În cadrul urgenţelor majore (numite şi de tip 0-1), stopul cardiorespirator (SCR) este şi rămâne mereu una dintre provocările şi încercările grele la care este supusă echipa de intervenţii de urgenţă. Actuala pandemie de coronavirus COVID-19, pe lângă faptul că provoacă mulți pacienți și decese, produce modificări importante în viața noastră de zi cu zi. 

1. SAJ BRǍILA
DR.IUGA VIORICA
Medic Primar Medicina Generalǎ
Medic Specialist Medicina de Urgențǎ
Asistent medical NEGOTEI ELENA
2021

2. CUPRINS
I. STOPUL CARDIO-RESPIRATOR (SCR)
II. RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARĂ (RCP)
- LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII
- SVB LA ADULT
- DEFIBRILAREA AUTOMATĂ (DEA)
- PARTICULARITĂŢILE BLS LA COPII
- RCP LA NOU-NĂSCUŢI (LA NAŞTERE)
- ALS LA ADULT
- SUPORTUL VITAL AVANSAT LA COPII
- CĂI DE ADMINISTRARE A MEDICAŢIEI
- SUBSTANŢE (MEDICAMENTE) UTILIZATE ÎN RCP (ALS)
III. DISPOZITIVE DE MASAJ CARDIAC,VENTILAŢIE ŞI ASPIRAŢIE
IV. DEZOBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE
V. ETICA RESUSCITĂRII - LIDER ŞI ECHIPĂ
VI. CONCLUZII
VII. BIBLIOGRAFIE
VIII. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

3. Actuala pandemie de coronavirus COVID-19, pe lângă faptul că provoacă mulți pacienți
și decese, produce modificări importante în viața noastră de zi cu zi.
Riscul de transmitere a bolilor infecțioase de la pacient la resuscitator sau invers este
foarte scăzut în cursul unei resuscitări cardiopulmonare, dar în anumite medii sau în
circumstanțe precum pandemia actuală de coronavirus, aceste riscuri cresc foarte mult,
ceea ce va necesita măsuri extreme de PROTECȚIE și MODIFICĂ oricare dintre
manevre.
În cadrul urgenţelor majore (numite şi de tip 0-1), stopul cardiorespirator (SCR) este şi
rămâne mereu una dintre provocările şi încercările grele la care este supusă echipa de
intervenţii de urgenţă.

4.  ERC şi ILCOR, care sunt referința de bază pentru toată Europa, au indicat ȋn „Ghidul
ERC COVID-19”: Protecţia continuă să fie primul punct, cu adaptări în evaluarea
căilor aeriene și a ventilaţiei.
 ILCOR - Revizuirea publicată pe 30 martie, confirmată și dezvoltată în detaliu pe 20
aprilie, inițial sugerează DOAR COMPRESII și DEFIBRILATOR (la COPII,
evaluează VENTILAȚIA). Insistați să vă PROTEJAȚI!
 AHA - La fel ca restul, insistă asupra PROTECȚIEI, prioritizând COMPRESIUNILE
și DEFIBRILAREA (cu excepția copiilor) și în mediile cu echipamente pentru
Resuscitare, INTUBARE sau MASCĂ LARINGIANĂ pentru Ventilație.
 Resuscitation Council UK: PROTEJAȚI-VĂ bine, faceţi doar COMPRESII (și
eventual Defibrilaţi), cu excepția copiilor; dacă aveți de gând să folosiți o mască și
balon Ambú, este mai bine să o faceți 2 persoane.
 Consiliul Catalan de Resuscitare: PROTEJAȚI-VĂ cât mai mult posibil, fără
ventilaţie gură la gură.
Datele se schimbă rapid și mai multe organizații relevante din domeniul Reanimării și-
au publicat RECOMANDĂRILE pentru efectuarea RCP în timpul actualului COVID-19
Pandemie.

5. În situaţia în care salvatorul ajunge lângă
o potenţială victimă, trebuie să urmeze câțiva
pași absolut necesari. Aceste etape sunt
schematizate printr-un lanţ al primului ajutor.
Acesta reprezintă la rândul său prima
parte din lanțul mult mai complex al
supraviețuirii, format din principalele elemente
de resuscitare cardiorespiratorie a unei victime,
recomandat în noile ghiduri de resuscitare.
" Poate că o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu
valorează cât o viaţă ! "
CONDUITA SALVATORULUI ÎN
SITUAŢIILE DE URGENŢĂ

6. Diagnosticul SCR se suprapune şi se întrepătrunde cu manevrele de resuscitare de
bază (SVB), totul pentru a câştiga timp în încercarea de restabilire a funcţiilor vitale, cu
scopul scăderii afectării şi distrugerii ireversibile prin hipoxie a celulei cele mai sensibile şi
mai vulnerabile a organismului, neuronul.
Oprirea cardio-circulatorie (stopul cardiopulmonar) reprezintă sistarea activităţii
mecanice eficiente a cordului, cu suspendarea circulaţiei eficiente periferice. Datorită
strânselor interrelaţii fiziologice existente între activitatea sistemului cardiovascular şi a celui
respirator oprirea cardio-circulatorie se însoţeşte de regulă sau este urmată de oprire
respiratorie.
Resuscitarea cardiopulmonară (RCP) reprezintă un sistem standardizat de manevre,
tehnici şi medicamente, care se aplică în cazul stopului cardiac şi/sau respirator şi care au
drept scop asigurarea transportului sângelui oxigenat la ţesuturi pentru protejarea funcţiei
organelor vitale şi pentru crearea condiţiilor favorabile reluării circulaţiei spontane.
Factorul timp reprezintă determinanta esenţială
a succesului în resuscitarea cardiorespiratorie şi
recuperarea pacientului postresuscitare fără sechele (în
special neurologice). Instituirea promptă a manevrelor
de resuscitare cardio-respiratorie oferă pacientului
şansa supravieţuirii fără sechele postresuscitare.

7. Aspectul clinic general: absenta celor trei semne vitale ("moarte aparentă“)
 lipsa conştienţei (nu răspunde la stimuli verbali sau tactili);
 lipsa respiraţiei (cercetată prin aplecarea capului salvatorului către faţa pacientului timp
de 2-10 secunde), sau alterarea gravă a respiraţiei (adică horcăit sau gasping);
 lipsa circulaţiei (a pulsului) - cercetată prin palparea unilaterală a pulsului carotidian
timp de 2-10 secunde.
Terminologia corectă pentru un bolnav la care se aplică
măsurile de RCP într- o situaţie de moarte iminentă este aceea
de „resuscitat‟. Perioada de timp în care funcţiile vitale sunt
oprite, ȋnainte de apariţia leziunilor ireversibile ale organelor
vitale (creier, cord, plămȃn), este definită ca „moarte clinică”
(aplicând prompt măsuri de RCP acestea îşi pot relua
activitatea).
Ȋncetarea ireversibilă a funcţiilor vitale poartă numele de „moarte biologică”.
Respirația agonică (cu origine în trunchiul cerebral, care rămâne funcțional pentru câteva
minute după privarea de oxigen cauzată de stopul cardio-respirator) este o respirație lentă,
profundă și zgomotoasă – gasping. Prezența acesteia poate fi eronat interpretată ca o
evidență a circulației, însă aceasta se regăsește la 40% dintre victime în primele minute după
stop.
Lipsa de răspuns la stimuli (pacient inconştient) și respirația anormală (absentă sau
ineficientă – gasping) sunt considerate principalele semne de stop cardio-respirator.

8. 1) Accidente acute:
- Cauze cardiace (accident coronarian acut, tahiaritmii ventriculare maligne în diferite
afecţiuni cardiace organice acute sau cronice).
- Cauze extracardiace (traumatisme accidentale sau operatorii, tulburări hemodinamice,
umorale sau hidroelectrolitice severe, asfixie, înec, electrocuţie, hipotermii, intoxicaţii acute).
2) Etapă evolutivă finală a unor afecţiuni cronice ireversibile:
• Neoplazii;
• Afecţiuni cardiace cronice;
• Afecţiuni pulmonare cronice;
• Afecţiuni neurologice cronice invalidante;
• SIDA.
Condiţii de apariţie ale stopului cardiac

9. Există mai multe ghiduri şi protocoale internaţionale de RCP. Acestea cuprind:
1. Protocoale ce trebuie aplicate imediat după instalarea SCR chiar în lipsa asistenţei
medicale specializate - BLS ( Basic Life Support) = SVB (Suport Vital de Bază).
2. Protocoale de asistenţă medicală avansată ce trebuie aplicate de personal medical
specializat – ALS (Advanced Life Support) = SVA (Suport Vital Avansat).
Asigurarea ventilaţiei pulmonare şi a circulaţiei sanguine intră în măsurile elementare
de resuscitare cardiorespiratorie şi reprezintă faza I (Basic Life Suport) a protocolului de
resuscitare. Aplicarea corectă a acestor manevre în primele 5 minute de la instalarea SCR
dublează sau chiar triplează şansele de succes a resuscitării.
În majoritatea comunităţilor timpul scurs de la apelul de urgenţă până la sosirea
echipei de RCR este ≥ 8 min, interval în care pacientul depinde de primele 3 verigi ale
lanţului supravieţuirii!
SCR este o situaţie dramatică în faţa căreia trebuie
adoptată o atitudine terapeutică de urgenţă!

10. Resuscitarea cardio-pulmonară precoce
Inițierea imediată a manevrelor de resuscitare poate crește rata de supraviețuire de 2
până la 4 ori. Se recomandă ca martorul cel mai familiarizat cu manevrele de resuscitare să
înceapă masajul cardiac extern și ventilațiile artificiale. În cazul în care niciunul din
martori nu cunoaște aceste manevre, dispecerul medical de urgență va da instrucțiuni doar
pentru realizarea compresiilor cardiace externe până la sosirea echipajului medical de
urgență.
Suportul vital de bază (SVB) sau Basic Life Support (BLS)
În cadrul resuscitării cardiopulmonare se defineşte ca un ansamblu de manevre
efectuate de orice persoană instruită pentru menţinerea respiraţiei şi circulaţiei adecvate
a pacientului aflat în SCR, fără a beneficia de nici un aparat medical până la venirea
echipajului medical specializat. Rolul BLS în salvarea vieţii a fost definit de către
Consiliul European de resuscitare cu conceptul de „lanţ al supravieţuirii” alcătuit din patru
verigi care îndeplinite cât mai rapid şi corect cresc procentul supravieţuirii.

12. Conceptul "Lanţul supravieţuirii" reprezintă paşii vitali care trebuiesc urmaţi pentru o
resuscitare reuşită:
1. Recunoaşterea imediată a urgenţei şi apel pentru ajutor calificat (telefonează la 112).
2. Începerea manevrelor de resuscitare cât mai rapid; resuscitarea imediată poate dubla
sau tripla supravieţuirea după un episod de fibrilaţie ventriculară.
3. Defibrilarea cât mai rapidă: resuscitarea imediată şi defibrilarea poate determina o rată
de supravieţuire de 49-75 %. Fiecare minut de întârziere duce la scăderea supravieţuirii cu
10-15 %.
4. Asigurarea unui suport vital avansat adecvat.
Victimele unui stop cardio-respirator au nevoie de manevre de resuscitare în cel mai
scurt timp posibil. Resuscitarea asigură un debit cardiac mic dar esenţial către inimă şi
creier. Aceasta creşte probabilitatea transformării unei fibrilaţii ventriculare în ritm
sinusal. Compresiile toracice sunt deosebit de importante dacă nu poate fi aplicat un şoc în
primele 5 minute după stop.

13. Suportul vital de bază (SVB) reprezintă menţinerea libertăţii căilor aeriene, suportul
ventilaţiei şi circulaţiei fără ajutorul vreunui echipament cu excepţia dispozitivelor de
protecţie.
Resuscitarea cardiopulmonară presupune riscuri legate de locul desfăşurării şi riscuri
legate de victimă. Înainte de a se apropia de o victimă, salvatorul trebuie să se asigure că nu
există nici un pericol iminent care să provină din mediul înconjurător.
Primordial este necesar de eliminat factorul agresiv: de a evacua pacientul de sub
dǎrȃmǎturi, din apǎ, din ȋncǎpere arzȃndǎ sau din zona afectatǎ de substanțe toxice, din
automobil etc.
Este necesar de a aprecia repede şi corect starea pacientului!!!
Lanțul supraviețuirii este alcǎtuit din verigile de bazǎ necesare
pentru a salva cel mai mare numǎr posibil de pacienți aflați ȋn stop
cardio-respirator (SCR), ȋn faza prespitaliceascǎ.
Orice ȋntȃrziere reduce șansa victimei de a-și reveni!
De aceea trebuie acționat rapid și conform protocolului!
Prima regulă legată de riscurile RCP este siguranţa salvatorilor şi a
victimelor (viaţa acestora să nu fie pusă în pericol).

14. EVALUAREA ZONEI!!!
EVALUAREA SIGURANŢEI SALVATORULUI ŞI A VICTIMEI
CERE AJUTOR – 112 sau altor persoane.
DESCHIDE CĂILE AERIENE DEZOBSTRUCŢIE
EVALUEAZĂ RESPIRAŢIA 10 sec.
RESPIRĂ NORMAL
POZIŢIE LATERALĂ DE SIGURANŢĂ
TRANSPORT SPITAL
Priveste torace.
Asculta zgomot respiratie.
Simte flux aer.
NU RESPIRĂ
APEL 112
30 COMPRESIUNI TORACICE
VERIFICĂ PULSUL 10 sec.
PULS PREZENT PULS ABSENT
COMPRESIUNI
PACIENT INCONŞTIENT ?
±
30 COMPRESIUNI TORACICE
SUPRAVEGHEREA VICTIMEI

15. Siguranţa salvatorului şi a victimei
Reacţionează la
stimuli externi
Da Nu
- Evaluare leziuni * STRIGĂ DUPĂ AJUTOR
- Diagnostic * ELIBEREAZĂ CĂILE AERIENE
- Prim ajutor * VERIFICĂ RESPIRAŢIA
Respiră NU RESPIRĂ
- Poziţie de siguranţă - SOLICITĂ AJUTOR CALIFICAT(APEL112)
- Sună la 112 - ÎNCEPE RCP DE BAZĂ:
- Reevaluează victima - compresiuni toracice cu sau fără
ventilaţie artificială
(raport Compresii/Ventilaţii = 30:2)
REEVALUAREA VICTIMEI

16. Scuturaţi şi
ȋntrebaţi
Verificați starea starea de conștiență a victimei căzute:
• mişcați cu blândețe umerii victimei și întrebați cu
voce tare: “Sunteţi bine?”
Inutile: Zdruncinarea violentă (periculoasă dacă sunt
leziuni ale coloanei cervicale).
• Strigătele repetate.
• Pălmuirea, stropirea cu apă.
Dacă se mişcă / răspunde:
- lăsați victima în poziția în care ați găsit-o, dacă ați stabilit că nu există nici un alt pericol;
- încercați să aflați ce i s-a întâmpat și chemați ajutor dacă este nevoie (112);
- reevaluați cu regularitate ABC-ul resuscitării: A- airway (cale aeriană), B – breathing
(respiraţie), C- circulation (circulaţie).
Pacientul care este inconştient, dar respiră şi are
activitate cardiacă (puls) prezintă risc de obstrucţie
a căilor aeriene prin căderea bazei limbii pe peretele
posterior al faringelui şi prin secreţii sau vărsătură.
Pentru a reduce acest risc, se impune aşezarea
victimei în poziţia laterală de siguranţă.

18. Nivelul de conștiențǎ - Se evalueazǎ starea victimei: este conștient sau inconștient?
În cazul în care aceasta este inconștientă și nu respiră
normal, se impune apelarea 112 și începerea resuscitării cardio-
pulmonare prin compresii toracice.
- NU se va mai evalua respiraţia prin apropierea
salvatorului de faţa victimei. DOAR PRIVEŞTE!
- Se va acoperi faţa victimei!

20. Se elibereazǎ cǎile respiratorii prin hiperextensia capului și
ridicarea bǎrbiei - se plasează o mână pe frunte şi două degete sub
mentonul victimei, se împinge cu blândeţe capul pe spate.
 dacă se suspicionează o leziune cervicală se foloseşte manevra de
subluxare a mandibulei (nu se face hiperextensia capului) menţinând
capul în poziţie neutră, în ax cu trunchiul.
Are ca scop:
 livrarea artificială de urgenţă a sângelui oxigenat către organele
vitale pentru a evita deteriorarea funcţională şi structurală;
 Evitarea modificărilor cerebrale ireversibile;
 Păstrarea şanselor de resuscitabilitate;
 Reluarea circulaţiei spontane.
Manevrele de eliberare a căilor aeriene (MECA) se aplică la orice
pacient inconştient.
• MECA preced evaluarea respiraţiei spontane;
• MECA sunt menţinute în cursul evaluării respiraţiei spontane;
• Preced întotdeauna ventilaţia artificială;
• MECA sunt menţinute în cursul ventilaţiei artificiale.
Existenţa mărcii
traumatice impune
menţinerea capului în
poziţie neutră
(indiferentă).
A. Airway: Eliberarea căilor aeriene - La o persoană cu stare de
conştienţă absentă căderea bazei limbii poate bloca căile aeriene superioare.

21. B. Respiraţia: priveşte, ascultă şi simte (look, listen, feel)
Menţinînd deschise căile aeriene se verifică prezenţa
respiraţiei:
- privind mişcările toracelui,
- ascultȃnd zgomotele respiratorii şi
- simţind fluxul de aer.
DESCHIDEREA CĂILOR AERIENE
EVALUAREA RESPIRAŢIEI
Dacă salvatorul are îndoieli asupra existenţei sau nu
a respiraţiei va acţiona ca atunci când ea nu există.
 Dacă victima respiră normal, dar este inconştientă va fi
aşezată în poziţie laterală de siguranţă, se va apela
serviciul de urgenţă şi se va reevalua periodic victima.
 Dacă persoana nu respiră se apelează serviciul de
urgenţă (de către altă persoană sau chiar de salvator) şi
apoi se continuă manevrele de resuscitare cu efectuarea
compresiilor toracice.
Verificarea respiraţiei se face timp de maximum 10
secunde. Este posibil ca imediat după oprirea cardiacă
victima să aibă câteva mişcări respiratorii de tip gasping
care nu pot fi considerate respiraţie normală.

22. COMPRESIILE TORACICE
EVALUAREA CIRCULAŢIEI
Studiile arată că resuscitarea doar cu compresii
toracice fără ventilaţie artificială este net superioară
lipsei de resuscitare, unele sugerând chiar că
procentul de supravieţuire este comparabil cu cel din
resuscitarea utilizând şi ventilaţia artificială.
 Frecvenţa compresiilor trebuie să fie de 100/ min.
 Se întrerup compresiile numai dacă pacientul
începe să respire normal.
 Se continuă resuscitarea:
- Pînă când soseşte personalul calificat.
- Victima începe să respire normal.
- Salvatorul este epuizat.
C: Circulaţia – Compresiile toracice externe

23. • se încep compresiile toracice după cum urmează:
a) se îngenunchează lângă victimă;
b) salvatorul plasează podul unei palme pe centrul toracelui victimei;
c) podul palmei celeilalte mâini se plasează peste cea aflată pe torace;
d) se întrepătrund degetele mâinilor evitându-se compresia pe coastele victimei. Nu se
îndoiesc coatele. Nu se vor face compresii la nivelul abdomenului superior sau la nivelui
apendicelui xifoid.
e) salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi va efectua comprimarea
sternului cu cel puţin 5 cm (fără a depăşi însă 6 cm);
f) după fiecare compresie îndepărtaţi presiunea exercitată pe torace fără a pierde contactul
între mâini sau între palmă şi stern; repetaţi compresiile cu o frecvenţă de cel puţin 100 pe
min (fără a depăşi 120 pe min); (vezi ritmul melodiei „Stayin′alive”a formaţiei Bee Gees).
g) compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp.
Omiterea respirațiilor este acceptată în cazul în care salvatorul nu
are cunoștințe cu privire la măsurile de acordare a primului ajutor
sau în circumstanțe precum pandemia actuală de coronavirus.
Dacă victima nu respiră sau respiră anormal:
• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, să găsească şi să
aducă un DEA dacă acesta este disponibil; sau, dacă este singur va
folosi telefonul mobil pentru alertarea serviciilor de urgenţă –
salvatorul va părasi victima numai dacă nu are altă alternativă.

24. Compresiile toracice determină apariţia unui flux sanguin prin creşterea presiunii
intratoracice şi prin compresia directă a cordului. Chiar dacă pot produce o TAS de 60-80
mmHg, TAD este foarte mică iar tensiunea arterială medie la nivelul carotidei rareori
depăşeşte 40 mmHg. Compresiile generează un flux sangvin mic, dar critic pentru cord şi
creier, crescând probabilitatea unei defibrilări reuşite. Acesta este deosebit de important dacă
primul şoc este administrat la mai puţin de 5 minute după colaps.
De fiecare dată când se reiau compresiile, mâinile salvatorului trebuie să fie aşezate în
centrul toracelui. Frecvenţa compresiilor trebuie să fie 100/min. Toracele trebuie comprimat
4-5cm. După fiecare compresie toracele trebuie lăsat să revină în poziţia iniţială.
Durata compresiei toracelui trebuie sa fie egală cu cea a decompresiei. Întreruperi cât mai
puţine. Puls palpapil la carotidă sau femurală nu înseamnă întotdeauna flux arterial
eficient.

25. Apăsaţi pe stern:
Astfel încât acesta să
coboare 4-5 cm
Ritm: 100 /minut
Nu se îndoaie coatele!
Nu se vor face compresii la nivelul
abdomenului superior sau la nivelui
apendicelui xifoid!
 Este important să se localizeze
corect jumătatea sternului şi să
se menţină poziţia mâinilor în
timp ce se efectuează
compresiile toracice.
 Dacă mâinile sunt aplicate prea
sus, compresiile toracice nu vor
avea ca rezultat comprimarea
cordului, dacă mâinile sunt prea
jos aşezate, forţa aplicată în
urma compresiilor poate produce
leziuni hepatice iar dacă mâinile
alunecă lateral, compresiile nu
sunt eficiente şi se pot produce
fracturi costale şi leziuni
pulmonare.

26. După 30 de compresiuni toracice se efectuează două ventilaţii gură la gură. Se menţin
căile aeriene în poziţie deschisă, se curaţă de eventuali corpi străini şi se pensează nasul cu
indexul şi policele. Salvatorul face un inspir după care îşi plasează gura etanş pe gura
pacientului efectuând expirul prin care introduce aerul în căile aeriene ale victimei timp de
1secundă. Se urmăreşte expansiunea toracelui în timpul insuflaţiei şi apoi are loc expirul
pasiv. Dacă toracele nu expansionează înseamnă că există o obstrucţie a căilor aeriene şi va
fi necesară efectuarea manevrei de dezobstrucţie a căilor aeriene.
Ritmul ventilaţiei artificiale, atunci când se poate realiza corect este de 10-12
ventilaţii/minut, adică o respiraţie la fiecare 4-5 secunde, iar volumul de aer insuflat va fi de
6-7 ml/kgc (aproximativ 500-600 ml). Când calea aeriană este neprotejată, un volum curent
de 1 l produce distensie gastrică semnificativ mai mare decât un volum curent de 500 ml.
Hiperventilaţia este dăunătoare, deoarece creşte presiunea
intratoracică, care scade întoarcerea venoasă către inimă şi reduce
debitul cardiac. Supravieţuirea este prin urmare redusă.
După două ventilaţii se continuă compresiile
toracice în ritm de 30 compresiuni / 2 ventilaţii.
Dacă victima/pacientul nu respiră, trebuie să fie efectuată ventilaţia artificială. În timpul
acestor manevre, plămânii trebuie expansionaţi adecvat cu fiecare ventilaţie.
VENTILAŢIA (respiraţia artificială) – ventilaţia gură la gură

27. Ȋn noile proceduri ȋn cadrul SVB, nu este necesară
verificarea pulsului de către persoanele fără calificare
medicală, deoarece este mai greu de stabilit, importantă
fiind prezenţa sau absenţa respiraţiei!
Dacă pacientul nu respiră, se trece direct la
compresiile toracice!

28. Deși crește semnificativ rata supraviețuirii după un stop cardio-respirator,
disponibilitatea defibrilatorului automat extern este limitată la locurile publice cu o densitate
mare de persoane, precum aeroporturi, gări, terenuri/săli de sport, malluri etc. Însă, 60-80%
din stopuri survin la reședință, iar șansa ca la sosirea echipajului de urgență ritmul să fie încă
șocabil este mică.
Defibrilatorul automat extern - Este sigur și eficient,
permițând defibrilarea precoce înaintea sosirii echipajului de
urgență. Compresiile toracice trebuie continuate cu întreruperi
minime în timpul administrării șocului.
Urmărirea fără întârziere a instrucțiunilor date de defibrilatorul
automat extern este esențială pentru salvarea victimei. Instrucțiunile
urmăresc:
 Minimizarea întreruperii compresiilor toracice pentru analiza
ritmului și timpul de încărcare a defibrilatorului;
 Administrarea unui singur șoc, când este detectat un ritm șocabil;
 Reluarea imediată a compresiilor după administrarea șocului;
 Reanalizarea ritmului după 2 minute.
Apariţia defibrilatoarelor automate (DEA) face posibilă utilizarea acestora şi de către
persoane nemedicale (laice), cu o instrucţie minimă anterioară.

29. Ȋn timpul scurs de la chemarea pȃnă la sosirea ambulanţei supravieţuirea victimei este
dependentă de resuscitarea cardiorespiratorie şi utilizarea defibrilatoarelor externe automate
(“automated external defibrillators” - AED). Aparatul detectează activitatea electrică a
cordului şi indică aplicarea defibrilării ȋn cazul unui ritm şocabil. Poate fi folosit de orice
persoană instruită ȋn RCP cu defibrilare automată.
DEFIBRILAREA AUTOMATĂ EXTERNĂ
Întreruperea compresiilor toracice se asociază cu reducerea şansei convertirii FV într-un
alt ritm. S-a observat că în timpul efectuării RCP, atât în prespital cât şi în spital, există
întreruperi în executarea compresiilor, timpul efectiv de efectuare a compresiilor ajungând la
50-75 % din timpul total al RCP.
PADELE AUTOCOLANTE

30. Imediat după sosirea DEA:
– se va porni DEA şi se vor ataşa padelele pe toracele dezgolit al victimei;
– dacă există mai mult de un salvator, RCP trebuie continuată atâta timp cât se ataşează
padelele;
– vor fi urmate imediat comenzile vocale sau cele afişate;
– salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima în timp ce DEA analizează ritmul.
Dacă există indicaţie de şoc:
– salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima;
– va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile;
– va reîncepe imediat RCP utilizând un raport de 30:2;
– va continua conform comenzilor vocale sau afişate.
După declanşarea
şocului electric,
aparatul va indica
reluarea compresiilor
toracice.
Dacă nu există indicaţie de şoc:
– salvatorul va începe imediat RCP cu un raport de 30
compresii toracice la 2 ventilaţii;
– va continua conform comenzilor vocale sau afişate.

31. Pacient inconştient?
Eliberarea căilor aeriene
Nu respiră normal
RCP 30:2
Pȃnă la sosirea defibrilatorului
Evaluarea
Ritmului
Se indică şoc
Nu se indică
şoc
Defibrilaţi prin apăsarea
butonului de şoc o
singură dată
RCP 2 min
30:2
Solicitaţi ajutor
RCP 2 min
30:2
Până la reluarea
respiraţiilor normale
Trimiteţi după defibrilator
automat
Solicitaţi ajutor prin 112

33.  pȃnă cȃnd victima prezintă semne de viaţă (respiraţie, puls, mişcări, grimase etc) -
pacientul se va aşeza ȋn poziţie laterală de siguranţă şi se va evalua periodic
respiraţia, pulsul, eventual conştienţa;
 pȃnă cȃnd soseşte echipajul de ambulanţă calificat; acesta va reevalua pacientul, va
continua manevrele RCP, aplicȃnd suportul vital avansat;
 pȃnă la epuizarea salvatorului.

34. Managementul urgenţelor pediatrice poate deveni foarte stresant pentru personalul ce
acordă primul ajutor. Copilul prezintă particularităţi comportamentale şi de vȃrstă. El este
fricos, anxiox şi de cele mai multe ori nu comunică clar problemele care ȋl supară. Părinţii ȋşi
modifică vădit comportamentul ȋn situaţii de boală sau accident al copilului. Ei sunt
ȋnfricoşaţi, anxioşi.
Ȋn această atmosferă tensionată personalul ce acordă primul ajutor trebuie să rămână
calm, să se controleze şi să acţioneze cu profesionalism. Chiar şi cele mai experimentate
persoane ȋn urgenţă pot fi influenţate emoţional ȋn faţa unui copil grav bolnav.
ILCOR 2015
 recomandarea de a efectua ventilaţie şi compresii toracice ȋn cazul stopului cardiac
survenit la copil atȃt ȋn spital cȃt şi ȋn afara spitalului;
 dacă salvatorul nu doreşte sau nu poate să asigure respiraţia artificială, cel puţin să
efectueze compresiile toracice.
Asocierea celor două situaţii patologice (stop respirator + cardiac) declanşează un întreg
proces care dacă se prelungeşte peste 4-5 minute, poate antrena tulburări ireversibile, în
special la nivelul sistemului nervos central, cei mai mulţi dintre pacienti vor avea sechele
neurologice. Aceasta se datorează faptului că ȋn afara spitalului mai puţin de ½ din victime
beneficiază de RCP.
Resuscitarea în stop respirator izolat (fără stop cardiac) are şanse de reuşită în peste 70%
din cazuri şi majoritatea pacienţilor care supravieţuiesc nu au sechele neurologice.

35. Stopul cardiac la copii este rareori brusc, fiind rezultatul final al deteriorării funcţiei
respiratorii sau şocului, ritmul de stop cardiorespirator fiind de obicei bradicardia cu
progresie către activitatea electrică fără puls sau asistolă. Ratele de supravieţuire a copiilor în
urma unui stop cardiac sunt foarte mici, mai ales ȋn asociere cu hipoxie prelungită sau şoc.
Martorii unui stop cardio-respirator la copil pot utiliza, dacă au fost instruiţi în a efectua
BLS la adult, aceeaşi secvenţă de resuscitare folosită în cazul stopului cardiac la adult.
Stopul cardio-respirator prin afecţiuni cardiace la copil este
mult mai rar întâlnit decât la adult, etiologia fiind de cele mai
multe ori respiratorie iar la copil, pe lângă afecţiunile nou-
născutului şi sugarului se adaugă trauma.
Secvenţele de aplicare a BLS la copil sunt:
 evaluarea primară;
 asigurarea libertăţii căilor aeriene;
 respiraţia artificială;
 compresiuni toracice externe.
În schimb, tot personalul medical şi persoanele cu responsabilităţi asupra unor copii
(profesori, asistenţi maternali, etc), trebuie instruiţi în a efectua manevrele de resuscitare
specifice vârstei pediatrice (este preferabil să se modifice secvenţa BLS de la adult şi să se
administreze 5 ventilaţii iniţiale urmate de aproximativ 1 minut RCP, înainte de a se
merge după ajutor).

36. Semnele respirației neadecvate
la copii și sugari
Semnele stopului respirator sau
insuficienței respiratorii totale
 Frecvență respiratorie rară (<10 / min);
 Tonus muscular flasc - inconștiență;
 Frecvență cardiacă redusă (<60 / min);
 Respirație sau puls slab, chiar absent.
Copilul nu este un adult în miniatură. El are particularităţi anatomice ce vor determina
specificitatea bolilor. Sugarului şi copilului mic le sunt specifice bolile cu debut brusc şi
urgenţele.
Copilul şi adultul sunt
alcătuiţi din aceleaşi sisteme şi
aparate, care realizează aceleaşi
funcţii, dar există câteva
diferenţe legate de dezvoltare în
special la nivelul căilor aeriene,
care trebuie cunoscute în
condiţiile acordării primului
ajutor în cazul urgenţelor
pediatrice.

37. Dacă la adult oprirea cordului este cel mai frecvent de origine primitiv cardiacă, la copil
ea este de obicei rezultatul unei perioade de hipoxemie prin obstrucţie respiratorie severă sau
secundară stopului respirator.
 epiglota este relativ mare la copil, are formă de omega şi este flotantă (nu are atât de mult
cartilagiu ca la adult).
Pâna la 5 luni copilul respiră numai pe nas, iar obstruarea acestuia cu secreţii duce la o
respiraţie ineficientă.
• Copilul compensează rapid lipsa de oxigen sporind frecvenţa respiratorie şi efortul
respirator.
• Sugarii şi copii mici au mecanisme limitate şi imature de a-şi menţine constant
temperatura corporală.
Frecvenţa mai mare la vârsta de sugar se datorează unor
anomalii congenitale care predispun la instalarea SCR precum şi a
unor particularităţi anatomice şi fiziologice ale căilor aeriene la
această vârstă (FEIN JA -2002):
 obstrucţia nazală poate determina detresă respiratorie;
 limba este mare, iar tonusul ei scade în somn, după sedare şi în
caz de disfuncţie a SNC, fiind o cauză frecventă de obstrucţie a
căilor aeriene superioare;
 laringele: poziţie anterioară şi înaltă;

39.  Copilul prezintă semne de viaţă
(are grimase, se mişcă, deschide
ochii, respiră normal sau este
palpat un puls bine definit cu o
frecvenţă mai mare de 60 bătăi/
min);
 Ajutorul calificat soseşte şi preia
cazul;
 Sunteţi epuizat.
Ca şi ȋn cazul SVB adult, verificarea circulaţiei sanguine
nu constituie un factor pentru ȋnceperea sau neȋnceperea RCP.
Astfel, singurul factor este prezenţa/absenţa respiraţiei!
SVB SUGAR
INCONŞTIENT
SVB COPIL
Nu ȋntrerupeţi resuscitarea până când:

40. Ventilaţiile iniţiale la un sugar (copil cu vârsta sub 1 an):
 Asiguraţi o poziţie neutră a capului şi bărbia ridicată;
 Inspiraţi şi acoperiţi gura şi nasul copilului cu gura dvs, asigurând o bună etanşeitate. Dacă
gura şi nasul nu pot fi acoperite la copilul mai mare, salvatorul poate încerca să acopere
doar nasul sau gura cu gura sa (dacă se alege nasul, lipiţi buzele pentru a preveni pierderea
de aer);
 Expiraţi constant în gura victimei pentru 1-1,5 secunde, suficient pentru o ascensionare
vizibilă a toracelui;
 Menţineţi poziţia capului şi bărbia ridicată, îndepărtaţi gura de victimă şi urmăriţi
revenirea toracelui la poziţia iniţială pe măsură ce aerul iese din plamâni;
 Inspiraţi din nou şi repetaţi secvenţa de cinci ori. Dacă aveţi dificultăţi în efectuarea unor
respiraţii eficiente deschideţi gura copilului şi îndepărtaţi orice obstrucţie vizibilă.
Subluxaţia mandibulei
la sugar
După ce s-a deschis
calea aeriană şi s-au
efectuat 2 - 5 insuflaţii
se va evalua circulaţia
timp de maxim 10
secunde.

41.  Asiguraţi înclinaţia capului şi ridicarea bărbiei;
 Pensaţi părţile moi ale nasului folosind indexul
şi policele mâinii aşezate pe fruntea victimei;
 Deschideţi cavitatea bucală dar menţineţi bărbia ridicată;
 Inspiraţi şi puneţi buzele în jurul gurii victimei, asigurând o bună etanşeitate;
 Expiraţi constant în gura victimei pentru 1-1,5 secunde, urmărind ridicarea peretelui
toracic;
 Menţineţi extensia capului şi bărbia ridicată, îndepărtaţi gura de victimă şi urmăriţi
revenirea toracelui la poziţia iniţială pe măsură ce aerul iese din plamâni;
 Inspiraţi din nou şi repetaţi secvenţa de cinci ori. Identificaţi eficienţa prin urmărirea
toracelui copilului care urcă şi coboară într-o secvenţialitate similară cu o respiraţie
normală.
Ventilaţiile iniţiale la un copil cu vârsta peste 1 an:

42. Frecvenţa compresiilor toracice ȋn cursul resuscitării copilului este de 100-120/min, ca
la adult.
Profunzimea compresiunilor toracice - cel puţin
1/3 din diametrul anteroposterior al toracelui.
 4 cm sugar (sub1 an);
 5 cm (copilul peste un an);
 copilul aflat la pubertate - cel puţin 5 cm dar nu mai mult
de 6 cm (recomandare adult).
Compresiile toracice la copii
Frecvenţa optimă compresiilor toracice ȋn cursul resuscitării este de 120/min, dar se
admite şi un minim de 100/min. Ȋntre 1 şi 8 ani compresiile toracice se efectuează prin
compresia cu 2 degete sau cu eminenţa tenară şi hipotenară (podul palmei) de la o mână,
sub linia intermamelonară.
La sugar şi copilul peste 1 an calitatea RCP
este mai importantă decȃt o anumită secvenţă
a măsurilor de suport vital bazal.

43. Compresiile toracice la nou-născuţi şi sugari
Sugarii (copii cu vârsta sub un an) care au suferit un stop cardiac sunt inconştienţi, nu
respiră şi nu au nici puls. Pentru diagnosticul de stop cardiac prima dată se verifică şi
deschide calea aeriană. Nu se face hiperextensie a capului pentru că aceasta poate închide
calea aeriană a sugarului. În continuare se verifică respiraţia prin tehnica privitului,
ascultatului şi simţitului.
Dacă nu respiră se efectuează cinci ventilaţii artificiale prin tehnica respiraţiei gură la
gură şi nas. Pentru verificarea circulaţiei sugarului, se caută pulsul brahial pe faţa internă a
braţului.
Se plasează nou-născutul sau sugarul pe o suprafaţă solidă, dură (exemplu masă) sau pe
antebraţ când se efectuează compresiunile toracice. Raportul ventilaţii /compresii toracice la
nou-născut este de 1:3. La sugar, compresiile se practică cu două degete pe mijlocul sternului
sau folosind policele ambelor mȃini ȋnconjurȃnd toracele cu celelalte patru degete. Se
comprimă circa 1 cm cu indexul şi mediusul unei mâini pe mijlocul sternului, cu frecvenţa de
120 / minut. Insuflaţiile se fac cu balon mic sau cu aerul din obraji, nu din plămâni.

44. Un număr relativ redus de copii necesită resuscitare la naştere. Dintre cei care necesită
asistenţă, majoritatea necesită doar asistare ventilatorie, o mică parte dintre ei necesită o
scurtă perioadă de compresii toracice externe ca masură complementară ventilaţiei.
Necesitatea resuscitării sau a asistării de către specialist la naştere este mai probabilă la copiii
cu semne intrapartum de suferinţă fetală, copiii născuţi cu vârsta gestaţională sub 35 de
săptămȃni, cei născuţi natural în prezentaţie pelvină şi cei din sarcini multiple.
Controlul temperaturii
Goi şi uzi, nou-născuţii nu pot să-şi menţină temperatura
într-o încăpere care pare confortabilă din punct de vedere termic
pentru un adult. Nou-născuţii cu suferinţă la naştere sunt în mod
particular vulnerabili. Expunerea nou-născuţilor la frig va
determina scăderea presiunii arteriale a oxigenului şi creşterea
acidozei metabolice.
Un copil foarte moale este cel mai probabil inconştient şi va necesita suport ventilator.
Ştergerea nou-născutului produce de obicei o stimulare suficient de importantă pentru a
induce instalarea respiraţiei. Evitaţi metodele mai viguroase de stimulare. Dacă nou-născutul
nu respiră după o scurtă perioadă de stimulare, va avea nevoie de măsuri suplimentare de
suport.
Orice copil sănătos este cianotic la naştere, dar coloraţia lui devine roz într-un ȋnterval de
30 secunde de la instalarea respiraţiilor eficiente. Nou-născutul fără fenomeme de asfixie la
naştere trebuie menţinut normotermic (36,5-37,5°C).

45. 1. Respiră viguros sau plânge
- Tonus bun.
- Frecvenţă cardiacă peste 100 bătăi/minut.
Acest copil necesită doar ştergere, înfăşare în scutece calde şi
dacă se consideră potrivit, aşezarea lângă mamă. Copilul va
rămâne cald prin contact piele la piele cu mama sub o pătură, şi
poate fi pus la sân în acest moment.
2. Respiră ineficient sau este apneic
- Tonus normal sau redus.
- Frecvenţă cardiacă sub 100 bătăi/minut.
Ştergeţi şi înfăşaţi. Starea copilului se va putea îmbunătăţi în
urma ventilaţiei pe mască, dar dacă frecvenţa sa cardiacă nu creşte
corespunzător va necesita şi compresiuni toracice.
3. Respiră ineficient sau este apneic
- Copil moale.
- Frecvenţ cardiacă scazută sau nedetectabilă.
- Deseori paloare, sugerând perfuzie slabă.
Ştergeţi şi înfăşaţi. Acest copil necesită imediat asigurarea căii
aeriene şi ventilaţie. Odată realizate aceste manevre, nou-născutul
va necesita probabil şi compresiuni toracice şi posibil administrare
de medicamente.

46. Resuscitarea NN se axează aproape în
întregime pe managementul respiraţiei,
nu pe cel cardiac.

47.  Dacă se asistă la naştere se va clampa şi ulterior tăia cordonul ombilical la cca. 10-20 cm
de peretele abdominal al fătului.
 Dacă e un singur salvator se ȋncep imediat 5 ventilaţii (ventilaţie cȃt un PUF, aerul din gura
salvatorului e suficient, maxim 1-1,5 secunde) !! Accesul la 112 ȋn situaţia de unic salvator
se realizează după 1 minut de RCP !!
 Dacă sunt doi salvatori, unul din ei realizează accesul la 112, ȋn timp ce al doilea realizează
cele 5 insuflaţii. Ventilarea se face gură la gură şi nas. Se verifică funcţiile vitale. Se caută
semne de viaţă timp de maxim 10 secunde. Dacă nu sunt semne de viaţă se trece la
următorul pas.
f) Se ȋncep compresiile toracice:
- se folosesc două degete aşezate în treimea inferioară a sternului; sternul se ȋnfundă la o
adâncime ce corespunde la 1/3 din diametrul antero-posterior al toracelui, cu o frecvenţă de
minim 100 – 120/min. (raportul compresiuni/ventilaţii este de 3:1).
- dacă sunt doi sau mai mulţi salvatori poate fi folosită tehnica ȋncercuirii prin care unul
din salvatori cuprinde toracele nou-născutului cu mâinile astfel încât ambele police să fie
poziţionate pe stern.
- se aşează nou-născutul ȋn decubit dorsal, ȋn poziţie neutră a capului;
- se verifică timp de maxim 10 secunde respiraţia.
a) Siguranţa salvatorului.
b) Stabilirea nivelului de conştienţă → se sesizează plȃnsul, mişcarea nou-
născutului.
c) Strigăm după ajutor.
d) Eliberarea, verificarea şi asigurarea căilor aeriene:
e) Dacă NU respiră:

49. Introdus ȋn anul 1953 ca metodă de evaluare a nou-
născuţilor, scorul Apgar vine atȃt de la numele celei care l-a
calculat prima dată, medicul pediatru american Virginia Apgar,
cȃt şi de la numele celor cinci parametri pe care acest scor ȋi ia ȋn
considerare ȋn cadrul evaluării.

50. Tonusul muscular (activitatea) - se apreciază ȋn funcţie de mişcările active şi pasive:
2 – prezenţa mişcărilor active, tonusul muscular e bun;
1 – cȃteva mişcări de flexie a extremităţilor;
0 – hipotonie, musculatura este flască.
Frecvenţa cardiacă (puls) - se apreciază numărul de
bătăi cardiace pe minut:
2 – peste 100 bătăi cardiace pe minut;
1 – sub 100 bătăi cardiace pe minut;
0 – absenţa bătăilor cardiace.
Scorul Apgar
Excitabilitatea reflexă (grimasă) - sau
reflectivitatea, este răspunsul nou-născutului la
stimuli externi; se apreciază prin reacţia la
introducerea sondei ȋn cavitatea nazală pentru
dezobstrucţia căilor respiratorii:
2 – ţipă, tuşeşte sau strănută;
1 – face o grimasă;
0 – nu reacţionează.

51. Culoarea tegumentelor (aspect) - este importantă deoarece ea relevă gradul de oxigenare a
sȃngelui:
2 – tegumente roz;
1 – roz la nivelul trunchiului şi cianotică (albastră) la extremităţi;
0 – tegumente palide sau cianotice (albastre).
Mişcările respiratorii şi tipătul (respiraţia) - se apreciază apariţia spontană
a respiraţiei, reflectată de un ţipăt sau plȃns viguros şi prezenţa mişcărilor
respiratorii:
2 – mişcări respiratorii regulate, ţipăt sau plȃns viguros;
1 – mişcări respiratorii neregulate, plȃns slab;
0 – respiraţie absentă, nu plȃnge.
♦ 10, 9 sau 8 = nou-născutul este sănătos, are o greutate normală, de asemenea o
adaptare neonatală bună, care nu necesită ȋngrijiri deosebite, drept pentru care bebeluşul va
fi transferat ȋn secţia de nou-născuţi a unităţii medicale.
♦ 7 sau 6 = ȋn funcţie de deficienţele remarcate medicul poate recomanda oxigenoterapie
sau corectarea unor deficienţe pe care nou-născutul le prezintă, de exemplu hipoglicemie
sau hipocalcemie. Bebeluşul va fi evaluat din nou după cinci minute.
♦ 5 sau mai mic de 5 = nou-născutul prezintă o stare generală gravă pentru care sunt
necesare manevre de resuscitare, reanimare şi terapie intensivă. Şi ȋn acest caz, după
manevrele efectuate de către medici scorul este din nou calculat.

52. STIMULAŢI!!!
- manevrele de uscare şi
încălzire reprezintă manevre
de stimulare a respiraţiei
- stimulare tactilă la nivelul
spatelui sau tălpilor;
Manevrele viguroase vor fi
evitate!
Dacă NN nu prezintă respiraţii spontane
eficiente după o scurtă perioadă, se
trece la suportul respirator!!!
Metode periculoase de stimulare:
- lovirea spatelui;
- compresia cavităţii toracice;
- flexia forţată a coapselor pe abdomen;
- dilatarea sfincterului anal;
- comprese sau băi cu apă fierbinte sau rece;
- scuturarea, zdruncinarea.

53.  Aşezaţi nou-născutul în decubit dorsal, cu capul în
poziţie neutră. Menţinerea poziţiei corecte a capului
poate fi uşurată prin aşezarea unui rulou din
scutec/pătură, de 2 cm grosime, sub umerii copilului. La
nou-născuţii cu tonus scăzut poate fi necesară ridicarea
mandibulei sau folosirea unei pipe orofaringiene de
dimensiuni potrivite pentru a deschide calea aeriană.
 Aspirarea este necesară doar dacă calea aeriană este
obstruată. Dacă după primele etape efortul respirator este
absent sau inadecvat, ventilaţia plamânilor este
următoarea prioritate.
 La nou-născuţii la termen, începeţi resuscitarea cu aer.
Semnul principal al unei distensii pulmonare adecvate
este o îmbunătăţire promptă a frecvenţei cardiace; dacă
aceasta nu se îmbunătăţeşte, evaluaţi mişcările peretelui
toracic.
 Pentru primele ventilaţii, menţineţi presiunea iniţială
timp de 2-3 secunde. Eficienţa ventilaţiei pasive este
demonstrată de obicei de o creştere rapidă a frecvenţei
cardiace care se menţine la peste 100 bătăi/minut.
La nou-născuţii cu tonus scăzut
poate fi necesară ridicarea
mandibulei sau folosirea unei
pipe orofaringiene de
dimensiuni potrivite pentru a
deschide calea aeriană.
Aspirarea este necesară doar
dacă calea aeriană este
obstruată.
Eliberarea căilor aeriene

54. Suportul circulator prin compresiuni toracice este eficient doar în cazul în care
plamânii sunt expansionaţi. Administraţi compresiuni toracice dacă frecvenţa cardiacă este
sub 60 bătăi/minut în ciuda ventilaţiei adecvate.
Cea mai eficientă tehnică de a realiza compresiunile toracice se
obţine prin plasarea policelor alăturate deasupra treimii inferioare a
sternului, imediat sub linia imaginară care uneşte cele două
mameloane, cu restul degetelor înconjurând toracele şi susţinând
spatele.
Folosiţi un raport de trei compresiuni la o ventilaţie, urmărind
obţinerea a aproximativ 120 compresiuni pe minut, de exemplu 90
de compresiuni şi 30 de ventilaţii. Există avantaje teoretice în a
permite ca faza de relaxare să fie discret mai lungă decât cea de
compresie. Calitatea compresiunilor şi a respiraţiilor sunt mai
importante decât frecvenţa.
 Verificaţi ritmul cardiac după aproximativ 30 secunde şi apoi
periodic. Dacă frecvenţa cardiacă este peste 60 bătăi/minut se
întrerup compresiile toracice.
 Dacă frecvenţa cardiacă este sub 60 bătăi/minut se administrează
medicaţie.
Menţinerea raportului 3 compresii/ 1 ventilaţie!

55. Algoritmul ALS la adult reprezintă suma măsurilor care, suprapuse BLS-ului, sunt
menite să restabilească circulaţia sanguină spontană. Aici sunt incluse măsuri de
management al căilor respiratorii şi ventilaţia mecanică, pe de o parte, precum şi
obţinerea unui acces venos pentru administrarea medicaţiei specifice, monitorizare (cu sau
fără defibrilare) cu identificarea şi tratarea cauzei care a dus la stopul cardio-respirator, pe de
altă parte. Scopul final este acela de a restabili circulaţia sanguină spontană.
Resuscitarea avansată necesită intervenţia unei
echipe formate şi antrenate în resuscitare, dotată cu
echipamentele şi medicamentele necesare.
Procesul de resuscitare este complex şi necesită o echipă formată din mai multe
persoane, fiecare instruită să desfăşoare oricare din tehnicile BLS sau ALS. Fiecare etapă a
procesului de resuscitare este importantă pentru salvarea pacientului. Şansa de succes este
decisiv influenţată de ordinea de desfăşurare a acestor etape.
Totul depinde de numărul membrilor echipei de resuscitare şi de pregătirea lor. În
mod normal, când echipa este completă, abordul venos şi intubarea se desfăşoară
concomitent fără întreruperea BLS. Eficienţa RCP depinde de liderul de echipă, motiv pentru
care lider de echipă va fi desemnată persoana cu pregătirea profesională cea mai amplă.
Echipa de resuscitare

56. În stopul CR pot apărea următoarele grupe mari de ritmuri cardiace:
 Ritmurile şocabile: fibrilaţia ventriculară (FV), tahicardia ventriculară fără puls (TVP).
 Ritmurile nonşocabile: asistolia şi activitatea electrică fără puls (AEFP).
Principala diferenţă în managementul acestor două grupe de aritmii este răspunsul la
defibrilare. Manevrele ulterioare: masajul cacardiac extern (MCE), ventilaţia mecanică (VM),
abordul venos, administrarea de adrenalină, identificarea şi corecţia factorilor reversibili sunt
comune ambelor grupe. Algoritmul de resuscitare avansată are drept concluzie practica
defibrilării în cazul FV/ TVP şi lipsa ei de indicaţie în Asistolă şi AEP.
Stopul cardiac este rezultatul dezvoltării unei aritmii incompatibile cu funcţia de
pompă (de exemplu: tahicardia ventriculară, fibrilaţia ventriculară sau asistola) sau poate fi
consecinţa unui ritm care deşi este compatibil cu funcţia de pompă nu produce debit
cardiac (stare numită disociaţie electromecanică sau activitate electrică fără puls).
Monitorizǎrile EKG au demonstrat că în 75% din cazuri aritmia precipitantă a stopului
cardiac este FV (fibrilaţia ventriculară) sau TV (tahicardia ventriculară) fără puls. Aceste
aritmii ventriculare maligne sunt precedate, de cele mai multe ori, de tahicardia ventriculară
monomorfă cu puls sau de extrasistole ventriculare.
În timp, tahicardia ventriculară evoluează spre FV şi/sau asistolă prin consumarea
rezervelor de energie ale miocardului, prin hipoxie şi acidoză progresivă.

57. Semnele stopului cardiac la un copil (între 1 şi 8 ani) sunt
identice cu cele de la adult şi sugar. Pentru a efectua
compresiunea toracică la un copil localizarea corectă a zonei de
compresiune toracică se face după aceeaşi tehnică ca la adult:
compresiunea se face cu o singură mână, forţa asfel obţinută
fiind de obicei suficientă pentru aceeastă grupă de vârstă.
Compresiunea se face 2,5-3 cm adică aprox. 1/3 din
grosimea toracelui; frecvenţa este de 100 compresiuni / minut;
la fiecare 30 de compresiuni se fac două respiraţii.

58. EKG reprezintă suma potenţialelor de acţiune a tuturor fibrelor miocardice, care pot fi
înregistrate pe hârtie sau vizualizate pe ecran, cu o viteză constantă de 25 sau 50 mm/sec.
Înregistrarea se face în 12 derivaţii: 3 derivaţii bipolare, 3 derivaţii unipolare ale membrelor
şi 6 derivaţii unipolare precordiale.
• Pulsul se verifică la carotidă, NU pe monitor.
• Activitatea electrică a inimii poate apare normală pe monitor, deşi pacientul este ȋn stop
cardiac (disociaţie electro-mecanică).
Atenţie

59. Este expresia unor depolarizări succesive de origine
ventriculară (sub bifurcaţia hisiană), definită prin existenţa a
cel puţin 3 bătăi ventriculare consecutive, la o frecvenţă > 120
bătăi/minut. De obicei însoţeşte afectări organice (IMA,
cardiopatii).
Pe EKG:
 aspect de unde monomorfe (dacă mecanismul de
producere este eliberarea unor impulsuri electrice dintr-un
focar unic ventricular sau reintrarea unui stimul printr-un
circuit situat la nivel ventricular);
 aspect de unde polimorfe, dacă stimulii sunt eliberaţi din
multiple focare ventriculare.
Complexele de depolarizare ventriculară au aspect mult deformat, în toate derivaţiile.

60. 1. TV nesusţinută (0,12sec. prin originea lor subhisiană) la intervale regulate sau aproape
regulate, cu o frecvenţă cuprinsă între 100/minut şi 250/minut. Identificarea undelor P
prezente cu o frecvenţă dată de nodul sinusal, independentă de cea a complexelor QRS largi,
traduce prezenţa disociaţiei atrio-ventriculare asociată aproape întotdeauna TV.
O formă particulară de TV este torsada de vârfuri
care are ca mecanism de producere postdepolarizarea
precoce în următoarele condiţii: QT lung (ce apare la
administrarea în doze toxice a fenotiazinelor, a
antidepresivelor triciclice sau a haloperidolului, a
antiaritmicelor de clasă IA, IC şi III), bradicardie
severă, boli cerebro-vasculare (AVC hemoragic),
dezechilibre hidro-electrolitice (hipocalcemie,
hipomagnezemie, hipopotasemie), hipotermie, boli
cardiace (miocardită, cardită reumatismală, IMA).
Imaginea EKG a torsadei de
vârfuri este reprezentată de
complexe QRS largi ce îşi schimbă
treptat polaritatea şi amplitudinea, şi
au o frecvenţă de 200/minut.
În funcţie de durata tulburării de ritm, clasificarea se face astfel:
2. În funcţie de morfologia complexului QRS
clasificarea TV se va face în TV monomorfă şi TV
polimorfă.

61. FIBRILAŢIA VENTRICULARĂ
Rezultă din activitatea anarhică a
mai multor centri ectopici dotaţi cu
automatism şi răspândiţi difuz în
masa miocardului ventricular; aceşti
centri îşi exacerbează automatismul
producând descărcări electrice
zonale ce duc la contracţii parcelare
ale miocardului, făcându-l incapabil
să-şi mai exercite funcţia de pompă.
La adult este cea mai comună
tulburare de ritm la pacienţii cu
SCR, poate fi precedată de un
episod de TV sau chiar tahicardie
supraventriculară.
Electrocardiografic, se înregistrează un traseu cu unde neregulate cu o frecvenţă cuprinsă
între 150/minut şi 500/minut şi cu amplitudine variabilă, pe care nu se pot distinge complexe
QRS, segmente ST sau unde T.

62. - Etiologic, FV poate fi primară – aceasta apare pe un
cord indemn, recunoscând ca mecanism de producere hipoxia (frecvent întâlnită la copil) şi
secundară – având drept mecanism alterarea morfofuncţională a miocardului.
FIBRILAŢIA VENTRICULARĂ
Diminuarea rezervelor de ATP este redată pe EKG prin transformarea unei FV cu unde
mari într-o FV cu unde mici, situaţie care se însoţeşte şi de o scădere a ratei de supravieţuire,
cauzată de refractaritatea la tratament în condiţiile epuizării rezervelor funcţionale.
Fibrilaţie ventriculară cu unde mari
Fibrilaţie ventriculară cu unde mici

63. Ciclul de resuscitare se reia şi se repetă atât timp cât pacientul ramâne în FV/TV fără
puls. Durata resuscitării în cazul FV/TV fără puls poate fi prelungită în funcţie de situaţia
clinică şi se poate obţine succesul resuscitării chiar după mai mult de 30 de minute de
resuscitare. FV/TV persistentă poate constitui indicaţie de intervenţie coronariană
percutană sau de tromboliză – în aceste cazuri, poate fi folosit un dispozitiv mecanic
pentru RCP cu scopul de a menţine un nivel calitativ al RCP pentru o perioadă prelungită.
Pe tot parcursul resuscitării în situaţia de FV/TV fără puls se identifică toate cauzele
reversibile posibile şi se tratează cele care sunt identificate.

64. - I şoc electric extern asincron (SEE)
 360 J – defibrilator monofazic.
 150-200 J – defibrilator bifazic.
- 2 minute RCP 30:2 indiferent de aspectul ritmului (dacă nu revine circulaţia spontană)
- al II-lea şoc electric extern (dacă FV/ TV persistă).
- 2 minute RCP; ȋntre timp: - efectuare IOT
- abord venos periferic
- după IOT:
- compresii toracice 100 / min.
- ventilaţii pe balon sau ventilator 10 / min.
-al III-lea şoc electric extern
- 1 mg. ADRENALINĂ iv repetat la 3 minute
- antiaritmice:
 CORDARONE 300 mg iv (2 fiole) bolus ȋn 20 ml GLUCOZĂ 5%.
 se poate da al II-lea bolus de 150 mg (1 fiolă), apoi perfuzie cu 900 mg ȋn 24 ore.
- 2 minute RCP
- apoi SEE la 2 minute + RCP 2 minute +
Adrenalină la 3 minute

65. ACTIVITATEA ELECTRICĂ FĂRĂ PULS
Pacienţii cu activitate electrică fără puls (AEFP) (denumită şi disociaţie
electromecanică, DEM) deseori prezintă contracţii miocardice, dar acestea sunt prea slabe
pentru a produce o undă de puls detectabilă. AEFP este deseori cauzată de afecţiuni
reversibile şi poate fi tratată dacă aceste afecţiuni sunt identificate şi tratate corect. Rata de
supravieţuire a pacienţilor cu AEFP este foarte mică dacă afecţiunea de bază nu este
identificată sau nu poate fi tratată.
Dacă în timpul resuscitării unei asistole sau
AEFP, ritmul se schimbă în FV, se trece pe
protocolul de FV.
Ritmurile nonşocabile sunt: activitatea electrică fără puls şi asistolia.

66. Protocolul în AEP cuprinde
RCP (compresiuni toracice şi
ventilaţii 30:2) timp de 2
minute şi administrarea de
adrenalină 1 mg la fiecare 3
minute, în paralel cu
tratamentul etiologic.
În orice situaţie de activitate electrică fără puls succesul resuscitării este asigurat de
identificarea rapidă a cauzei şi de tratarea acesteia în urgenţă, în paralel cu manevrele de
resuscitare. Protocolul de resuscitare în AEP este acelaşi indiferent de cauză dar la fiecare
ciclu de resuscitare trebuie să ne gândim şi să excludem două din cele zece cauze.
Protocolul utilizat în cazul activităţii electrice fără puls va fi urmat atât timp cât
pacientul se afla în această situaţie, schimbarea ritmului de pe monitor necesitând reevaluare
şi abordarea altui protocol de resuscitare sau iniţierea terapiei postresuscitare dacă s-a
obţinut reîntoarcerea la circulaţia spontană.

67. ASISTOLA
Dacă ritmul iniţial este AEFP sau asistolie, se încep manevrele de resuscitare cu raportul
dintre compresiile toracice şi ventilaţiile mecanice de 30:2.
Ritmurile non-şocabile nu necesită defibrilare!
Dacă nu se poate deosebi o asistolă de o FV cu unde mici, nu se va încerca defibrilarea
(nu are succes), ci se vor continua compresiile toracice externe şi ventilaţiile, care vor creşte
amplitudinea undelor de FV, îmbunătăţindu-se şansele de defibrilare şi restabilire a unui ritm
de perfuzie.
Ritmul de SCR care traduce o lipsă totală a activităţii electrice a cordului are un prognostic
rezervat, rata de supravieţuire fiind doar de 1-2%. Electrocardiografic asistola este
reprezentată de o linie sinusoidală (nu izoelectrică) compusă din mici unde date de
depolarizările de mică intensitate ale musculaturii scheletice şi care adesea trebuie diferenţiată
de FV cu unde mici.

68. Asistola apare când activitatea electrică a ventriculilor e complet absentă. Pe EKG
nu se pot discerne unde sau complexe QRS. Când apare ca şi ritm iniţial în SCR este
precedată de bradicardie, hipotensiune arterială şi este asociată de obicei cu afectare
miocardică serioasă. Se poate confunda cu FV cu unde mici, de aceea protocoalele includ
defibrilarea dacă rămâne incertitudinea privind excluderea FV.
ASISTOLA

69.  RCP 2 minute.
 Adrenalină 1mg iv imediat ce avem calea intravenoasă
instalată. Se repetă doza la 3 minute.
 RCP 2 minute.
 ATROPINĂ 3mg iv doză unică (facultativ).
 RCP 2minute + Adrenalină 1mg la 3minute.
Ciclurile se repetă până la revenirea activităţii cardiace
mecanice şi electrice sau până la declararea insuccesului RCP
(decesului).
Creșterea calității unor astfel de intervenții, având în
vedere frecvența tot mai crescută a ritmurilor non-șocabile,
este din ce în ce mai importantă, deoarece oferă șansa de a
creşte rata de succes a resuscitării.

70. Definiţie: Defibrilarea constituie aplicarea unui şoc electric miocardului pentru a
realiza simultan depolarizarea tuturor sau a majorităţii fibrelor miocardice şi a permite
prelungirea controlului de către structurile naturale generatoare de impulsuri.
Defibrilarea este definită ca „terminarea fibrilaţiei” sau, mai precis, absenţa fibrilaţiei
ventriculare/tahicardiei ventriculare fără puls (FV/TV) la cinci secunde după livrarea
şocului; totuşi, scopul tentativei de defibrilare este de a restabili un ritm organizat şi o
circulaţie spontană.
Defibrilare cardiacă este o metodă de tratament ce constă ȋn eliberarea dozelor
terapeutice de energie electrică cordului afectat de FV sau TV fără puls pentru a-l forța de a
trece la un ritm cardiac normal (șocuri electrice - curent electric cu o intensitate suficientă
pentru a depolariza o masă critică de miocard capabilă să restabilească o activitate electrică
coordonată).
DEFIBRILATOARELE MANUALE pot fi folosite pentru cardioversia sincronă.

71. Defibrilarea manuală se efectuează de către personalul cu pregătire medicală: medic
sau asistent medical cu competenţe teoretice şi practice în defibrilarea manuală şi
recunoașterea manifestările EKG ale FV/TV fără puls pe monitor care necesită șoc electric.
Medicul de urgenţă /asistentul medical va asigura:
 atașarea electrozilor și identificarea ritmului EKG;
 conectarea şi încărcarea aparatului la energia necesară;
 aplicarea şocurilor cu energie conform algoritmului.
• Înregistrarea pe hârtie a ritmurilor de pe monitorul EKG se face automat la
descărcarea primului șoc electric;
• Scala de energie a defibrilatorului este din 2 în 2J până la 10J, apoi din 20 în 20J
având notate cu cifre vizibile 100, 200 și 360 J.
În defibrilarea manuală şocul va fi urmat imediat de compresii toracice timp de 2
minute, fără a evalua ritmul sau pulsul central.
 dacă FV/TV fără puls persistă, după 2 minute de RCP se va aplica de fiecare dată un şoc
electric cu aceeaşi energie;
 nu există în cadrul RCP un număr maxim de şocuri;
 în cazul recurenţei FV/TV fără puls se va relua defibrilarea cu energia care a avut succes
anterior;
 după fiecare 2 minute de RCP se va evalua ritmul pe monitor;
Determinarea pulsului şi sistarea RCP se va face numai în prezenţa semnelor vitale.

72.  Şocul monofazic: sarcina electrică este
administrată ȋntr-un singur sens de la polul
negativ spre cel pozitiv, ȋn timp ce ȋn cazul
şocului bifazic sarcina este transmisă de la
negativ la pozitiv şi ulterior de la pozitiv
la negativ.
 Şocul bifazic: este mult mai eficient decȃt
cel monofazic şi sunt necesare energii mai
joase.
Defibrilarea: administrarea unui şoc
asincron, ȋn orice fază a ciclului cardiac.
Cardioversia: administrarea unui şoc
sincron pe unda R a complexului QRS.

73. 5. Apăsare pe butonul de încărcare (la defibrilatorul manual).
6. Vor fi urmate comenzile vocale sau cele afişate pe ecranul monitorului în cazul
defibrilatorului semiautomat.
7. Resuscitatorul se asigură vizual şi verbal (spune: " ATENŢIE! DEFIBRILEZ! ") că
nimeni nu atinge victima în timpul manevrei de analiză sau /şi defibrilare.
8. Apăsaţi ferm padelele pe piele (padela sternum sub clavicula dreaptă şi padela apex pe linia
axilară medie la nivelul spaţiului V intercostal, de preferat în zona fără ţesut mamar), apăsând
concomitent şi pe butoanele de eliberare a şocului electric extern.
9. Verificaţi pe monitor ritmul cardiac obţinut şi existenţa pulsului carotidian (pentru afirmarea
eficacităţii defibrilării). Se continuă compresiile şi ventilaţiile în cazul menţinerii FV.
TEHNICA MANEVRELOR DE DEFIBRILARE
1. Deschiderea ecranului monitorului-defibrilatorului.
2. Expunerea suprafeţei anterioare a toracelui (uscare, eventual
îndepărtarea pilozităţilor în exces).
3. Aplicarea gelului pe electrozi (padele) sau aplicarea cu contact
ferm, fără bule de aer, a electrozilor autocolanţi pe piele –
subclavicular drept şi submamelonar stâng.
4. Alegerea nivelului de energie:
- La adult: 360J pentru aparat monofazic; 150-200J pentru
aparat bifazic.
- La copil: 2-4J / Kg corp.

74. Siguranţa defibrilării necesită respectarea următoarelor cerinţe:
• nu ţineţi ambele padele în aceeaşi mână;
• încărcarea padelelor o efectuaţi după aplicarea lor pe toracele
bolnavului;
• în cursul aplicării şocului evitaţi contactul direct sau indirect cu
bolnavul;
 Pacient în stop cardiorespirator, poziționat în decubit dorsal, pe un plan dur, uscat, care să
nu fie conductibil;
 Minimalizarea impedanței transtoracice (dimensiunea electrozilor, utilizarea păturilor,
aplicarea șocului la sfârșitul expirului);
 Se selectează doza de energie 150-200J bifazic și 360J monofazic adulți și 4 J/kg copii;
 Poziționarea padelelor pe toracele pacientului și identificarea ritmului de stop cardiac;
 Se selectează nivelul de energie necesar și se ȋncarcă aparatul prin apăsarea butonului de
încărcare. Semnalizarea sonoră informează despre terminarea încărcării și posibilitatea
administrării șocului;
 SEE se descarcă prin apăsarea simultană a butoanelor de pe padele.
Şocul este eliberat la contactul direct cu corpul.
• înlăturaţi urmele de lichide de pe toracele pacientului;
• sursa de oxigen trebuie îndepărtată la cel puţin 1 metru de la locul defibrilării.

75. Managementul căilor aeriene se poate face cu:
- tehnici de bază (hiperextensia capului, ridicarea mandibulei, subluxaţia
mandibulei) specifice suportului vital de bază;
- tehnici adjuvante (pipa Guedel, canula nazofaringiană, ventilaţie pe mască şi balon
cu admisie de oxigen, aspiraţie);
- tehnici avansate (masca laringiană, combitubul, sonda traheală,
cricotiroidotomia şi puncţia cricotiroidiană şi o serie de alte metode: tubul laringian,
ProSeal, etc.).
Managementul căilor aeriene este întotdeauna primul pas în asistenţa medicală a
unei victime. De cele mai multe ori pacienţii prezintă obstrucţia căii aeriene
superioare secundar pierderii stării de conştienţă. Numai ocazional aceasta poate fi cauză
primară de SCR.

76. Canula oro-faringiană, cel mai frecvent denumită pipa Guedel, este un tub curbat din
material plastic; se introduce în cavitatea bucală a pacientului între limbă şi palatul dur. Acest
tub este prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine dilatată pentru a împiedica alunecarea
dispozitivului în calea aeriană. Nu va fi utilizată la pacienţi constienţi (induce vărsături).
Pipa Guedel este fabricată într-o gamă largă de dimensiuni, de la cele pentru nou-născut
la cele pentru adult; estimarea dimensiunii necesare pentru fiecare caz se face prin măsurarea
distanţei de la comisura bucală la unghiul mandibulei.
Pipa Guedel si pipa Bermann

78. Ventilaţia gură-la-gură
Instituirea rapidă a ventilaţiei artificiale este necesară pentru toţi pacienţii la care ventilaţia
spontană este inadecvată sau absentă. Ventilaţia gură-la-gură (manevră aparţinȃnd BLS) este
eficientă, dar concentraţia oxigenului în aerul asigurat de expirul salvatorului este doar de 16-
17%; din acest motiv este necesară îmbunătăţirea aportului de oxigen.
Pocket mask-ul este un dispozitiv utilizat pe scară largă; este o mască similară celei de
anestezie dar permite ventilaţia gură-la-mască; are o valvă unidirecţională care direcţionează
aerul expirat de pacient departe de salvator; masca este transparentă şi permite vizualizarea
eventualelor secreţii – sânge sau lichid de vărsătură – care pot inunda căile aeriene; unele
măşti au un conector care permite administrarea de oxigen.
Când nu există conector, administrarea
suplimentară de oxigen se poate face prin
introducerea tubului pe una dintre părţile
măştii, cu asigurarea etanşeităţii adecvate pe
relieful facial (utilizarea ambelor mâini
permite o etanşeizare maximă).
Utilizarea unor volume tidal mari sau a unor
fluxuri inspiratorii exagerate duce la dezvoltarea
de presiuni crescute în căile aeriene, cu
predispoziţie la inflaţie gastrică şi risc subsecvent
de regurgitare şi aspiraţie pulmonară.

79. Volumul curent (tidal) în cazul ventilaţiei pe mască cu balon trebuie să fie de 700-1000 ml
administrat în 2 secunde dacă se face ventilaţie cu aer atmosferic (suficient cât toracele să se
destindă în mod vizibil). Atunci când se suplimentează cu oxigen, volumul poate fi redus la
400- 600 ml administrat în 1-2 secunde (suficient cât toracele să se destindă în mod vizibil).
În cazul lipsei protecţiei căii aeriene (de exemplu ventilaţia pe mască), se recomandă
folosirea de volume curente mici cu suplimentarea de O2 care să reducă riscul distensiei
gastrice şi a regurgitării cu aspiraţie pulmonară. Până la asigurarea căii aeriene, ventilaţia
trebuie să se facă în mod sincron cu masajul cardiac extern (o pauză în MCE pentru
ventilarea pacientului).
Asigurarea ventilaţiei artificiale ȋn SVA
 Mască şi balon Ruben;
 Sondă de intubaţie oro-traheală şi balon Ruben;
 Sondă de intubaţie oro-traheală şi aparat de ventilaţie mecanică.

80. Balonul este format dintr-un corp autogonflabil care la un capăt are adaptarea pentru mască
cu valvă unidirecţională iar la celălalt capăt adaptor pentru sursă de oxigen cu rezervor şi valvă
unidirecţională. Pentru a ventila cu acest echipament în primul rând trebuie să se fixeze etanş
masca de ventilaţie pe faţa pacientului după care se comprimă corpul balonului şi aerul va intra
prin gura şi nasul pacientului.
Balonul şi masca de ventilaţie
Balonul de ventilaţie oferă posibilitatea
ventilării eficace şi suplimentarea cu oxigen.
Folosind balonul fără rezervor concentraţia
oxigenului în aerul ventilat nu depăşeşte
60%, iar cu rezervor suplimentar de oxigen
(care se ataşează la partea inferioară a
balonului) se asigură o ventilaţie cu oxigen
de 90 % sau chiar peste.

81. Balonul de ventilaţie autogonflabil poate fi conectat la o mască facială, la o sondă de
intubaţie orotraheală sau orice dispozitiv alternativ, cum ar fi masca laringiană sau
combitubul; în absenţa oxigenului suplimentar, baloanele autogonflabile permit ventilaţia cu
aer atmosferic (21% oxigen); acest procent poate fi crescut până la 45% prin ataşare de
oxigen direct la balon.
Dacă se poate ataşa un rezervor, la un flux de aproximativ 10L/min pot
fi atinse concentraţii de oxigen în aerul inspirat de aproximativ 85%.
Deşi ansamblul mască-balon permite ventilaţie cu concentraţii mari de
oxigen, utilizarea lui necesită un salvator instruit, fiind relativ dificilă
menţinerea etanşeităţii măştii pe reliefurile faciale şi menţinerea patenţei
căii aeriene – cu o mână – în timp ce cu cealaltă mână se comprimă balonul.

82. OXIGENUL
Se administrează oxigen ori de câte ori acesta este disponibil. O
mască de oxigen standard asigură o concentraţie a oxigenului în aerul
inspirat de 50% cu condiţia ca fluxul să fie suficient de mare. O mască la
care este ataşat un rezervor poate asigura o concentraţie de oxigen în
aerul inspirat de 85% la fluxuri de 10-15 L/minut. Iniţial, se
administrează cea mai mare concentraţie de oxigen posibilă, care,
ulterior este titrată sub controlul saturaţiei periferice (pulsoximetrie) şi a
gazelor arteriale.
Rezervor de oxigen
Balonul de ventilaţie este prevăzut şi cu rezervor de oxigen, ceea ce permite
administrarea unei concentraţii crescute de oxigen victimei. Constă dintr-o valvă şi un balon
gonflabil, acesta se ataşează la conectorul din spatele valvei de admisie. Cu rezervorul
montat astfel, oxigenul va umple atât ballonul de ventilaţie cât şi rezervorul. Are scopul de a
îmbogăţi concentraţia de oxigen a aerului inspirat sau a gazelor anestezice sau analgezice.
Buteliile de oxigen
Oxigenul se găseşte comprimat în butelii la o presiune de 100 -150
atmosfere, iar aceste butelii au diferite capacităţi. Ele trebuie să fie marcate
cu o bandă de identificare de culoare verde precum şi inscripţia ―Oxigen
medicinal. În funcţie de debit o butelie poate asigura oxigen pentru cel
puţin 20 min., debitul fiind reglat printr-o valvă aflată pe reducţia buteliei.

83. Izoleta (cort de oxigen) asigură o concentraţie
mare a oxigenului ȋn aerul inspirat, fluxul de oxigen
trebuie să fie suficient de mare (8-10l/min) pentru a
asigura eliminarea CO2 expirat.
Măştile Venturi permit administrarea unor
concentraţii de O2 controlate (24, 28, 35, 40%) la un
flux de oxigen mare (6-8l/min).
Ȋn prezenţa oxigenului multe substanţe (grăsimi, hidrocarbonaţi) se aprind spontan, de
aceea este interzisă lubrefierea pieselor metalice sau a conductelor de oxigen precum şi
plasarea oricărui tip de flacără ȋn apropierea unei surse de O2. Conductele de oxigen sunt
vopsite ȋn alb (convenţie internaţională) pentru a nu crea confuzii cu alte gaze medicale
(N2O).
Ȋnainte de administrare oxigenul trebuie saturat cu
vapori de apă, de aceea administrarea lui se face doar după ce
este trecut printr-un umidificator cu apă distilată sterilă.
Oxigenul se administrează prin intermediul mai multor tipuri
de dispozitive care pot asigura diferite concentraţii de oxigen.
Sistemul de administrare a O2 se alege ȋn funcţie de
starea clinică a pacientului şi concentraţia de O2 care trebuie
administrată.

84. Constă în introducerea unui tub siliconat într-o
narină până în orofaringe; contraindicată în fracturi ale
piramidei nazale, traumatisme faciale, suspiciuni de
fractură de bază de craniu, coagulopatii.
Construită din materiale moi, hipo-alergenice, efilată la unul din capete şi dilatată la
celălalt este relativ bine tolerată de pacienţii cu starea de conştienţă păstrată şi poate fi
soluţia salvatoare la victimele cu trismus sau leziuni oro-maxilofaciale. Dimensiunea
canulelor nazofaringiene este notată în milimetri, conform diametrului interior, iar lungimea
creşte direct proporţional cu diametrul.
Metodele tradiţionale de apreciere a dimensiunii necesare (compararea cu degetul mic
sau cu narina) nu se corelează cu particularităţile căilor aeriene şi prin urmare sunt metode
ineficiente. Pentru adulţi sunt indicate pipele cu diametrul de 6-7 mm.
Pentru intubaţia
nazotraheală se va alege o
canulă cu diametrul cu 0,5-
1mm mai mic decât al
canulei care s-ar utiliza
pentru intubaţia oro-traheală.
Calea nazofaringiană (tubul Wendl)
Nu va fi utilizată la pacienţi cu fracturi medio-faciale.

85. Sonda prezintă la exterior o gradaţie (dunga neagră) care
reprezintă dimensiunea pană la care sonda va înainta. Masca
se inserează pînă la nivelul hipofaringelui, acoperă
hipofaringele şi direcţionează aerul către plamăni. Sunt de
diferite dimensiuni iar folosirea lor este în funcţie de
greutatea pacientului.
Masca laringiană are în structura ei un tub cu diametrul
de 8-10 mm şi un balon gonflabil de formă eliptică. Odată
umflat, balonul se mulează intim pe structurile anatomice,
separând complet calea aeriană de cea digestivă. Ventilaţia cu
balon-mască laringiană este mult mai eficientă decât cea cu
ansamblul balon-mască de anestezie, deşi nu garanteză
protecţie absolută a căii aeriene.
Masca laringiană
Este formată dintr-un tub, sondă, care se lărgeşte înspre partea distală.
Această parte distală are o formă triunghiulară confecţionată dintr-un material
moale, parte care printr-un tub de legatură poate fi umflată (aprox. 20 ml aer).

86. I-gel, este un dispozitiv supraglotic de unică
folosinţă, fabricat dintr-un material moale (elastomer
termoplastic) compus dintr-o parte longitudinală
prevazută cu un dispozitiv antimuşcătură şi cu un tub
pentru aspiraţie gastrică şi dintr-un manşon care
realizează o foarte bună etanşeitate la nivelul laringelui.
Este uşor de inserat, necesită instrucţie minimă şi poate fi
utilizat de către personalul fără experienţă în intubaţia
traheală.
1. Limbă
2. Baza limbii
3. Epiglotă
4. Falduri aryepiglotice
5. Fosa piriformă
6. Parte superioară a tiroidului
7. Cartilajul tiroidian
8. Cartilaj cricoid
9. Orificiu esofagian superior
Manşonul dispozitivului nu necesită a fi umflat; poate
realiza o presiune de etanşeitate la nivel laringian de 20-24
cm H2O. Scăpările aerice reduse ȋl fac ca teoretic să fie un
dispozitiv foarte atrăgător intraresuscitare.

87. Scopul manevrelor este asigurarea şi menţinerea libertăţii căilor aeriene şi realizarea
ventilaţiei. Cea mai bună metodă este INTUBAŢIA OROTRAHEALĂ (IOT) şi
VENTILAŢIA PULMONARĂ cu OXIGEN 100% pe sonda de intubaţie (cu balonul
manual cu rezervor şi admisie de oxigen) sau cu un aparat de ventilaţie mecanică.
Intubaţia orotraheală este un gest
terapeutic folosit des în reanimarea
prespitalicească, fiind cea mai sigură şi
eficientă manevră de eliberare şi protecţie
a CAS, având rolul de a asigura libertatea
căilor aeriene şi de a preveni aspiraţia de
fluid în arborele traheo-bronşic.
De altfel, permite ventilaţia
pacientului cu O2 100% şi folosirea
ventilaţiei mecanice, precum şi aspirarea
căilor aeriene inferioare (altfel
imposibilă) şi eventual administrarea
endotraheală a medicaţiei resuscitării.
Materiale necesare pentru intubaţia
orotraheală (IOT).
INTUBAŢIA OROTRAHEALĂ (IOT)

88. Sunt aceptate şi metode alternative intubaţiei orotraheale precum: ventilaţia pe mască şi
balon, masca laringiană şi Combitubul (clasa IIa), mai ales de către cei ce nu au experienţă
în intubaţia orotraheală.
1- depărtător;
2-pensă Magill;
3-laringoscop, în cele mai multe
din situaţii, laringoscop cu
lama curbă tip
MacIntosh;
4-mască şi balon Ruben;
5-endoscop rigid şi flexibil;
6-pipă Gueddel;
7-mască laringiană;
8-combitub;
9-canulă flexo-metalică;
10-sondă endotraheală.
Echipament pentru managementul
căilor aeriene superioare:

89. În anumite situaţii laringoscopia directă şi tentativa de
intubaţie pot fi imposibil de efectuat sau pot induce prin ele
însele deteriorări în starea pacientului. Asemenea
circumstanţe includ epiglotita, patologia faringelui
(flegmoane, tumori), trauma cerebrală (unde laringoscopia
poate conduce la creşterea importantă a presiunii
intracraniene), trauma vertebrală cervicală (gesturile
intempestive pot transforma o leziune amielică în una cu
interesare mielică).
Salvatorul trebuie să pună în balanţă riscurile/beneficiile
intubaţiei şi nevoia de efectuare corectă a compresiilor
toracice. Tentativa de intubare impune întreruperea
compresiilor toracice dar, odată asigurată calea aeriană,
ventilaţiile se pot desfăşura fără oprirea compresiilor.
Sondele traheale moderne sunt fabricate din material plastic siliconat
hipoalergenic şi au în structura lor: un balon gonflabil situat la extremitatea
distală a sondei (care se gonflează prin intermediul unui tub extern prevăzut cu
supapă unidirecţională), un balonaş de control şi un racord situat la
extremitatea proximală a sondei la care se va adapta balonul Ambu sau
tubulatura aparatului de ventilaţie mecanică. Valoarea imprimată cu caractere
groase la nivelul 1/3 distale a sondei arată valoarea în mm a diametrului intern
al sondei.

90. Permite ventilaţia pacientului cu O2 100% şi folosirea ventilaţiei mecanice, precum şi
aspirarea căilor aeriene inferioare (altfel imposibilă) şi administrarea endotraheală a
medicaţiei resuscitării.

91. Intubaţia endotraheală este cea mai utilizată în prezent. Avantajele majore ale acestei
tehnici sunt reprezentate de faptul că protejează căile aeriene împotriva aspiraţiei
facilitând în acelaşi timp ventilaţia şi oxigenarea, permite aspiraţia secreţiilor din căile
aeriene inferioare, previne distensia gastrică datorată ventilaţiei, protejează căile aeriene
împotriva edemului şi compresiei şi nu în ultimul rând constituie o cale de administrare a
medicamentelor resuscitării cardio-pulmonare în situaţiile în care nu se reuşeşte obţinerea
unui abord venos. Dacă este necesară, intubaţia trebuie efectuată cât mai rapid posibil şi va
fi efectuată de cea mai experimentată persoană din echipa medicală.
Dacă nu se reuşeşte intubaţia în cel mult de 30 de secunde se va întrerupe manevra
şi se va ventila pacientul cu mască şi balon.
Managementul căilor aeriene
are întotdeauna prioritate. Se va
ţine întotdeauna cont de o eventuală
leziune de coloană vertebrală
cervicală în timpul manevrării
pacientului. În funcţie de evaluare
se va decide dacă pacientul necesită
management definitiv al căilor
aeriene. Pacientul intubat
endotraheal va fi reevaluat frecvent.

92. Etapele intubaţiei endotraheale sunt următoarele:
- pregătirea echipamentului;
- preoxigenare;
- administrarea medicaţiei;
- intubaţia endotraheală şi umflarea balonaşelor;
- încetarea manevrei Sellick;
- ventilaţia;
- auscultaţia toracelui pentru verificarea corectitudinii intubaţiei;
- plasarea capnografului;
- fixarea canulei de intubaţie;
- radiografie toracică pentru verificarea poziţiei canulei.
Alegerea dimensiunii canulei de intubaţie:
 Pentru adulţi cu constituţie mică: 7.0, 7.5;
 Pentru adulţi cu constituţie mare: 8.0, 8.5, 9.0;
 Pentru copii se foloseşte formula (16 +
vârsta în ani)/4 sau se alege canula astfel
încât diametrul acesteia să corespundă cu
diametrul degetului mic.

93. Intubaţia dificilă
Intubația înseamnă trecerea unei sonde
printre corzile vocale, în trahee. Imaginea
glotei (orificiu triunghiular mărginit de corzile
vocale albe), situată sub epiglotă.
Numai după vizualizarea glotei se poate
trece sonda IOT prin orificiu ȋn laringe-trahee.
Gestionarea și stabilizarea căilor respiratorii este cea mai importantă
procedură în medicina de urgență și cu adevărat definește această specialitate.
Nici un alt sistem al organismului nu poate fi resuscitat cu succes, fără succesul
a ceea ce frecvent numim “ IOT”.
Responsabilitatea de a asigura o ventilație adecvată
pentru pacient este de o importanță capitală.

94. Indicaţii IOT:
- stopul cardio-respirator;
- pacienți care nu ventilează în mod eficient: frecvența respiratorie <5/min
sau >30/min. Apare în cazul statusului astmatic sau edemului pulmonar
acut.
- hipertensiunea intracraniană;
- traumă: GCS<8 sau GCS<12 și în scădere vizibilă, traumatisme cranio-
cerebrale, faciale, volete costale, arsuri la nivelul feței și căilor aeriene
superioare, inhalare de fum;
- în cazul în care există risc de aspirație: pacienți comatoşi cu GCS<6,
stomac plin, în cazul în care este necesară spălatura gastrică la pacienții
inconștienți;
- în intoxicațiile cu gaze și la înecați, la care este necesară furnizarea unei
fracții de oxigen maxime.
Avantajele IOT:
1. Eliberarea şi menținerea patenței căii aeriene.
2. Protejează căile aeriene față de aspirația de
conținut gastric.
3. Permite ventilarea mecanică a pacientului, de
durată și administrarea de oxigen 100%.
4. Permite aspirația traheală.
1. Necesită instruire specială și experiență.
2. Poate agrava o obstrucție aeriană de
tipul epiglotitei.
3. Există riscul leziunilor locale: dinți,
limbă, palat moale, boltă palatină,
epiglotă.
4. Poate agrava eventualele leziuni ale
coloanei cervicale.
Dezavantajele IOT:

95. Decubit dorsal capul în poziţie neutră - rulou de scutec/pătură de 2 cm
grosime sub umerii copilului; la cei cu tonus scăzut poate fi necesară
ridicarea mandibulei sau folosirea unei pipe orofaringiene adecvate.
Ventilația pe mască și balon se începe după 20 de minute de stimulare tactilă, dacă:
- nou-născutul nu respiră;
- sunt prezente gasp-uri;
- frecvența cardiacă < 100 / min.
- balonul de ventilație va avea o capacitate de 250-750 ml, presiunea inițială exercitată pe
balon va fi de 30-40 cm H2, pentru a deschide alveolele. Ulterior, presiunea va fi mai mică.
- balonul va fi comprimat cu o frecvență de 40-60/min, respectând ritmul: 1- comprimarea
balonului (inspir), 2-3 decompresia balonului (expir).
- persoana care va efectua ventilația se va așeza la
capul nou-născutului;
- se alege o mască potrivită ca mărime, pentru a nu
realiza compresiune pe trahee sau globii oculari
(bradicardie prin reflex vagal);
Tehnica de ventilație va respecta următoarele condiții:
Aspirarea doar dacă este necesară (mucus, meconiu, cheaguri, vernix gros) şi numai prin
vizualizare directă; cu sondă flexibilă 14-16FG sau o sondă Yankauer conectate la aspirator
(presiunea de aspirare să nu depăşească -100mmHg).

96. În cazul ventilației inadecvate, se verifică:
- poziția capului;
- poziția și etanșeitatea măștii faciale;
- eventuala prezență a secrețiilor în orofaringe;
- presiunea de ventilație și eventual, creșterea ei.
Atunci cȃnd ventilaţia pe mască este nesatisfăcătoare, masca laringiană reprezintă o
alternativă la intubaţia traheală (este recomandată atunci cȃnd nu se poate realiza ventilaţie
cu presiune pozitivă pe mască şi intubaţia traheală nu este posibilă sau nu s-a putut realiza).
Concomitent cu efortul de ventilare se urmăresc
mișcările pasive ale toracelui. Semnele unei ventilații
ineficiente sunt: absența murmurului vezicular și
mișcarea asimetrică a cutiei toracice.
Ventilația pe mască și balon se va face timp de 2 minute, cu evaluarea parametrilor la
fiecare 30 de secunde. Ventilaţia pe mască este aproape întotdeauna eficientă. Numai în
aproximativ 1 din 500 cazuri este necesară intubaţia. Dacă după 2 minute de ventilație,
respirația nu este prezentă, se trece la intubatia oro-traheală. Această manevră nu trebuie să
depășească 20 de secunde.
Aproximativ 95% din nou născuţii care au nevoie de ajutor îşi vor reveni într-un minut
sau două de la pătrunderea aerului în plămâni. Dacă nu se observă nici o mişcare toracică,
înseamnă că nu a fost ventilat corect. Nu începeţi compresiunile toracice decât atunci
când se observă mişcări ale toracelui când se ventilează.

97.  ventilaţia pe mască şi balon prelungită şi ineficientă;
 necesitatea unei ventilaţii prelungite;
 aspiraţie traheală (meconiu);
 necesitatea compresiunilor toracice;
 necesitatea administrării de Adrenalină;
 indicaţii speciale: prematuritatea, administrarea de surfactant,
hernia diafragmatică.
Semne ale poziţiei corecte a sondei endotraheale:
Indicaţiile IOT:
 toracele se ridică la fiecare respiraţie;
 zgomote respiratorii prezente în ambele câmpuri pulmonare;
 fără distensie gastrică la ventilaţie;
 condens de vapori în interiorul sondei în timpul expirului;
 monitorizarea CO2.

98. Folosirea unei tehnici
alternative după
eşuarea IOT prin
laringoscopie directă.
Cale aeriană orofaringiană
Cale aeriană nazală

99. Defibrilatoarele externe automate (DEA) sunt sigure şi eficace când sunt utilizate la
copii mai mari de 1 an. Padelele pentru uz pediatric, sau program special de atenuare a
şocului electric livrat de aparat la 50-75 J, acestea sunt recomandate copiilor cu vârste între
1 şi 8 ani. Dacă şocul electric atenuat sau un aparat manual cu intensitatea şocului reglabilă
nu este disponibil, un DEA nemodificat, pentru adulţi, poate fi folosit pentru copii mai mari
de 1 an. Există cazuri raportate de folosire cu success a DEA la copii mai mici de un an; în
rarele cazuri în care un ritm cardiac cu indicaţie de şoc electric apare la un copil mai mic de
un an, se poate utiliza DEA (de preferat cu doza atenuată).
 Pentru a reduce timpul de întrerupere al
compresiilor în timpul utilizării DEA, acestea se
continuă în timpul aplicării şi încărcării
padelelor sau a padelelor autocolante (dacă
dimensiunea toracelui copilului permite).
 Compresiile toracice se întrerup pentru foarte
puţin timp când defibrilatorul este încărcat şi
gata de a livra şocul electric.
 Pentru a face trainingul în SVB şi SVA la adult cît mai simplu şi mai consistent, strategia
cu un singur şoc electric cu o doză de 4J/kg corp (de preferat bifazic, dar se poate utiliza
şi cel monofazic) se recomandă în defibrilarea la copil.

100. PLASAREA PADELELOR
• Poziţie antero-laterală, se aşează una ȋn spaţiul 4 sau 5 intercostal stȃng pe linia
medioaxilară iar cealaltă subclavicular dreapta, de partea dreaptă a sternului ȋn spaţiul 2 sau 3
intercostal drept.
• Poziţie antero-posterioară, una este plasată ȋn dreapta sternului ca şi mai sus iar cealaltă
ȋntre coloana vertebrală şi scapula stȃngă.

101. 1. Energia necesară defibrilării manuale (ILCOR 2015-CoSTR)
a. 2-4 J/kgc pentru primul şoc electric aplicat cu defibrilator
manual mono sau bifazic (AHA clasa IIb LOE CEO);
- ȋn cazul TV refractară – preferabil ȋnceperea cu 4 J/kgc;
b. nu există recomandare de consens ȋn privinţa celui de-al 2-
lea sau următoarele şocuri (ERC guideline 2015);
- 4J/kgc pentru primul şi următoarele şocuri (AHA Guideline
2015);
- 4J/kgc sau mai mult pentru următoarele, nu se depăşesc
10J/kgc sau doza maximă de adult.
Medicaţia se utilizează atunci când:
- frecvența cardiacă < 60/min, în
ciuda ventilației adecvate și a
compresiilor toracice corect
efectuate;
- în caz de reanimare prelungită;
- dacă este prezentă acidoza
metabolică.

102. – trebuie obtinut imediat după primul şoc electric
extern, ȋn vederea administrării medicaţiei resuscitării.
– ȋn situaţii de excepţie, cȃnd accesul venos nu poate fi
obţinut, unele medicamente se pot administra
intraosos.
CALEA INTRAVENOASĂ - Drogurile pot fi administrate atât în sistemul venos
periferic cât şi pe cateter central. Chiar dacă peack-urile plasmatice sunt obţinute mai rapid
în cazul administrării pe cateter central, pentru a monta cateterul ar trebui întreruptă RCP
ceea ce nu este corect. Drogurile administrate în sistemul venos periferic ar trebui urmate de
administrarea a cel puţin 20 ml de fluid şi de ridicarea extremităţilor.
Căi de administrare alternative - Sunt folosite excepţional, atunci când calea
intravenoasă nu este accesibilă.
1. Calea intraosoasă este folosită mai ales la copii dar poate fi folosită şi la adulţi.
Drogurile administrate intraosos ating o concentraţie plasmatică eficientă într-un timp
comparabil cu administrarea pe cateter venos central.
2. Calea traheală se foloseşte când calea intravenoasă sau intraosoasă nu este disponibilă.
În timpul RCP doza echipotentă de adrenalină administrată intratraheal este de 3-10 ori mai
mare faţă de doza administrată iv. Dacă se administrează intratraheal, adrenalina (3mg)
trebuie diluată în cel puţin 10ml apă distilată (apa distilată este preferată faţă de ser deoarece
asigură o absorbţie mai bună).
Accesul venos periferic

103. CALEA VENOASĂ PERIFERICĂ
1) Cateterizarea unei vene superficiale tributare sistemului cav superior; vena jugulară
externă reprezintă prin situarea sa superficială şi prin calibrul mare, o soluţie oricând la
îndemȃnă.
2) Abordul venos trebuie tentat dinspre distal spre proximal (de exemplu, hematomul
produs la nivelul plicii cotului face imposibil abordul venos al întregului antebraţ).
3) Se începe la membrele superioare, în fosa antecubitală (sau pe faţa dorsală a mîinii la
sugar şi copilul mic);
4) La pacientul pediatric aflat în stare critică se recomandă maximum 3 încercări de abord
venos periferic, în maxim 90 de secunde, efectuate de către personal experimentat, după
care, în caz de nereuşită, se trece la abordul intraosos.
Avantaje: reprezintă o tehnică simplă, se poate obţine într-un timp rapid; realizarea uşoară a
asepsiei (în RCP este permis şi abordul nesteril, cu condiţia schimbării liniei venoase,
imediat după succesul RCP); nu necesită întreruperea manevrelor de resuscitare.
Dezavantaje:
• timpul lung de intrare în acţiune a drogurilor, care poate fi optimizat prin
administrarea unui bolus de soluţie cristalină şi prin ridicarea membrului respectiv deasupra
planului inimii.
• absenţa circulaţiei subdiafragmatic face din cateterizarea venelor membrelor inferioare
o manevră ineficientă (plasarea unui cateter pe vena femurală devine o manevră eficientă
atunci când acesta are o lungime care permite depăşirea diafragmului).

104. CALEA VENOASĂ CENTRALĂ
În cazul necesităţii abordului venos central rapid, se încearcă prima dată cateterizarea
venei femurale, la nivelul regiunii inghinale – prin:
- metoda Seldinger;
- denudare venoasă.
 Dacă nu se reuşeşte, se încearcă denudarea venoasă la nivelul venei safene profunde, la
nivelul gleznei.
 Dacă nu se reuşeşte, se încearcă a fi cateterizată vena subclavie (nu se ia în considerare
iniţial → acces limitat de managementul căii aeriene, de riscul de pneumotorace,
hemotorace, timp mai lung al metodei).
Avantaje - timpul scurt de intrare în acţiune al drogurilor.
Dezavantaje:
• este o tehnică complexă, necesitând timp, experienţă, dispozitive speciale, condiţii de
asepsie;
• necesită întreruperea manevrelor RCP; există două situaţii în care întreruperea
resuscitării se face pe un interval de timp scurt, şi anume: abordul supraclavicular al venei
subclavii şi posterior al venei jugulare interne;
• cateterul poate fi interceptat de padelele defribilator-monitorului crescând riscul de
accidente la defibrilare (de exemplu, abordul subclavicular al venei subclavii drepte).

105. NU SE VA TENTA NICIODATĂ ADMINISTRAREA DE
DROGURI PRIN INJECTARE INTRACARDIACĂ!

106. CALEA INTRATRAHEALĂ
Calea endotraheală (ghidurile actuale au redus recomandarea utilizarii ei) este calea de
ales în momentul întârzierii abordului venos central sau periferic (lipsa experienţei,
hipovolemie severă, hipotermie). Drogurile de resuscitare pot fi administrate şi pe sonda de
intubaţie orotraheală, însă concentraţiile plasmatice atinse prin utilizarea acestei căi sunt
variabile şi semnificativ mai scăzute decât cele atinse prin administrarea intravenoasă sau
intraosoasă. Este necesară o doză de adrenalină de 3-10 ori mai mare decât cea administrată
intravenos pentru atingerea unei concentraţii plasmatice similare.
•Epinefrina
•Lidocaina
• Atropina
•Naloxona
•Amiodaronă
•Bicarbonat de sodiu
• Calciu
Pacienţii care nu au acces vascular instalat şi necesită, de urgenţă, administrarea unor
agenţi farmacologici, pot beneficia, în cursul manevrelor de resuscitare, de două căi
particulare de acces către circulaţia sanguină centrală: administrarea endotraheală sau
abordul intraosos.
Administrarea endotraheală are drept
dezavantaj faptul că nu permite
administrarea unor cantităţi de fluide, în
scopul expansionării volemice şi nici a
medicamentelor hidrosolubile, deoarece
acestea nu vor trece bariera alveolo-
capilară. Pe cale traheală se pot administra
numai 3-5 ml de ser fiziologic pentru a
vehicula, pană la nivelul alveolelor, mici
cantităţi de substanţe folosite în resuscitare.

107. CALEA INTRAOSOASĂ
Cale intraosoasă este utilizată frecvent în resuscitarea pediatrică dar poate fi folosită cu
success şi la adult. Se pot administra medicamente şi lichide. La adult abordul intraosos se
realizează prin puncţia cu un ac gros sau cu un trocar Jamshidi la nivelul tibiei proximale (la
2cm proximal de maleola internă).
Locurile de puncție:
 tibie proximal
- adulți – la 3 cm (2 lățimi de degete)
sub rotulă și la 2 cm (1 deget) medial, de-a
lungul porțiunii plate a tibiei;
- copii – la 1 cm (1 deget) sub rotulă și
ușor medial la 1 cm, de-a lungul porțiunii
plate a tibiei.
ILCOR recomandă, în cazul imposibilităţii abordului venos, administrarea
medicamentelor pe cale intraosoasă şi dacă nici acest abord nu este posibil, pe cale
intratraheală.
 tibie distal
- aduți – la 3 cm (2 degete) proximal de
maleola medială;
- copii – la 1-2 cm (1 deget) proximal de
maleola medială;
 femur distal - doar la copii – la 2-3 cm
deasupra condilului femural.
 humerus proximal
- adulți – marea tuberozitate, aflată la 1-2 cm
deasupra capului chirurgical;

108. Deşi se credea că această modalitate de abord vascular este
contraindicată nou-născuţilor, date recente vin să afirme utilitatea
metodei chiar şi la prematuri cu greutăţi extrem de reduse, fiind
citat cazul unui copil de 515 grame abordat IO.
1. Fractură a oaselor membrului respectiv (actuală
sau recentă). De notat faptul că este contraindicată
abordarea tibiei dacă avem fractură de femur
ipsilaterală.
2. Maladii osoase cum ar fi: osteogeneza imperfectă,
osteopetroza.
3. Denudare recentă a marilor vase de la membrul
respectiv (safenă, femurală).
Abord IO cu ac de puncţie
lombară plasat în tibia
proximală la un nou-născut
resuscitat volemic pentru şoc
septic
Pacient de 6 ani, resuscitat pentru stop cardio-
respirator, cu un abord IO pe calea unui ac Jamshidi (ac
de puncţie sternală, pentru aspirat medular)
CALEA INTRAOSOASĂ
Canularea intraosoasă are 3 contraindicaţii absolute:

109. ADRENALINA: se administrează intravenos, în doză de 10-30 micrograme/kgc (0,1-0,3
ml/kgc), din diluția 1/10.000; doza se poate repeta la 5 minute, până la un număr maxim de 3
doze. Administrarea pe sonda endotraheală nu este recomandată, dar dacă va fi necesar,
dozele vor fi de 50-100 micrograme/kgc. Concentraţia de adrenalină 1/10000 se obţine
adăugȃnd 9 ml ser fiziologic la conţinutul unei fiole de Adrenalină = 1mg.
Administrarea de fluide se ia în considerare atunci când se suspicionează pierderi de
sânge sau copilul pare a fi în stare de șoc (palid, perfuzie slabă, puls filiform) și nu răspunde
la alte măsuri de resuscitare. Se administrează soluții cristaline (ser fiziologic și Ringer
lactat), inițial un bolus de 10 ml/kgc și se repetă doza la nevoie; se pot administra și soluții
coloide: albumină umană, plasmă proaspătă congelată, sânge integral.
AMIODARONA (vs LIDOCAINA) în cazul FV/TV fără puls refractare la aplicarea şocului
electric (ILCOR 2015 – CoSTR - new!)
 Amiodarona sau lidocaina se pot utiliza ȋn egală măsură pentru tratamentul FV/TV fără
puls refractare la defibrilare (AHA IIb, LOE C-LD).
 amiodarona 5mg/kgc bolus după cel de-al 3-lea şoc;
 lidocaina 1mg/kg (max 100 mg/bolus) continuare 20-50 µg/kgc/min.
BICARBONATUL 4,2%: în stopul cardiac prelungit, refractar la terapie, bicarbonatul ar
trebui administrat doar după ce s-a asigurat o ventilaţie adecvată şi circulaţia este stabilă în
urma resuscitării. O doza de 1-2 mmol/kgc poate fi administrată intravenos, lent.
FLUIDE: se preferă soluţi izotone cristaline 10 ml/kgc.

110. În stopul cardiorespirator există câteva medicamente folosite, care se administrează
după debutul resuscitării prin compresiuni toracice şi ventilaţii şi după aplicarea primului
şoc electric în FV/TV. În decursul anilor, nu toate şi-au menţinut indicaţia, altele au fost
încercate ulterior în diverse situaţii şi au dovedit eficienţă. Totuşi, există un număr limitat de
medicamente care să demonstreze beneficiul de necontestat la pacientul aflat în stop cardiac.
OXIGENUL
Trebuie considerat el însuşi ca un medicament, care în stopul
cardiorespirator trebuie administrat continuu, vehicularea sa facându-se
prin diferite forme de ventilaţie artificială. Sursele de O2 pot fi foarte
diferite, începând cu aerul expirat al reanimatorului (care conţine O2 în
concentraţie 16-17%), aerul atmosferic administrat de exemplu pe masca
cu balonet autogonflabil (aerul atmosferic conţine O2 în concentraţie de
21%) sau diferite surse de O2 pur (100% de preferat) cum sunt reţeaua de
O2 a unităţii de terapie intensivă sau la nevoie o butelie cu O2.
Dovada oxigenării şi perfuziei adecvate se poate
aprecia după: constricţia pupilelor anterior midriatice,
reapariţia coloraţiei roz a tegumentelor, revenirea
ritmului sinusal în cazul unor disritmii datorate hipoxiei.
Dozele mari şi prelungite induc toxicitate pulmonară.

111. ADRENALINA (EPINEFRINA)
• Prezentare: fiole a 1 ml 1%0 (1 mg);
• Administrare: 1 mg iv., la fiecare 3 minute, indiferent de
mecanismul ce a produs oprirea cardiacă;
• Acţiuni: adrenalina este un stimulator al sistemului simpatic,
induce:
– vasoconstricţie arterială cu creşterea perfuziei cerebrale şi
coronariene;
– creştere a frecvenţei ventriculare şi a forţei contractile.
 Indicaţii: este drogul de primă intenţie folosit în SCR de orice etiologie;
 Dozare: iv.1 mg (1ml) soluţia1:1000 la interval de 3 minute sau pe sonda endotraheală 3
mg soluţia1:10000;
 Supradozaj: tahicardie, ischemie miocardică, TV, FV.
Efecte inotrop şi cronotrop pozitive.
În postresuscitare adrenalina
este un drog proaritmogen
determinȃnd recurenţa FV.