1. Și eu sunt bun la ceva
Școala românească este o instituție mult blamată de presă de foarte mult
timp încoace. Nu este însă responsabilitatea mass-mediei să schimbe ceva, ci a
noastră, a elevilor, deoarece noi suntem cei care îi călcăm pragul în fiecare
dimineață și noi suntem aceia care așteptăm un viitor luminat datorită ei. Așa că
este de datoria noastră să propunem îmbunătățiri de pe urma cărora sa câștigăm
atât noi, cât și cei care ne vor plăti nouă pensiile și cei de după ei de asemenea.
În opinia mea în calitate de elev în clasa a XI-a, poate cea mai mare
problemă a sistemului o reprezintă capacitatea sa redusă de a oferi copiilor la
sfârșitul celor 12 clase o cunoaștere sporită într-un domeniu anume în care să fie
în stare de performanță. Acest lucru se întâmplă din cauza unor efecte în lanț care
au o singură sursă: o structură de bază extrem de rigidă, care nu oferă flexibilitate
din punct de vedere legal și nu este astfel adaptabilă nevoilor fiecăruia dintre noi.
Altfel spus, în loc ca la finalul studiilor medii să excelăm cu toții într-un
domeniu anume – lucru care ar ușura inclusiv decizia unei cariere în câmpul
muncii – și să avem cunoștințe medii în celelalte, noi știm câte puțin din fiecare,
dar insuficient pentru a ne da seama dacă am fi capabili de a lucra într-un
domeniu care se bazează pe acea materie (ex.: chimie – farmacist, cercetător;
matematică – economist, contabil;) sau uneori chiar pentru a ne folosi la ceva
efectiv. Acest lucru se întâmplă mai ales la liceele teoretice.
E adevărat că un astfel de model se încearcă a fi implementat prin profiluri
de matematică-informatică, științe, filologie, școli de artă sau chiar licee
industriale. Teoretic, această împărțire este foarte bună. Practic, primii doi ani,
profilul de mate-info este identic cu cel de științe, apoi separarea are loc relativ
timid, iar celelalte sunt recunoscute ca fiind de foarte slabă calitate – în loc să fie
o alegere personală să frecventezi o asemenea școală, de cele mai multe ori, cei
care ajung acolo o fac deoarece niciun alt liceu nu îi primește din cauza mediilor
scăzute și nu pentru că ei simt ceva pentru meseriile pe care le învață.
Așadar, în loc să obținem dulgheri, fierari, electricieni, tâmplari, patiseri
ș.a. care au ales în mod deliberat să lucreze în acest domeniu, obținem acești
tineri care au fost practic „forțați” de împrejurări să își aleagă această meserie, în
timp ce absolvenții de licee teoretice nu știu decât vag, de foarte multe ori, ce
cale o să urmeze în viață, deoarece nu au găsit nimic care să îi atragă.

2. Așadar, eu spun DA diversității. Eu cer un sistem de învățământ în care nu
există profiluri, ci doar materii de trunchi comun (exemplu: Limba română,
Matematică, Engleză, o știință exactă și una socială), la care fiecare elev să fie
lăsat să își aleagă curriculum propriu pentru a atinge un minim de ore pe
săptămână. Asta înseamnă cu adevărat diversitate - acolo unde fiecare este unic.
Astfel, în urma gimnaziului fiecare își va fi făcut o idee despre ce înseamnă
fiecare materie și va putea astfel să aleagă ce să aprofundeze. Spun DA unui
sistem care mă motivează și mă să îmi aleg interesele în funcție de abilități. Nu
tuturor le place biologia, însă poate iubesc chimia: de ce să facă două ore din
fiecare, când pot face una de biologie și trei de chimie astfel?
Propun un sistem în care fiecare să fie judecat după punctele sale forte, nu
după slăbiciuni – un sistem în care nicio secundă nu este pierdută, deoarece
studiezi ce îți place, nu ce ți se spune că trebuie să îți placă, și doar ce îți trebuie
cu adevărat din restul.
O asemenea structură ar aduce performanțe mai ridicate în ceea ce
privește olimpiadele școlare, de exemplu. În momentul de față, premiile la
etapele naționale sunt câștigate în fiecare an, cu foarte mici excepții, din județe
care dețin așa-zisele „centre de excelență”, unde copiii sunt pregătiți suplimentar
în funcție de interesele lor. În timp ce aceștia se califică cu punctaje apropiate de
maximum, ceilalți poate nici măcar nota 5 – copiii sunt îndepărtați de materie,
deși poate chiar ar fi reușit în domeniu, dacă ar fi avut pregătirea necesară.
Consider așadar că posibilitatea de a aprofunda domeniile de interes maxim
ale fiecăruia, pe lângă formarea unei culturi generale utile, ar „șlefui” tăriile
fiecăruia încă de tânăr și ar face ca piața muncii de mâine să fie ocupată de
oameni mai motivați și mai satisfăcuți profesional – deoarece vor cocheta cu
diverse domenii mai din timp și vor știi ce le place și ce nu (foarte mulți copii se
înscriu la informatică, deoarece consideră că materia se referă la utilizarea
calculatorului, în timp ce mulți poate nu stăpânesc matematica destul de bine
pentru a frecventa o facultate de fizică sau economie, însă nu sunt conștienți de
asta).
Pentru a ilustra mai clar cele zise, cum ar fi dacă un pește ar lucra ca și
alpinist publicitar? Dar dacă o focă ar fi poștaș? Cine și-ar putea imagina un lup să
ocupe o poziție de mediator…totul se schimbă însă atunci când maimuța este

3. alpinistul, pasărea poștaș și foca mediator. Un astfel de viitor ar fi, cred eu,
posibil, dacă orarul de studiu al fiecăruia ar zice DA diversității/unicității!!!