...

1. 1
Meseria, brăţară de aur!
Ce vrei să te faci când ai să fii mare? Este întrebarea cea mai uzitată (şi cea
mai uzată), pusă de părinţi, bunici, mătuşi, unchi şi alţi binevoitori asociaţi într-un
fel sau altul familiei copilului naiv care habar n-are pe ce lume trăieşte, dar simte,
intuitiv, că este implicat în ceva important.
Răspunsul aşteptat la această întrebare era ori expresia unui vis nerealizat al
unuia dintre părinţi, ori meseria considerată la un moment dat ca fiind cea mai
reprezentativă în pătura socială din care proveneau cei care întrebau. În perioadele
când în societate prevala munca fizică, printre părinţi aveau mare căutare meseriile
considerate intelectuale de „doctor”, „avocat”sau „contabil”, iar copiii, în funcţie de
jucăriile pe care le aveau, sau le doreau, îşi exprimau dorinţa de a fi „pompieri”,
„şoferi”, „mecanici de locomotivă”, etc. Fetiţele, mai în toate timpurile, voiau să fie
„balerine”.
Azi, în societatea informatică, copiii spun că le plac meseriile de „astronaut”,
„programator”, etc. şi uneori şi de „inginer”; în plus, fetiţele mai optează şi pentru
meseriile de „model”, „fotomodel, „artistă”, „cântăreaţa”.
În trecut, orgoliul tatălui se manifesta prin dorinţa ca odrasla (dacăera băiat) să preia
aceeaşi activitate ca şi cea a tatălui, adică de negustor, cizmar, croitor etc.,
recunoscut ca vârf în activitatea respectivă. Pentru fetiţe părinţi nu-şi puneau
problema de meserie, îşidoreau o reuşită înviaţă printr-o căsătorie cu cineva care să
aibă meseria preferată de familie, evident cu condiţia să fie şi bogat.
În timpurile noastre a început, sub formă de concesie, să se admită ideea că şi fetele
pot avea meseriile practicate de băieţi.
Astăzi, majoritatea părinţilor care sunt la curent cu tendinţele dezvoltării societăţii
moderne nu mai precizează o anumită meserie, ci îşi doresc doar, pentru copii lor,
să facă o „carieră reuşită”, considerând cariera, indiferent în ce domeniu, ca vârful
realizărilor personale ale unui individ (indiferent de sex).
Se uită că o carieră reuşită reprezintă o luptă permanentă pentru realizarea scopurilor
şi obiectivelor propuse, luptă în care rolul familiei este pe primul loc. Familia este
unitatea naturală şi modelul istoric consfinţit în care se dezvoltă copiii. Iar
solidaritatea din familie oferă copiilor (sau cel puţin ar trebui sa ofere) mijloacele
pentru atingerea scopurilorpropuse. Următorul factor înorientarea corectăa copiilor
spre o anumită carieră o are şcoala şi în special diriginţii copiilor, aceştia având o
importantă mare în formarea lor, importanţă mult subapreciata atât de către părinţi,
cât şi de către diriginţi. Atât părinţii cât şi diriginţii au rolul de a observa înclinările
copiilor spreo anumită activitate. Copilul trebuie îndrumat către o activitate artistică
– dacă va prezenta un interes deosebit pentru muzică, pictură sau film, şi spre
ştiinţele exacte dacă manifestă o atitudine pozitivă faţă de matematică.

2. 2
Din păcate, în realitatea de azi din România, sistemul educaţional este atât de
slab, încât toate intenţiile bune se „topesc” înainte de a fi realizate. Educaţia, mai
exact „criza din educaţie”, se manifestă prin lipsa sau slaba însuşire de către elevi a
noţiunilor debază. Iar acest lucru se datorează în primul rând faptului că îneducaţie,
în general, elevii nu potgândi corect, din cauza că le lipsesc „cuvintele”.Nu se poate
gândi fără „cuvinte”. Se poatesimţi – fără cuvinte. Deci, înainte de a le cere elevilor
să gândească, ei trebuie învăţaţi să vorbească corect, să-şi însuşească corect şi cu
înţelegere cât mai multe cuvinte. Acesta ar trebui să fie rolul predării limbii române,
şi a limbilor străine, în şcoală şi, de ce nu, şi în preşcolar. Cele spuse mai sus se
referă la elevii care acceptă să înveţe măcar „cât de cât” .
Orientarea şcolară şi profesională, asistenţa psiho-emoţională a copiilor,
practicată atât de către şcoală cât şi de familie, este atâta de slabă în societatea
noastră, încâtnu trebuie săne mire şinivelul scăzutal civilizaţiei şiculturii din epoca
prin care trecem acum. Este neglijată pârghia cea mai importantă în orientarea
profesională, şi anume vizitarea de către elevi a multiplelor activităţi din societatea
noastră, pentru ca aceştia săvadă cuochii lor realitatea diverselor meserii şisă capete
astfel o înclinţie spre o activitate care să-i anime. Statistic judecând, cele spusemai
sus sunt valabile pentru o majoritate a copiilor, şi anume pentru cei cu potenţial
creatormoderat. Excepţia o constituie copiisupradotaţi, dacă au şansa să fie depistaţi
la timp.
Elevii trebuie să devină conştienţi cât mai timpuriu de rolul liceului sau/şi a
facultăţii pe care o vor alege pentru viitorul lor profesional. În alegerea meseriei
copii au nevoie de sprijinul familiei şi al şcolii, deoarece pentru ei este greu să facă
acest lucru.
În sfârşit, ilustrarea vie a cunoştinţelor ce se predau în şcoli are rolul să evite
neînţelegerea noţiunilor de bază, neînţelegere care are un efect de „reacţie în lanţ”,
atât asupra studiilor ulterioare, cât şi pentru activitatea pe care o vor practica după
absolvire.
Şi încă ceva relevant. Odată aleasă o anumită specializare, aceasta nu trebuie
să fie „bătută în cuie”. Dimpotrivă, practica adaptării specialiştilor la domenii de
activitate conexe, sau chiar mult diferite, a dovedit că schimbarea orientării de la
„ce-ai învăţat” la „ce poţi face” poate da rezultate neaşteptat de bune, măcar pentru
motivul că, intrând intr-o activitate diferită faţă de cea pentru care ai studiat la
şcoală/facultate, ţi-e frică de rateu, şi înveţi cu sârg noul domeniu de activitate!
O societate care vrea să progreseze trebuie să aibă meseriaşi buni, în toate
domeniile. Proverbul „cum îţi aşterni, aşa dormi”, trebuie preschimbat în „cum te
pregăteşti, aşa trăieşti”!