1. NICHITA STĂNESCU- Leoaică tânără, iubirea
Literatura română postbelică nu mai stă sub semnul libertății, fiind
marcată de contextul socio-politic al vremii. Anii 60' sunt marcați de o
revigorare a lirismului pur și se subordonează neomodernismului, iar cea a
liderului generației, Nichita Stănescu, impresionează prin profunzime, fiind ,,cap
și pajură în același timp, miezul de după a doua coajă” ( Marin Sorescu).
Poezia Leoaică tânără, iubirea, inclusă în volumul ,,O viziune a
sentimentelor”, răspunde afirmativ neomodernismului, curent literar în care
poezia șochează permanent așteptările cititorului, limbajul este ambiguu
împins până la nonsens, iar imaginile artistice sunt rare. Astfel, poetul
asociază, în mod surprinzător și inedit, sentimentul de iubire cu animalul feroce,
leoaica, simbol al forței fizice, al instinctualității, dar și al libertății. Toate
atributele leoaicei sunt transferate metaforic erosului, iar cititorul ia contact cu un
imaginar poetic nemaiîntâlnit. Daca cititorul privește poezia ca o artă poetică,
leoaica, în viziune neomodernistă, ar putea sugera inspirația care se produce
brusc, iar stările îndrăgostitului ar putea ilustra trăirile creatorului în timpul
procesului de creație. Mai mult, metaforele surprinzătoare (,,curcubeu tăiat în
două”, ,,leoaică arămie”) susțin ambiguitatea limbajului poetic.
Poezia este o meditație pe tema dragostei, sentiment care transcende timpul,
fiind totodată o confesiune sinceră care face referire la efectele devastatoare ale
acestui sentiment asupra îndrăgostitului. În plus, poezia accentuează și condiția
îndrăgostitului zeificat prin iubire. Daca prima stofă surprinde percepția poetului
asupra apariției iubirii în viața sa, cea de-a doua dezvoltă metamorfozarea poetului
sub puterea iubirii, iar ultima strofă aduce imaginea pierderii propriei identități
sub forța dragostei și a trecerii ireversibile a timpului.
O secvență sugestivă pentru viziunea poetică corespunde primei strofe care
reia metafora din titlu ,,leoaică tânără, iubirea”. Cititorul este pregătit pentru un
ritual al vânătorii în care iubirea pândește ,,în încordare” și atacă prada ,,Mi-a sărit
în față”, ,, colții albi mi i-a înfipt”,,, m-a mușcat leoaica azi de față”. Versurile
sugerează caracterul premeditat al iubirii, sufletul fiind mereu disponibil sau în
pericol să se îndrăgostească, fără a putea conștientiza momentul în care apare
acest sentiment devastator. Structura ,,colții albi” creează o imagine oximoronică
ce sugerează, pe de o parte, brutalitatea și agresivitatea sentimentului de iubire
(,,colți), pe de altă parte, imacularea ( ,,albi,”). Critica literară apreciază ca
N.Stănescu este primul autor al unui ,,eros nemalancolizant”, fiind primul poet al
sentimentului lucid. ( Ș.Mincu).
O altă secvență reprezentativă corespunde strofei a doua a poeziei în care
eul liric, sub forța magică a iubirii, percepe diferit lumea: ,,Și deodată, în jurul
2. meu, natura/ se făcu un cerc de-a dura”. El însuși devine ,,un centrum mundi”, un
centru al cercurilor concentrice. Geometria circulară sugerată prin imaginea
cercului, prin locuțiunea ,,de-a dura” și comparația ,,ca o strângere de ape”
conturează ideea perfecțiunii, a desăvârșirii eului liric prin iubire. Acesta percepe
lumea cu simțurile treze care se întâlnesc în înaltul cerului: ,,Și privirea-n sus
țâșni/curcubeu tăiat în două/Și auzul o-ntâni/ tocmai lângă ciocârlii”. Perspectiva
pozitivă supra iubirii este susținută atât prin imaginea curcubeului (punte între
lumi), cât și prin cea a ciocârliei, pasăre solară.
Titlul, element pretextual și paratextual este o cheie de lectura, oferind
cititorului un orizont de așteptare. În poezia supusă analizei, titlul se validează ca
o metaforă explicată prin apoziție ,,Leoaică tânără, iubirea”. Sentimentul este
imaginat drept o felină, o leoaică tânără care îl șochează pe cititorul de poezie
clasică, prin ferocitatea pe care o presupune. Spre deosebire de Eminescu care
descrie iubirea oximoronic ca ,,dureros de dulce”, sau de Blaga care asociază
iubirea cu anotimpul de primăvară, Nichita Stănescu pune sub aceeași cupolă
dragostea și animalul de pradă. Asocierea poate fi explicată prin transferul
semantic al calităților leoaicei (tinerețe, sălbăticie, libertate, frumusețe, vitalitate),
astfel iubirea fiind indirect descrisă.
Un alt element de compoziție îl constituie prozodia care susține
neomodernismul textului. Cele trei strofe inegale ( o senarie, o octavă și o decimă)
au versuri asimetrice, aritmice construite pe tehnica ingambamentului: ,,Mi-am
dus mâna la sprânceană/ la tâmplă și la bărbie/ dar mâna nu le mai știe”. Rima
variază între încrucișată și îmbrățișată, alternând cu versul liber, iar combinațiile
de ritm generează o eufonie specială a poeziei.
În concluzie, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” abordează într-o manieră
originală teme, motive, tehnici și atitudini specifice poeziei neomoderniste,
conturând o viziune poetică inedită.
