Bancile Romanesti din Transilvania in Perioada Dualismului Austro Ungar (1867-1918)

Băncile româneşti din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918) 1

CUPRINS
Abrevieri:............................................................................................................6
Introducere:
cuprins........................................................................................................5
ABREVIERI.................................................................................................6
Consideraţii istoriografice........................................................................8
Capitalul bancar în centrul şi sud-estul Europei la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX..................................................................16
Înfiinţarea băncilor româneşti
din Transilvania........................................................................................71
Torontal 86 224 138.................................................................................88
Organizarea internă................................................................................175
Capitalul social şi principalele operaţiuni...........................................264
Principalele bănci româneşti în procesul de constituire a unor filiale,
reuniuni de credit şi asociaţii................................................................352
Implicarea în agricultură, afaceri imobiliare, comerţ şi mica industrie
..................................................................................................................413
Reforma sistemului de credit românesc din Transilvania şi înfiinţarea
Uniunii bancare „Solidaritatea”.............................................................453
Activitatea socială şi cultural-filantropică...........................................496
Relaţiile interne şi internaţionale.........................................................531
Concluzii.................................................................................................583
BIBLIOGRAFIE........................................................................................587
The Romanian Banks of Transylvania during the Austro-Hungarian
Dualism (1867-1918) ................................................................................602
(Abstract)................................................................................................602
ANEXE......................................................................................................615

6 Lucian Dronca
ABREVIERI
AN-DJA, FBG – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Alba, Fond
Banca „Goronul”
AN-DJA, FBS – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Alba, Fond
Banca „Sebeşana”
AN-D.J.AR, FBV – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Arad, Fond
Banca „Victoria”
AN-D.J.BH, FBB – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor,
Fond Banca „Bihoreana”
AN-D.J.BN, FBBs – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bistriţa
Năsăud, Fond Banca „Bistriţeana”
AN-D.J.BN, FBM – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bistriţa
Năsăud, Fond Banca „Mercur”
AN-DJB, FBF – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Braşov, Fond
Banca „Furnica”
AN-DJC, FBE - Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Fond
Banca „Economul”
AN-DJH, FBC – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara,
Fond Banca „Corvineana”
AN-DJH, FBP – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara,
Fond Banca „Progresul”
AN-DJSM, FTJSM – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Satu
Mare, Fond Tribunalul Judeţean Satu Mare
AN-DJS, BS – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Sălaj, Fond
Banca „Silvania”
AN-DJS, FTJS, B.V. – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Sălaj,
Fond Tribunalul Judeţean Sălaj, Banca „Vulturul”
AN-DJT, FBBeregs. – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Timiş,
Fond Banca „Beregsana”

AN-DJT, FBT – Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Timiş, Fond
Banca „Timişana”

8 Lucian Dronca
INTRODUCERE
CONSIDERAŢII ISTORIOGRAFICE
Organizarea instituţiilor bancare în epoca modernă a confirmat menirea
acestora în reglementarea creditului. Băncile s-au afirmat prin rolul economic pe
care l-au exercitat, punând în circulaţie capitalurile disponibile din diverse
regiuni, provincii sau ţări. Institutele de credit au dobândit treptat o influenţă
deosebită asupra manifestărilor economico-sociale legate de producţie, cir-culaţie,
consum şi chiar asupra economiei de ansamblu a statelor capitaliste. În
acestea s-au constituit mai multe categorii de bănci: bănci private, înfiinţate de
particulari; bănci în comandită, înfiinţate de corporaţii, oraşe şi state; bănci
înfiinţate de societăţi acţionare. Acestea din urmă au intermediat creditul din
fondurile proprii (capitalul social şi fondurile de rezervă) sau din diversele sume
puse la dispoziţie de clientelă. În funcţie de ramurile de operaţiuni pe care le-au
practicat, s-au deosebit: băncile de emisiune, care s-au ocupat cu emisiunea de
bilete (bancnote) şi de cecuri; băncile şi casele de păstrare, care preluau
depuneri spre fructificare, depozite, efecte şi alte obiecte de valoare; băncile de
giro, care intermediau plăţile cu ajutorul conturilor curente şi al cecurilor,
simplificând mecanismul circulaţiei de numerar; băncile de scont, care se
ocupau cu acordarea de împrumuturi, mai ales pe cambii, pe o perioadă care nu
depăşea 6 luni; băncile de lombard, care acordau împrumuturi pe efecte publice
şi alte valori; băncile de credit funciar, care acordau îndeosebi credite ipotecare
prin intabularea pe averile imobile ale debitorilor, averi care trebuiau să aibă o
valoare de 2-3 ori mai mare decât a împrumutului acordat. Acest din urmă tip de
credit era oferit pe o perioadă îndelungată (10-30 de ani) şi se amortiza în rate
semestriale. Pentru a se realiza mobilizarea sumelor plasate în aceste credite,
băncile de credit funciar emiteau scrisuri funciare care se tranzacţionau la burse.
Interesele (dobânzile) se ridicau la 4-5% şi aveau o garanţie deosebită. Scrisurile
funciare se scoteau din circulaţie şi se replăteau din partea băncii prin tragere la
sorţi, în conformitate cu restituirea creditelor ipotecare de către debitori.

În privinţa instituţiilor de credit din Imperiul Austro-Ungar, activitatea le-a
fost marcată de concurenţa dintre sistemele financiar-bancare ale diferitelor
naţionalităţi dar îndeosebi dintre acestea şi cele două naţiuni dominante.
În Transilvania se constată că aproape în fiecare centru mai important s-au
constituit într-o primă fază instituţii financiare conduse de funcţionari de stat şi
administrativi precum şi de marii proprietari maghiari, cu sprijinul Băncii
Austro-Ungare şi al băncilor din Budapesta. Exemplul românesc din
Transilvania, care a căutat să contrabalanseze această ofensivă prin mobilizare la
nivel propriu, naţional, a constat în organizarea şi susţinerea de bănci, însă
având un capital modest, provenit în mare parte din micile economii ale
ţăranilor şi ale puţinilor intelectuali.
Ridicarea economică a satului românesc transilvănean s-a produs după
revoluţia de la 1848, odată cu desfiinţarea iobăgiei prin patentele imperiale din
1853-1854 şi transformarea domeniilor feudale în proprietăţi private de tip
capitalist. Pentru ţăranul român ardelean s-a pus problema ridicării sale de la
traiul simplu, economia închisă şi lipsa de interes pentru o agricultură intensivă
la producţia de tip capitalist, orientată spre obţinerea de profituri. Aceasta a
necesitat mai multe condiţii, din care pe primul loc se situa obţinerea unor
credite avantajoase şi pe termene cât mai lungi, necesare dotării proprietăţilor
pentru o agricultură rentabilă. Absenţa însă în Transilvania a cărţilor funduare şi
procesele urbariale iniţiate de foştii nobili, deveniţi moşieri, au îngreunat foarte
mult obţinerea creditelor de micii proprietari ţărani români. Majoritatea
acestora erau proveniţi din foştii iobagi şi în parte şi din foştii jeleri. În aceste
condiţii, creditele se contractau îndeosebi de la cămătari, în condiţii din cele mai
oneroase şi cu dobânzi pe măsură. Băncile maghiare şi săseşti, constituite deja în
reţele financiare stabile la nivelul anilor '70, refuzau de cele mai multe ori să
acorde credite micilor proprietari români. Situaţia a avut la bază nu atât
considerente de ordin naţional cât absenţa unor garanţii suficiente în privinţa
rambursării creditului contractat. Până la 1867, în Transilvania şi Banat, provincii
de margine ale Imperiului Habsburgic, creditul agricol era obţinut cu dificultate.
Aceasta s-a datorat nesiguranţei generată de stabilirea caracterului proprietăţilor
dar nu în ultimă instanţă şi de neîncrederea capitalului străin faţă de situaţia
internă şi externă a Monarhiei.
Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea s-a realizat în
agricultura Transilvaniei un proces de reglementare şi comasare a proprietăţilor,
din care a rezultat sărăcirea unor categorii de săteni dar şi formarea unei
categorii de ţărani români cu proprietăţi mijlocii. În general însă, situaţia satului
românesc transilvănean a fost precară, în ciuda eforturilor de creare a unei
organizări economice proprii. Cauza a fost în principal lipsa mijloacelor necesare
pentru realizarea unei agriculturi intensive, raţionale. Comerţul şi industria au
rămas domenii puţin dezvoltate, fiind un apanaj al burgheziilor maghiară şi

10 Lucian Dronca
săsească, protejate încă până la 1872 de vechi rămăşiţe ale organizării de breaslă.
Cele două categorii din urmă au avut şi avantajele că posedau prin tradiţie o
clasă de proprietari mijlocii şi mari, în timp ce iobăgia în care au fost ţinuţi
românii înainte de 1848 nu le-a permis să îţi constituie categorii similare proprii.
Puţinele persoane care s-au ridicat au sfârşit prin a fi asimilate nobilimii
maghiare.
Pătrunderea capitalului bancar în viaţa economică a satului transilvănean a
fost în cele din urmă rezultatul specializării relaţiilor de muncă în agricultură,
care rămâne până în 1914 principala ramură economică. Calitatea de cetăţean pe
care a dobândit-o ţăranul român prin împroprietărire i-a adus şi o serie de
obligaţii faţă de stat, îndeosebi sub forma impozitelor dar şi a plăţii
răscumpărării pământului. Acestea presupuneau practicarea unei agriculturi
eficiente, ceea ce a impus necesitatea organizării financiare proprii a românilor
transilvăneni. Ea a avut loc în condiţiile în care burghezia austriacă în concu-renţă
cu cea maghiară căutau să domine piaţa financiară a Transilvaniei, slab
organizată şi lipsită de creditul necesar.
Constituirea băncilor româneşti din Transilvania s-a realizat ca o ripostă
economică la tendinţele de deznaţionalizare care s-au intensificat după 1867.
Proiectele economice de până la 1918 ale românilor ardeleni s-au adăugat celor
de natură politică şi culturală. Creditul românesc din Transilvania, căruia i s-a
acordat şi o semnificaţie de orgoliu naţional, a vizat îndeosebi destinaţiile
productive şi mai puţin cele de consum.
Primele preocupări de reconstituire a evoluţiei sistemului bancar românesc
din Transilvania s-au manifestat încă înainte de 1918, din dorinţa de a explica
unele realizări din epocă dar şi unele neîmpliniri şi lipsuri. Se pot aminti aici
lucrările monografice ale lui Ioan I. Lapedatu (dedicate Băncii „Ardeleana” şi
„Băncii generale de asigurare” cu capital românesc de la Sibiu), Ioan Lupaş
(dedicată Casei de păstrare din Sălişte), Petra-Petrescu (dedicată în 1897 Băncii
„Albina”). Aceste lucrări au fost realizate cu ocazia diverselor aniversări ale
băncilor amintite, din încredinţarea consiliilor lor de administraţie. De aceea ele
au un ton festivist în redactare iar disensiunile cu care s-au confruntat în interior
respectivele institute de credit au fost tratate în mod superficial.
Pe lângă lucrările cu caracter strict monografic la adresa unei anumite
bănci, tot înainte de 1918 au existat preocupări pentru o analiză a sistemului
bancar românesc transilvănean în general. Se remarcă aici lucrările lui Eugen
Brote, Pompil Cioban, Cornel Aisner, Petra Petrescu, Constantin Popp. Au
apărut de asemenea şi opere ale unor autori maghiari precum Antal Bodor, Ede
Horn, Gyula Vargha, Géza Zsoldos, Alajos Bozáky, Jakab Pólya sau germani (Fritz

 Vezi bibliografia de la sfârşitul lucrării.

Steiner, Rudolf Roesler, Karl Wolf etc.) dedicate sistemului financiar-bancar al
Monarhiei în general. Alături de lucrările cu caracter istoric au fost publicate şi
opere teoretice, pentru cazul sistemului bancar românesc fiind relevante înainte
de 1918 scrierile lui Ioan I. Lapedatu, Dr. Cornel Diaconovich, Iuliu Enescu, Dr.
Traian Mihai, Vasile C. Osvadă, Petra Petrescu, Ioan Costin. Ei şi-au dezvoltat
teoriile şi prin colaborările intense cu presa economică a vremii, îndeosebi prin
studiile publicate în „Revista economică” şi „Anuarul băncilor române” (care
apăreau la Sibiu din 1899 respectiv 1901).
O mare parte din aceşti autori (Nicolae Petra Petrescu, Ioan Lupaş, Ioan I.
Lapedatu) şi-au continuat preocupările şi după primul război mondial şi
realizarea unirii Transilvaniei cu România. Băncile româneşti din provincie au
activat în această perioadă într-un nou context social-economic, care a stimulat
continuarea investigaţiilor pentru studierea trecutului financiar-bancar al
românilor ardeleni din perioada dominaţiei austro-ungare. S-au remarcat
lucrările lui Ion Luca Ciomac, Ştefan Gâţeiu, S. Roşca, A. G. Galan, Iuliu Moisil,
Mihail Paşcanu, Gheorghe Stinghe dedicate unor aspecte generale din evoluţia
sistemului financiar bancar transilvănean. Seria monografiilor de bănci a
continuat cu cea dedicată de Victor Slăvescu Băncii „Albina”, de Ioan Ghişa
Băncii „Crişana” sau de Nicolae Drăganu Societăţii de împrumut şi păstrare
„Aurora” din Năsăud. Au apărut de asemenea şi biografii ale unor personalităţi
din viaţa financiară a românilor ardeleni de dinainte de 1918, precum cele
dedicate de Pavel Berariu lui Visarion Roman şi Partenie Cosma sau volumul
omagial închinat în 1936 fraţilor Alexandru şi Ioan I. Lapedatu la împlinirea
vârstei de 60 de ani.
În perioada celui de-al doilea război mondial, preocupările legate de tema
în discuţie nu încetează, fiind reprezentate printr-o nouă monografie dedicată în
1940 lui Visarion Roman de către Octavian Dudu, urmată de o alta publicată în
1942 de Vasile Netea. În 1944, într-un studiu publicat în „Observatorul
social-economic” de la Braşov, Sabin Cioranu analizează la rândul său rolul pe
care l-au avut băncile româneşti din Transilvania în pregătirea Unirii de la 1918.
Instaurarea sistemului politic şi social de inspiraţie sovietică în România
după al doilea război mondial a determinat o perioadă de estompare a
cercetărilor privind sistemul financiar-bancar, considerat o manifestare
pregnantă a capitalismului. În 1945 încă, Ioan Lupaş mai putea publica o lucrare
dedicată realizărilor româneşti din viaţa economică şi financiară a Transilvaniei
secolului al XIX-lea. Abia la începutul anilor 1960, într-un context de destindere
ideologică, Bujor Surdu a reuşit să reia preocupările de istorie bancară a
Transilvaniei, analizând rolul pe care l-au avut institutele de credit în
consolidarea burgheziei româneşti (1962) şi încercând realizarea unei monografii
a „Societăţii de păstrare şi împrumut din Răşinari” (1966). Preocupările sale au
deschis astfel seria unor noi studii speciale pe această temă, realizate de Mihai D.

12 Lucian Dronca
Drecin (care reia pe baza unei documentaţii aprofundate de arhivă redactarea
unei monografii a Băncii „Albina”) şi Vasile Dobrescu (care extinde cercetarea la
analiza diverselor aspecte ale activităţii celor mai importante bănci româneşti).
Între monografiile care se referă strict la evoluţia şi activitatea unei anumite
bănci se numără aceea dedicată de Nicolae Trifoiu Băncii „Economul”, iniţial ca
lucrare de diplomă (1972), apoi publicată sub formă de studiu în 1978. Tema sa a
fost reluată în colaborare cu Mihai Drecin în 1996 într-o culegere de studii
despre băncile româneşti din Transilvania în perioada 1867-1918. Noi am încercat
de asemenea reconstituirea activităţii Băncii „Economul” de până la 1918 pe baza
unei analize exhaustive a fondului de arhivă al băncii, rezultând o lucrare
publicată în 1999.
De asemenea, ne-am preocupat anterior de istoricul Băncii „Victoria”
pentru aceeaşi perioadă, tema fiind prezentată spre publicare în 1996.
În lucrarea de faţă ne-am propus o reconstituire mai largă a evoluţiei
sistemului financiar-bancar românesc din Transilvania, prin evidenţierea
împrejurărilor în care au apărut băncile româneşti, a organizării lor interne, a
principalelor operaţiuni, a filialelor, a implicării în agricultură, a preocupărilor
de reformare internă, a relaţiilor interne şi internaţionale şi în fine a activităţii
sociale şi cultural-filantropice pe care au pus-o în slujba societăţii transilvănene.
Pentru aceasta ne-am fixat cercetarea asupra băncilor mai importante: „Albina”
(fără a insista însă, datorită atenţiei de care s-a bucurat anterior istoricul acestei
bănci), „Victoria”, „Timişana”, „Ardeleana”, „Bihoreana”, „Silvania”, „Economul”,
„Furnica” dar şi a băncilor cu putere financiară redusă precum „Bistriţeana”,
„Mercur”, „Sătmăreana”, „Progresul”, „Corvineana”, „Goronul”, „Sebeşana”
„Izvorul” etc. Aceste din urmă bănci au dezvoltat uneori în propria lor activitate
aspecte particulare faţă de institutele mai puternice.
Cercetările realizate în privinţa Băncii „Albina” ne-au sprijinit în stabilirea
legăturilor cu celelalte bănci amintite şi a altora, încercând surprinderea
modului în care „Albina” a constituit un model pentru întregul sistem de credit
românesc din Transilvania. Ne-am confruntat însă şi cu lipsa informaţiilor, care
ne-au împiedicat să reconstituim spre exemplu activitatea unor bănci
importante precum „Luceafărul”, „Patria”, „Oraviţana”, „Sentinela”, „Someşana”.
Urmând după „Albina” în ordinea importanţei, Banca „Victoria” nu a
constituit până în 1996 subiectul unei monografii speciale. Ea a fost amintită, la
fel ca majoritatea celorlalte bănci, în contextul unor studii sau lucrări cu caracter
general. Totuşi, o primă preocupare, rămasă în manuscris, datează din 1924 şi s-a
datorat lui M. Popovici: Scurtă istorie asupra înfiinţării institutului de credit şi
economii „Victoria” din Arad. Fondul de arhivă al acestei bănci este însă destul de
consistent şi sugestiv pentru reconstituirea activităţii de până la 1918 a băncii. Se
remarcă în special existenţa unei corespondenţe voluminoase, dar lipsesc
procesele verbale ale direcţiunii şi comitetului de supraveghere.

Banca „Timişana” posedă de asemenea un fond de arhivă important, păstrat
la Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Timiş, constând din procese verbale,
corespondenţă, acte contabile. Fondul Băncii „Beregsana” de aici este însă
lacunar la toate capitolele.
Reconstituirea activităţii Băncii „Ardeleana”, în lipsa unui fond de arhivă
special, a fost efectuată pe baza lucrărilor edite speciale sau care o amintesc
într-un context mai larg. Aceste informaţii au fost completate cu cele publicate
în presa vremii.
Banca „Bihoreana” dispune la Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor
de un fond care nu este exhaustiv, cuprinzând fragmentar acte oficiale şi
corespondenţă din diverse perioade de activitate a băncii. Fondul este
inventariat şi a fost cercetat înaintea noastră de Ioan Crişan, muzeograf la
Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, care a reconstituit activitatea băncii în
punctele ei esenţiale. Noi am reluat cercetarea, aducând noi precizări.
Fondurile băncilor „Silvania” şi „Vulturul” se află încorporate în cel al
Tribunalului Sălaj şi nu conţin decât rapoarte ale direcţiunii şi comitetului de
supraveghere, prezentate anual în faţa adunărilor generale.
Cel mai voluminos dintre fondurile bancare cercetate a fost cel al Băncii
„Economul”, fapt care a permis reconstituirea în detaliu a activităţii acestei bănci
şi aducerea unor precizări inedite faţă de lucrările anterioare.
Activitatea Băncii „Furnica” a fost reconstituită pe baza documentelor
existente în fondul special de la Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Braşov,
constând din corespondenţă şi rapoarte despre situaţia băncii, păstrate însă doar
pentru intervalul 1887-1914. Inventarul mai conţine în rest extrase din registrele
de împrumuturi, liste cu depunătorii, bilanţuri lunare şi dări de seamă anuale.
Fondurile băncilor „Bistriţeana” şi „Mercur” se păstrează la Arhivele
Naţionale-Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud. Constau în mare parte din
regulamente de organizare internă şi registre contabile.
Fondul Băncii „Sătmăreana” este şi el încorporat în cel al Tribunalului
Judeţean Satu Mare, activitatea băncii fiind reconstituită pe baza datelor înscrise
în registrul firmelor sociale de la Tribunal şi a unei corespondenţe minime care
ne-a fost pusă la dispoziţie.
Băncile „Corvineana” şi „Progresul” beneficiază de date arhivistice destul de
exacte, păstrate la Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Hunedoara.
Informaţiile de până în 1914 sunt cuprinse în registrele de procese verbale ale
direcţiunii şi în rapoartele adunărilor generale ale acţionarilor.
Activitatea băncilor „Goronul”, „Sebeşana” şi „Izvorul” nu poate fi
reconstituită decât pe baza unor date superficiale, datorită informaţiilor foarte
lacunare care se păstrează la Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Alba.
Referinţele la alte bănci româneşti care au făcut parte din sistemul financiar
bancar românesc din Transilvania de până la 1918 au fost realizate pe baza unor

14 Lucian Dronca
manuscrise, a informaţiilor din presa vremii, a lucrărilor edite mai vechi sau mai
recente, cu caracter general sau monografic.
Lucrarea de faţă doreşte să accentueze trăsăturile deja conturate ale temei
propuse, încercând totodată să integreze diversele aspecte ale activităţii bancare
a românilor ardeleni într-un context mai larg, lucru omis de majoritatea
lucrărilor anterioare. O privire generală asupra activităţii economico-financiare
din Austro-Ungaria se impune astfel înainte de orice analiză a unor fenomene
economice locale, întrucât capitalismul central european a racordat la sistemul
său propriu, cu rezultate contradictorii şi diversele provincii care au făcut parte
din multinaţionalul Imperiu Austro-Ungar.

16 Lucian Dronca
CAPITOLUL I
CAPITALUL BANCAR ÎN CENTRUL ŞI SUD-ESTUL
EUROPEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX ŞI
ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Băncile au reprezentat un element esenţial al economiei şi societăţii
moderne. Aceste instituţii au fost racordate foarte strâns atât la succesele
cât şi la decepţiile vieţii economice. Cele din urmă au fost exprimate în
limbajul economic propriu-zis prin termenul de bancrută, amintind de
marile falimente ale băncilor din secolele XVI şi XVII.
În secolul XVII, pentru băncile europene era precursorilor este
încheiată. Acest secol marchează începutul unei evoluţii care va atinge
apogeul în secolul XIX. Procesul a fost marcat de apariţia şi dezvoltarea
instituţiilor de emisiune, însărcinate să emită monedă fiduciară, care
după exemplul Băncii Angliei (înfiinţată în 1649) şi a Băncii Franţei
(constituită la 1800) tindeau să mono-polizeze emisiunea de bilete. Alte
fenomene remarcabile au fost crearea de bănci de afaceri, interesate de
operaţiuni excepţionale precum şi de bănci comerciale, a căror înfiinţare
a coincis cu aceea a marilor societăţi bancare pe acţiuni. Pentru
necesităţile de credit ale clientelei populare au apărut instituţiile
para-bancare, cu o clientelă modestă, care nu putea pretinde decât
împrumuturi pe amanet sau ipotecare. Aceste stabilimente de credit
cooperatist se ocupau în special cu primirea de depozite şi utilizarea
sumelor astfel colectate pentru plasamente fără riscuri.1
În secolul XIX asistăm la reorientarea operaţiunilor bancare, de la
simple împrumuturi ipotecare spre cele destinate susţinerii activităţilor
economice. Deşi în prima jumătate a secolului XIX băncile private de
1
Denis Brand, Maurice Durousset, Dictionnaire thématique. Histoire. Geographie, Editions
Dalloz, Paris, 1995, p. 63-64.

afaceri predominau, activitatea lor s-a reorientat treptat spre investiţii în
căile ferate şi industriile manufacturiere.1
Treptata instaurare a sistemului capitalist în viaţa economică a făcut
ca aceasta să nu mai cunoască zguduirile, mai mult sau mai puţin
regulate, legate de condiţiile meteorologice, de situaţia recoltelor, de
războaie şi echilibre demografice. Dealtfel şi fazele industrializării
capitaliste au parcurs momente ciclice regulate, perioadele de
prosperitate şi euforie alternând cu cele de recesiune. În această categorie
se integrează crizele secolului XIX, începând cu marea depresiune din
1873 care a durat până în 1895. Perioada a fost marcată de crahul bursier
de la Viena (1873), de cel de la Lyon (1882), de panica în afacerile căilor
ferate din S.U.A. (1884), de scandalul Panama în Franţa (1889), de criza de
încredere a Băncii Baring din Anglia, în 1890 etc.
Germania, care a cunoscut şi ea o lungă perioadă de depresiune, intră
după 1879 pe calea protecţionismului şi a constituirii de carteluri.
Cele mai spectaculare erau crizele bursiere sau bancare. Totul putea
declanşa o criză în acest sector: o rumoare la Bursă, o piaţă pierdută, o
bancă sau o întreprindere în încetare de plăţi declanşau un incontrolabil
angrenaj al depresiunii.2
În restul Europei, mai ales în Germania şi Austro-Ungaria, sistemul
bancar a urmat în linii mari o dezvoltare care s-a inspirat din exemplele
oferite de Marea Britanie, Belgia şi Franţa, dar cu specificităţi şi cu un
decalaj de două-trei decenii. Rolul fundamental al băncilor era de a pune
în circulaţie capitalurile disponibile dintr-o regiune, provincie sau ţară.
Aserţiunea este perfect valabilă şi pentru Europa central-estică a secolului
XIX, celebră ca regiune multinaţională, în care frontierele politice şi
diviziunile naţionale rar coincideau. Situaţia a fost şi mai clar subliniată
de politica internă dusă de Viena şi Budapesta faţă de apartenenţii
naţiunilor periferice din Imperiu.
La încheierea compromisului dualist din 1867, noul stat, Austro-
Ungaria, prezenta în ansamblu o economie cu predominanţa agriculturii.
Industria era slab dezvoltată. În ajunul Compromisului, nu se aflau în
Transleithania decât 482 de maşini cu abur, faţă de 2 323 în Cisleithenia.3
1 Paul Bairoch, Victoires et deboires. Histoire economique et sociale du monde du XVIe siecle
à nos jours, II, Editions Gallimard, Paris, 1997, p. 356.
2 Michel Beaud, Histoire du capitalisme de 1500 à nos jours, Editions du Seuil, Paris, 1981, p.
174-177.
3 Jean Vidalenc, L' Europe danubienne et balcanique (1867– 1970), Masson et Cie Éditeurs, Paris,
1973, p. 37.

18 Lucian Dronca
Deschiderea economică a Monarhiei s-a produs între 1867-1884,
întreruptă însă de criza violentă din 1873. Dacă anii 1866-1867 au
reprezentat o perioadă de criză pentru restul lumii, ei au fost ani de avânt
pentru Austro-Ungaria, determinat de încheierea Compromisului şi de
conjunctura agricolă, care a asigurat recolte bune, într-un moment când
ele erau slabe în Europa Occidentală. Capitalurile străine au început să se
intereseze brusc de Austro-Ungaria, după cum şi capitalurile austriece
încep să se intereseze de investiţii în exterior, în asociaţie cu capitalurile
franceze, germane şi britanice. Toate acestea reprezentau indici de
integrare a Austro-Ungariei în economia mondială. Avântul acesta a fost
însă artificial, fiindcă fluxurile de capital străin au încetat brusc când s-a
produs criza din 1873. Situaţia s-a redresat abia după 1879. Ungaria a avut
puţine beneficii din capitalurile străine, care soseau îndeosebi pe piaţa
Vienei, dar a înregistrat progrese în domeniul echipamentului feroviar,
amenajarea reţelei fluviale, a început să producă cărbune la Pécs şi a creat
o industrie alimentară pentru a compensa vânzările dificile de produse
agricole.1
În toată această perioadă, ministrul de finanţe Dunajewski s-a
străduit să remedieze dezechilibrul vamal prin creşteri succesive de tarife,
care au dus la un veritabil război vamal cu România între 1886-1892.
Într-o primă perioadă, care durează până la 1890, afluxul de capital
străin şi sursele interne disponibile au fost consacrate mai ales finanţării
organizaţiilor de credit, construcţiilor feroviare, marilor proprietăţi
funciare şi industriilor extractive. Într-o a doua etapă, al cărei final a fost
marcat de izbucnirea primului război mondial, capitalul s-a concentrat în
agricultură şi în marea industrie, aflată în plin progres. Această etapă a
fost marcată de dezvoltarea rapidă a marii industrii mecanice şi
accentuarea tendinţelor capitalismului monopolist.2 Totuşi, înainte de
1914, Austro-Ungaria a participat doar parţial la procesul de transformare
capitalistă a societăţii. La începutul secolului XX, ea a reuşit să facă
trecerea de la o societate tradiţională de stări la una dominată de
diviziunea în clase sociale. Această tranziţie, brutal accelerată după 1873,
a determinat o stare de spirit ostilă capitalismului. În Austro-Ungaria,
1
Christian Ambrosi, L'apogee de l' Europe (1871-1918), Masson & Armand Colin Éditeurs, Paris,
1996, p. 178.
2 ***, Histoire de la Hongrie des origines à nos jours, Éditions Horváth, Roanne–Éditions
Corvina, Budapest, 1974, p. 376.

mai mult decât în Occident, anticapitalismul s-a transformat într-o
puternică mişcare de opinie, întreţinută de agrarieni şi nobilime, fiind
întărită şi de socialişti.1 Particularismele naţionale din Austro-Ungaria
erau multiplicate de diversitatea limbilor şi raselor. Solidaritatea pe care a
creat-o fiecare apartenenţă naţională compensa în parte inegalităţile
economice de netăgăduit între popoarele Monarhiei.
Măsurile de emancipare a şerbilor din 1848 şi patentele imperiale din
1853-1854 care au desfiinţat iobăgia, nu au reuşit să pună capăt situaţiei
grele din mediul rural, determinată de creşterea sensibilă a populaţiei. Pe
de altă parte, în cea mai mare parte a Monarhiei elementele de limbă
germană sau maghiară şi-au perpetuat dincolo de responsabilităţile
administrative majore şi o autoritate de mari proprietari. Aceasta a dat
revendicărilor pur sociale şi o tentă naţională, care venea să complice şi
mai mult problemele.2
Procesul de modernizare a agriculturii a înregistrat o evoluţie lentă,
începând din părţile vestice ale Imperiului, încă de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Adevăratele transformări au avut loc însă după mijlocul
secolului XIX, urmând aceeaşi direcţie, răspândindu-se către răsărit, în
Ungaria şi mai târziu în Balcani. Menţinerea marilor proprietăţi şi a
rămăşiţelor feudalismului au fost mai pronunţate în Ungaria. Aproape
jumătate din proprietăţile moşiereşti au rămas în stăpânirea foştilor
aristocraţi în a doua jumătate a secolului XIX. Date din statisticile
agricole ungare din 1895 oferă următoarea situaţie:
Distribuţia pământului în Ungaria în 1895:
Întinderea
proprietăţilor în iugăre
cadastrale
Procentajul
gospodăriilor
Procentajul suprafeţei
pământului din total
0,5 53,6 5,8
5 – 100 45,4 46,5
100 – 1000 0,8 15,4
Peste 1000 0,2 32,3
1 Bernard Michel, Banques et banquiers en Autriche au debut du 20e siecle, Presses de la Fondation
Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1976, p. 374.
2 Jean Vidalenc, op. cit., p. 37.

20 Lucian Dronca
Aşa cum se poate constata, peste 50% din populaţia agricolă nu avea
pământ deloc sau deţinea o suprafaţă atât de mică, încât era insuficientă
pentru asigurarea minimului necesar existenţei. Aceşti mici proprietari de
loturi erau nevoiţi a se angaja ca muncitori agricoli la marile gospodării,
ei fiind o caracteristică pentru satele şi agricultura Ungariei chiar şi la
începutul secolului XX.1 În paralel însă, în ajunul primului război
mondial, 321 de familii aristocratice deţineau a cincia parte din terenurile
cultivabile ale Ungariei, pe fondul declinului proprietăţilor mijlocii şi al
reducerii micilor proprietăţi ţărăneşti. Această situaţie a determinat
numeroşi mici cultivatori, incapabili de a subzista, să se expatrieze în
Lumea Nouă sau să caute de lucru la oraş.2
Remarcabilă a fost însă o puternică creştere a productivităţii în
agricultura ungară. În medie producţia pe cap de locuitor a crescut cu
1,3% între 1870-1913.
Progresul se explică prin capacitatea de adaptare a unor mici
agricultori, determinată de creşterea cererilor de grâne şi vite. Acestora li
s-au adăugat producţia masivă de cereale de pe marile exploataţii,
organizate în vederea aprovizionării pieţei externe, austriece sau
occidentale.
Suprafaţa arabilă era mai întinsă în stânga Dunării, aici existând şi
mai puţine păşuni. Pârloagele s-au diminuat la jumătate în 40 de ani,
trecând de la 21,5% din suprafaţa totală în 1870 la 16% în 1890, pentru a
scădea la 8,4% în 1910. Între 1879 şi 1918, 1,6 milioane ha suplimentare au
fost puse în cultură, fiind orientate masiv spre producţia de cereale.3
Înainte de sosirea grâului american, câmpia danubiană a jucat rolul
de grânar pentru Europa industrială. Excedentele din agricultura ungară
şi suprimarea barierelor vamale încă din timpul neoabsolutismului între
Austria şi Ungaria, a făcut ca această piaţă unică să fie inundată de
cerealele şi morile ungare. La fel în Boemia, proprietarii înstăriţi se lansau
în „marea cultură”, asociind producţia de cereale cu cea de sfeclă de zahăr
şi alte plante tehnice, folosind îngrăşăminte şi practicând asolamente
1
Iván T. Berend, György Ránki, East Central Europe in the 19th and 20th centuries, Akadémiai
Kiadó, Budapest, 1977, p. 18-19.
2 Jean Berenger, L' Autriche-Hongrie (1815-1918), Armand Colin Éditeur, Paris, 1994, p. 94-95.
3 Dr. Bodor Antal, Budapest hatása a környékbeli földárak ès müvelési ágak alakulására (Influenţa
Budapestei asupra preţurilor pământurilor din împrejurimi şi asupra ramurilor agriculturii), Kiadja
Budapest székes föváros statisztikai hivatala, 1934, p. 11-12.

complexe. Aceştia au furnizat astfel materiile prime pentru primele
industrii ale Monarhiei: morărit, berărie, rafinarea zahărului.1
Conjunctura agricolă favorabilă, de după încheierea dualismului şi
preţurile ridicate ale cerealelor au fost factorii esenţiali care i-au
determinat pe proprietari să crească constant suprafeţele cultivate şi să
treacă la comasarea micilor exploatări. Depresiunea din 1873 a paralizat
comerţul pentru un timp, dar prăbuşirea masivă a survenit spre sfârşitul
deceniului, odată cu invadarea pieţelor europene de cantităţi enorme de
cereale şi animale de peste mări, îndeosebi din SUA. Ţările occidentale au
ridicat la rândul lor bariere vamale contra tuturor importurilor, pentru a
proteja propria lor agricultură. Căderea vertiginoasă a preţului grâului a
supus la o grea încercare agricultura ungară, pentru care consideraţia
preţurilor mari era importantă, dată fiind tehnica perimată şi renta
funciară ridicată. Această criză a fost agravată de calamităţi, precum
filoxera, care în ultimii 20 de ani ai secolului XIX a distrus jumătate din
viile Ungariei şi a redus la patru cincimi producţia sa viticolă. Majoritatea
marilor proprietari, dar şi a celor mijlocii au fost la fel de loviţi de criză, în
măsura în care beneficiile lor au scăzut, crescându-le datoriile, în
principal faţă de bănci. Subvenţiile statului care au permis achiziţionarea
de mijloace moderne, exploatarea dură a muncitorilor agricoli şi barierele
vamale au permis agriculturii ungare să depăşească acest impas, din care
a ieşit cu o structură neschimbată în esenţă. Punerea în valoare a noi
terenuri a determinat creşterea producţiei după 1900, favorizată şi de
utilizarea generală a maşinilor (mai ales a plugului şi a batozei mecanice)
şi recurgerea la rotaţia culturilor, foarte productivă.
În paralel, către sfârşitul secolului XIX culturile cerealiere au pierdut
puţin din preponderenţa lor în beneficiul creşterii animalelor şi cultivării
plantelor industriale. La începutul secolului XX, agricultura ungară era
ieşită din criză. Puternice rămăşiţe feudale păstra însă acest sector în
regiunile răsăritene. În deceniul care a precedat primul război mondial
s-a conturat o nouă perioadă de prosperitate, favorizată şi de ridicarea
după 1906 a barierelor vamale. La aceasta s-a adăugat o ameliorare a
condiţiilor social-economice, care a fost favorabilă agriculturii.2
În Cisleithania sau părţile dominate de Austria, deşi agricultura
ocupa la mijlocul secolului XIX un loc important, ea era în declin. În 1850
1 Jean Bérenger, L' Europe danubienne de 1848 á nos jours, Presses Universitaires de France,
Paris, 1976, p. 48–49.
2 ***, Histoire de la Hongrie …, p. 377-381

22 Lucian Dronca
această ramură reprezenta 57% din venitul naţional, iar în 1910 numai
33%. Ea era condusă de ordinea capitalistă care postula libertatea şi de
asemenea selecţia producătorilor. Mulţi din micii proprietari şi-au vândut
terenurile, în timp ce împărţirile prin moştenire au condus la o fărâmiţare
excesivă. Aceste fenomene au antrenat îndatorarea şi emigrarea spre
oraşe. În sens contrar, terenurile de întindere mijlocie au putut fi
concentrate şi au dus la formarea unei categorii de ţărani înstăriţi.
Totodată, concurenţa grâului ungar a invadat piaţa Vienei şi a
oraşelor austriece, agravată după 1880, odată cu sosirea grâului din SUA şi
Canada. Creşterea animalelor întâlnea aceleaşi probleme: vitele din
Ungaria, apoi din Argentina şi Australia concurau producţia animalieră
din regiunile alpine. Situaţia dificilă a agriculturii din zonele muntoase a
provocat un important exod rural din Austria de Sus şi Tyrol, unde numai
8% din sol era exploatat. În schimb prosperau câmpiile din bazinul Vienei
sau Elbei, care cultivau grâu, sfeclă de zahăr şi furaje. Pe aceste
pământuri, folosirea maşinilor agricole era generalizată şi se făcea apel
pentru muncile agricole şi la mâna de lucru sezonieră, compusă mai ales
din slovaci.1
În domeniul industriei, printre investiţiile cu caracter productiv
primul loc a revenit, fără dubiu, construcţiilor feroviare. De la 2 200 km în
1867, reţeaua de căi ferate ungare totaliza 22.000 km în 1913. Marile lucrări
feroviare au reprezentat o sursă abundentă de câştiguri multiple. De ele
profitau întâi antreprenorii, cărora statul le garanta interesele, apoi o
mulţime de politicieni de toate gradele, care se implicau în obţinerea de
diferite concesiuni, exproprieri sau modificări de trasee. Căile ferate
ofereau beneficiarilor un mijloc de transport ieftin, la fel ca şi
proprietarilor care se ocupau de comercializarea produselor lor. Existenţa
căilor ferate a reprezentat una din condiţiile cele mai importante pentru
formarea pieţei capitaliste interne. Construcţiile feroviare ţineau cont de
resursele politico-economice. Liniile principale în Ungaria se concentrau
la Budapesta, formând centrul reţelei şi de asemenea capul liniei de
legătură cu Viena. În Ungaria, liniile ferate serveau în special racordării la
circuitul naţional a regiunilor producătoare de cereale, acordând
prioritate marilor domenii. Legăturile feroviare ale regiunilor industriale
ale Ungariei, la fel de importante, au rămas însă mediocre.2
1 Georges Castellan, Histoires des peuples de l' Europe centrale, Libraire Arthème Fayard, Paris,
1994, p. 278.
2 ***, Histoire de la Hongrie …, p. 376.

Construcţia de căi ferate a făcut să progreseze siderurgia şi
construcţiile mecanice. Căile ferate de stat au fost echipate cu material
rulant austriac. Uzine pentru construcţia de locomotive au fost înfiinţate
la Viena (Simmering, Florisdorf) la Graz, la Wiener-Neustadt. Astfel de
uzine funcţionau şi la Praga (Smichov) şi la Budapesta, cu capital austriac,
în timp ce o fabrică de şine s-a stabilit la Ternitz.1
Navigaţia fluvială a pierdut progresiv din importanţă în raport cu
căile ferate. Lucrările în aceste două sectoare erau finanţate din anii 1850
de „Societatea căilor ferate de stat” şi DDSG, întreprinderi apropiate de
cercurile financiare din jurul băncii Rotschild.2 Lucrările la drumuri au
trenat însă, rămânând foarte departe în urmă faţă de ţările occidentale.
În a doua jumătate a secolului XIX s-au înregistrat creşteri şi în alte
sectoare industriale. Înainte de toate a progresat industria extractivă, în
special cea a cărbunelui (de la 800.000 tone în 1848 la aproape 34
milioane tone în 1904). Principala regiune producătoare era bazinul
Moravia-Silezia, care beneficia de investiţiile băncilor Rotschild şi
Gutmann. A continuat însă importul de cărbune german fiindcă progresul
exploatărilor în regiunile alpine era insuficient (12% din producţia
globală), ceea ce constituia un handicap pentru siderurgie.3 În acest sector
se produceau cele necesare construcţiei de căi ferate, dar şi utilaje
agricole, industriale şi armament. Oraşul Sreyr a devenit prin compania
lui Joseph Werndl capitala armamentului uşor. La Plzěn, în Boemia, Emil
Škoda a dezvoltat cea mai mare manufactură de arme din Europa
Centrală, inaugurând în 1886 fabrica de blindaje. Micile forje familiale au
sfârşit prin a dispărea astfel în faţa concurenţei societăţilor capitaliste.
Câteva afaceri au putut fi salvate prin specializarea în construcţii
mecanice, cum a fost cea a lui Wertheim la Krems, care s-a lansat în
fabricarea de case de bani. Siderurgia a fost afectată de crahul bursier de
la Viena din 9 mai 1873, bancherii afectaţi refuzând să mai acorde credite
industriaşilor. Aceştia au trebuit să se autofinanţeze, cum a procedat
marele siderurgist Wittgenstein, fondator în 1886 al cartelului fierului,
sau Škoda la Plzěn.4
1 Jean Berenger, L' Europe danubienne…, p. 51.
2 Idem, L' Autriche –Hongrie, p. 93
3 Idem, L' Europe danubienne…, p. 49.
4 Jean-Allain Lesourd, Claude Gerard, Nouvelle histoire économique, tome I: Le XIXe siècle,
Armand Colin Éditeur, Paris, 1992, p. 201.

24 Lucian Dronca
Austria a câştigat o poziţie excelentă pe piaţa mondială a
porţelanului, care avea centrul în regiunile germane ale Boemiei.
Porţelanul vienez nu a putut însă concura cu cel ceh, favorizat de
zăcămintele de caolin de la Karlovỳ Váry.
Industria de hârtie a fost şi ea modernizată, utilizând materii prime
din pădurile alpine. Marile uzine au scos treptat de pe piaţă morile de
hârtie tradiţionale.
În industria textilă, au făcut progrese prelucrarea mătăsii şi a lânii.
Deşi Carintia a păstrat câteva ateliere, fabricarea postavurilor s-a
concentrat în Moravia. Cel mai mare avânt l-a înregistrat industria
bumbacului, principalele centre fiind, în afară de Boemia, la Vorarlberg,
în regiunea Linz şi la Sankt-Pölten. Anumite sectoare ale producţiei
industriale s-au pretat însă mai greu la concentrare, Viena păstrând mici
întreprinderi de construcţii, mobilă şi îmbrăcăminte.
Numărul întreprinderilor a crescut în a doua jumătate a secolului
XIX. Dacă în 1850 Monarhia număra doar 35 de societăţi anonime, în 1867
numărul acestora se ridica la 154 iar în 1872 la 376, mobilizând un capital
de aproape 2 miliarde de florini.1 Acest curs ascendent a fost întrerupt de
crahul din 1873. Urmările au fost înlăturate gradual, acţiune favorizată de
crearea Băncii Austro-Ungare în 1878 şi adoptarea etalonului aur în 1892.
În paralel a avut loc un proces de asanare financiară iar îndatorarea
redusă a Statului şi dobânzile scăzute ale creditelor sale au restabilit
încrederea în economie şi în plasamentul industrial. Bancherii s-au
interesat din nou după 1900 de crearea de societăţi anonime şi de
plasamentul acţiunilor lor. Urmând exemplul „Creditanstalt”, care a
cumpărat în 1899 manufactura „ Škoda”, băncile care au investit în
industrie au determinat treptat constituirea de concernuri. Cum Austria
nu avea o clasă mijlocie capabilă să subscrie acţiuni în industrie, băncile
au păstrat aceste acţiuni, fapt care a dus la subordonarea extremă a
industriei către bănci.2 În sistemul bancar, situaţia s-a prezentat sub
forma reculului băncilor private şi a subordonării institutelor mai slabe
puternicelor bănci de prim plan. Această mişcare a suprimat treptat
nivelele intermediare de decizie şi a făcut să treacă economia austriacă
sub controlul Vienei şi al celui de-al doilea centru care se ridică acum,
Praga slavă.3
1 Jean Berenger, L' Europe danubienne…, p. 52
2 Jean Alain Lesourd, Claude Gerard, op. cit., p. 202.
3 Bernard Michel, op. cit., p. 375.

Industria şi capitalul bancar ungar nu au putut însă concura cu
Austria. De aceea era dificilă realizarea unui acord între interesele
divergente ale celor două părţi ale imperiului. La Budapesta a apărut la
începutul secolului XX un curent puternic pentru separaţia economică de
Austria. Cu toate acestea, comerţul între cele două părţi ale Monarhiei era
foarte prosper. Ungaria trimitea în Austria produse agricole, compensate
de aceasta prin produse textile, articole din piele, lemn şi maşini.
Politica comercială a anilor care au urmat Compromisului dualist s-a
caracterizat prin lupta pentru echilibrarea aspiraţiilor liber-schimbiste ale
Ungariei cu dorinţele de protecţionism vamal ale industriilor austriece,
care aveau de luptat cu concurenţa Germaniei, Angliei şi Franţei. În acest
context a avut loc războiul vamal cu România şi „războiul porcilor” cu
Serbia, care au afectat interesele austriece ce urmăreau forţarea
exporturilor industriale spre Europa de sud-est. Interesele comerciale ale
Ungariei aveau o orientare diferită, dorind să monopolizeze şi piaţa
internă a Monarhiei dualiste. Situaţia a fost favorizată de simplificarea
care a avut loc în regimul plăţilor comerciale prin introducerea cecurilor
şi a sistemului de clearing de către Georg Coch datorită Casei de
Economii poştale, creată în 1882.1 Viena a ocupat primul loc financiar în
Europa Centrală până în 1914, în ciuda veleităţilor şi timidei concurenţe a
Budapestei.
La începutul secolului XIX, Austro-Ungaria oferea imaginea unei
dezvoltări contrastante a diferitelor provincii. Existau provincii
subdezvoltate, mai ales în părţile orientale ale Monarhiei (Galiţia,
Bucovina şi Transilvania) precum şi ţările slave din sud (Croaţia şi
Bosnia-Herţegovina), formal anexate în 1908. Cu toate acestea,
Austro-Ungaria era o mare putere economică: în 1913 producţia sa
industrială reprezenta 6% din producţia totală a Europei, ocupând locul
patru în rândul puterilor industriale ale continentului, după Marea
Britanie, Germania şi Franţa, devansând puţin Rusia. Ea ocupa locul trei
la producţia de cărbune, locul cinci la producţia de fier şi oţel (6,3% din
producţia europeană) precum şi la producţia textilă. Austro-Ungaria era
un stat profund rural dotat cu o industrie modernă. Ungaria s-a dotat şi
ea cu unele sectoare industriale moderne, dar a dezvoltat totodată şi
agricultura, fiindcă marii proprietari găseau o piaţă accesibilă în
Cisleithania. Regiunile periferice au început şi ele să profite de investiţiile
1 Erich Zöllner, Histoire de l' Autriche des origines à nos jours, Editions Horváth, 1965, p. 444-
445.

26 Lucian Dronca
efectuate de regiunile mai dezvoltate.1 Teza subdezvoltării programate în
care ar fi fost ţinută Ungaria de Austria a fost acreditată de unii politicieni
maghiari, care militau pentru desprinderea de Austria şi luptau contra
instituţiilor comune. Această teză nu mai poate fi susţinută astăzi, în tot
cazul nu mai mult decât caracterul înapoiat al economiei austro-ungare şi
retardarea dezvoltării, mai ales industriale, a acesteia faţă de Occident.
Principala ei slăbiciune a fost mai degrabă dependenţa de capitalul străin.
Locul Vienei de capitală financiar – bancară a Imperiului era susţinut
esenţial cu capitaluri importate, îndeosebi de origine germană şi franceză.
Stabilitatea economică a Austro-Ungariei s-a explicat între altele şi
prin întinderea pieţei interne. Cisleithenia exporta foarte puţin din
produsele sale industriale către Germania sau Europa Occidentală, în
timp ce penetrarea în Balcani era îngrădită de puternica concurenţă
germană. Barierele vamale au făcut din piaţa austriacă un veritabil
monopol al agricultorilor unguri, mai ales după ce construirea primelor
reţele de căi ferate a facilitat schimburile. În scurta perioadă în care a
funcţionat, economia austro-ungară a fost prosperă şi potenţială, însă cu
condiţia de a nu se rupe unitatea Monarhiei.2
Schiţarea acestui cadru economic general ne conduce spre punerea
în evidenţă a rolului băncilor în dezvoltarea capitalistă a economiei
Imperiului. Un rol important în dirijarea marilor capitaluri a revenit celor
trei mari centre financiare ale Imperiului: Viena germană, Budapesta
maghiară şi Praga slavă, care cunosc în a doua jumătate a secolului XIX o
dezvoltare urbană deosebită. O menţiune aparte se impune pentru
Budapesta. Cele două oraşe, Buda şi Pesta, au fost reunite în 1873 şi
aglomerarea aceasta care număra 270.000 de locuitori în 1870 a depăşit 1
milion în 1914. Buda şi-a menţinut caracterul său aristocratic şi
rezidenţial, dominată de Palatul regal, reşedinţele nobililor, câteva
imobile administrative şi numeroase vile. Pesta a luat însă un aspect de
metropolă a secolului XIX, cu mari bulevarde, imobile, teatre şi cu
clădirea Parlamentului, transpunere a Westminsterului şi monument al
victoriei libertăţii Ungariei în faţa Habsburgilor. Cu ocazia Expoziţiei
Milenare din 1898, Budapesta a fost primul oraş de pe continent care s-a
dotat cu o cale de fier metropolitană.3
1 Jean Berenger, L' Autriche-Hongrie, p. 101.
2 Ibidem, p. 102.
3 Jean Berenger, L' Europe danubienne… p. 55.

Faţă de Viena şi Budapesta, Praga a păstrat un caracter mai
tradiţionalist, în ciuda amenajării pieţei Saint Wenceslas şi a construcţiei
Teatrului naţional, finanţat printr-o subscripţie populară.
Evoluţia financiară a Austriei în deceniul şase al secolului XIX a fost
marcată de intrarea acesteia în Uniunea vamală şi monetară germană, la
24 ianuarie 1857. Împreună cu celelalte state, Austria a adoptat
monometalismul argint. Această convenţie valutară a durat până la
încheierea păcii de la Praga (20 august 1866) care a urmat războiului
austro-prusian. Austria a fost scutită prin articolul 13 al tratatului de pace
de obligaţiile fixate prin convenţie, aprobându-i-se retragerea din
uniunea monetară germană.1 O veritabilă organizare a sistemului său
financiar nu s-a produs însă decât în 1892, prin trecerea la etalonul aur şi
înlocuirea florinului cu coroana (krone-K). Sistemul bănesc al coroanei a
fost pus în aplicare prin Legea nr. XVII, promulgată la 11 august 1892.
Acesteia i s-au adăugat Legea nr. XVIII, referitoare la convenţia monetară
dintre Austria şi Ungaria şi Legea nr. XIX cu privire la achitarea
obligaţiunilor contractate în florini (fl.) Unitatea monetară a noului
sistem, coroana, a fost împărţită în 100 de părţi, denumite fileri (f), care
au luat locul vechilor cruceri (cr) divizionari ai florinului.2 Monedele de
aur emise în noul sistem erau piesele de câte 20 şi 10 K. Acestea circulau
la valoarea lor nominală. Greutatea piesei de 20 K era de 6,74 g iar a celei
de 10 K de 3,37 g. Au circulat şi monede de argint, tot la valoarea
nominală, reprezentate de piesele de 5 K. Casieriile statului erau datoare a
primi aceste monede în număr nelimitat, dar privaţii nu erau obligaţi să
accepte mai mult de 50 de piese de acest fel.
Piesele de 1 K erau din argint şi se primeau la casieriile statului şi
privaţi în aceleaşi condiţii. Mai existau piese de 20 şi 10 fileri din nichel şi
de 2 şi 1 filer din bronz. Din piesele de 20 şi 10 fileri, casieriile statului şi
privaţii nu erau obligaţi să primească la plăţi mai mult de 10 K în aceste
monede. În privinţa monedelor de bronz, casieriile statului le acceptau la
plăţi până la valoarea de 10 K, iar particularii până la suma de 1 K.
Emisiunea biletelor de bancă ale noului sistem a început spre
sfârşitul anului 1900, fiind emise bancnote în valoare nominală de 10, 20,
50, 100 şi 1000 de coroane. Până la această dată a fost menţinut în
circulaţie în mod tranzitoriu, dar cu caracter de monedă principală,
1 Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. II, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, p. 170, 177.
2 „Corpus Juris Hungarici”, 1892-1893, Budapesta, 1896, p. 282-285.

28 Lucian Dronca
florinul de argint valută austriacă. Schimbul realizat a fost de 1 fl. = 2 K.
Prescurtările pentru indicarea coroanelor (K) şi filerilor (f) au fost
stabilite conform ordonanţei ministeriale nr. 27 669 din 1893.1
Au fost introduse în paralel şi reglementări privind circulaţia noilor
monede în Ungaria. Prin articolul de lege XXXVI din 1899, denumirea
oficială a noii valute a fost „valuta de coroane”. Casele statului şi alte case
publice erau datoare să primească piesele de aur de câte 20 şi 10 K chiar şi
când acestea nu mai aveau greutatea de circulaţie. Pierderea greutăţii lor
însă nu trebuia să provină din altă cauză decât circulaţia îndelungată, fapt
care se putea constata din forma exterioară a pieselor. Monedele găurite,
cioplite, tratate cu acizi sau rupte nu erau primite ca mijloace de plată
nici dacă aveau greutatea de circulaţie, partida fiind somată să plătească
cu altele acceptabile. Monedele defecte se reţineau, eliberându-se în
schimb o adeverinţă. Apoi erau trimise oficiului monetar din
Körmöczbánya, unde se hotăra dacă se scot din circulaţie şi se stabilea ce
sumă se va restitui partidei. În contra acestei hotărâri nu se admitea
recurs.
Monedele de argint (de 5 şi 1 K), de nichel şi de bronz se primeau ca
mijloace de plată şi atunci când au pierdut din greutate şi erau foarte
uzate, dacă din forma lor exterioară se deducea că aceste efecte provin
din circulaţia îndelungată.
Posesia unor monede uzate în urma unor incidente deosebite (de
exemplu un incendiu) de către o persoană îi dădea acesteia dreptul,
conform ordonanţei ministeriale nr. 90849/94 din 16 februarie 1895 să
ceară de la ministrul de finanţe, prin direcţiunea financiară competentă,
schimbarea monedelor defecte cu altele bune. Cererea trebuia bazată pe
documentarea incidentului respectiv.
Monedele falsificate sau suspectate de aceasta se reţineau contra
unei adeverinţe şi cu partida se lua un protocol. După avizul primit de la
oficiul monetar că moneda era într-adevăr falsă, partida era înştiinţată
despre aceasta, dar şi chemată în instanţă. Toate aceste dispoziţii se
aplicau şi pentru piesele de argint de 1 fl.
Au fost fixate de asemenea şi cursurile de schimb ale valutei de
coroane cu alte monede europene.2
Meritul reglementării valutei în Ungaria a revenit ministrului Al.
Wekerle. Pentru ambele state, retragerea florinilor din circulaţie s-a făcut
1 „Anuarul băncilor române” (Sibiu), II, 1901, p. 127.
2 Ibidem, p. 128-129.

prin Banca Austro-Ungară, căreia i s-a pus la dispoziţie contravaloarea în
aur.1 Serviciul de schimb al banilor pentru Ungaria, încredinţat Băncii
Austro-Ungare, s-a realizat conform dispoziţiilor ordonanţei ministrului
regal ungar de finanţe nr. 2283 din 10 august 1901. Prin aceasta, Banca
Austro-Ungară, din bancă cu caracter privat a devenit bancă mandatară a
Statului. Agendele de schimb, prevăzute până acum prin casieriile şi
perceptoratele statelor dualiste, au fost îndeplinite de la 1 septembrie 1901
prin centralele Băncii Austro-Ungare din Viena şi Budapesta, iar în
Ungaria prin sucursalele acesteia din: Debreczen, Eszék, Fiume, Györ,
Kassa, Cluj, Sibiu, Pozsony, Seghedin, Timişoara şi Zagreb. Atât
ministerul de finanţe cât şi Banca Austro-Ungară puteau desemna dacă
considerau necesar şi unele casierii de stat şi alte oficii pentru
îndeplinirea afacerilor de schimb monetar.2
Succesul reformei monetare s-a originat în reuşita echilibrării
bugetului statului în anii 1880.3 Valoarea noii monede a fost stabilită însă
la jumătate faţă de cea a tradiţionalului florin (1 fl = 2K), pentru a-i
satisface pe unguri. Noul sistem a introdus etalonul aur în locul
etalonului argint de până atunci. Libera convertibilitate a fost restabilită
de îndată ce rezervele de schimb au fost suficiente. Pe pieţele germană,
belgiană şi elveţiană au fost puse în vânzare titluri de rentă, ceea ce a
permis apoi cumpărarea de aur la Londra şi în SUA. Stabilizarea a devenit
efectivă în 1899.4
În cadrul noului sistem monetar, cele mai populare s-au dovedit
treptat a fi monedele de 2 fileri, 20 fileri şi 1 K. Monedele de 2 fileri
suplineau crucerii, cu care erau de altfel şi egale ca valoare, iar cele de 20
fileri înlocuiau vechile „piţule”. Unitatea valutei de coroane, moneda de 1
K, a devenit un mijloc de plată popular, datorită formei potrivite şi
pondului mic.
Cea mai mică monedă, de 1 filer, din aramă, deşi s-a prevestit a avea
un rol însemnat, cu deosebire la reducerea preţului unor articole
indispensabile, nu a corespuns aşteptărilor. În 1901, această monedă
circula încă disparat, cea mai mare parte staţionând în casele diferitelor
perceptorate.
1 „Anuarul băncilor române” (Sibiu), VI, 1905, p. 140-150
2 „Revista economică“ (Sibiu), III, 1901, nr. 35, p. 337.
3 Jean Berenger, L' Autriche Hongrie, p. 101.
4 Christian Ambrosi, op. cit., p.180.

30 Lucian Dronca
Cele mai nepopulare au fost monedele de 5 K, care au fost puse în
circulaţie într-o sumă de 60 milioane K. Aceste piese erau mari şi destul
de grele, nefiind primite cu plăcere în circulaţia zilnică.1
Faţă de statele participante la Uniunea Latină, această introducere a
etalonului aur în Austro-Ungaria a survenit relativ târziu. Comparativ cu
apusul Europei, retardarea zonelor central-est europene a fost vizibilă şi
în privinţa echipamentului bancar. Până în 1855, Austria nu a dispus decât
de câteva bănci ale unor nobili (Furstenberg, Schwarzenberg) sau ale
unor industriaşi practicanţi de operaţiuni bancare (Schoeller, Rotschild).2
Cel mai mare stabiliment, „Creditanstalt” (Institutul de credit), a fost
fondat în 1856 de casa Rothschild, la concurenţă cu fraţii Périere,
fondatorii lui „Crédit Mobilier” din Paris. „Creditanstalt” a creat agenţii în
întreaga Europă Centrală, dar a cunoscut perioade dificile datorită unor
plasamente industriale şi feroviare nereuşite. Ea nu devine cea mai mare
bancă decât după 1870. Consiliul ei de administraţie nu s-a compus numai
din oameni de afaceri burghezi, ci şi din reprezentanţi ai marilor
proprietari funciari şi ai aristocraţiei, deşi aceştia nu inspirau marelui
public prea multă încredere. Rothschild s-a bazat şi pe ajutorul şi
experienţa unor nobili ca Fürstenberg, Auersperg şi Schwarzenberg. La
urma urmelor, aristocraţii nu aveau motive să dispreţuiască participarea
la viaţa economică activă. Ei au găsit în bănci un loc de plasament pentru
capitalurile rezultate din răscumpărarea drepturilor senioriale de către
ţărani. Pe de altă parte, de la începutul anului 1850 s-a constatat sub
raport social o alianţă între aristocraţia de naştere şi cea de avere, a cărei
putere se manifesta la bursa din Viena.3 Noii îmbogăţiţi au început să-şi
facă apariţia, într-o perioadă în care îndrăzneala şi spiritul întreprinzător
au permis câtorva indivizi să facă avere rapid.
În toate domeniile, nevoile de capitaluri au fost tot mai frecvent
acoperite de marile bănci. La „Creditanstalt” s-a adăugat din 1864 pentru
traficul ipotecar „Institutul general austriac de credit funciar” (care se
baza esenţial pe capitaluri franceze) şi „Anglobank” („Banca
anglo-austriacă”), interesată de întreprinderile miniere şi de transport. În
1880, „Uniunea Generală Pariziană” a lui Paul Eugén Bontoux a creat
„Länderbank”, iar în anul următor, „Societatea alpină a minelor”.4
1 „Revista economică” (Sibiu), III, 1901, nr. 45, p. 421.
2 Jean Allain Lesourd, Claude Gerard, op. cit., p. 201.
3 Jean Berenger, L' Europe danubienne…, p. 45-46.
4 Erich Zöllner, op. cit., p. 445.

După realizarea Compromisului de la 1867 a început practic
deschiderea economică a Monarhiei. Constituirea pieţei financiare
austro-ungare a reprezentat reversul avântului căilor de comunicaţie.
Viena s-a impus rapid în acest proces în calitate de capitală financiară a
Imperiului. Pentru prima dată, stabilimentele de credit vieneze au creat
sucursale în regiunile economice dezvoltate, în timp ce Budapesta va
câştiga şi ea treptat o autonomie proprie.
În calitate de capitală bancară, spre sfârşitul secolului, Viena era
dominată de şapte mari bănci organizate ca societăţi pe acţiuni. În ciuda
diferenţelor dintre ele, acestea aveau şi trăsături comune: practicarea de
mari operaţiuni; perspective şi investiţii la scara Europei; obişnuinţa de a
trata cu marea clientelă (aristocraţia), elita marii industrii şi chiar cu
Statul; atitudinea oarecum arogantă pentru tot ceea ce era provincial sau
non-german. Două mari bănci ale grupului Rotschild, „Creditanstalt” şi
„Bodencreditanstalt” („Institutul de credit funciar”) au jucat adesea rolul
oficial de bănci emiţătoare ale împrumuturilor de stat. A doua a adăugat
la o clientelă strălucitoare de prinţi şi arhiduci, gestiunea averii private a
împăratului.
Pe lângă acestea, o altă mare bancă, „Wiener Bankverein”
(„Societatea bancară vieneză”) a jucat atât rolul unei bănci de depuneri
cât şi pe cel internaţional de bancă de afaceri. „Länderbank” („Banca de
credit rural”) şi „Anglobank” au căutat să deschidă piaţa vieneză
capitalurilor franceze şi engleze. „Eskomptgesellschaft” („Societatea de
scont”) a preluat în 1901 controlul asupra „Böhmische Eskomptebank”
(„Banca boemă de scont”) din Praga, pătrunzând astfel în industria cehă.
La Viena, această bancă a păstrat un aspect voit tradiţionalist, necăutând
să fondeze filiale şi nici să-şi lărgească clientela, limitată şi fidelă, a
marilor industriaşi şi oameni de afaceri.1
Cu totul altfel au procedat celelalte bănci. „Creditanstalt” şi-a creat
de la începutul activităţii sucursale. În 1860 avea deschise deja două în
Ungaria (la Pesta şi Braşov) şi patru în Austria (la Praga, Brno, Lwow şi
Trieste). În afara acesteia, doar „Länderbank”, „Wiener Bankverein” şi
oficiul de schimb „Mercur” au dezvoltat o reţea de filiale în regiunile
industrializate ale Austriei şi în nordul Peninsulei Italice, la Trieste. Până
la primul război mondial, băncile vieneze au deschis la nivelul Imperiului
1 Bernard Michel, op. cit., p. 49-52.

32 Lucian Dronca
65 de filiale, mai ales în regiunile industriale (42), în zonele alpine (11) şi
în provinciile estice, preponderent agricole (12).1
În afara cercului marilor bănci, trei institute de dimensiuni medii,
„Depositenbank”(„Banca de depozit”), „Mercur” şi „Verkehrsbank” (Banca
de schimb”) tindeau cu abilitate să activeze îndeosebi în cadrul
operaţiunilor de planul doi (mici credite, schimburi valutare etc.),
ignorate de marile institute.
La toate acestea se alătura puterea ultimelor mari bănci private,
Rotschild şi Schoeller. Acestea deţineau o autoritate morală deosebită,
raportată la puterea lor reală, în declin la începutul secolului XX. Ele
continuă să participe totuşi la afacerile interne şi internaţionale.
Ca intermediare al băncilor occidentale şi în calitate de colectori ai
depozitelor din Austria, aceste bănci au devenit cele mai importante
instituţii financiare din Austro-Ungaria şi chiar din Balcani. Cu puţină
exagerare s-ar putea afirma că nici un ban nu sosea în Europa de est
înainte de a fi trecut întâi prin băncile vieneze.2 Întărite de privilegiile pe
care le deţineau, acestea formau un univers închis. Directorii lor nu
ieşeau din cercul restrâns al cartierului de afaceri decât pentru a frecventa
mediile politice ale Parlamentului sau ministerelor. De la aceste niveluri
ei tratau afacerile lor cu provincia prin intermediul filialelor, fără a avea
neapărat un raport personal în diversele zone ale Monarhiei.
Până în 1914 Viena a ocupat primul loc financiar în Europa Centrală,
în ciuda timidei concurenţe a Budapestei şi a conturării la începutul
secolului XX a oraşului Praga ca al doilea mare centru financiar. Dar
băncile de aici concurau cu greu chiar şi cea mai mică dintre marile bănci
vieneze, „Unionbank”, care realiza operaţiuni de anvergură, sprijinindu-se
pe Viena şi pe filiala din Trieste.
Pentru a penetra în lumea capitalei care le ignora, băncile
provinciale, mai ales cele cehe, au încercat să se infiltreze aici prin crearea
de filiale. Realizările nu au fost prea mari, în ciuda unor progrese care au
avut loc până în 1897. În anul următor, institutul ceh „Zivnobanka” a
încercat implantarea unei filiale în Viena. În ciuda anunţurilor din presă,
ea s-a lovit de indiferenţa publicului ceh de aici. Banca cehă nu a
înregistrat progrese decât după 1910, când a reuşit crearea primelor
1 G. Ranki, I. Berend, Economic Development in East-Central Europe in the 19th and 20th century,
New York, 1971, p. 93.
2 Cf. Iván T. Berend, György Ranki, op. cit., p. 23.

agenţii în cartierele Vienei, constituindu-şi o clientelă germană de mici
deponenţi.
„Sporobanka” şi „Ceska Prumyslova Banka”, în 1906 respectiv 1908 au
deschis la rândul lor câte o filială la Viena. Aceste filiale au avut o
interesantă evoluţie. Filiala „Zivnobanka” s-a emancipat treptat de sub
tutela sediului social de la Praga, tinzând să se impună ca centru secundar
de decizie.
Viena constituia deci datorită sosirilor regulate de capitaluri o
atracţie şi un mare rezervor de lichidităţi, într-un stat ca Austro-Ungaria,
unde institutele financiare sufereau de o excesivă imobilitate.1 Băncile
vieneze au jucat un rol foarte activ în susţinerea construcţiei de căi ferate,
întâi în părţile austriece ale Monarhiei, apoi în Ungaria. Din anii 1890, ele
s-au implicat tot mai mult în finanţarea întreprinderilor industriale. Puţin
mai târziu şi cu mai puţine capitaluri, sistemul bancar ungar a urmat
aceleaşi coordonate, mai ales datorită „Băncii generale ungare de credit”,
membră a grupului Rothschild şi al „Băncii Comerciale Ungare” cu sediul
în Pesta. Astfel, marea finanţă vieneză acţiona şi în Ungaria, având o
influenţă decisivă în tot cuprinsul Monarhiei şi prin reverberaţie şi în
Balcanii subdezvoltaţi.2
Abundenţa capitalurilor la termen scurt pe piaţa Vienei se datora şi
unor privilegii ale capitalei. Spre exemplu, marile lichidităţi concentrate
la „Casa de economii poştală” („Postsparkasse”) erau utilizate exclusiv pe
această piaţă şi exercitau o influenţă determinantă asupra circulaţiei
banilor. Or, „Postsparkasse” dispunea, ca organism guvernamental,
pentru cumpărarea de rente, de sume colectate prin întreaga reţea poştală
a Austriei. Alt privilegiu, violent contestat, mai ales de băncile cehe, se
referea la fondurile colectate prin împrumuturile lansate de Stat. Acestea
erau lăsate mai multe luni la dispoziţia băncilor din grupul Rothschild
care le utiliza pe termen scurt pe piaţa Vienei. Situaţiile de acest gen nu
reprezentau la urma urmei decât expresia relaţiilor privilegiate ale
băncilor vieneze cu autorităţile politice. Aceasta pentru că bancherii erau
germani, apoi pentru că erau vienezi. Institutele bancare vieneze
controlau şi industria provinciilor, mai ales pe cea din Boemia. Sediile
sociale erau tot mai frecvent transferate la Viena. Două mari societăţi
metalurgice din Boemia, „Kladno” şi „Böhmische Montangesellschaft”
(„Societatea minieră a Boemiei”), aveau la sfârşitul secolului XIX sediul
1 Cf. Bernard Michel, op. cit., p. 52–53.
2 Iván T. Berend, György Ranki, op. cit., p. 23.

34 Lucian Dronca
social la Viena. Un alt caz celebru a fost decizia lui Georg Günther,
director la „Škoda”, de a transfera direcţia generală de la Plzen la Viena, în
1904. Directorul Günther, remarcabil ca tehnician dar şi ca financiar, ştia
că pentru „Škoda” esenţial nu era să fabrice, ci să obţină comenzi. De
aceea era esenţial contactul strâns cu mediile politice şi militare vieneze,
interesate în producţia de armament.1
Şi ca o încununare a acestor atuuri, calitatea Vienei de centru
financiar al Imperiului era oferită în primul rând de existenţa aici a băncii
de emisiune. Concesiunea emisiunii de bancnote i-a fost acordată la 1
iulie 1816, când s-a întemeiat precursoarea Băncii Austro-Ungare sub
denumirea de „Privilegierte Österreichische National-Bank” („Banca
naţională austriacă privilegiată”), ca societate pe acţiuni. Ea a avut la
început rolul de a susţine vistieria statului cu împrumuturi. Acest lucru a
fost relevat şi în timpul războiului civil din 1848-1849, care a adus mari
dificultăţi statului şi implicit băncii, la fel cum a făcut-o mai apoi războiul
cu Italia din 1859. Acest din urmă eveniment mai ales, a convins
guvernele Austriei că independenţa băncii de emisiune faţă de stat
trebuie garantată, întrucât aceasta nu mai putea asigura acoperirea
metalică a bancnotelor puse în circulaţie la curs forţat. Prin convenţia din
1862, privilegiul de emisiune a fost prelungit până la sfârşitul anului 1876.
În sensul acestei convenţii mai liberale, banca putea să emită bancnote
neacoperite până la 200 milioane florini. Tot ceea ce trecea peste această
sumă trebuia să fie acoperit cu argint sau ¼ aur. Dar în timpul războiului
cu Prusia din 1866, vistieria a procedat la noi emisiuni de bilete de stat
fără acoperire.
În această situaţie financiară dificilă a survenit introducerea
dualismului, care nu a influenţat însă banca de emisiune, datorită
garantării privilegiului ei până în 1876. Astfel, ea nu a fost stabilită de la
început ca instituţie dualistă, ci a rămas o instituţie austriacă cu drept de
a-şi extinde cercul operaţiunilor şi asupra Ungariei. Tratativele
desfăşurate din 1876 au durat doi ani, acordul fiind încheiat la 5 iulie 1878,
dată de la care banca îşi continuă operaţiunile sub denumirea de Banca
Austro-Ungară. Primul privilegiu al noii firme a băncii era prevăzut să
dureze până la 31 decembrie 1887.2
Veritabila originalitate a Băncii Austro-Ungare a fost aceea că din
1878 ea a devenit multinaţională. Caracterul de bancă privată i-a fost
1 Bernard Michel, op. cit., p.54
2 „Anuarul băncilor române” (Sibiu), VI, 1905, p. 147–149.

păstrat şi s-a stabilit negocierea periodică din 10 în 10 ani a privilegiului ei
de emisiune cu statul. Banca austro-ungară a căutat să concilieze în
activitatea sa dubla ei natură, uneori contradictorie. Ca societate privată,
ea avea grija realizării beneficiilor pentru acţionarii ei. Legată însă de stat
prin contract, ea se sacrifica adesea în scopul misiunii sale etatiste,
apărând moneda şi schimburile şi menţinând lichidităţile monetare
necesare mersului normal al economiei.1
Competenţa multinaţionalei Bănci Austro-Ungare se întindea asupra
fiecăreia din cele două jumătăţi ale Monarhiei, asupra Cisleitheniei şi
Transleithaniei. Moneda unică, coroana, iriga circuitele bancare şi
comerciale de la Tirol la Carpaţi, de la Elba la coasta dalmată. Ca
organism economic comun, banca de emisiune avea sarcina de a atenua
decalajele regionale între Austria de Jos şi Boemia spre exemplu, bogate
în oferte de capital la taxe joase de interes şi marile spaţii agricole sărace
ale Transilvaniei sau Galiţiei, regiuni ale cămătăriei, cu capitaluri rare şi
costisitoare. În faţa acestor discrepanţe, Generalrath (Consiliul General al
Băncii Austro-Ungare), pronunţa suveran decizia sa, prin stabilirea unei
taxe unice de bancă care se aplica în tot Imperiul. Această taxă unică de
interes reducea decalajele financiare de la nivelul Imperiului la cel mai
mic numitor comun.2
Multinaţională în scopurile sale, Banca Austro-Ungară trebuia să fie
la fel şi în structuri. În fapt, presiunile făcute de unguri asupra ei le-au
permis acestora să joace un rol tot mai important în conducerea
operaţiunilor. Greutatea politică pe care le-a oferit-o dualismul a favorizat
şi mai mult această acţiune. Privilegiul băncii a fost prelungit în 1887 pe
încă zece ani, dar tratativele pentru reînnoirea lui au început încă din
1894. Situaţia s-a datorat într-o anumită măsură şi obstrucţiei cehilor.
Pentru a compensa concesiile acordate Ungariei, mediile financiare
germane se apărau cu rigoare în faţa pretenţiilor slavilor din părţile
Austriei. Cehii nu puteau obţine vreun loc în Generalrath, deşi în
adunările generale ei reprezentau 30-35% din capitalul Băncii
Austro-Ungare. În aceeaşi vreme, ungurii, cu o foarte slabă participare de
capital, obţineau prin presiune politică paritatea în toate consiliile. Cu
toate acestea, la nivelul unor cercuri politice ungare a câştigat teren ideea
de a se rupe legăturile vamale, economice şi financiare cu Austria. Situaţia
a determinat întârzierea prelungirii convenţiei în 1897, încheindu-se una
1 Bernard Michel, op. cit., p. 19–21.
2 Ibidem, p. 22.

36 Lucian Dronca
provizorie pentru 1898 şi apoi o alta pentru 1899. În ambele cazuri,
prelungirea negocierilor a determinat depăşirea perioadei până la care
acţiona privilegiul, fapt care a pus Banca Austro-Ungară în „ex-lex” (în
afara legii). Abia la sfârşitul anului 1899 prin articolul de lege XXX s-a
reuşit acordarea unui nou privilegiu, prevăzut să dureze până la 31
decembrie 1910, când putea fi eventual prelungit. În martie 1899 a fost
negociată de asemenea şi prelungirea până la 31 decembrie 1907 a pactului
economic dualist. Cele două guverne au prevăzut însă şi eventualitatea
când acest pact nu s-ar mai prelungi, caz în care cele două state deveneau
independente unul de altul în afacerile economice şi financiare. Astfel, şi
privilegiul Băncii Austro-Ungare trebuia să înceteze încă din acest an.1
Aceste măsuri au fost stabilite în baza unei convenţii încheiată în 1888
prin care banca era datoare să ceară guvernelor celor două state
prelungirea privilegiului cu cel puţin doi ani înainte de expirarea lui.
Ca parte complementară a Legii XXX din 1899 erau adăugate proiecte
de modificare a statutelor Băncii Austro-Ungare. A fost enunţat principiul
că privilegiul îi este acordat băncii de legislatura celor două state cu totul
independente. Noul privilegiu din 1899 a acordat ungurilor paritatea în
Consiliul de administraţie, Generalrath, organism decisiv şi în politica de
scont a băncii. La cei şase delegaţi austrieci s-au adăugat şase delegaţi
unguri. Ei erau aleşi pe câte patru ani de adunarea generală şi anual
expira mandatul la câte trei consilieri, care însă puteau fi realeşi.
Consiliul general ţinea lunar câte două şedinţe ordinare, pe cât era
posibil alternativ la Viena şi Budapesta. Şedinţele extraordinare se ţineau
când era necesar. Pentru aducerea unor decizii valide se cerea prezenţa a
cel puţin şapte membrii împreună cu preşedintele. Acesta era
guvernatorul, ales pe o perioadă de cinci ani, cu drept de a fi reales.
Referent era secretarul general. Din consiliu mai făceau parte doi
viceguvernatori şi doi locţiitori de viceguvernatori, care erau numiţi de
monarh. Viceguvernatorul ungur era preşedintele administraţiei din
Budapesta iar cel austriac al administraţiei din Viena.
Posturile cheie de secretar general şi guvernator nu puteau fi
dedublate, căci ele simbolizau unitatea băncii.2
Organele noi pe care partea maghiară le-a dorit constituite în 1899
erau cele ale unui inspector central, ataşat pe lângă fiecare Direcţiune în
1 „Anuarul băncilor române” (Sibiu), VI, 1905, p. 150; ”Tribuna poporului” (Arad), III, 1899, nr.
176, p. 7.
2 Bernard Michel, op. cit., p. 22; „Anuarul băncilor române” (Sibiu), VI, 1905, p. 153-154.

calitate de referent al administraţiei şi comisarii guvernamentali.
Principala misiune a acestora din urmă era să supravegheze organele
băncii în respectarea legilor şi statutelor. Puteau participa la orice
şedinţă, cereau informaţii, luau parte la discuţii dar nu aveau drept de
vot.
Direcţiunile stabileau acordarea de credite pe teritoriul respectivului
stat şi controlau folosirea acestora. Ele numeau şi pe controlori, aleşi până
acum de consiliul suprem.1
Pe lângă funcţia de emisiune a biletelor de bancă şi acoperirea lor
metalică legală de cel puţin 40%, Banca Austro-Ungară se mai ocupa cu
afaceri de lombard, împrumuturi ipotecare, răscumpărarea de efecte,
emiterea de scrisuri funciare. Funcţia de reescont şi fixarea taxei oficiale
de interes aveau un rol fundamental, într-un stat ca Austro-Ungaria unde
capitalul era rar şi unde întreprinderile comerciale, industriale sau
bancare nu găseau sprijinul unei vaste pieţe bancare sau monetare.
Singurul mijloc de a obţine lichidităţi era de a se orienta spre Banca
Austro-Ungară. Reluarea expansiunii economice după 1904 a provocat o
creştere constantă a reescontului. După crizele politice din 1908 şi 1912 s-a
dovedit că Banca Austro-Ungară este ultima scăpare în faţa dispariţiei
totale a lichidităţilor. În activitatea ei, această instituţie şi-a îndeplinit cu
prisosinţă misiunea de a oferi instituţiilor financiare din Imperiu
stabilitatea monetară necesară dezvoltării lor.2
Acest fapt a fost favorizat de filialele băncii comune deschise pe
teritoriul Monarhiei. Faptul este de primă importanţă la orice bancă de
emisiune. Creditul nu se închidea astfel în interiorul capitalei. Banca
Naţională nu avea decât şase sucursale în 1852, la Praga, Brno, Troppau,
Linz, Graz şi Trieste, în părţile occidentale ale Imperiului. În 1864 ea a
deschis 12 sucursale suplimentare, din care 8 în regiunile industrializate
ale Boemiei, Moraviei, Stiriei, una a fost deschisă la Insbruck şi, fapt nou,
trei în provinciile orientale, la Cracovia, Lwow şi Cernăuţi. Alte patru
sucursale au fost deschise în 1879, 9 între 1887 şi 1893, 12 între 1900 şi
1907, 10 în ajunul războiului. Astfel, banca de emisiune şi-a extins
activitatea şi asupra regiunilor mai puţin dezvoltate. Provincia nu a
încetat să crească partea sa la cifra de afaceri a băncii (scont şi
împrumuturi), de la 41% în 1879 la 65% în 1913.3
1 „Lupta” (Budapesta), II, 1908, nr. 249, p. 4; idem, II, 1908, nr. 250, p. 3.
3 Jean Berenger, L' Autriche Hongrie, p. 91-92.

38 Lucian Dronca
Pentru referinţele româneşti au fost de importanţă sucursalele
Cernăuţi, cu agenţia Suceava; Arad cu agenţiile Ciaba, Deva, Gyula,
Lipova, Maria-Radna şi Oşorhei; Braşov cu agenturi pentru secuime; Cluj
cu agenţiile: Bistriţa, Dej, Aiud, Alba Iulia, Turda; Sibiu cu agenturile:
Făgăraş, Mediaş, Sighişoara; Oradea cu agentura Şimleu; Panciova;
Timişoara, cu agenţiile: Deta, Biserica Albă, Caransebeş, Lugoj,
Sân-Miclăuşul Mare, Bocşa, Oraviţa, Vârşeţ, Jimbolia. În 1910 s-a
constituit o altă sucursală în Sarajevo pentru Bosnia şi Herţegovina.1
Intruziunea politicului în afacerile băncii a devenit tot mai puternică
după 1900, odată cu exacerbarea mişcării pentru independenţa Ungariei.
La nivelul Europei Centrale, naţionalitatea nu a fost o creaţie artificială
sau supraadăugată, ci aceasta penetra intim întreaga activitate socială şi
politică. Ea a constituit unealta şi dimensiunea fundamentală a întregii
vieţi şi a oricărei reuşite individuale. Într-un stat cu puternice structuri
regionale, cu nivele economice şi culturale diferite, centralizarea nu s-a
putut impune decât parţial. Lupta naţională s-a dat pe teren regional,
după reguli proprii fiecărei pieţe bancare. Avântul economic de la
sfârşitul secolului XIX– începutul secolului XX, s-a tradus printr-o întărire
a personalităţilor regionale, concomitent cu amenajarea spaţiului
economic cisleithan. Micile centre regionale s-au transformat în pieţe
bancare, coerente, organizate, cu scopuri şi rivalităţi comune.2
Radicalizarea mişcării pentru independenţa economică a Ungariei a
fost marcată în octombrie 1900, când consiliul comunal din Budapesta s-a
pronunţat în unanimitate în acest sens, adresând invitaţii către toate
oraşele din Ungaria să-şi precizeze atitudinea. Orice maghiar ştia însă că
menţinerea raporturilor economice de până atunci era în interesul
Monarhiei Austro-Ungare ca mare stat european. Exista exemplul
apropiat al „Zollverein”-ului german, care adusese cu sine unitatea
politică a Germaniei. Care putea fi astfel rostul acestei agitaţii a cercurilor
politice maghiare?
Ungaria era un stat eminamente agrar. Cea mai mare parte a
exporturilor ei se livra în Austria. Aceasta, având o industrie cu care cea
ungară nu a putut niciodată rivaliza, recompensa exporturile Ungariei.
Miza fenomenului menţionat nu pare a fi fost alta decât cea de natură
politică. Factorii maghiari ştiau de fapt că pactul se va încheia indiferent
dacă consiliile comunale sau congregaţiunile ungare se vor fi pronunţat
1 „Românul” (Arad), I, 1911, nr. 5, p. 7.

împotriva lui sau nu. O convenţie vamală paşnică a fost întotdeauna o
condiţie pentru o bună dezvoltare economică a celor două state
învecinate.1
Aceste agitaţii au reuşit chiar să determine la acea vreme schimbări
la nivelul cel mai înalt al conducerii Băncii Austro-Ungare. Fostul
guvernator de la 1892 la 1900, Dr. Iuliu Kautz a renunţat la funcţie. În
locul lui a fost numit prin decret al monarhului Dr. Leon Bilinski. Acesta
a condus afacerile băncii până în 1909. Pentru a face să eşueze tentativele
separatiste ale Ungariei şi pentru a facilita negocierea unui nou privilegiu
în 1910, împăratul a dat apoi postul de guvernator ungurului Alexander
Popovics, confirmând astfel noua greutate a Transleithaniei în cadrul
băncii comune.
Sub raport financiar, Banca Austro-Ungară asigura prin reesconturi
acoperirea unei enorme părţi a nevoilor de credite ale Ungariei. Aceasta
determina implicit acceptarea obligaţiunilor ungare la banca de emisiune,
fapt care a reprezentat legătura decisivă între băncile austriece şi cele
ungare.2 Şi mai relevant este faptul că până la 1900, 80% din capitalurile
exportate de Austria erau investite în Ungaria.3
În aparenţă deci, Ungaria, principala beneficiară a băncii comune,
avea un interes direct în menţinerea unităţii acesteia. Legat de acest fapt,
chiar în sânul guvernului ungar au existat divergenţe. Reprezentanţii
Partidului Independentiştilor în frunte cu Ferencz Kossuth şi Justh
stăruiau pentru ideea băncii naţionale ungare. Înainte de 1900, Wekerle
ca prim ministru şi Andrássy, ministru de externe au militat pentru
prelungirea privilegiului băncii comune. Andrássy sublinia în declaraţiile
sale că este conştient de greutăţile politice, tehnice şi economice pe care
le implicau înfiinţarea băncii independente.4
Ţinta atacurilor Partidului Independentist viza însă nu numai banca
de emisiune, ci toate instituţiile comune. Ideea băncii de emisiune
independente avea însă un răsunet demagogic în multe sectoare ale
opiniei publice.
În ianuarie 1905, coaliţia electorală condusă de Partidul Independen-tiştilor
a repurtat victoria şi revendicarea băncii de emisiune
independente ungare a căpătat o brutală actualitate. Criticile contra
1 „Tribuna poporului”(Arad), IV, 1900, nr. 199, p. 1.
2 Bernard Michel, op. cit., p. 226-227, 229.
3 Jean Berenger, L' Autriche Hongrie, p. 93.
4 „Lupta” (Budapesta), II, 1908, nr. 57, p. 2.

40 Lucian Dronca
băncii comune se multiplică. Situaţia a determinat însă o vie nelinişte pe
pieţele străine, unde erau plasate bonurile ipotecare ale băncilor ungare.
Spre exemplu, din 1905 acestea au cunoscut un reflux apreciabil pe piaţa
Parisului. După o perioadă de stagnare în 1906, căderea a reînceput cu
mai multă forţă, chiar în ajunul negocierilor asupra prelungirii
compromisului economic. Această probă de forţă a evidenţiat de fapt
limitele pieţei bancare a Budapestei.
Guvernul ungar a consimţit în 1907 în aceste condiţii reluarea
compromisului economic, dar a refuzat să desfăşoare negocieri şi în
privinţa reînnoirii privilegiului Băncii Austro-Ungare, care urma să expire
la 31 decembrie 1910.
Pentru a realiza separaţia băncii de emisiune în 1910, Ungaria a
început să se pregătească încă din 1908. La 18/31 decembrie acelaşi an,
Banca Austro-Ungară a cerut reînnoirea privilegiului. Încă din martie
1908 însă, o comisie parlamentară specială având ca raportor pe Hollo,
membru al Partidului Independentiştilor a fost însărcinată să pregătească
formarea băncii ungare. Lucrările acestei comisii, desfăşurate până în
septembrie 1908, au relevat şi bazele sociale ale mişcării naţionaliste
radicale. Camerele de comerţ provinciale, purtătoare de cuvânt ale
burgheziei mici şi mijlocii care s-au manifestat încă din 1900 contra
unităţii vamale, constituiau clientela de bază a mişcării anti-austriece.
Teza băncii independente găsea de asemenea ecou favorabil între gentry
maghiari, ale căror perspective nu depăşeau însă limitele comitatului lor
sau a circumscripţiei electorale respective. În contrast cu aceste categorii
cu perspective limitate, reprezentanţii marelui capital bancar, obişnuiţi
cu o viziune vastă, la nivelul Imperiului, se pronunţau ferm contra
separaţiei băncii. Ei subliniau că prin sciziune hârtia de scont ungară va
înceta a mai fi negociată la Viena iar valorile şi obligaţiunile ungare nu
vor obţine mai multe avansuri pe amanet. Pentru apărarea echilibrului,
Ungaria ar fi fost obligată să admită o depreciere a monedei sale în raport
cu coroana austriacă.
Această opoziţie a tehnicienilor financiari a fost principalul obstacol
în constituirea unei bănci independente ungare. Consecinţa a fost eşecul
celeilalte mişcări, care era esenţial de natură politică.
Anul 1909 a grăbit dezmembrarea coaliţiei naţionaliste. Atunci când
Hollo a reclamat în raportul comisiei parlamentare pe care o prezida
crearea imediată a unei bănci independente, guvernul Wekerle, susţinut
de ministrul de finanţe de la acea dată, Koloman von Széll, s-a raliat la un

proiect de compromis tipic pentru Dubla Monarhie. Banca de emisiune
austriacă şi banca de emisiune ungară urmau să aibă doi guvernatori
independenţi, biletele să fie emise în limbile lor proprii, iar ele să formeze
bănci de cartel, unite într-o singură societate şi să respecte taxele comune
de interese. Compromisul acesta nu a făcut decât să nemulţumească
ambele tabere. Pe unguri, pentru că renunţau la banca independentă, pe
austrieci pentru că noul compromis oferea avantaje celeilalte părţi, fără ca
ei să se debaraseze de orice risc. Franz Iosif, în calitatea sa de rege al
Ungariei, a refuzat în 1909 să sancţioneze proiectul de lege ungar asupra
băncilor de cartel, antrenând astfel căderea cabinetului Wekerle. În
toamna 1909, o sciziune a împărţit în două şi Partidul Independentiştilor.
Ferencz Kossuth şi contele Apponyi au acceptat şi ei cu realism să amâne
realizarea băncii independente. Pentru ideea acesteia continua să insiste
Justh, aflat în fruntea fracţiunii intransigente a partidului.1
Ca urmare, nici anul 1910 nu a fost mai liniştit în problema băncii de
emisiune. În iunie, la iniţiativa guvernului ungar, delegaţii celor două
guverne s-au întrunit într-o conferinţă la Budapesta pentru a-şi formula
poziţiile relative la rezolvarea reînnoirii privilegiului băncii. Problemele
discutate au fost de natură organizatorică şi financiară. S-a pus problema
ca durata privilegiului băncii să fie numai de 7 ani, până la sfârşitul anului
1917, termen care coincidea cu expirarea pactului dintre Austria şi
Ungaria. Banca Austro-Ungară dorea evident un termen mai lung, pe care
însă guvernul ungar ezita să-l acorde din motive tactice, pentru a nu da
ocazie la atacuri din partea aderenţilor separaţiei economice de Austria.
În privinţa organizării băncii s-a susţinut o independenţă mai mare
pentru cele două direcţiuni din Viena şi Budapesta în acordarea creditelor
şi o anumită categorie de note să nu se mai emită cu text german şi
maghiar, ci exclusiv cu text maghiar. În fine, Banca Austro-Ungară
trebuia să se mai angajeze în înfiinţarea unui anumit număr de filiale.2
O altă problemă a fost legată de reînceperea plăţilor efective între
Austria şi Ungaria. În Ungaria toţi factorii politici şi partidele pretindeau
începerea imediată a acestor plăţi, în timp ce în Austria această pretenţie
întâmpina o mare opoziţie, atât în parlament cât şi în presă şi în opinia
publică.3 Reacţia mediilor austriece se baza pe ideea că decretându-se
1
Idem, II, 1908, nr. 256, p. 2; Bernard Michel, op. cit., p. 231– 232.
2 „Revista economică” (Sibiu), XII, 1910, nr. 26, p. 261-262
3 Idem, XII, 1910, nr. 42, p. 390-391

42 Lucian Dronca
începerea plăţilor în numerar, din partea străinătăţii vor fi retrase
cantităţi mari de aur. Situaţia ar fi provocat o scumpire a numerarului în
interiorul Monarhiei, pe care urma să o resimtă în primul rând Austria. În
octombrie 1910, cele două guverne au ajuns la o înţelegere în această
chestiune. Guvernul ungar a abandonat termenul fix pentru începerea
plăţilor efective iar guvernul austriac a renunţat la pretenţia ca această
chestiune să fie normată pe cale legislativă. Începerea obligatorie a
plăţilor în numerar a fost stabilită ca principiu în privilegiul băncii pentru
sfârşitul anului 1917. Fixarea termenului a fost încredinţată băncii de
emisiune, pentru a preveni posibilitatea guvernului austriac de a
împiedica această operaţiune.1
În decembrie 1910, comisia financiară a parlamentului a primit
proiectul de lege prezentat de guvern, privitor la prelungirea privilegiului
Băncii Austro-Ungare. Soarta proiectului trebuia decisă de parlament
înainte de 1 ianuarie 1911, pentru a evita „ex-lex”-ul băncii, aşa cum se mai
întâmplase în 1898 şi 1899. Pentru acest caz, cele două guverne s-ar fi
înţeles cu banca ca până la luarea dispoziţiilor legislative, aceasta să-şi
menţină status-quo-ul. Cu totul pe neaşteptate însă, parlamentul austriac
a votat pe seama băncii o dispoziţie provizorie de 6 săptămâni, care
anunţa că prelungeşte şi susţine privilegiul băncii, aşa cum exista el, până
la 15 februarie 1911. Cele două guverne au ajuns la înţelegerea că până la
rezolvarea proiectelor de legi referitoare la prelungirea privilegiului
băncii, să prezinte celor două parlamente câte un proiect de lege
provizoriu referitor la „ex-lex”-ul băncii.2 Guvernul ungar nu a prezentat
însă proiectul provizoriu şi astfel la 1 ianuarie 1911 banca comună s-a situat
din nou în „ex-lex”. Ambele guverne au recurs atunci la mai vechiul
expedient de a asigura banca de emisiune prin câte o notificare oficială că
până la 15 februarie 1911 privilegiul nu va fi acordat altei bănci. La rândul
ei, Banca Austro-Ungară s-a angajat să-şi îndeplinească obligaţiile de
până atunci. Pe această cale a fost prelungită şi validitatea convenţiei
valutare şi monetare, care a expirat tot la 31 decembrie 1910.
În 15 februarie 1911 s-a reuşit într-un final prelungirea privilegiului
până la sfârşitul anului 1917.3
În perioada acestor disensiuni, băncile private austriece aveau
pregătite măsurile pentru a face faţă unei separaţii a băncii de emisiune.
1 Idem, XII, 1910, nr.45, p. 414.
2 Idem, XII, 1910, nr. 52, p. 474-475.
3 Idem, XIII, 1911, nr. 1, p. 14.

Ele prevedeau o creştere netă a taxelor de interese în Ungaria, o
depreciere rapidă a monedei ungare şi o pierdere a valorii bunurilor
imobiliare. Spre exemplu, pentru toate creditele ipotecare acordate în
Ungaria, o mare bancă austriacă, „Boden Creditanstalt” a pretins ca din
decembrie 1907 datornicii săi să facă toate rambursările în monedă
austriacă.
Ungariei nu i-a rămas în cele din urmă decât să accepte reînnoirea
privilegiului băncii de emisiune. Cele două guverne au impus noul
privilegiu parlamentelor lor, reticente dar resemnate. Evoluţia economică
ulterioară a determinat Ungaria să nu regrete abandonul ei în problema
unei politici separatiste. Crizele izbucnite în 1912 şi 1913 puteau avea grave
consecinţe pentru o bancă de emisiune nou creată.
În privinţa acestor probleme, românii transilvăneni au adoptat o
politică prudentă, dar de apărare a intereselor lor economice. Ca
manifestare de loialitate faţă de împărat, ei s-au pronunţat pentru o pace
vamală între toate provinciile Austriei.1 Situaţia are o notă de inedit
întrucât Partidul Naţional Român în programul din 1881 şi în punctele de
la 1905 nu şi-a precizat poziţia nici faţă de dualism, nici faţă de convenţia
vamală austro-ungară şi cooperările economice dintre cele două state
care formau Monarhia.
La 1 februarie 1911, în plin proces de negociere a prelungirii
privilegiului băncii comune, Dr. Teodor Mihali, preşedintele clubului
deputaţilor naţionalişti din parlamentul ungar, a luat cuvântul în şedinţa
camerei ungare asupra acestor probleme. El a arătat că PNR este aderent
al băncii comune, argumentând că Banca Austro-Ungară corespundea din
plin pretenţiilor de credit ale Monarhiei şi că în ultima perioadă a dus o
politică echitabilă faţă de naţionalităţi, practicând împrumuturi cu
dobânzi mici, de 4 şi 4,5%. Mihali arăta că românii sunt mândri de
legătura lor cu Banca Austro-Ungară, prin aceasta crescându-le
„autoritatea şi creditul la celelalte bănci”. PNR privea banca comună
numai ca o afacere economică, „căci îşi vedea în felul acesta asigurat
creditul”. Argumentaţia lui Mihali era destul de slabă. În discurs acesta
sublinia că „suntem aderenţii băncii comune cu toate că avem cea mai
mare neîncredere faţă de guvern”. Deputaţii naţionalişti nu au luat parte
însă în 1911 la discuţia asupra băncii de emisiune, declarând prin
1 „Tribuna poporului”(Arad), IV, 1900, nr. 199, p. 1.

Bancile Romanesti din Transilvania in Perioada Dualismului Austro Ungar (1867-1918)

Bancile Romanesti din Transilvania in Perioada Dualismului Austro Ungar (1867-1918)

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (9)

Similar to Bancile Romanesti din Transilvania in Perioada Dualismului Austro Ungar (1867-1918)

Similar to Bancile Romanesti din Transilvania in Perioada Dualismului Austro Ungar (1867-1918) (7)

More from LucianDronca

More from LucianDronca (7)

Bancile Romanesti din Transilvania in Perioada Dualismului Austro Ungar (1867-1918)