Originea tătaro-cumană a familiei lui Iancu de Hunedoara

1. Originea tătaro-cumană a familiei lui Iancu de Hunedoara
Rămânând fideli principiului de a prezenta o istorie scrisă fără
indignare, continuăm să semnalăm existența unor materiale care fac
trimitere directă la istoria spațiului românesc.
Prof. dr. László Rásony (22 January 1899, Liptoszentmiklos,
Ungaria-4 mai 1984, Budapesta) a fost cunoscut în istoriografia maghiară
pentru lucrările privitoare la relațiile maghiaro-turcești, în special
contactele pe care le-au avut maghiarii cu vechile triburi turcice. A făcut
studii la Universitățile din Budapesta și Berlin. A fost fondatorul
turcologiei în Ungaria. În 1929 lucra la Universitatea din Helsinki. În 1942
a revenit în Ungaria unde și-a continuat activitatea ca profesor de
turcologie, devenind și membru al Academiei Ungare de Științe. După ce
s-a pensionat în 1961 a mai predat o perioadă la Universitatea din Ankara.
S-a specializat în onomastica de sorginte turcică și în identificarea
influențelor vechilor triburi turcice asupra spațiului sud-est european.
Prezentăm mai jos un articol semnificativ prin subiectul tratat cât și
prin referințele directe la spațiul românesc. Autorul menționat susține
opinia generală a istoriografiei maghiare că vlahii, populație romanică, au
emigrat de la sud de Dunăre în Valahia și Moldova, fiind așezați aici de
căpeteniile avare și bulgare. Sunt analizate prin argumente etnonimice,
toponimice și onomastice relațiile dintre vlahi și migratorii turcici în
perioada premergătoare formării statelor feudale românești. Pentru această
perioadă, în concepția turcologului maghiar, țaratele româno-bulgare nu ar
fi existat în această formă, subliniind că istoricul Nicolae Iorga face
confuzie între Vlakhs, populația romanică și populația numită Bulaqs,
care era de fapt de origine vest turcică, aceasta jucând ca atare un rol
alături de bulgari și cumani iar nu vlahii.
1

2. Privitor la titlul studiului, Vechiul nume maghiar Vajk. Pe marginea
originii familiei Huniazilor, prof. Rásony neagă originea românească a
familiei Hunyadi general acceptată în istoriografia română. Faptul că tatăl
lui Iancu de Hunedoara s-ar fi numit Voicu este de fapt forma românizată
de Nicolae Iorga a numelui Vajk.
Cât de pregătită este istoriografia română să accepte sau să
dezmintă astfel de puncte de vedere este greu de estimat întrucât specialiștii
români în turcologie pot fi numărați și ei pe degete.
În prezentarea articolului am respectat întru totul grafia termenelor
din text, redată de autor. De asemenea, am menținut grafia unor nume
proprii: János Hunyadi pentru Iancu de Hunedoara, Matthias Hunyadi
pentru Matei Corvin, s.a.m.d., ceea ce mi s-a părut relevant, fiind vorba de
o cercetare cu profundă tentă lingvistică. Opiniile exprimate în articol
aparțin autorului său la fel ca și notele de subsol.
László Rásony, The Old Hungarian Name Vajk. A Note on the Origin of
Hunyadi Family,”Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hung. ”, Tomus
XXXVI (1-3), 419-428 (1982)
Vechiul nume maghiar Vajk.
Pe marginea numelui de familie Hunyadi
1. Numele Vajk este atestat pentru prima oară în Cronica lui
Thietmar ca numele păgân al primului rege maghiar, Sf. Ștefan, care si-a
convertit nația la creștinism. 1 Înainte de fondarea Regatului Ungar, în
perioada principatului, între 896 și 1000 e.n., prinții din dinastia Árpád , la
fel ca majoritatea celor din triburile cuceritoare, purtau nume turcice. Ca
urmare, pare rezonabil să găsim originea numelui Vayk în limbile turcice.
Numele princiare din dinastia Árpád din secolul X au fost păstrate în
1 Waic: Pertz, Monumenta Germaniae Historica S. S. III, p. 784.
2

3. numele satelor, ca de exemplu Taksony, Zsolt etc. Numele Vayk poate fi de
asemenea atestat în ținuturile de odinioară Bars și Nyitra.2
După părerea lui Gy. Németh, numele maghiar Vajk este format din
termenul turcic foarte răspândit bay, ”stăpân, bogat” și sufixul diminutiv
maghiar -k.3 Acest sufix a fost foarte răspândit la vechii maghiari și există
câteva exemple ale schimbării vechiului b- maghiar în v-, ca în Bezprim >
Veszprém sau numele unuia dintre liderii cumani din Gesta lui Anonymus, Bojta,
mai târziu pronunțat Vajta.4 Două exemple pot fi adăugate la numele menționate
mai sus. Numele unui personaj cuman din Ungaria în 1280 este atestat ca Wochun
(citește Võcun).5 -čun sau -čïn sunt componente fonetice turcice foarte răspândite
care formează adjective și care apar de asemenea în nume proprii.6 Cât despre
prima parte a numelui, sunt două variante în care poate fi explicat. Termenul bõ
este identic cu primul element al numelui unui avar (Kutrighur?) fugar, care, în
anul 583 a fugit la bizantini, și care, conform lui Theophylaktos Simokattes, era un
μάγος, adică șaman. Cumanii trebuie să fi folosit numele bõ pentru ”șaman” în
Asia Centrală ca un cuvânt de sorginte religioasă.7 În conformitate cu interpretarea
lui Gy. Nemeth, termenul bõ poate fi echivalat cu termenul otoman boğ ”șef,
lider”. 8 Numele unui alt cuman din Ungaria la 1389 este Waychun (citește
Vayčun), căruia i se poate atribui o etimologie clară.9 Provine din numele turcic
Bayčun, bine cunoscut între kazaks (a nu se confunda cu cazacii-n.n.) ca
Bayčïn.10
În accepțiunea mea, originalul turcic al vechiului nume maghiar Vajk
este Bayïq. După părerea lui Kāšġarï, termenul bayïq înseamnă ”adevărat, de
încredere” și este de asemenea atestat la Ibn Muhannā, în lucrările
Khwaresmian și în vechea otomană.11 În limba turcă apare adesea prescurtat și
2 Zsigmondkori Oklevéltár, Budapest 1951, vol. I.
3 Németh Gy., A honfoglalá magyarság kialakulása, Budapest 1930, pp. 293-294.
4 Németh, op. cit., p. 294.
5 Gyárfás I., A jászkunok története II, Kecskemét 1873, p. 445.
6 Rásonyi L., Taksony: Magyar Nyelv 1927, pp. 281— 282.
7 L. Rásonyi, Bô-Kolabur : Hall Edhem Hâtira Kitabi, Ankara 1947, p. 243.
8 Németh, op. cit., p. 190.
9 Gyárfás, op. cit., III, p. 511.
10 Kirgizskoe chozjajstvo v Akmolinskoj oblasti, Spb. 1909-1910 : Kokčetavskij uezd, p. 126.
11 G. Clauson, An Etymological Dictionary of Pre-Thirteenth-Century Turkish, Oxford 1972, p. 385.
3

4. ca urmare evoluția bayïq > bayq poate fi acceptată cu încredere.12 Omiterea
primei vocale din prima silabă deschisă a unui cuvânt din două silabe este
observată adesea (ca de exemplu în etnonimul Bulaq > Blaq).13 Omiterea
vocalei celei de-a doua silabe este mai puțin obișnuită, dar avem câteva astfel
de exemple. Un exemplu foarte convingător este numele Βέϱίχος al unui hun
menționat de Priskos Rhetor pe la cca. 448 e.n. 14 Numele provine de la
cuvântul turcic foarte cunoscut berk, berik.15 Cât despre numele Bayq, poate fi
cu încredere considerat ca un nume bașchir: în 1779 un anume Kuramša
Bajkov este menționat într-o diplomă rusească privitoare la Bașchiria.16 Primul
nume este în mod evident persanul Hurram-šāh17 , iar numele Bajkov, cu
separarea terminației rusești -ov, trimite la numele original Bayq.
2. Numele tatălui lui János Hunyadi, celebrul guvernator al Ungariei în
secolul al XV-lea, a fost Vajk. Pentru a fi capabili să explicăm originea numelui
familiei Hunyadi care a apărut la începutul secolului al XV-lea în Transilvania,
pare semnificativ să aruncăm o privire la impactul tătaro-cuman asupra
Moldovei și Valahiei în secolele XIII-XV. Când Hanatul Hoardei de Aur
întemeiat de Batu Khan a rupt teritoriul cumanilor în două, majoritatea
cumanilor din partea de vest, sub conducerea lui Köten s-au refugiat în Ungaria.
Dar majoritatea cumanilor, aflați în partea de est au rămas sub dominația
Hoardei de Aur și au fost treptat absorbiți de tătari. Acești cumani au furnizat
majoritatea soldaților sclavi, mamelucii, care au fost vânduți în Egipt de șefii
mongoli ai Hoardei de Aur iar cumanii au format de asemenea forța principală
a armatei tătare. Primul principat român a fost fondat de Basarabă (”părinte
cuceritor”) descendentul lui Batu, în 1330, iar susținătorii săi erau în principal
12 M. Räsänen, Materialien zur Lautgeschichte der türkischen Sprachen, Helsinki 1949, p. 53 ; L. Rásonyi: Acta
Orient . Hung. XXXIII, p. 134.
13 L. Rásonyi: Acta Orient. Hung. XXXIII, pp. 129-143.
14 J. Moravesik, Byzantinoturcica II, Berlin 1958, pp. 89-90.
15 P entru informații despre popoarele t urcice, vezi Clauson, ED, pp. 361— 362 ; Radloff, Wörterbuch IV, cc.
1599, 1601. - Este import ant de menționat că în 1452 în part ea de sud a ținut ului Hunedoarei, la sud de
Vajdahunyad (Hunedoara-n.n.) deținut ă de t at ăl lui János Hunyadi, este atestat un sat numit Berkfalva
(Bercfalău). Cel care a dat numele sat ului a fost un prinț cuman numit Berk. (vezi L. Rásony, L'origine des
Basaraba, Budapest 1936, p. 8).
16 Materialy po istorii Baškirskoj ASSR V, Moscow 1960, p. 83.
17 Vezi Just i, Iranisches Namenbuch, Marlburg 1895, p. 178.
4

5. cumanii așezați între Dunăre și Munții Carpați.18 Acest stat era compus din trei
grupuri sociale. Primul era stratul conducător al Hoardei de Aur, redus ca
număr și mongol ca origine, dar turcizat în scurt timp. Al doilea grup era cel al
cumanilor care de asemenea a fuzionat cu fostele grupări turcice (pecenegi,
oguzi etc.) din zona Dunării de Jos. Prezența masivă a acestui al doilea grup
este bine atestată în diplomele în care apar un mare număr de nume cumane și
tătaro-cumane. Folosesc termenul tătaro-cuman pentru cumanii transcarpatici
care s-au amestecat cu tătarii Hoardei de Aur.19 Domeniile Hoadei de Aur se
întindeau de la Munții Urali până la Munții Carpați și Dunărea de Jos (Porțile
de Fier) iar pământul vlahilor, teritoriul viitorului principat român, cădea ca
urmare în jurisdicția acesteia. Într-o miniatură din Chronicon Pictum,
reprezentând victoria lui Basarabă în bătălia de la 1330, poate fi văzută
următoarea scenă: cavaleria maghiară a fost atrasă în Pasul Argeșului de așa
zisa fugă a armatei lui Basarabă (o tactică tipică nomazilor) și apoi a fost forțată
să se retragă de războinicii acestuia care, purtând căciuli cumane, stăteau în
vârful trecătorii și aruncau bolovani asupra invadatorilor maghiari.20 Al treilea
grup al principatului lui Basarabă consta din servi și păstori liberi (aceștia din
urmă îndeosebi în zonele montane). Acest grup era de origine traco-iliră, numiți
oláh în conformitate cu vechea lor denumire maghiară și valachus, volachus în
documentele latine. Așezarea acestor vlahi parțial romanizați în teritoriile de la
nord de Dunăre a început în secolul al VI-lea e.n. Conform lui Menandros,
valahi au fost așezați la nord de Dunăre în 568 de către avari. Hanul bulgar
Krum, el însuși de origine uigură, a cărui stăpânire s-a întins temporar până la
Tisa, a ocupat Adrianopole (acum Edirne) în 803 și i-a luat în captivitate pe
locuitorii săi cât și pe cei din împrejurimi. Acești captivi din Tracia în număr de
aproape 10.000 au fost așezați, împreună cu familiile și posesiunile lor, în
teritoriile bulgare care se întindeau la nord de Dunăre, adică în Oltenia și
18 L. Rásony, Contribution à la histoire des premières cristallisations de l'état des Roumains. L'origine des
Basaraba, Budapest 1936, p. 23.
19 Barthold : Enzyklopädie des Islam IV, p. 759.
20 Chronicon Pictum. Phototypice impressum. Edidit Helicon FIungaricus, Buda-pest
ini MCMLXIV, vol I, p. 143 (f. 72b), and p. 146 (73b).
5

6. Muntenia de astăzi.21 Aici și mai târziu în Moldova, numărul vlahilor a crescut
constant pe măsură ce triburile turc ice nomade au câștigat supremația în
Balcani. Acestea efectuau adesea incursiuni în Balcani, pe atunci sub dominație
bizantină și bulgară, și luau captivi cu ei. Toate acestea sunt amplu documentate
în sursele istorice bizantine, de Zonaras, Kedrenos, Georgios Monachos,
Teophanes Continuatus și alții. O tratare sistematică a acestui aspect al
etnogenezei românești așteaptă încă să fie realizată.
Toate migrațiile s-au deplasat de la est la vest în cursul istoriei
europene. După fondarea regatului maghiar în bazinul carpatic, întrucât aceste
mereu repetate invazii au fost frânate de noul stat creștin al Europei, diferitele
neamuri turcice au trebuit să își direcționeze raidurile către nord și cel mai
adesea către sud. Aceste popoare turcice erau Bulaqs, care erau atașați
bulgarilor onoghuri (Uzoi în sursele bizantine, úz în maghiară), pecenegilor și,
după 1050, cumanilor. Acest din urmă grup a ocupat un teritoriu la nord de
Marea Neagră și în regiunea Dunării de Jos. Deși vlahii ar fi constituit
majoritatea populației la nordul Dunării de Jos, ei nu au jucat nici un rol istoric
la acea dată. Cronicarul celei de-a șasea Cruciade, Villehardouin, îi ignoră în a
doua jumătate a secolului al XII-lea, menționând numai blaqi și cumani: ”li
Blacs et li Comains”, cum a făcut și islandezul Snorre Sturluson (1178-1241)
când menționa Bløkumannaland.
După campaniile lui Batu, vlahii apar de asemenea în Transilvania și
se face referință de câteva ori la ei în documentele latine, mai ales în ținuturile
Hunyad (Hunedoara-n.n) și Krassoszoreny (Caraș-Severin-n.n.) în sudul
Transilvaniei. Numeroși prinți cumani au locuit în secolul al XIV-lea pe
același teritoriu, prin urmare este rezonabilă ipoteza că s-au deplasat către
pantele nordice ale Carpaților Meridionali dinspre sud, împinși de raidurile
mongole și de luptele interne din Hanatul Hoardei de Aur. Acești prinți
cumani trebuie să îi fi luat pe servitorii lor vlahi cu ei în noile lor adăposturi
din nord. Este suficient să menționăm doar câteva nume, tipic cumane sau
tătaro-cumane, ale acestor prinți: Aslan, Azġïr, Bilik, Bolsun, Bučuq, Buġa,
21 V. Zlatarski, Istorija na balgarskata darzava, Sofija 1970, vol. I, p. 357 ; Georgios Monakhos, ed. Bonnae, p.
765 ; Theophanes Continuatus, ed. Bonnae, p. 218.
6

7. Buqa, Buldur, Čolpan, Čortan, Dorman, Gaman, Katlabuka, Paiandur,
Toksaba, etc.22
Prinții tătaro-cumani din Transilvania de Sud erau războinici
excelenți. Mulți dintre ei au primit titluri nobiliare de la regele maghiar
Sigismund și s-au așezat la sud de munții Mátra și Bükk în 1415. Mai mult
decât atât, numele satului Monar (acum Monor) la sud de muntele Cserhát de
asemenea face referință la un nume propriu tătaro-cuman.23
Scopul așezărilor întemeiate de regele Sigismund a fost să îi țină pe
acești prinți departe de misiunile ortodoxe. Această politică a fost deplin
justificată de faptul că prinții din Transilvania de Sud au devenit creștini
ortodocși și au fost absorbiți de vlahi. La fel s-a întâmplat cu prinții tătaro-cumani
în Valahia și Muntenia, deși numele lor turcice au fost multă vreme
păstrate în documentele scrise.24 Devenind vlahi, ei au facilitat incursiunile
otomane în Transilvania. În 1432, în timpul primului atac otoman, vlahii din
Valahia au fost călăuze și au făcut parte din avangarda armatei turcești, și în
1438 voievodul Vlad Dracul însuși a fost acela care i-a îndrumat pe turci prin
pasuri împotriva secuilor și sașilor din Transilvania, deși ca vasal al regelui
Ungariei misiunea sa ar fi fost să protejeze pasurile. 25 Mai târziu, în secolul
al XVII-lea, vlahii au fost din nou aceia care au facilitat tătarilor din Crimeea
raidurile lor în Transilvania.
Pământul Transilvaniei i-a atras pe imigranții valahi în număr mare
de-a lungul secolelor. Călătorul turc din secolul al XVII-lea, Evliya Celebi
scria: ”Întrucât conducătorii provinciei Iflak (adică Valahia) sunt extrem de
violenți, toți supușii Iflak se așează în Transilvania unde, spun ei, există
justiție și echitate.”26 A fost datorită infiltrării lor constante în Transilvania
faptul că au devenit majoritatea populației în ultimii șapte sute de ani, deși ei
22 L. Rásony, Valacho-Turcica : Forschungsarbeiten . . dem Andenken R. Graggers gewidmet, Berlin 1927, pp.
68— 69 ; L. Rásony, Kuman özel adlari : Türk Kültürü Araṣtirmalari, Ankara 1966-1969, pp. 71-144.
23 Zsigmondkori Oklevéltár I, p. 179. Un nume propriu Monar poate fi găsit în kazakă (Rumjancev, Materialy.
Kopal'skij uezd, p. 266), iar în Kazan t ăt arul Monar înseamnă ”ceață”. Se pot găsi cât eva nume proprii t urcice
care au același înțeles, de ex. Tuman/Duman, etc.
24 Rásonyi, L'origine des Basaraba, Budapest 1936, passim.
25 Iorga : Bulletin de la Section Historique de l'Academie Roumaine III, p. 244
26 Iflak vilayetinde begleri gâyet ziyadesiyle zülum eylediklerinden, cümle Iflak rayasi adil ve adalettir diye Erdel
diyarinda tavattun edinip . . . (Seyâhatname, ed. Istanbul, vol. VII.).
7

8. apar acolo la mai multe de trei sute de ani după cucerirea Transilvaniei de
către Ungaria.
3. Schița istorică de mai sus a avut ca scop de a prezenta fundalul
istoric al familiei Hunyadi. Cercetarea istorică a fost adesea superficială în
tratarea originilor familiei Hunyadi. Huniazii, în special figura lui János
Hunyadi, a exercitat un impact profund atât asupra ungurilor cât și a
națiunilor înconjurătoare. Aceasta este dovedit limpede de numărul mare al
legendelor țesute în jurul personalității sale. Toate aceste legende au fost
adunate cu grijă de contele József Teleki.27
În perioada Renașterii, istoricii s-au străduit să atribuie origini nobile,
chiar princiare, personalităților deosebite ca János Hunyadi. Unii l-au
considerat ca fiul nelegitim al regelui Sigismund, alții au insistat pe
descendența sa legală din rege iar strămoșii săi au fost chiar identificați până
în perioada împăraților romani. Originea sa vlahă și sârbă a fost de asemenea
sugerată.
Figura corbului în blazonul familiei Hunyadi a determinat de
asemenea multe speculații. Prezența corbului în heraldică era binecunoscută
și în alte părți ale Europei. J. Teleki credea că rolul ”corbului” a fost exagerat
de Bonfini și Ranzani, istorici de curte ai regelui Matthias Hunyadi, în idea
de a face plauzibilă originea romană târzie a familiei (cf. Corvin, ”corb”,
numele de familie al Huniazilor). Despre mama lui János Hunyadi s-a crezut
de asemenea a fi descendentă a familiei imperiale bizantine a Paleologilor,
dar în opinia lui Teleki o asemenea descendență imperială nu ar fi putut fi
ascunsă iar regele Matthias ar fi revendicat-o cu siguranță dacă ar fi fost
adevărată. István Katona a stabilit originea Huniazilor la prinții sârbi, întrucât
regale Matthias, în una din scrisorile sale, se referă la ei ca findu- i rude. Dar
folosirea de termeni de rudenie în corespondența princiară era destul de
obișnuită la acea vreme fără a exista o adevarată legătură de sânge. În aceeași
27 Gróf Teleki József, A Hunyadiak kora Magyarországon I, Pest 1852, pp. 26— 61.
8

9. scrisoare regele Matthias vorbește de un prinț bulgar de odinioară ca fiind
unul din înaintașii săi.
János Hunyadi, guvernatorul Ungariei, și-a moștenit numele de la
tatăl său. Locul său de naștere nu este cunoscut, deși conform bizantinului
Khalkokondylas, s-a născut în orașul Hunyad (Hunedoara-n.n.), în
Transilvania.
Este binecunoscut că istoriografia românească îi consideră pe
Huniazi ca fiind români. Această opinie falsă este răspândită în
cercetarea istorică românească și în manualele de școală. Celebrul
Nicolae Iorga, în primul său volum al Geschichte des rumänischen
Volkes (Gotha 1905), a făcut confuzie între istoria românilor numiț i
Vlakhs și cea a populației numită Bulaqs. Cei din urmă erau de origine
Qarluq-vest turcică și au jucat un rol important în primul și al doilea
Imperiu bulgar întemeiat de cumani.
Acești bulaqs s-au așezat de asemenea în Transilvania cu mult
înainte de venirea maghiarilor.28 Iorga scria despre János Hunyadi că era
de origine obscură (”ein Mann dunkler Herkunft”), dar la câteva rânduri
mai încolo își schimbă părerea în măsura în care îl prezintă pe Hunyadi
ca vlah transilvănean (”Johann von Hunyadi war ein Olah, ein
siebenburgischer Rumane, ein Vitez aus Woiwodenstamme”), al cărui
tată se numea Voicul.29
Numele Voicul este o formă românizată concepută de Nicolae
Iorga și adepții săi. Nu există documente românești din acea perioadă,
singurele surse de încredere fiind excerpte (regesta) ale diplomelor emise
de regele Sigismund și de capitulum transilvan.30 La 18 octombrie 1409,
regele Sigismund a cerut capitulum- ului transilvan ”să îl întărească pe
fiul lui Sorbe, Wayk, războinic la curtea noastră (aulae nostre miles), pe
frații săi Magas și Radul, vărul său Radul și Ioan, fiul lui Wayk, în
posesia domeniului regal Hunyad care le-a fost acordat ca o nouă
28 L. Rásonyi, Bulaqs and Oyuzs in Mediaeval Transylvania: Acta Orient. Hung. XXXIII (1979), pp. 129-143.
29 N. Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes, Gotha 1905, p. 312.
30 Zsigmondkori Oklevéltár II, Budapest 1958.
9

10. donație pentru serviciile lui Wayk ” (No. 7136). În alt document datat în
1411, capitulum- ul transilvan confirma că, urmare a ordinului lui
Sigismund din 18 octombrie 1409, Wayk, Magas, cei doi Radul și Ioan
erau puși în posesia domeniului Hunyad (No. 7158). Într-un al treilea
document apare forma Woyk.
Legat de cele menționate anterior în privința numelui turcic Bayq,
putem pe bună dreptate trage co ncluzia că numele tatălui lui János
Hunyadi, Vayk era de origine tătaro-cumană. Numele Vayk prezintă o
formă fonetică maghiară iar numele Magas este în mod evident un nume
maghiar. Pe de altă parte, al treilea frate Hunyadi, Radul, poartă un nume
tipic vlah. După părerea lui Lajos Elekes autorul celei mai bune
monografii despre perioada lui Hunyadi: ”Dacă nu mai devreme, cel
puțin în momentul căsătoriei, Vajk s-a convertit la catolicism, iar rudele
sale i-au urmat exemplul, cel puțin în parte: fratele său Radul este
menționat în 1419 sub numele Ladislas.”31
În documentul mai sus menționat din 1409, tatăl lui Vajk este
numit Sorbe. Ortografia documentului prezintă caracteristici maghiare,
spre exemplu litera s în mod evident reprezintă š în numele unguresc
Magas (citește Magaš), ca urmare numele Sorbe trebuie citit ca Šorbe.
Acest nume poate fi de asemenea interpretat ca un nume tătaro-cuman.
Al doilea element al numelui Šorbe poate fi identificat cu foarte
cunoscutul cuvânt turcic bäg, bey ”prinț, lord”. Cuvântul are multe
variante în diferitele dialecte turcice, dar forma cea mai importantă
pentru noi este egipteanul mameluc be (scris cu bâ + alif), întrucât
majoritatea numelor mameluce sunt de origine tătaro-cumană.32
Cât despre primul element al numelui Sorbe, poate fi explicat în
diferite feluri ca un cuvânt monosilabic. Există un etnonim turcic Sor în
regiunea nordică a Munților Altai33, dar acest nume cu siguranță nu poate
fi legat de Šorbe al nostru.
31 Elekes Lajos, Hunyadi, Budapest 1952, p. 78.
32 M. Th. Houtsma, Ein türkisch-arabisches Glossar, Leiden 1894, p. 65.
33 Philologiae Turcicae Fundamenta I, p. 630 sqq.
10

11. Cea mai bună ipoteză pare să fie sugerată de limbile kipchak- ilor
pentru a găsi etnonimul primului element din Šorbe. În limba kirgiză
cuvântul šor are patru înțelesuri. Din punct de vedere al onoma sticii
înțelesul de ”ghinion, calamitate” poate fi de interes pentru noi. 34 În
kazakă cuvântul apare ca sor și šor, cu înțelesul ”baqïtsïz”
(”ghinionist”).35 Nume cu acest înțeles sau înțelesuri similare sunt destul
de răspândite printre kazaki (vezi Onomasticon care conține aproape
30.000 de termeni kazaki). Numele Šor este un nume protectiv răspândit,
a cărui scop este de alungare a spiritelor rele: numele este destinat să le
facă să creadă că noul născut nu este îndrăgit de părinți și că pierderea lui
nu le va provoca nici o durere.36
Pe lângă numele Vayk și Šorbe care s-au dovedit a fi de origine
turcică, există un al treilea element în istoria familiei Hunyade care
conduce către originea lui turcică, adică rolul corbului în blazonul
familiei. Înainte de toate, trebuie luat în considerare totemismul
popoarelor turcice. Totemismul este venerația totemului (sau ongun în
limbile turcice) care nu este altceva decât strămoșul animal imaginar al
familiei sau clanului. Türkçe Sözlük oferă următoarea definiție pentru
ongun: ”Ilkel toplumlarda topluluǧun ondan türediǧi sanilarak kutlu
tutulan hayvan totem (”în societățile primitive un fel de animal aducând
succes și binecuvântare , care este considerat a fi dat naștere
comunității”).
În 926 e.n. Ibn Faḍlân remarca marea venerație pentru cormorani
în teritoriul care este astăzi Bashkiria. Aceasta este firesc întrucât pasărea
este grațioasă și se mișcă liber între reședința de vară și cea de iarnă,
zburând rapid, la fel cum nomazii își schimbă reședința. În secolul al XI-lea,
persanul Gardizi enumera obiectele venerate de clanurile kirgize.
Prezentarea lui Rašiduddïn depre triburile oguze are o semnificație
34 Judachin, Kirgizsko-russkij slovar', Moscov 1965.
35 Kenesbaev, Qazaq tiliniɳ tüšindirm e sözdigi, Almat ï 1954 ; Amanžolov, Voprosy dialektologii i istorii
kazakskogo jazyka, Alma-Ata 1959, p. 234.
36 L. Rásonyi, The Psycholog y and Ca tego ries of Name Giving Among the Tu rkish Peoples:
Hu n garo-Turcica. Studies in Honour of Julis Németh, Budapest 1 976, p. 213.
11

12. aparte: cele 24 de triburi oguze erau divizate în 6 grupuri, iar fiecare grup
de triburi avea propriul său ongun.37 Mamelucii egipteni purtau adesea
nume care făceau referire directă la originea lor totemică. 38 Alături de
nume de fiare, sunt întâlnite în special nume de păsări de pradă. Dar ar fi
o greșeală totuși să credem că fiecare nume care amintea de o pasăre era
de origine totemică. Câteodată numele unui obiect care apărea în fața
ochilor imediat după naștere era dat nou născutului (nume la întâmplare)
precum și nume care descriau caractere.
În privința totemismului, credințele religioase ale popoarelor
altaice din Siberia de est și sud-est sunt cu deosebire importante, întrucât
acestea au reprezentat fundalul credințelor cumanilor nomazi. Sunt
demne de menționat fragmentele din monografia clasică a lui Zélénine
asupra totemismului siberian: ”Comme les Toungouzes, les Ostiaks
croyaient que les esprits habitent les lékanes des ongones, notamment ceux
de corbeau et du fauconnet.” 39 Și mai departe: ”Il serait fort long
d'énumerer les superstitions des Tchoukches et des Koriaks relatives au
corbeau. Let Koriaks reconnaissaient comme leur ancêtre le ”grand
corbeau”, qui avais l'aspect de cet oiseau ou plus souvent, celui d'un
vieillard à barbe blanche, propriétaire nomade de rennes ; ce corbeau
protégeait contre les esprits méchants. Ditmar constata en 1901 que les
Italmènes considéraient le corbeau comme consacré a Koutkhé, leur
principal dieu. Les Indiens Tlinkites, voisins de la Sibérie, unissaient le
culte du corbeau-totem a celui de l'ongon-corbeau ; Chélékhov, qui les
visita en 1788, écrivit: «Ce peuple n'a aucune religion et n'adore aucun
dieu; it honore quelque peu un corbeau et assure qu'il est né de cet
oiseau. Au cours des cérémonies chamaniques, ce corbeau est invoqué en
cas de nécessité et, pour le remercier de ce qu'on croit qu'il a fait, on
fabrique en fer une image avec un bet de corbeau et des sourcils en
cuivre ; on porte sur soi cette image pour s'assurer santé et success” (p.
37 M. Th. Houtsma, Die Ghuzzenstämme: WZKM I I, pp. 219-233.
38 M. Th. Houtsma, Ein türkisch-arabisches Glossar, Leiden 1894, pp. 26-27.
39 D. Zélénine, Le culte des idoles en Siberie, t rad. de G. Welter, Paris 1952, p. 65.
12

13. 124). Corbul joacă de asemenea un rol important în totemismul mongol
și buriat: ”Les Bouriates et les Mongo ls interdisaient de tuer l'aigle, le
cygne, le corbeau… Ils épargnaient l'aigle…le corbeau…” (p. 146).
Acesta este un exemplu definitoriu pentru ceea ce a fost numit
”entsagender Totemis mus” by W. Wundt. 40 Printre tuvani, corbul are de
asemenea un rol cultic : șamanul cheamă demonii prin sunete care imită
țipătul corbului ”vino aici, vino corbule negru!” (p. 162).
Analizând câteva caracteristici ale totemismului turcic pare
rezonabil să admitem că tradițiile totemice privitoare la corb au fost
transmise în familia lui Vajk, care era de origine tătaro- cumană. Corbul
trebuie să fi fost damga, adică simbolul clanului din care făcea parte
familia Vajk iar mai târziu acest corb a fost folosit în blazonul familiei.
Acest corb a servit de asemenea ca bază pentru povestirea despre corbul
roman a lui Bonfini ca și în lucrările lui Ranzani.
Termenul pentru ”corb” este quzġun, quzġïn, qozġïn în
majoritatea limbilor turcice. Întrucât numele totemice devin adesea
nume proprii, este destul de firesc ca numele propriu Kuzġun să fie
găsit în estul Turkestanului.41
În câteva situații rare, onguns pot deveni damgas printre
neamurile turcice, dar damgas erau înainte de toate ”simbolur i ale
proprietății”, folosite îndeosebi prin aplicarea lor pe animale. Damga
tribului Qayï era bătută pe monede, la fel ca cea a salgurizilor. Damga
celor din neamul Aq-qoyunlus poate fi găsită pe monezi, peceți și pe
steaguri. 42 Cele 24 de triburi oguze enumerate de Rašïduddïn aveau
diferite onguns și dagmas. În Dïvân a lui Kāšġarï, sunt enumerate 22
damgas ca simboluri ale triburilor oguze. 43 Printre mamelucii egipteni,
majoritatea lor fiind de origine tătaro-cumană, onguns erau folosite în
mod regulat în blazoane (de exemplu sonkur ”șoimul”, aq-quš ”un fel de
40 W. Wundt , Entsagender Totent ismus: Völkerpsychologie I I, p. 254.
41 A. v on Le Coq, Ost türkische Namenliste, p. 10.
42 F. Sümer, O ğuzl ar, Ankara 1972, p p. 206-207.
43 Kāšġarï, ed. Besim Atalay I, pp. 55-58.
13

14. șoim (în Orientul Mijlociu”), lebăda (în Asia Centrală)”, aq-buga ”boul
alb” etc.).44
În concluzie, numele tatălui ș i bunicului lui János Hunyadi (Vajk
și Šorbe) și folosirea corbului în blazoanele familiei ne arată cu claritate
originea tătaro-cumană a familiei Hunyadi.
14
44 E. G. Mayer, Saracenic Heraldry, London 1932.

15. 15