminin.
Osteoporoza din poliartrita reumatoidă este severă, evoluează cu dizabilitate, afectând
sever calitatea vieţii pacienţilor. Coxartroza are o evoluţie pe termen lung. Persoanele afectate
sunt de multe ori mai în vârstă şi suferă de un cumul de boli cronice.
Tratamentul chirurgical este rezervat stadiilor tardive, în special în cel cu anchiloză, când
se poate face artroplastie cu protezare totală a articulaţiei cu scopul de a reda mobilitatea şi de a
îmbunătăţi statusul funcţional al pacientului.
Studiul a avut drept scop stabilirea eficienţei tratamentului chirurgical la pacienţii cu
coxartroză, gonartroză şi afectare a articulaţiilor mici şi a coloanei vertebrale. 156 pacienţi
spitalizaţi şi operaţi, dintre care 84 pacienţi operaţi pentru coxartroză au fost incluşi în studiu,
evoluţia postoperatorie a acestora fiind favorabilă. De asemenea, 32 pacienţi operaţi, spitalizaţi
pentru gonartroză au evoluat favorabil.

76. 75 / 79
BIBLIOGRAFIE:
1. REVISTA ROMÂNĂ DE REUMATOLOGIE – VOL. XX NR. 1, An 2011.
2. http://veritasvalentin.wordpress.com/2011/11/23/capitolul-vii-aparatul-locomotor/.
3. ANATOMIA - UNIVERSITATEA „AL. I .CUZA‖ IAȘI FACULTATEA DE
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT, PROF. UNIV. DR. PAULA DROSESCU, DR:
MIHAELA POEANĂ.
4. http://sistem-muscular.blogspot.ro/p/blog-page_2946.html
5. http://omenesc.ro/osos-articulatii.html
6. http://veritasvalentin.wordpress.com/2012/12/20/subcapitolul-ix-aparatul-locomotor/
7. http://biovianu.wordpress.com/miscarea/rolurile-oaselor/
8. http://www.scritub.com/medicina/Anatomia-si-fiziologia-sistemu10422182413.php
9. http://b-luron.ro/joints/
10. http://articole.famouswhy.ro/articulatia_scapulo-humerala/
11. http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-
degetelor23728.php
12. http://b-luron.ro/joints/elbow/
13. http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-SI-BIOMECANICA-
GENUNC73496.php
14. Protocol clinic instituţional „Artrita reumatoidă‖,Spitalul Clinic Republican, 2010.
15. STUDIUL CLINIC, HISTOPATOLOGIC ŞI IMUNOHISTOCHIMIC AL ARTRITEI
REUMATOIDE PRECOCE, DOCTORAND: CĂPITĂNESCU BOGDAN,
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. Univ. Dr. SIMIONESCU CRISTIANA EUGENIA,
CRAIOVA, 2011, pag.5.
16. http://www.fitmed.ro/afectiuni/Poliartritareumatoida.html
17. http://www.esanatos.com/boli/bolile-oaselor/Poliartrita-reumatoida-analize44311.php
18. http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie
19. http://www.esanatos.com/boli/bolile-oaselor/Poliartrita-reumatoida-analize44311.php
20. http://usmf.md/Infomedica/documente/Alre%20resurse/Ghiduri%20medicale/poliartrita.p
df
21. http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie, Curs
reumatologie clinica – curs 2: Poliartita reumatoidă.

77. 76 / 79
22. http://www.lectiadeortopedie.ro/poliartrita-reumatoida/
23. REVISTA ROMÂNĂ DE REUMATOLOGIE – VOL. XXI NR. 4, AN 2012.
24. http://www.medica.ro/reviste_med/download/reumatologie/2012.1/Reumato_Nr-
1_2012_Art-1.pdf
25. http://www.recuperaremedicala.com/Articole-recuperare-medicala/Recuperare-afectiuni-
reumatice/tratamentul-artrozei-degetelor.html
26. http://www.clinicazetta.ro/ro/chirurgie-plastica/chirurgia-mainii/artrita-reumatoida-cu-
localizare-la-mana.html
27. http://www.gorjexclusiv.ro/sport/kinetoterapia-in-spondiloza-cervicala.html
28. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cervicalgie
29. http://www.argilaalbastraderaciu.ro/ro/afectiune-22-spondiloza-lombara-cervicala-si-
dureri-articulare.html
30. http://ccim.upt.ro/files/simpozion/lucrari/7_Chelaru_Nuti.pdf
31. http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/medicina/lucrare-asistente-medicale-ingrijirea-
bolnavului-operat-de-coxartroza-245619.html
32. http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/soldul/43-coxartroza.html
33. http://www.lectiadeortopedie.ro/artroplastia-soldului/
34. http://www.doctorortoped.ro/sold-si-coapsa/tratamente/sold-si-coapsa/proteza-de-
sold.html
35. http://www.gorj-domino.ro/recuperarea-prin-kinetoterapie-a-soldului-protezat/
36. http://www.coxartroza-gonartroza.ro/gonartroza.asp
37. http://www.orto-trauma.ro/ortopedie/generalitati/19-genunchi/47-gonartroza.html
38. http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/gonartroza/
39. http://sanatate.bzi.ro/osteoartrita-si-variantele-de-tratament-18198
40. http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf
41. http://www.protezadegenunchi.ro/
42. http://mihairascu.ro/proteza-totala-a-genunchiului/
43. http://www.ortopedchirurg.ro/chirurgie-artroplastica~artroplastia-de-genunchi~15

78. 77 / 79
Fig.1 - http://gabitza.wikispaces.com/Aparatul+Locomotor
Fig.2 - http://omulintreg.blogspot.ro/2010/01/blog-post.html
Fig.3 - http://www.consultatii-medicale.ro/sanatatea-ta/40-artrita.html
Fig.4 - http://sistem-muscular.blogspot.ro/p/blog-page_2946.html
Fig.5http://www.lefo.ro/aelbiologie.lefo.ro/biologie/USC/Lectia27_Tesutul_Osos/11_material_b
iblioteca/tesutul_osos.html
Fig.6 - http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-
degetelor23728.php
Fig.7 - http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-
degetelor23728.php
Fig.8 - http://mihairascu.ro/artroscopia-de-sold/
Fig.9 - http://www.scrigroup.com/sanatate/ANATOMIA-SI-BIOMECANICA-
GENUNC73496.php
Fig.10 - http://www.romedic.ro/artrita-reumatoida
Fig.11 - http://www.farmamed.ro/enciclopedie_medicala/data_files/enciclopedie/poza_1_8.jpg
Fig.12 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.13 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.14 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.15 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.16 - http://cv.umfcluj.ro/ghidstudiu/uploaded/ghiduri/ghid2397.pdf
Fig.17 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.18 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.19 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.20 -
http://www.chirurgiapiciorului.ro/Patologie%20degenerativa,%20metabolica,%20vasculara,%20
infectioasa,%20inflamatorie%20(reumatoida),%20tumorala/Piciorul%20reumatoid.html
Fig.21 -
http://www.chirurgiapiciorului.ro/Patologie%20degenerativa,%20metabolica,%20vasculara,%20
infectioasa,%20inflamatorie%20%28reumatoida%29,%20tumorala/Piciorul%20reumatoid.html
Fig.22 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.23 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf
Fig.24 - http://www.medicina-
interna.ro/download.php?gt=e26a46c9999c86d2af7da01a83816978&art=d41d8cd98f00b204e98
00998ecf8427e
Fig.25 - http://www.esanatos.com/boli/boli-si-tratamente/artrita12564.php
Fig.26 - http://www.revistacafeneauasufletelor.ro/Minte-Trup-Suflet/Afectiuni/Poliartrita-
reumatoida.html
Fig.27 - http://www.bestetic.ro/noutati/patologie-osteo-articulara
Fig.28 - http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie
Fig.29 - http://www.docstoc.com/docs/166456245/Reumato-Ghidul-de-studiu-reumatologie

79. 78 / 79
Fig.30 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf)
Fig.31 - http://www.baicus.ro/Reumatologie/PR2013.pdf)
Fig.32 - http://remedic.ro/dosar-medical/7-trucuri-pentru-a-preveni-artroza/
Fig.33 - http://frr.ro/2010/09/27/sfatul-medicului-artroza-in-sportul-de-performanta/
Fig.34 - http://anatomie.romedic.ro/oasele-mainii
Fig.35 - http://www.lectiadeortopedie.ro/medicina-sportiva/patologia-sportiva-la-nivelul-
umarului/osteoartrita-articulatiei-acromio-claviculare/
Fig.36 - http://www.lectiadeortopedie.ro/medicina-sportiva/patologia-sportiva-la-nivelul-
umarului/osteoartrita-articulatiei-acromio-claviculare/
Fig.37 - N:Computer Tomografia (CT)
Fig.38 - http://www.lectiadeortopedie.ro/coxartroza/coxartroza-definitie/
Fig.39 - http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/coxartroza/
Fig.40 - http://www.lectiadeortopedie.ro/artroplastia-soldului/
Fig.41 - http://www.lectiadeortopedie.ro/artroplastia-soldului/
Fig.42 - http://www.ortovit.eu/pacient/sold/ghid_artroplastie_cimentarea.html
Fig.43 - http://www.fizioterapie-kinetoterapie.ro/artroplastie-de-sold/
Fig.44 - http://mihairascu.ro/proteza-totala-de-sold/
Fig.45 - http://www.ortopedchirurg.ro/chirurgie-artroplastica~artroplastia-de-sold~16
Fig.46 - http://www.doctorortoped.ro/genunchi-si-gamba/afectiuni/genunchi-si-
gamba/gonartroza-artroza-genunchiului.html
Fig.47 - http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf
Fig.48 - http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf
Fig.49 - http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf
Fig.50 - http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rezumatcofaruioana.pdf
Fig.51 - http://ortopediaonline.ro/content/view/24/44/
Fig.52 - http://sanatate.bzi.ro/osteoartrita-si-variantele-de-tratament-18198
Fig.53 - http://www.doctorortoped.ro/genunchi-si-gamba/afectiuni/genunchi-si-
gamba/gonartroza-artroza-genunchiului.html
Fig.54 - http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/gonartroza/
Fig.55 - http://mihairascu.ro/proteza-totala-a-genunchiului/
Fig.56 - http://www.lectiadeortopedie.ro/artroza/gonartroza/
Fig.57 - http://www.ortopedchirurg.ro/chirurgie-artroplastica~artroplastia-de-genunchi~15
Fig.59 - http://www.ortopedchirurg.ro/chirurgie-artroplastica~artroplastia-de-genunchi~15
Fig.59 - http://www.ortopedchirurg.ro/chirurgie-artroplastica~artroplastia-de-genunchi~15
Fig.80 - http://www.ziaruldevrancea.ro/social/90205-poliartrita-reumatoida-cu-tratament-corect-
degetele-mainii-nu-se-mai-deformeaza.html