Politici agroalimentare

1. UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
Asist.dr. Eduard BOGHIŢĂ
POLITICI AGROALIMENTARE
- 2016 –

2. CUPRINS
Introducere...............................................................................................................2
U.I. 1 SISTEMUL AGROALIMENTAR ÎN ECONOMIA
CONTEMPORANA…………………………………………………………….3
1.1 Formarea economiei agroalimentare.......................................................4
1.2 Modelul occidental al integrării agroindustriale.......................................8
U.I.2 FUNDAMENTELE POLITICILOR
AGROALIMENTARE……............................................................13
2.1 Politici agroalimentare – delimitări, conţinut, obiective..........................15
2.2 Structura sectorului agroalimentar........................................................19
2.3 Problemele principale ale sistemului agroalimentar……………...............21
2.4 Echitate şi eficacitate în politicile agroalimentare…………….............….23
2.5 Instrumente ale politicilor agroalimentare…………………….............….29
2.6 Fundamentarea şi efectele măsurilor de politică agroalimentară...............31
2.7 Tendinţe ale politicilor agroalimentare şi de dezvoltare rurală.................39
U.I.3 POLITICA AGRICOLĂ
COMUNĂ………………………………...…...................................................50
3.1 Scurtă istorie a politicii agricole comune..............................................51
3.2 Scurtă prezentare a politicii agricole comune de azi...............................54
3.3 Critici ale Politicii Agricole Comune....................................................57
3.4 România şi Politica Agricolă Comună....................................................61
Bibliografie............................................................................................................66
Răspunsuri la testele de autoevaluare...................................................................67
2

3. INTRODUCERE
Modulul de studiu Politici agroalimentare, îşi găseşte utilitatea în
cadrul programului de studiu al anului IV – Inginerie economică în agricultură,
deoarece, prin studierea acestui modul vom dob ndi capacitatea de nţelegere aȃ ȋ
mecanismelor care stau la baza formării economiei agroalimentare şi a
intervenţiilor guvernelor şi ale comunităţii internaţionale privind orientarea şi
controlul activităţilor din sectorul agroalimentar ce se regăsesc în seturi de politici
agroalimentare, care se diferenţiază pe componentele acestuia în spaţiu şi timp, şi
în funcţie de stadiul de dezvoltare economică a fiecărei ţări.
3

4. Unitatea de învăţare 1 SISTEMUL AGROALIMENTAR IN ECONOMIA
CONTEMPORANĂ
Cuprins (U.I.1)
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.1).....................................3
Instrucţiuni...............................................................................................................3
1.1 Formarea economiei agroalimentare...................................................4
1.2 Modelul occidental al integrării agroindustriale.........................................6
Rezumat (U.I.1).......................................................................................................9
Bibliografie (U.I.1) ...............................................................................................10
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.1)
Obiectivul acestei unităţi de învăţare l constituie însuşirea conceptelor deȋ
economie agroalimentară, sistem agroalimentar, industrializarea sistemului
agroalimentar. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare,
studentul va dispune de competenţe pentru:
- Explicarea noţiunii de economie agroalimentară;
- Explicarea noţiunii sistem agroalimentar;
- Explicarea industrializării sistemului agroalimentar.
Instrucţiuni (U.I.1)
Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni introductive privind:
economia agroalimentară, sistem agroalimentar, industrializarea sistemului
agroalimentar. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore.
Această unitate de învăţare cuprinde mai multe teste de autoevaluare, a căror
rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului.
O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de
învăţare va fi prezentată la finalul U.I. 2.
4

5. 1.1 Formarea economiei agroalimentare
În ultimele decenii agricultura, ca activitate umană specializată, a început
să fie abordată ca o componentă a sectorului agroalimentar, iar acesta, la rândul
său, ca o componentă importantă a economiei naţionale. In diferite ţări sau grupe
de ţări exploataţiile agricole, întreprinderile de industrie alimentară şi de
distribuţie a produselor agroalimentare sunt dependente unele de altele în procesul
de organizare a pieţei şi de creştere a eficienţei economice. Totodată, aceste
întreprinderi, pe măsura modernizării tehnologice, stabilesc legături puternice cu
întreprinderile din amonte, producătoare de mijloace tehnice şi alţi factori de
producţie.
Legăturile de dependenţă dobândesc caracter complex şi dinamic, şi sunt
abordate sistemic. Aceste procese apar, tot mai mult, sub forme diferite de
integrare agroalimentară, la nivel sectorial, naţional, regional şi în condiţiile
accentuării globalizării economice în plan mondial. Internaţionalizarea pieţelor
agricole şi diversificarea comerţului exterior cu produse agroalimentare, grăbite
de liberalizarea schimburilor, generează apropierea între diferite forme de
organizare a economiilor agroalimentare create de-a lungul vremii în diferite ţări.
Ca efect al modernizării economice generale, sistemele agroalimentare
cunosc la nivel naţional transformări fundamentale. Astfel, declinul relativ al
agriculturii în economiile moderne este un proces obiectiv în eforturile de creştere
a eficienţei economice şi sociale. Transferul de forţă de muncă din agricultură
către alte sectoare, generat de introducerea progresului tehnic, are caracter general
în epoca modernă. în interiorul sectorului agroalimentar acest transfer s-a produs
spre industriile alimentare şi servicii. Pătrunderea tehnologiilor moderne în
agricultură a eliberat forţă de muncă şi a creat locuri de muncă în activităţile
neagricole, în special în sectorul serviciilor.
Modernizarea agriculturii a avut ca efect transferuri de venituri către alte
sectoare şi impulsionarea dezvoltării economice generale.
Mutaţiile pozitive care au avut loc în economia modernă au determinat
scăderea relativă a locului agriculturii, concomitent cu realizarea unui standard
ridicat ai puterii de cumpărare a populaţiei.
În ţările dezvoltate agricultura ocupă o pondere redusă în PIB şi în forţa de
muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută a capitalului fix, superioară
5

6. celor doi indicatori, arată rolul important jucat în dezvoltarea economică de
ansamblu şi în formarea sistemului agroalimentar modern.
Faptul că ponderea agriculturii în populaţia ocupată este superioară
ponderii acesteia în PIB arată o putere economică mai scăzută şi poziţia slabă a
producătorilor agricoli pe piaţă în a-şi impune un nivel mai bun de preţuri la
produsele agricole, faţă de cele ale produselor industriale şi serviciilor.
Dezvoltarea şi eficientizarea agriculturii a contribuit la creşterea puterii de
cumpărare a populaţiei ca urmare a ieftinirii alimentelor. Aceasta se reflectă în
ponderea cheltuielilor cu alimentele, băuturile şi tutunul în totalul cheltuielilor de
consum a populaţiei în ţările dezvoltate (17,5% în Uniunea Europeană şi 15,5%)
în SUA).
Scăderea relativă a agriculturii în economiile moderne este însoţită de
schimbări structurale în sistemul agroalimentar. Pe ansamblul acestuia, respectiv
în valoarea finală a produselor alimentare, activităţile de prelucrare şi servicii
deţin ponderi ridicate în ţările dezvoltate, iar în cele cu economie în curs de
dezvoltare locul principal este deţinut de agricultură.
În unele ţări dezvoltate productivitatea agricolă este apropiată de cea a
sectorului industrial şi a sectorului servicii, în altele însă se menţin decalaje între
agricultură şi celelalte sectoare. în majoritatea ţărilor dezvoltate productivitatea
agricolă a crescut în 1996 faţă de 1986 şi numai într-un număr redus de ţări a
scăzut (Belgia, Germania, Austria, Suedia, Canada, România), dar din motive
diferite. Ţările cu cel mai ridicat nivel de productivitate agricolă sunt: Danemarca,
Olanda, Elveţia, SUA, Noua Zeelandă, Franţa. Decalajul de productivitate
agricolă între România şi Danemarca era în anul 1996 de 1:30, între România şi
Grecia de 1:10,4, între România şi Cehia de 1:4,1 etc.
Creşterea veniturilor populaţiei produce mutaţii structurale la nivelul
cererii de consum alimentar al populaţiei. Treptat, creşte cererea de alimente cu
grad ridicat de prelucrare industrială şi de produse ecologice, precum şi accesul
populaţiei la servicii diverse, în special servirea meselor în afara menaj elor.
Conceptul de economie agroalimentară a apărut după cel de-al doilea
război mondial în ţările dezvoltate din Europa şi America.
Economia agroalimentară cuprinde ansamblul activităţilor care concură la
realizarea funcţiei alimentare a unei ţări. După Louis Malassis, economia
agroalimentară cuprinde şapte sectoare principale, angrenate în funcţionarea sa:
agricultura; industriile agricole şi alimentare; distribuţia agricolă şi alimentară;
6

7. restaurantele (alimentaţia publică); industriile şi serviciile care furnizează
filierelor agroalimentare consumurile interne directe şi echipamentele necesare
funcţionării acestora; comerţul internaţional; menaj ele (gospodăriile cu auto-
consumul lor).
Ponderea acestor sectoare în valoarea producţiei alimentare finale diferă în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică a unei ţări, de resursele alimentare, de
populaţie, tradiţii alimentare etc.
Economia agroalimentară este dependentă de nivelul general de dezvoltare
economică a societăţii date, de politicile alimentare, de starea agriculturii şi de
evoluţia structurilor agrare, de procesele economice şi sociale din comunităţile
rurale. Orientarea economiei agroalimentare se realizează în funcţie de raporturile
cerere-ofertă, prioritatea având-o cererea de alimente. Cererea efectivă de
alimente condiţionează punerea în valoare a resurselor materiale şi a nevoilor de
capital, precum şi formarea unui anumit tip de economie alimentară, specifică
modelului de consum naţional.
Economia alimentară a unei ţări s-a format timp îndelungat şi constituie
fundamentul economiei agroalimentare moderne. Economia alimentară (economia
consumului alimentar) concentrează activităţi legate de satisfacerea nevoilor
nutriţionale ale oamenilor, manifestate prin raportul dintre nevoile biologice şi
capacităţile de acces la hrană, determinate de nivelul ofertei, de preţuri etc.
Economia alimentară a unei ţări este caracterizată de regimul alimentar (structura
raţiilor alimentare), de nivelul bugetelor alimentare (cheltuielile cu alimentele în
veniturile totale). Factorii economici şi naturali determină cererea de alimente
care exprimă nevoile efective ale populaţiei la diferite niveluri de venituri şi
preţuri.
Se cunosc trei tipuri de economie agroalimentară: economie agro-
alimentară agricolă; economie agroalimentară de tranziţie; agroindustria. Aceste
tipuri de economie agroalimentară se regăsesc în diferite etape istorice şi în
combinaţii diferite, criteriile de delimitare fiind: ponderea agriculturii, a activităţii
de prelucrare şi distribuţiei în valoarea finală a mărfurilor; ponderea agriculturii în
structura valorii adăugate pe cele trei subsectoare; ponderea agriculturii în
consumul final şi în comerţul exterior etc.
Economia agroalimentară a ţărilor dezvoltate se caracterizează prin
ponderea mai scăzută a agriculturii în valoarea finală a mărfurilor agricole, faţă de
celelalte două subsectoare. Totodată, în aceste ţări se manifestă şi un declin relativ
7

8. al economiei agroalimentare în cadrul economiei naţionale, ca urmare a creşterii
productivităţii agricole şi a asigurării disponibilităţilor alimentare la nivelul
cerinţelor întregii populaţii (realizarea autosuficienţei alimentare), precum şi a
pieţelor de export limitate.
Rolul sectorului agroalimentar în dezvoltarea de ansamblu depinde de
numeroşi factori, în primul rând, de rolul agriculturii în aprovizionarea industriilor
alimentare şi nealimentare, şi de tendinţa de limitare a consumului alimentar pe
locuitor în ţările dezvoltate, datorită saturaţiei alimentare. în aceste ţări
elasticitatea cheltuielilor alimentare în raport cu veniturile este mai slabă decât a
altor cheltuieli de consum.
Ca urmare a acestor transferuri către alte sectoare, sectorul agroalimentar
contribuie din plin la creşterea economică. Prin efectul de antrenare şi prin
integrarea tot mai puternică în economie, sectorul agroalimentar contribuie la
creşterea economică generală. Dacă în stadiul economiei alimentare agricole
efectele de antrenare ale sectorului agroalimentar sunt scăzute, în stadiul de
agroindustrie aceste efecte sunt importante datorită integrării sale în economia
naţională. în stadiul agroindustriei, multiplicatorul cererii finale a sectorului
agroalimentar este ridicat. Acest stadiu tinde să joace un rol strategic al dezvoltării
agroalimentare, cu efecte de antrenare importante asupra agriculturii. Totodată,
multiplicatorul cererii finale ridicate are efecte de antrenare asupra întregii
economii naţionale. Aceste efecte sunt orientate mai ales asupra agriculturii, care
asigură circa 80% din consumurile intermediare ale sistemului agroalimentar. Ca
atare, dezvoltarea agriculturii în ţările occidentale este din ce în ce mai
dependentă de capacitatea întreprinderilor de industrie alimentară de a cuceri
pieţele de desfacere.
Evoluţia sectorului agroalimentar spre integrarea internă şi externă pune
pe primul plan creşterea competitivităţii în toate subsectoarele componente şi
implică măsuri coordonate de modernizare, în condiţiile dezvoltării durabile.
8

9. 1.2 Modelul occidental al integrării agroindustriale
Agroindustria este modelul de producţie care susţine modelul de consum
occidental; s-a format de-a lungul unui proces istoric, după legi proprii şi ca
rezultat al proceselor de industrializare capitalistă .
Industrializarea sistemului agroalimentar este precedată de procesul
general de industrializare a economiilor occidentale.
Stadiul agroindustrial al economiei agroaiimentare se caracterizează prin
impactul crescând al agroindustriaîizării pe canalele agroaiimentare, dezvoltarea
activităţilor secundare şi terţiare, generalizarea metodelor de producţie moderne,
producţia şi distribuţia de masă, creşterea consumurilor energetice, a consumurilor
intermediare şi de capital pe unitate de muncă şi pe această bază realizarea unei
înalte productivităţi a muncii şi reducerea numărului de agricultori.
Capitalizarea sectorului agroalimentar în ţările occidentale reflectă nivelul
ridicat al capitalizării pe ansamblul economiei.
În stadiul agroindustrial, economia agroalimentară atinge maturitatea în
procesul de dezvoltare şi se integrează ca o componentă a producţiei capitaliste.
Procesul de industrializare agroalimentară se caracterizează prin declinul relativ al
agriculturii, creşterea subsectoarelor industriale (industrii alimentare, industrii din
amonte) şi în special a subsectorului servicii (comerţ, restaurante, servicii în
amonte şi în procesul producţiei alimentare).
Industrializarea sectorului agroalimentar a avut loc mai târziu decât în
celelalte sectoare, din cauza dificultăţilor proceselor biologice şi a condiţiilor
sociale ale producţiei agricole.
Louis Malassis a remarcat două etape importante în evoluţia sectorului
agroindustrial: etapa preindustrială şi etapa industrială. La acestea se poate adăuga
şi cea de a treia etapă, caracterizată de exigenţele dezvoltării durabile a sectorului
agroindustrial.
a) Etapa preindustrială se caracterizează prin rolul important al producţiei
agricole, producţie variabilă de la an la an şi în cantităţi mici, slaba dezvoltare a
diviziunii muncii, nivelul tehnic şi metode de organizare empirice, slaba utilizare
a energiei mecanice, capitalul redus pe unitate de muncă, productivitatea muncii
reduse.
b) Etapa industrială se caracterizează prin pătrunderea şi difuzarea descoperirilor
ştiinţei şi tehnicii moderne în industria alimentară şi în agricultură, producţie
9

10. obţinută în cantităţi mari (economie de scară), pe baza tehnologiilor modeme,
puternica utilizare a energiei mecanice şi realizarea unei productivităţi a muncii
ridicate şi în creştere.
Industrializarea agriculturii s-a realizat pe seama creşterii input-urilor
provenite din industrie, prin extinderea şi generalizarea proceselor industriale de
producţie în numeroase activităţi agricole.
Treptat, a crescut ponderea consumurilor intermediare şi a capitalului pe o
persoană activă. Consumul de capital total ridicat pe unitate de produs obţinut
face ca agricultura să fie considerată de Louis Malassis „o industrie grea".
Pătrunderea metodelor moderne de producţie a transformat agricultura
tradiţională într-un sector modern. Producţia vegetală a dobândit numeroase
trăsături ale producţiei industriale, iar în sectorul zootehnic s-au obţinut rezultate
spectaculoase.
A fost posibilă industrializarea totală a filierelor în creşterea porcilor şi a
păsărilor, ca urmare a producerii nutreţurilor combinate, un rol important avându-
1 în acest proces industriile din amonte de agricultură şi serviciile tehnico-
comerciale. Dar au apărut numeroase efecte negative ale acestei dezvoltări.
Impactul negativ al industrializării agriculturii este corectat în prezent de
orientările Politicilor Agricole Comunitare către supravegherea ecologică şi
controlul dezvoltării durabile a sectorului agroindustrial.
In deceniul '50, industria alimentară se limita în esenţă la transformarea
produselor agricole şi ca urmare, atunci când recoltele erau bune, producţia
alimentară era în creştere, iar când recoltele erau slabe activitatea de prelucrare se
contracta. începând din anul 1963, imediat după crearea Comunităţii Europene,
apare o ruptură spectaculoasă. Industria alimentară s-a dezvoltat într-un ritm
diferit de cel al producţiei agricole, ca urmare a evoluţiei cererii de consum şi a
comportamentelor consumatorilor, pe măsura creşterii veniturilor. Dintr-o simplă
activitate de transformare a produselor agricole, industria alimentară devine o
industrie care produce alimente din ce în ce mai elaborate, ceea ce sporeşte mult
valoarea adăugată în comparaţie cu agricultura.
Industrializarea canalelor agroalimentare se caracterizează prin modernizarea şi
dezvoltarea producţiei şi distribuţiei de masă, ca şi a consumului de masă.
Industriile alimentare, bazate pe economia de scară, s-au dezvoltat şi
diversificat ca urmare a unor investiţii importante, tehnologiile alimentare s-au
10

11. adaptat noilor modele nutriţionale, toate acestea au permis diversificarea
produselor alimentare şi satisfacerea exigenţelor distribuţiei de masă.
Industrializarea distribuţiei şi a consumului se manifestă prin extinderea
metodelor industriale de distribuţie şi consum de masă. în stadiul distribuţiei de
masă s-a schimbat fundamental sistemul de ambalare, se dezvoltă circuitele
integrate etc. Distribuţia de masă nu înseamnă uniformizarea consumului, ci
diversificarea acestuia prin pătrunderea inovaţiilor comerciale (fast foods, home
service, distribuire automată etc). Printre metodele moderne de distribuţie se
evidenţiază computerizarea acesteia, care a transformat fundamental sistemul de
marketing şi de gestiune.
Au apărut forme de concentrare şi internaţionalizare a industriilor şi a
distribuţiei agroalimentare. Concentrarea puternică a dus la reducerea numărului
societăţilor agroalimentare de prelucrare şi distribuţie. Internaţionalizarea
agroalimentară este precedată de procesul general de internaţionalizare a
capitalului şi de deschiderea pieţelor. Totodată a crescut numărul firmelor
agroalimentare multinaţionale, organizate sub formă de grupuri, complexe de
societăţi dependente de o societate-mamă şi de controlul tehnologic bazat pe
brevete şi licenţe.
Dar, sectorul artizanal şi cel cooperatist în ţările occidentale coexistă
alături de sistemul agroindustrial. Expansiunea sistemului cooperatist în sânul
societăţii capitaliste se caracterizează prin aplicarea principiilor eficienţei
capitaliste.
În Franţa, sectorul agroalimentar a cunoscut un puternic dinamism.
Datorită dezvoltării agriculturii s-a putut crea un model agroalimentar fondat pe
gust, varietate, echilibru şi securitatea produselor. Agricultura a stat la baza
succeselor industriei alimentare11. Filierele agroalimentare sunt compuse din
agenţi economici diferiţi, dar care depind unii de alţii. Puterea filierelor se
măsoară în funcţie de coordonarea lor. Dezvoltarea depinde de realizarea unui
parteneriat echilibrat între toţi agenţii economici, un parteneriat care respectă
interesele fiecăruia şi autorizează o repartiţie echitabilă a valorii adăugate.
Agricultura este nevoită să se adapteze la tendinţele de internaţionalizare şi
concentrare manifestate în industria alimentară, prin organizarea şi stabilirea unor
relaţii favorabile în sânul filierelor. Fără o agricultură puternică şi dinamică nu
este posibilă organizarea filierelor pe baze moderne, în condiţiile cursei
productivităţii şi a liberalizării brutale a schimburilor mondiale.
11

12. Europa dispune de un formidabil potenţial agricol şi rural şi este de datoria
noastră de a-1 întreţine şi valoriza, pentru a nu crea dezechilibre economice
teritoriale şi sociale, de care întreaga societate ar fi afectată .
Fenomenul cel mai remarcabil al ultimilor 20 de ani este modificarea
comportamentelor de consum şi afirmarea unui consumator din ce în ce mai
autonom în alegerea sa faţă de distribuitor sau fabricant. La exigenţele noi ale
consumatorilor privind calitatea produselor se răspunde prin rigoarea şi excelenţa
produselor şi a serviciilor oferite de industria alimentară şi de către distribuţie.
Modificările în comportamentul de consum se datorează creşterii
veniturilor şi calităţii produselor şi serviciilor. Totodată se manifestă tendinţa de
creştere a consumului în afara menaj elor (restaurante, fast foods etc) şi scade
ponderea cheltuielilor cu alimentele în cheltuielile de consum.
Procesul de modernizare a agriculturii dezvoltă relaţii de interdependenţă
între sectoarele de activitate, rezultând o integrare din ce în ce mai complexă. Un
sector agroalimentar organizat creează o reţea de relaţii specializate, strâns legate
de activităţi succesive care au devenit complementare, constituind filiere ale
producţiei agroalimentare. Dezvoltarea procesului de integrare verticală este
consecinţa unor evoluţii care substituie legăturile simple, întâmplătoare, ale pieţei
cu relaţiile deschise, dar obligatorii, între diferiţi parteneri succesivi ai unei filiere
integrate. O asemenea formă de integrare a dus în ţările superindustrializate la
trecerea exploataţiilor agricole sub controlul comerţului sau a industriilor din
amonte sau aval. Pentru a tempera aceste evoluţii negative guvernul fiecărei ţări şi
în Uniunea Europeană la nivelul acesteia promovează măsuri de protecţie a
agriculturii şi a spaţiului rural, şi de limitare a extinderii monopolurilor.
Intervenţiile guvernelor şi ale comunităţii internaţionale privind orientarea
şi controlul unor activităţi din sectorul agroalimentar se regăsesc în seturi de
politici agroalimentare, care se diferenţiază pe componentele acestuia în spaţiu şi
timp, şi în funcţie de stadiul de dezvoltare economică a fiecărei ţări.
Test de autoevaluare (1)
1. Economia agroalimentară cuprinde........
2. Procesul de industrializare agroalimentară se caracterizează prin.....
3. Dezvoltarea procesului de integrare verticală este consecinţa.......
12

13. Rezumat U.I.1
In unitatea de nvăţare 1 sunt cuprinse n termeni generali noţiunile deȋ ȋ
economie agroalimentară, sistem agroalimentar, industrializarea sistemului
agroalimentar.
Bibliografie:
1. Dona I. – 2000, Economie rurală, Ed. Economică, Bucureşti
2. Gavrilescu D. şi colab. – 2000, Economie agroalimentară, Ed. Expert
Bucureşti;
13

14. Unitatea de învăţare 2 FUNDAMENTELE POLITICILOR
AGROALIMENTARE
Cuprins (U.I.2)
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.2).....................................3
Instrucţiuni...............................................................................................................3
2.1 Politici agroalimentare – delimitări, conţinut, obiective.......................4
2.2 Structura sectorului agroalimentar............................................................6
2.3 Problemele principale ale sistemului agroalimentar…………………..
2.4 Echitate şi eficacitate în politicile agroalimentare………………..
2.5 Instrumente ale politicilor agroalimentare
2.6 Fundamentarea şi efectele măsurilor de politică
agroalimentară………………………………………….
2.7 Tendinţe ale politicilor agroalimentare şi de dezvoltare rurală …………….
Rezumat (U.I.2).......................................................................................................9
Lucrare de verificare..................................................................................
Bibliografie (U.I.2) ...............................................................................................10
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.2)
Obiectivul acestei unităţi de învăţare l constituie însuşirea conceptelor deȋ
politici, politică agroalimentară, sector agroalimentar, problemelor specifice
sistemului agroalimentar, politici de consum, cunoaşterea variabilelor şi a
determinanţilor creşterii economice agroalimentare . După finalizarea studiului
din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru:
- Explicarea noţiunii de politică în sens generic;
- Explicarea noţiunii de politică agroalimentară;
- Identificarea problemelor specifice sistemului agroalimentar
- Recunoaşterea variabilelor şi a determinanţilor creşterii economice
agroalimentare
Instrucţiuni (U.I.2)
Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni introductive privind:
politicile agroalimrntare, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la:
sector agroalimentar, problemelor specifice sistemului agroalimentar, politici de
consum, cunoaşterea variabilelor şi a determinanţilor creşterii economice
14

15. agroalimentare. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore.
Această unitate de învăţare cuprinde mai multe teste de autoevaluare, a căror
rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului.
O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de
învăţare va fi prezentată la finalul U.I. 2.
15

16. 2.1 POLITICI AGROALIMENTARE – DELIMITĂRI, CONŢINUT,
OBIECTIVE
Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în
economia de piaţă. Astfel, prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii
alese de guvern în ce priveşte un aspect al economiei (ex. industria, agricultura,
servicii, venituri, preţuri etc.). În acest sens, politica agroalimentară este parte
componentă a politicii economice generale (PEG).
P.E.G. = Pmonetară + Pfiscală + Ppreţuri + Pcomercială + Pagroalimentară +
Pvalutară + Pinvestiţii + Pregională + Pindustrială + Alte politici
Pentru delimitarea conceptului de politică agroalimentară, L. Malassis
(1992) sublinia următoarele1
:
• politicile agricole se raportează la activităţile şi la gospodăriile agricole;
• politicile alimentare privesc produsele, consumurile şi, consumatorii;
• politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor care cuprind
lanţul alimentar în totalitatea sa, cu cele şapte componente principale: agricultura,
industriile, distribuţia agricolă şi alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile
aferente, comerţul exterior agroalimentar şi consumul.
Datorită organizării sociale şi instituţionale actuale, aceste trei tipuri de
politici nu îşi pot găsi în general corespondente operaţionale şi delimitate.
Pentru a defini conceptul de politică agroalimentară există mai multe
puncte de vedere:
1. politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie
şi administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare
şi valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al
nivelului de trai al populaţiei;
2. politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în
influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;
3. politica agroalimentară este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu
prioritate spre sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe
asupra deciziilor producătorilor individuali şi a firmelor.
Plecând de la aceste considerente putem concluziona că politica
agroalimentară este definită ca ansamblul hotărârilor deciziilor şi acţiunilor pe
care le aplică statul asupra factorilor cererii şi factorilor ofertei cu scopul
îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei.
16

17. Sfera de acţiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu
alte politici economice (fiscală, preţuri, industrie etc.) şi cuprinde următoarele
noţiuni: politica preţurilor, politica de marketing, politica imputurilor, politica de
credit etc.
Sfera de acţiune a politicii agroalimentare se extinde asupra mai multor
domenii, cum ar fi:
- aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură;
- asigurarea condiţiilor de producţie agricolă;
- comercializarea produselor;
- procesarea producţiei agricole;
- relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii.
Politicile agroalimentare cuprind politici de preţ, de marketing, de
imputuri, de cercetare etc.
Politica preţurilor cuprinde acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi
stabilitatea preţurilor.
Politica de marketing are în vedere drumul parcurs de produsele agricole
de la poarta fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern.
Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile
efectuate de către firme pentru obţinerea produselor.
Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii
destinate să crească productivitatea resurselor.
Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să
influenţeze dezvoltarea socială şi economică a sectorului agroalimentar.
Obiectivele politicilor agroalimentare - sunt subordonate obiectivelor
generale ale politicii economice precum şi valorilor normative de bază acceptate
de societate într-o perioadă dată. (ex: libertatea, egalitatea şanselor, dreptatea,
siguranţa, participarea, dezvoltarea etc.). De asemenea iau în considerare
contribuţia sectorului agroalimentar la dezvoltarea economică.
Contribuţia sectorului agroalimentar la creşterea economică se
concretizează în următoarele elemente:
- contribuţia de produs – asigurarea producţiei alimentare;
- contribuţia de piaţă – concretizată în cererea fermierilor pentru producţiile
industriale;
- contribuţia de factori – prin transferul de forţă de muncă şi capital;
- contribuţia de devize – prin export – şi excedentul de balanţă comercială;
17

18. - contribuţia la dezvoltarea sectorului managerial
- favorizează procesul industrializării mediului rural.
Starea sectorului agroalimentar are implicaţii majore asupra economiei în
ansamblu: influienţează productivitatea prin schimbări tehnologice în sectorului
agroalimentar; influienţează venitul naţional; influienţează dezvoltarea altor
sectoare ale economiei.
Obiectivele politicii agroalimentare includ consideraţii privind
stabilitatea politică şi socială, integrarea economiei naţionale, dezvoltarea
securităţii alimentare, creşterea exportului, prevenirea malnutriţiei, creşterea
veniturilor unui grup particular de fermieri săraci; creşterea economiei regionale
(ex: îmbunătăţirea producţiei agricole în regiunea “X” defavorizată din punct de
vedere economic) şi naţionale (ex: acoperirea unui deficit al balanţei de plăţi).
Obiectivele pot fi împărţite după criterii de eficienţă, stabilitate,
distribuţie şi libertate economică:
1. După eficienţă:
- alocarea resurselor între sectoare (mobilitatea factorilor de producţie);
- alocarea resurselor în cadrul sectorului (structura exploataţiielor);
- diviziunea muncii între regiuni;
- diviziunea internaţională a muncii;
- influenţele externalităţilor (mediul înconjurător şi locurile comune).
2. După stabilitate:
- preţuri de consum stabile;
- preţuri de producţie stabile;
- asigurarea satisfacerii cererii alimentare;
- balanţa de plăţi echilibrată.
3. După distribuţie:
- între grupuri economice (fermieri, procesatori, producătorii de
mijloace de producţie, consumatori);
- între gospodării (cerinţe sociale);
- între regiuni (regiuni rămase în urmă);
- între generaţia prezentă şi viitoare;
- sprijin internaţional pentru dezvoltare, ajutor alimentar.
4. După libertatea economică:
- politica competitivităţii;
- existenţa individuală.
18

19. Arhitecţii politicilor din diferite perioade şi ţări se orientează după principii
generale cum sunt:
- asigurarea stabilităţii politice şi sociale;
- stabilitatea economică;
- influenţarea transformărilor structurale necesare în economie;
- creşterea economică;
- echitate socială etc.
În acest cadru general, politica agroalimentară are un caracter de politică
structurală, regională, cu interdependenţe stricte cu politica comercială, fiscală şi
monetară.
De asemenea obiectivele politicilor agroalimentare se împart în două:
- obiective ale creşterii economice
- obiective care să îmbunătăţească distribuţia veniturilor.
Obiectivele pot fi formulate explicit sau urmărite fără transparenţă. Spre
ex:, scopul creşterii competitivităţii pe plan mondial generează obiectivul
favorizării unităţilor mai mari, în detrimentul firmelor mici, fără ca acest obiectiv
să apară formulat clar.
19

20. 2.2 STRUCTURA SECTORULUI AGROALIMENTAR
Analiza structurii sectorului agroalimentar este necesară pentru a defini cât
mai punctual direcţiile de acţiune prin politicile agroalimentare.
Analiza structurală are ca obiect următoarele nivele:
A. Tipologic:
-după activitate, sunt şapte domenii care asigură alimentaţia, şi anume:
agricultura, industriile agricole şi alimentare, distribuţia agricolă şi alimentară,
restaurarea, industriile şi serviciile aferente (pe consumuri intermediare şi
echipamente), comerţul internaţional şi unităţile socio-economice de consum.
-după produs, structura cuprinde practic produsul sau grupul de produse
pe filieră, de la producţia de materie primă agricolă până la consumul final. De
exemplu, la produsul pâine se urmăreşte producerea de grâu, făină şi pâine,
precum şi activităţile adiacente acesteia.
-după proprietate sau management, structura cuprinde categoria
producătorilor agricoli, inclusiv fermele comerciale, micile întreprinderi, marile
întreprinderi private, cooperaţia, subsectorul de stat compus din domeniul privat al
statului şi subsectorul public.
B. Funcţional:
1. Producţia agricolă
În structura agroalimentară, agricultura este furnizorul principal de
produse agricole, produse alimentare (ouă, fructe, legume), materii prime pentru
prelucrare în produse alimentare.
Ponderea materiilor prime destinate prelucrării este din ce în ce mai mică,
pe măsură ce economia agroalimentară devine mai sofisticată.
Această dinamică este exprimată sintetic de faptul că locul agriculturii în
valoarea produsului alimentar final manifestă o tendinţă de scădere, pe măsură ce
societăţile alimentare se dezvoltă. Expunerea din tabelul 2.1. evidenţiază faptul că
în SUA şi România (situate la poli opuşi din punct de vedere al stadiului de
dezvoltare agroalimentară) ponderea agriculturii în valoarea produsului alimentar
final este diferită – numai 19% în SUA şi aproape dublă în România.
2. Transformarea
Transformarea materiilor prime agricole s-a constituit şi dezvoltat în
activităţi industriale de proporţii, cu schimbarea ocupaţiilor şi modificarea cererii
nutriţionale, cu creşterea şi rafinarea cererii.
20

21. Transformarea acţionează asupra produselor agricole neomogene,
perisabile, sezoniere, dispersate regional. Efectele principale sunt omogenizarea,
conservarea, stocarea, diversificarea.
Tabelul.2.1.
Locul agriculturii în valoarea produsului alimentar final
Perimetrul economic Agricultura
Activităţi postrecoltare
Total
Din care:
servicii
SUA 19 79 39
Uniunea Europeană 26 74 37
România 36 64 21
Sursa:Davidovici I. şi colab., 2002, Economia creşterii agroalimentare,
Ed. Expert, Bucureşti
3. Distribuţia
Pe filierele agroalimentare, distribuţia se structurează în canale de gros şi
detail şi se desfăşoară din ce în ce mai frecvent pe circuite care integrează o
diversitate de produse. Distribuţia face în fapt legătura între produsele
agroalimentare şi consumatorul final.
Rolul, poziţia şi dinamica acesteia este direct proporţională cu dezvoltarea
economiei agroalimentare. Suprapunerea în mare măsură a distribuţiei cu
activitatea strict comercială determină şi natura dinamismului acestei funcţiuni.
Analiza comparativă a influenţei progresului economic asupra
principalelor activităţi din filierele agroalimentare semnalează grade inegale de
dezvoltare a acestora. Cel mai dinamic domeniu s-a dovedit a fi distribuţia, urmată
de activitatea de transformare, iar domeniul cu cel mai lent « feed-back » este
producţia agricolă.
Concurenţa pentru dominarea pieţei a creat un mecanism activ de
„ competitivitate verticală” în sistemele agroalimentare. Astfel dezvoltarea
distribuţiei a creat numeroase fuziuni (integrarea lanţului agroalimentar), având ca
efect scăderea costurilor de comercializare. Astfel sistemul agroalimentar a
căpătat valenţele economiei de scală. Sistemele „hard discount” (reduceri mari
pentru produsele cu garanţii de marcă ale fabricii, distribuite direct la consumator
) au mărit competiţia atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Această luptă de
dominaţie este încă în progres şi se aşteaptă efecte dominant pozitive pentru
calitatea şi preţurile produselor agroalimentare.
21

22. 2.3 PROBLEMELE PRINCIPALE ALE SISTEMULUI
AGROALIMENTAR
Suma de probleme specifice sistemului agroalimentar ar putea să difere
de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta, dar natura problemelor este în esenţă
aceeaşi şi vizează în principal următoarele aspecte:
1. – locul şi rolul producţiei agroalimentare în cadrul economiei
naţionale;
2. – politica de exploatare a fondului funciar;
3. – filiera produselor agroalimentare;
4. – politica veniturilor;
5. – sistemul de finanţare;
6. – integrarea europeană.
1. Rolul producţiei agroalimentare în economie are în vedere susţinerea
agriculturii şi industriei alimentare ca ramuri care asigură ocuparea forţei de
muncă din mediul rural şi relaţiile ce se crează între creşterea economică globală
şi creşterea economiei agroalimentare;
2. Politica de exploatare a fondului funciar cuprinde: a) regimul juridic
funciar; b) formele de exploatare; c) consolidarea sistemului de proprietate; d)
promovarea integrării şi cooperării economice.
3. Filiera produselor agroalimentare include ansamblul activităţilor de
aprovizionare, producţie, prelucrare, distribuţie şi vânzare cu amănuntul. Aceasta
presupune sprijin pentru: reducerea costului social al alimentaţiei; garantarea
calităţii produselor; intervenţii de reglementare în cazul unor distorsiuni majore
privind preţurile; dezvoltarea instituţiilor pieţei, dezvoltarea comerţului şi a
canalelor de marketing.
4. Politica veniturilor se referă la : a) subvenţii pe unitate de producţie; b)
alocaţii de venit pe baza mecanismelor pieţei; c) promovarea activităţii
antreprenoriale; d) îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale ale realizării veniturilor
– programe de management pentru stări critice; păstrarea puterii de cumpărare a
consumatorilor.
5. Sistemul de finanţare a agriculturii: - crearea de instituţii specifice de
finanţare;- sistem de finanţare care să ofere capitalizarea agricultorilor.
6. Politica de integrare europeană vizează: îmbunătăţirea reciprocă a
condiţiilor accesului la piaţă; - stabilirea concesiilor şi a compensaţiilor
(compromisurilor).
22

23. Motivele intervenţiei statului pe filiera produselor agroalimentare sunt:
* instabilitatea ofertei datorită influenţelor factorilor naturali;
* modelul de agricultură;
* imperfecţiunile pieţei – micii producători se impun greu pe piaţă faţă de
monopolurile de comercializare şi de prelucrare;
* siguranţa alimentară;
* conservarea resurselor naturale;
* diferenţa de venituri între agricultură şi alte ramuri;
* instabilitatea cererii.
Intervenţia statului urmăreşte întotdeauna găsirea unui compromis pentru
armonizarea intereselor, de regulă contradictorii, ale celor trei actori principali ai
politicilor agroalimentare – producători, consumatori şi guvern.
La nivelul producătorilor problemele diferă pe orizont scurt şi lung.
Pe orizont scurt, problema majoră constă în instabilitatea preţurilor de
achiziţie a produselor agricole. În ţările dezvoltate, atât oferta cât şi cererea mai
ales pentru produsele agricole inferioare, prezintă elasticitate redusă în raport cu
modificarea preţului, ceea ce înseamnă că o variaţie relativ mică în volumul
ofertei sau cererii implică variaţii mari de preţ (curba cererii şi a ofertei are formă
abruptă).
Se observă că o variaţie relativ mică în producţie implică schimbări mari
în preţ, respectiv oscilaţia preţului este accentuată chiar şi la mici modificări ale
ofertei (sau ale cererii).
Pe termen lung, apar următoarele inconveniente pentru fermieri:
- mobilitatea redusă a factorilor de producţie agricolă (plantaţii, maşini
specializate, forţă de muncă) limitează elasticitatea ofertei şi posibilitatea
orientării acesteia după cerere;
- progresul tehnic determină creşterea productivităţii şi presează asupra
reducerii preţului la produsele agricole;
- elasticitatea cererii este redusă în raport cu veniturile (în ţările
dezvoltate).
Toatre acestea generează în final reducerea veniturilor fermierilor.
Politica agroalimentară încearcă să contracareze efectele acestor tendinţe
economico obiective prin măsuri de susţinere a preţurilor produselor agricole sau
a veniturilor fermierilor şi procesatorilor. Aceste măsuri impun însă preţuri de
consum mai ridicate şi cheltuieli bugetare susţinute.
23

24. 2.4 ECHITATE ŞI EFICACITATE ÎN POLITICILE
AGROALIMENTARE
Într-un sistem economic dat, importanţa relativă a cheltuielilor alimentare
depinde în particular de capacitatea de cumpărare a consumatorilor, de politica
economică globală şi de politica agricolă şi alimentară. Politicile macroeconomice
sunt de obicei mai mult sau mai puţin discriminatorii. Ele tind să favorizeze unele
sectoare ale economiei în raport cu altele sau să favorizeze fie pe producători, fie
pe consumatori. Dacă obiectivul este dezvoltarea agroalimentară în vederea
satisfacerii tuturor consumatorilor, se impune ca alternativă o politică agricolă sau
o politică a consumului alimentar.
Dilema politicilor priveşte sprijinul pentru consum sau pentru producţie.
Prima variantă conduce la o politică de echitate pe termen scurt, a doua la o
politică de eficacitate pe termen lung. Sărăcia agricolă este un factor fundamental
de blocaj al dezvoltării agroalimentare; în schimb, avantajarea consumatorilor
poate contribui la sărăcia rurală.
Politicile care urmăresc echitatea alimentară orientează resursele spre
consum, respectiv au ca obiectiv creşterea capacităţii de cumpărare în ce priveşte
consumul alimentar. Aceste politici se măsoară prin procentul populaţiei care
atinge sau depăşeşte pragul nutriţional recomandat pe o scală a echităţii
alimentare, de la 1 la 10 (10 - nivelul saţietăţii cantitative). Într-o societate săracă,
20-30 % din populaţie îşi va satisface nevoile alimentare, iar într-o societate de
consum, acest procentaj atinge 80-90%.
Cercetările arată că în raport cu dezvoltarea, economia se industrializează,
puterea medie de cumpărare creşte şi echitatea alimentară se îmbunătăţeşte.
Creşterea şi dezvoltarea economică are la bază o investiţie iniţială şi nu un
consum. Spre exemplu, în anii 1950, SUA au avut politici de orientare a
resurselor spre informatizarea societăţii, respectiv spre consum. Efectul, în anii
1970, SUA a devenit cea mai informatizată societate din lume. La polul opus,
Japonia a avut politici de orientare a resurselor spre informatizarea
întreprinderilor, efectul concretizându-se în faptul că întreprinderile japoneze au o
foarte bună productivitate, căreia cu greu îi fac faţă întreprinderile din SUA.
Plusul de productivitate a creat noi resurse care în timp au determinat creşterea
consumului şi informatizarea societăţii japoneze. Creşterea economică este o
condiţie necesară, dar nu suficientă pentru eliminarea sărăciei şi subalimentaţiei,
24

25. oricare ar fi nivelul de dezvoltare. Pentru a atinge stadiul saţietăţii cantitative
generalizate este absolut necesară o politică economică şi socială corespunzătoare.
Politicile care urmăresc eficienţa producţiei agroalimentare se măsoară
prin productivitatea muncii care permite satisfacerea cererii efective
corespunzătoare unui nivel dat de dezvoltare economică.
Orice decizie politică presupune un schimb între eficienţă şi echitate.
Problema este să ştim dacă câştigul de echitate justifică pierderea eficienţei şi, de
asemenea, până când este convenabil să amânăm echitatea în numele eficacităţii.
În acest sens, concluzionăm ca la nivel european politicile agroalimentare au fost
orientate în special spre echitate, iar în SUA spre eficienţă. Rezultatul este că în
prezent Uniunea Europeană produce cea mai scumpă mâncare din lume, mult
peste preţurile produselor agroalimentare din SUA. De ce? Pentru că, peste costul
normal de producţie se adaugă şi subvenţia care, în unele cazuri este mai mare
decât costurile tehnologice. Prin efect, produsele europene au un cost social foarte
ridicat şi sunt necompetitive pe pieţele internaţionale. Acesta este unul din
motivele principale prin care negocierile de liberalizare a comerţului mondial cu
produse agricole este în impas (vezi negocierile din cadrul acordului pentru tarife
şi comerţ GATT, în cazul „Rundei Uruguay”. Sub presiunea SUA, a început un
proces susţinut, caracterizat prin voinţa politică a reducerii până la dispariţie a
protecţionismului şi exacerbarea regulilor pieţei, respectiv a competitivităţii). Se
pune astfel problema dacă UE trebuie să continuie politicile agroalimentare de
subvenţii masive bazate pe echitate, sau trebuie să se orienteze spre noi politici
mai puţin intervenţioniste care au ca fundament criteriile de eficienţă?.
Politicile agroalimentare în mod practic, trebuie să aibă ca scop creşterea
eficacităţii producţiei alimentare şi ameliorarea echităţii între partenerii lanţului
alimentar, coordonarea şi organizarea lanţului alimentar, subvenţii pentru
dezvoltare şi reglare. Pe măsura progresului economic, dar mai ales pe măsura
capitalizării, creşte gradul de organizare al filierelor. Organizarea acestora se
manifestă prin accentuarea organizării pieţelor agroalimentare şi a conturării unui
cadru din ce în ce mai larg pentru elaborarea politicilor agroalimentare. Procesele
de integrare agroalimentară se cristalizează tot mai intens la nivelul organizării
microeconomice. În acest sens, Davidovici I. şi colab. (2002) arată că marile
societăţi transnaţionale se dezvoltă de sus în jos şi acaparează pieţele, integrând
producţia agricolă şi celelalte activităţi. În paralel, organizaţiile de tip cooperatist
(agregate ale asocierii agenţilor economici cu precădere din agricultură) se
25

26. dezvoltă de jos în sus şi manifestă, de asemenea, o tendinţă puternică de
proliferare. Ca urmare, problema politicilor de integrare agroalimentară este, la
ora actuală, din ce în ce mai frecvent prezentă la nivel regional ori transnaţional,
la nivelul unor grupuri interstatale, la nivelul unor organizaţii internaţionale şi la
nivel planetar. Această manifestare are ca efect un adevărat conglomerat de
politici, al căror grad de coerenţă creşte din ce în ce mai mult.
În acest context, la nivel macroeconomic, politicile internaţionale devin
din ce în ce mai coerente şi mai des convenite între grupuri de state, acestea
contribuind direct şi la organizarea politicilor naţionale. Puternic legate de
politicile macroeconomice, de potenţialul de producţie şi consum şi, nu în ultimul
rând, de conjunctura internaţională, politicile naţionale vizează un determinism
iniţial şi conjunctural dublat de „o reparaţie a intervenţiilor asupra lanţurilor
agroalimentare şi o coerenţă globală a acestora”.
Intervenţiile statului sunt puternic particularizate în Japonia, în ţările
Uniunii Europene (UE) şi SUA. Ele reprezintă cei trei poli definitorii ai tipurilor
de politici agroalimentare din ţările dezvoltate (tabelul 2.2.).
Tabelul 2.2.
Tipurile de finanţare publică a politicii agroalimentare
Cercetare
Formare
Dezvol-
tare
Protecţia
produ-
selor
Raţiona-
lizarea şi
structu-
rarea
produc-
ţiei
Preluc-
rare,
distribu-
ţie,
ajutorul
consuma-
torului
Susţine-
rea
preţului
Altele
SUA 4,2 2,8 8,3 54,4 18,6 11,7
Japonia 3,3 0,4 37,9 1,6 43,8 13,0
UE 6,0 0,2 26,2 10,2 56,8 0,6
Sursa: Gavrilescu, Dinu, 1996.
Aceşti poli, judecaţi prin valoarea celor doi indicatori – „echivalent
subvenţie la producător” (ESP) şi „echivalent subvenţie la consumator” (ESC) –
se prezintă astfel: Japonia şi UE finanţează veniturile agricultorilor, iar SUA
subvenţionează prioritar avalul producţiei agricole şi consumatorii. În esenţă, în
Japonia şi UE, finanţarea politicii agroalimentare şi implicit a integrării este făcută
de consumatori, în timp ce în SUA – de contribuabili. Este de remarcat şi
dimensiunea implicării şi costul politicilor de susţinere a integrării alimentare. La
26

27. nivelul anului 1989, în SUA, pentru fiecare locuitor, valorile ESP şi ESC
reprezentau circa 130 $, în timp ce în Japonia şi UE această valoare era dublă.
Evident, acestea din urmă au o politică agroalimentară mult mai intens susţinută
de economia naţională (tabelul 2.3.).
Tabelul 2.3
Ponderea contribuabililor şi consumatorilor în finanţarea politicii agroalimentare
SUA Japonia UE
Contribuabili 68,0 23,0 45,0
Consumatori 32,0 77,0 55,0
Total contribuţie pe locuitor
($/loc.)
115 231 235
Sursa: Gavrilescu, Dinu, 1996.
Raportată la cazul ţărilor mai puţin dezvoltate economic, această situaţie
evidenţiază starea unor economii slabe în faţa unor politici de susţinere
agroalimentară a ţărilor dezvoltate. Evident, numai susţinerea raportată la un
locuitor depăşeşte PIB-ul pe locuitor al ţărilor celor mai sărace din lume (PIB/loc.
mai mic de 100 $ SUA/an).
În cazul politicilor naţionale, se impune evaluarea celor mai evidente
paliere definitorii, acestea fiind determinate, în afara politicilor de integrare
agroalimentară, de politicile puterii de cumpărare alimentară, politicile alimentare
de sprijin al consumurilor alimentare şi politicile alimentare ale calităţii.
Sectorul agroalimentar, considerat de către un număr din ce în ce mai
mare de ţări ca strategic, a manifestat o pretabilitate evidentă pentru integrare, cu
atât mai evidentă cu cât s-a dezvoltat economia agroalimentară. Aceasta s-a
realizat, în principal, prin industrializarea şi capitalizarea sistemelor de producţie
şi de distribuţie agroalimentară. Marile societăţi naţionale şi transnaţionale sunt, în
esenţă, puternice conglomerate integrate agroalimentar, dar şi în alte activităţi cu
sau fără legătură cu aceasta. De aceea, politicile de integrare ale societăţilor
naţionale şi transnaţionale sunt în prezent principalele forţe agroalimentare pe
plan internaţional.
În esenţă, transformarea sistemelor agroalimentare europene,
modernizarea acestor activităţi agroalimentare au redus locul agriculturii în
producţia de alimente şi au determinat reorganizarea agroalimentară pe
principii industriale şi comerciale. S-au creat importante societăţi naţionale care,
27

28. pe măsura creşterii dimensiunilor şi a caracterului producţiei agroalimentare, au
devenit internaţionale sau, mai exact, transnaţionale.
A avut loc o importantă concentrare a puterii pe criterii agroalimentare.
Puternice „arene oligopolistice” se concentrează şi coexistă paralel cu partenerii
slabi, pe care-i integrează1
.
Acţiunea desfăşurată în paralel, atât orizontal, cât şi vertical, se petrece
concomitent cu diversificarea.
Internaţionalizarea marilor firme agroalimentare, în paralel cu creşterea
ponderii lor, o putem prezenta astfel: Evoluţiile cele mai recente estimează că
36% din cifrele de afaceri cumulate sunt asigurate de primele 100 mari firme
(1988). Această pondere era de 28% cu 10 ani înainte şi se preconizează să atingă
50% înainte de sfârşitul secolului.
Depăşind elementul extrem de semnificativ al proliferării dimensiunii,
este de menţionat că aceasta creează în structura politicilor de integrare
agroalimentară o evidentă tensiune, generată în principal de raportul dintre
contradicţia de interese dintre politicile de integrare naţională şi cele ale firmelor
transnaţionale, la primele fiind prioritară o anumită strategie închisă şi cu
dimensiuni sociale, iar în cel de-al doilea caz, maximizarea profitului. Evident,
aici se naşte un cadru de echilibru necesar între o politică macroeconomică şi un
exponent al „profitului” microeconomic.
Marile companii transnaţionale prezintă, datorită opţiunii pentru profit şi
unor calităţi manageriale de excepţie, un permanent câştig de teren în faţa
cooperativelor ca formă de integrare a producătorilor agricoli de jos în sus.
La nivel modial principalele organisme care au ca obiect politicile
agroalimentare sunt: Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie – FAO,
pieţele unice (cazul Uniunii Europene), pieţele regionale internaţionale, tratatele,
convenţiile şi acordurile internaţionale.
1.Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţia – FAO, are sediul la Roma, Italia
şi a fost fondată la 16octombrie1945, cu scopul de a ameliora producţia agricolă şi
a contribui la asigurarea unei alimentaţii echitabile la nivel planetar.
2. Piaţa unică a UE este organizată pe baze regionale şi vizează o politică agricolă
de susţinere a creşterii producţiei şi a veniturilor producătorilor.
3. Alte organizaţii internaţionale regionale. Piaţa comună a Caraibelor, Pactul
ANDIN, Piaţa comună arabă, Comunitatea economică africană, Piaţa comună
nord americană – NAFTA (SUA, Canada, Mexic) etc.
28

29. Test de autoevaluare (2)
1. Politica agroalimentară este parte componentă a politicii
economice generale (PEG) ce include........
2. După activitate, sunt şapte domenii care asigură alimentaţia, şi
anume:…….
3. Motivele intervenţiei statului pe filiera produselor agroalimentare
sunt……….
4. Politicile care urmăresc echitatea alimentară orientează resursele
spre consum, respectiv au ca obiectiv……
2.5 INSTRUMENTE ALE POLITICILOR AGROALIMENTARE
În politicile agroalimentare intervenţiile au ca obiect consumatorii şi
producţia alimentară (agricultura, industria, comerţul exterior şi interior, serviciile
aferente).
29

30. Politicile care vizează consumatorul se numesc politici de consum. Ele au
ca obiectiv să mărească puterea de cumpărare alimentară până la un prag care să
permită satisfacerea nutriţională şi/sau să oprească capacitatea sa de a consuma,
prin intermediul transferurilor directe în natură (autoconsum).
Politicile producţiei alimentare vizează să pună la dispoziţia
consumatorilor produse alimentare în cantităţi suficiente şi de o calitate
satisfăcătoare. Ele intră în cadrul securităţii alimentare prin intervenţii asupra
capacităţii de a produce, de a stoca şi de a face comerţ, pentru a ajusta
disponibilităţile existente la cerere.
Aceste politici cantitative, care se referă mai mult la politicile agricole şi
politicile comerciale, trebuie să fie dublate de o politică a calităţii să garanteze
igiena şi securitatea produselor alimentare la consumator.
Cele două paliere ale politicilor agroalimentare (producţia şi consumul)
sunt însoţite de politicile nutriţionale care au ca scop ameliorarea calităţii
nutriţionale a raţiei alimentare, protecţia consumatorului şi reducerea riscurilor
nutriţionale în societăţile abundenţei sau în societăţile penuriei.
Intervenţiile au la bază o serie de măsuri care se clasifică astfel:
a) După natura intervenţiei:
- directe: reglementările preţurilor; costul imputurilor; - reglementarea exportului
şi importului; - practicarea sistemului de asistenţă socială etc.
- indirecte: - influenţarea formării unor structuri de exploataţii agricole
viabile; - politici vamale şi comerciale care influenţează favorabil piaţa internă; -
dezvoltarea infrastructurii – transport, reţele informaţionale – comunicaţii; -
dezvoltarea pregătirii profesionale, a reţelei de consultanţă, a reţelei de cercetare
etc.
b) După nivelul la care se aplică măsura:
- la nivelul fermei: - plăţi de compensare pentru fermieri care reprezintă o
subvenţie variabilă plătită pe unităţi de produs egală cu diferenţa dintre preţul
orientativ (ţintă) garantat şi preţul madiu al pieţei;- subvenţia fixă pe unitate de
produs; - subvenţia pe input (dobândă subvenţionată); - subvenţia investiţiei
(pământ, maşini etc.); - contingente de producţie; - cote obligatorii cumpărate prin
contracte; - prime pentru terenuri scoase de sub cultivare (set-oside) etc.
- la nivelul pieţei interne: - crearea sau dezvoltarea sistemului de
comercializare şi depozitare în poziţie de monopol – care pot influenţa nivelul
preţurilor interne; - cumpărări intervenţioniste la preţuri dinainte cunoscute şi
30

31. constituirea de stocuri publice; - subvenţii la consumatori (TVA mic); - taxe de
accize pentru unele produse prelucrate; - subvenţii acordate industriilor
prelucrătoare; - dezvoltarea infrastructurii, învăţământului şi cercetării etc.
- la nivel de frontieră: - tarife de import; - subvenţii de export; -
contingente la import; - bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare,
prevederi privind etichetarea produselor, cerinţe tehnologice speciale).
c) După piaţa influenţată: care afectează piaţa produselor; care afectează
piaţa factorilor de producţie.
d) In funcţie de interesul producătorilor: care măresc veniturile; care
micşorează cheltuielile de producţie.
Efectele măsurilor politicii agroalimentare - se măsoară în mod complex
prin prisma bunăstării sociale (globale) a naţiunii, care implică distribuţia
câştigurilor şi a pierderilor între cei trei actori – consumatori, producători şi
guvern.
2.6 FUNDAMENTAREA ŞI EFECTELE MĂSURILOR DE POLITICĂ
AGROALIMENTARĂ
Fundamentarea măsurilor de politică trebuie să aibă ca punct de plecare
cunoaşterea variabilelor şi a determinanţilor creşterii economice agroalimentare.
31

32. I. Variabilele creşterii economice agroalimentare sunt: cererea şi consumul
de produse agroalimentare, productivitatea agriculturii şi puterea de cumpărare a
producătorilor agricoli (Davidovici I. şi colab., 2002)
I. A. Cererea şi consumul de produse agroalimentare – pe măsură ce
societăţile se dezvoltă are loc o decuplare a cererii alimentare de cererea de
produse agricole primare. Astfel, Louis Malassis evidenţiază faptul că cererea de
produse agricole este determinată de industriile prelucrătoare iar cererea
alimentară este determinată de consumatorul final. Rezultatul este că, în creşterea
agroalimentară importanţa relativă a procesării şi distribuţiei creşte în defavoarea
producţiei agricole. Practic, în condiţiile unei economii în creştere, ritmul de
creştere al cererii de produse agricole este inferior ritmului de creştere al cererii de
produse alimentare. Acest fenomen este numit „efectul Malassis”. În ţările
Europei şi nu numai, valoarea adăugată creată în sectoarele din avalul agriculturii
este mai mare decât valoarea adăugată din agricultură. În termeni de repartiţie a
veniturilor, aceasta înseamnă că, atunci când consumatorul cumpără un produs
alimentar o parte crescândă din preţ se îndreaptă către avalul agriculturii, în timp
ce o parte din ce în ce mai mică se îndreaptă către fermier. În societăţile
dezvoltate efectul Malasis se conjugă cu legea lui Engel efectul determinând
declinul relativ al agriculturii în cadrul economiei şi reducerea relativă a
veniturilor agricultorilor. Se pune astfel problema egalizării ritmului de creştere a
veniturilor agricultorilor cu cel din restul economiei prin măsuri de politică
agroalimentară. În opinia specialiştilor aceste măsuri trebuie să vizeze în primul
rând creşterea productivităţii factorilor de producţie respectiv a agriculturii.
II. B. Productivitatea agriculturii
Câştigul de productivitate sectorială reprezintă fundamentul creşterii
economice globale şi se concretizează în obţinerea unui volum mai mare al
producţiei cu aceiaşi cantitate de factori sau atingerea aceluiaşi rezultat cu inputuri
mai puţine. Creşterea productivităţii este determinată de cantitatea şi preţul
consumurilor intermediare, de stocul şi preţul utilizării capitalului fix şi de
cantitatea şi preţul muncii. Productivitatea obţinută se distribuie în două părţi: o
parte în afara sectorului pentru plata factorilor achiziţionaţi şi o parte în interiorul
sectorului sub formă de salarii şi profituri. Prima parte acţionează ca reductor al
productivităţii şi restrânge posibilităţile de creştere ale agriculturii. În acelaşi sens
acţionează şi scăderea preţurilor la produsele agricole. La creşterea productivităţii
acţionează reducerea preţului factorilor achiziţionaţi de agricultură şi creşterea
32

33. preţurilor reale la produsele agricole. Relaţia dintre cele două tipuri de preţuri
poartă denumirea de „foarfecele preţurilor”. Foarfecele preţurilor exprimă
transferul de plus valoare dintre agricultură şi restul economiei, ca efect al
ritmului diferit de creştere/scădere al preţurilor bunurilor şi serviciilor consumate
de agricultură şi preţul produselor agricole (tab.2.4.). Când foarfecele preţurilor
este subunitar are loc o pierdere de productivitate în agricultură prin transferul
unei părţi a muncii agricultorului în restul economiei. Spre exemplu la nivelul UE
această pierdere a fost în anul 2001 de 9%. Transferurile extrasectoriale
diminuează veniturile rămase în cadrul ramurii şi, în codiţiile unei pierderi date se
reduc profiturile agriculturilor respectiv rentabilitatea capitalului investit în
agricultură. În consecinţă cu cât mediul concurenţial este mai dezechilibrat în
defavoarea producătorilor agricoli cu atât această ramură devine mai puţin
atractivă pentru plasamentele de capital. Pentru a contracara aceste efecte negative
sunt necesare politici susţinute de compensare a pierderilor de rentabilitate a
capitalului investit în agricultură.
Tabelul 2.4
Indicele preţurilor la produsele agricole şi la produsele consumate de
agricultură, UE– 1995 = 100%
Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Preţul
produselor
agricole
98,9 96,3 91,5 86,4 87,6 89,6 85,8
Preţul
produselor
consumate de
agricultură
102,1 101,0 95,3 92,1 95,0 96,3 94,2
Foarfecele
preţurilor
96,8 95,3 96,0 93,8 92,2 93,0 91,0
Zahiu Letiţia şi colab., 2005, Politici şi preţuri agricole, Ed. Ceres, Bucureşti
III. C. Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli.
Reluarea ciclurilor de producţie în agricultură presupune existenţa
veniturilor la dispoziţia agricultorilor. Cu cât nivelul veniturilor este mai mare cu
atât cresc posibilităţile de achiziţionare a factorilor de intensivizare pentru
agricultură şi prin efect va avea loc o creştere a producţiei agricole.
Puterea de cumpărare a producătorilor agricoli este influienţată de:
-nivelul producţiei agricole (Qt), acţionează ca amplificator când creşte şi
ca reductor când scade;
33

34. -raportul de schimb al sectorului agricol (Pa) cu restul sectoarelor
economice (Pe), respectiv foarfecele preţurilor. Un raport de schimb Pa/Pe
subunitar diminuiază puterea de cumpărare a agricultorilor şi, pe această bază
scad posibilităţile de creştere sectorială;
-mărimea coeficientului care exprimă înclinaţia pentru consum a
gospodăriilor agricultorilor PaQa
PcQc
c
×
×
= (Qc – cantitatea bunurilor consumate de
gospodăriile agricultorilor, Pc – preţul bunurilor consumate de gospodăriile
agricultorilor, Qa – producţia agricolă obţinută, Pa – preţurile produselor
agricole). Cu cât ponderea plăţilor obligatorii ale gospodăriilor este mai mare, cu
atât posibilitatea de achiziţie de factori pentru agricultură este mai mică.
Concluzionând apreciem că puterea de cumpărare a agricultorilor este
determinată de jocul a trei variabile:
- producţia agricolă;
- preţurile la produsele agricole şi preţurile la imput-urile externe;
- plăţile obligatorii ale menajelor (impozite, arenda, dobânzi la credite,
salarii pentru munca nonfamilială, cheltuielile cu bunurile alimentare).
II. Determinanţii creşterii economice a sistemului agroalimentar sunt:
pământul, forţa de muncă, capitalul, competitivitatea şi acţiunile guvernamentale.
II. A. Pământul
Pământul face parte din categoria factorilor de producţie limitativi cu
ofertă rigidă, a cărui disponibilitate determină scara la care pot fi mobilizaţi
ceilalţi factori (munca, capitalul etc). Acest factor detrmină creşterea producţiei
agricole pe două căi: extensivă (extinderea suprafeţei cultivate) şi intensivă (prin
introducerea progresului tehnic în procesul de producţie).
II. B. Forţa de muncă
Procesul de creştere economică este strâns legat de volumul disponibil de
forţă de muncă şi de productivitatea muncii. Din punct de vedere econometric
interesează raporturile între creşterea populaţiei totale, creşterea populaţiei
agricole şi producţia agricolă. Există 3 situaţii:
-populaţia totală şi populaţia agricolă cresc în acelaşi ritm. Pentru această
situaţie cererea alimentară este susţinută numai de creşterea volumului forţei de
muncă fără a fi necesară creşterea productivităţii muncii;
-populaţia totală creşte mai rapid decât populaţia agricolă. Este cazul
economiilor dezvoltate, unde forţa de muncă din mediul rural migrează către
34

35. sectoarele nonagricole. Modelul de creştere a producţiei agricole are la bază
progresul tehnic şi creşterea productivităţii muncii. Acest model este specific
tipului american şi european de agricultură;
-populaţia totală creşte într-un ritm mai scăzut decât populaţia agricolă. In
această situaţie se pune problema ca sectorul agricol să aibă capacitatea de a
absobi forţa de muncă (este cazul ţărilor în curs de dezvoltare unde există o rată
mare a şomajului rural; a fost situaţia economiei României din perioada 1990-
2000). Modelul de stabilizare şi ocupare a forţei de muncă rurale este aplicat în
Japonia, China şi Vietnam. Acest model se caracterizează prin creşterea mai
rapidă a productivităţii terenurilor în comparaţie cu creşterea productivităţii
muncii. Astfel prin comparaţie, producţia agricolă pe hectar este de 10 ori mai
mare în Japonia (productivitatea terenului mare) decât în SUA, iar producţia
agricolă pe muncitor este de 10 ori mai mică (productivitatea muncii scăzută).
II. C. Capitalul
Cantitatea (nivelul investiţiilor) şi calitatea (rentabilitatea) capitalului
reprezintă motorul dezvoltării producţiei agricole.
Nivelul investiţiilor este determinat de rata de economisire a ramurii
(agricultorilor) şi de rata de fructificare netă a capitalului investit. Rata de
economisire a ramurii este influienţată de veniturile agricultorilor care în general
sunt scăzute. Rezultă astfel că principala sursă a investiţiilor agricole o reprezintă
creditele. Dacă rata de fructificare a capitalurilor este mare, rezultă dobânzi mari,
care contravin politicilor de investiţii. Rezultatul este o slabă creştere a sectorului
agricol.
Referindu-ne la efectele de multiplicare a investiţiilor marea majoritate a
economiştilor au demonstrat că acesta este dinspre industria alimentară spre
agricultură şi nu invers. Investiţiile din industria alimentară crează cerere de
produse agricole – materie primă şi astfel contribuie la creşterea activităţii şi
veniturilor fermierilor. Această situaţie este valabilă pentru cazurile în care
industriile alimentare consumă produse agricole domestice. Dacă acestea apelează
la importuri, efectul este de inhibare a dezvoltării producţiei agricole.
II. D. Competitivitatea internaţională
Utilizarea resurselor pe criterii de competitivitate determină eficienţă şi
creştere economică. Competiţia este în general definită prin „rivalitatea dintre
ofertanţii de bunuri şi servicii pe piaţă cu perdanţi şi învingători. Efectul
competiţiei dintre doi producători este direct şi indirect. Direct se manifestă prin
35

36. creşterea productivităţii muncii, prin reducerea preţului produselor şi prin
îmbunătăţirea raportului calitate/preţ. Indirect se manifestă prin creşterea puterii
de cumpărare a consumatorilor (vor achiziţiona produse la preţuri mai scăzute).
În abordările tradiţionale (Adam Smith, David Ricardo) cheia definirii
competitivităţii este relaţia cost/preţ. Conform acestor teorii, întotdeauna şi pentru
orice produs va exista un loc unde costurile sunt cele mai mici, iar prin efect, acel
loc va avea avantaj comparativ în raport cu restul lumii. Astfel pentru David
Ricardo (modelul ricardian al avantajelor competitive), competitivitatea unei
naţiuni se rezumă la abundenţa factorilor de producţie (înzestrarea cu factori) şi la
tehnologii (productivitate). Cele două elemente determină costuri relative diferite,
respectiv o naţiune va produce bunuri care au costurile cele mai mici în raport cu
alte ţări (exemplu: să presupunem că o unitate de muncă din România produce 20
de tone de grâu sau 40 tone de vin, în timp ce, în Franţa o unitate de muncă poate
produce 40 de tone de grâu şi 20 de tone de vin. În lipsa schimburilor comerciale,
costul de oportunitate a 40 tone de grâu este de 20 tone de vin în Franţa, iar în
România, costul de oportunitate a 20 tone de grâu este de 40 tone de vin. Prin
urmare Franţa are avantaj competitiv la grâu, deoarece, pentru a obţine 40 de tone
în plus trebuie să renunţe la 20 de tone de vin, pe când România, pentru a produce
20 de tone de grâu în plus va renunţa la 40 de tone de vin. România are avantaj
competitiv la vin deoarece comparativ cu Franţa pentru a produce 40 de tone de
vin trebuie să renunţe la 20 de tone de grâu, pe când Franţa pentru a produce 20 de
tone de vin trebuie să renunţe la 40 de tone de grâu. Din comerţul cu cele două
produse, Franţa va obţine profituri mai mari de la produsul grâu iar România de la
produsul vin).
Teoria neoclasică (modelul Heckscher-Ohlin) renunţă la ipoteza
referitoare la existenţa diferenţelor tehnologice între ţări şi a input-urilor unice ca
determinaţi ai combinaţiei optime de produse. Adepţii acestei teorii au la bază
înzestrarea diferită a ţărilor cu factori de producţie. Din acest punct de vedere
ţările se clasifică în: ţări abundente în capital (cantităţi mari de capital pe
muncitor, iar preţul acestuia este scăzut) şi ţări cu forţă de muncă abundentă
(munca este ieftină iar capitalul este scump). Conform teoriei Heckscher-Ohlin
ţările cu muncă ieftină vor avea avantaj competitiv în raport cu ţările cu muncă
scumpă, prin efect aceste ţări trebuie să producă şi să exporte bunuri care consumă
multă forţă de muncă şi puţin capital. Invers, ţările abundente în capital vor avea
36

37. costuri mici la produsele care solicită consumuri mari de capital respectiv trebuie
să producă şi să exporte produse care consumă intensiv capital..
Teoria modernă având ca promotori economiştii business-ului se
concentrează pe aflarea cauzelor pentru care o firmă naţională are succes în
competiţia internaţională. Noile curente economice (exemplu: Michael Porter)
arată că avantajul competitiv este determinat de: starea factorilor de producţie,
cererea internă, vigoarea firmelor adiacente care susţin firma ce vinde pe pieţele
internaţionale, structura economică (care determină natura rivalilor interni şi
strategia firmei), climatul economic internaţional şi acţiunea guvernamentală.
Elementele mai sus enunţate formează „ diamantul lui Porter”.
Dezvoltarea avantajelor competitive este rezultanta unui sistem care se
autoreglează continuu. Ţările care au reuşit să se impună în competiţia
internaţională sunt cele care au promovat soluţii constructive în problematica
determinanţilor avantajului competitiv.
II. E. Politicile economice
Politicile economice, prin conţinut influienţează creşterea sau scăderea
activităţii economice, cererea, oferta, nivelul şomajului, inflaţia, balanţa de plăţi
etc. Politicile economice înglobează măsuri care cuprind:
-acţiuni care au la bază un efort bugetar (exemplu: plăţi directe către
fermieri, subvenţionarea creditelor);
-acţiuni care au ca obiectiv organizarea aceloraşi resurse (modernizarea şi
organizarea instituţiilor pieţei, serviciilor de consultanţă, de formare continuă etc).
Indiferent de obiectivul urmărit, măsurile de politică economică trebuie
analizate din punct de vedere a efectelor pe care le produc.
Astfel, măsurile de politică agroalimentară au impact asupra a trei mari
actori economici – producătorii agricoli, consumatorii şi bugetul naţional.
Analiza efectelor politicilor agroalimentare are la bază evidenţierea
transferului monetar valoric între cei trei actori, respectiv trebuie să răspundă la
următoarele întrebări:
1. cine câştigă şi cine pierde?
2. câştigurile unora acoperă sau nu pierderile celorlalţi?
3. costurile de realocare a resurselor sunt mai mici sau nu? faţă de economiile
sau câştigurile de devize rezultate din reducerea importurilor sau creşterea
exporturilor.
37

38. Efectele generate de măsurile de politică agricolă se grupează în: efecte de
preţ, efecte de producţie, efecte de consum, efecte asupra balanţei comerciale,
efecte asupra bugetului de stat, efecte de redistribuire.
Exemplele pe care le vom lua se referă la piaţa unui produs pentru o ţară
cu economie deschisă care nu afectează preţurile mondiale. În realitate situaţia
este mult mai complexă, având în vedere determinanţii cererii şi ai ofertei pe piaţă
(preţul, piaţa unui produs depinde de piaţa altor produse, piaţa produsului este
influenţată de piaţa de input, piaţa internă este efectul politicilor vamale etc.).
Într-o economie de piaţă liberă, preţul joacă rolul cheie în transmiterea
informaţiilor de la cumpărători la producători şi invers.
Susţinerea preţurilor
Considerentele de avantaj competitiv pe pieţele mondiale şi securitatea
alimentară determină guvernele să susţină preţurile peste preţul de echilibru al
pieţei libere (preţul mondial).
Care este efectul acestei măsuri?
Elemente
Situaţia Natura
variaţieiiniţială nouă
Preţ P0 P1 Creşte
Ofertă O0 O1 Creşte
Cerere C0 C1 Scade
Disponibil la
export
E0 E1 Creşte
Efectul asupra:
- consumatorilor: C1 – C0 = - (din cauza creşterii preţurilor consumul intern scade,
consumatorii se vor simţi mai săraci)
- producătorilor: O1 – O0 = + (odată cu creşterea preţurilor producţia creşte,
oportunităţile de a obţine profit cresc)
- exportului: E1 – E0 = +(odată cu creşterea preţurilor producţia depăşeşte cererea
internă şi se crează disponibilităţi pentru export)
- bugetul de stat: B1 – B0 = - (bugetul statului va susţine preţul la producţia ce nu se
consumă pe piaţa internă, respectiv exportul plus stocurile).
Subvenţionarea pretului
38

39. În esenţă, fermierii beneficiază de o compensaţie directă, egală cu
diferenţa dintre preţul de susţinere şi preţul pieţei. În acest cazl, există două
preţuri: unul la fermieri (preţul la poarta fermei) şi unul la consumator (preţul de
achiziţie al bunurilor de pe piaţă.
Care este efectul acestei măsuri?
Element
Situaţia Natura
variaţieiiniţială nouă
Preţ – la producător
- la consumator
P0
P0
P1
P0
Creşte
Constant
Ofertă O0 O1 Creşte
Cerere C0 C0 constant
Comerţ exterior E0 E1 Creşte
Efectul asupra:
• consumatorilor: C1 – C0 = 0 (preţul la consumator rămâne constant,
respectiv cererea rămâne la acelaşi nivel);
• producătorilor: O1 – O0 = + (odată cu creşterea preţurilor producţia creşte,
oportunităţile de a obţine profit cresc);
• exportului: E1 – E0 = +(odată cu creşterea preţurilor producţia depăşeşte
cererea internă şi se crează disponibilităţi pentru export)
• bugetul de stat: B1 – B0 = - (bugetul statului va susţine preţul la producţia
totală, respectiv consum intern + exportul + stocurile).
2.7 TENDINŢE ALE POLITICILOR AGROALIMENTARE ŞI DE
DEZVOLTARE RURALĂ
Pentru a armoniza politica de dezvoltare rurală cu priorităţile
Comunităţii, Reglementarea Consiliului Europei referitoare la sprijinul pentru
dezvoltare rurală acordat de Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală
(FAEDR) stipulează în Articolul 9 adoptarea liniilor strategice ale Comunităţii
pentru dezvoltare rurală în perioada 2007 – 2013.
39

40. Politica de dezvoltare ruală se focalizează pe trei zone cheie:
• economia agroalimentară;
• mediu şi economia rurală extinsă;
• populaţia.
Noua generaţie de strategii şi programe de dezvoltare rurală va fi
contruită în jurul următoarelor axe:
• axă de competitivitate pentru agricultură, alimentaţie şi
silvicultură;
• axă pentru management şi mediu;
• axă pentru calitatea vieţii/diversificare în zonele rurale;
• axa leader (experienţa bunelor practici).
În cadrul axei competitivităţii o gamă de măsuri va viza capitalul
uman şi fizic din sectoarele agricole, de alimentaţie şi silvice (promovând
trensferul de cunoştinţe şi inovaţii) şi calitatea producţiei.
Axa de administrare a terenului şi mediului oferă măsurile de protecţie
şi sporire a resurselor naturale, precum şi de conservare a sistemelor agricole
şi silvice cu mare valoare naturală şi a peisajelor culturale din zonele rurale
ale Europei.
A treia axă ajută la dezvoltarea infrastructurii locale şi a capitalului
uman în zonele rurale şi la îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi creare de
locuri de muncă în toate sectoarele şi a diversificării activităţilor economice.
A patra axă bazată pe experientă „conducător” introduce posibilităţile de
guvernare inovatoare prin abordărea dezvoltării rurale de la bază spre vârf.
Zonele rurale sunt caracterizate de o mare diversitate a stiuaţiilor,
variind de la zone rurale îndepărtate care suferă de depopulare şi declin până la
zonele peri-urbane cu presiuni puternice din partea centrelor urbane. Conform
definiţiei OECD, care se bazează pe densitatea populaţiei, regiunile rurale
reprezintă în UE-25 92% din teritoriu. Mai mult, 19% din populaţie locuiesc
în zone predominant rurale şi 37% locuiesc în regiuni semnificativ rurale.
Aceste regiuni generează 45% din Valoarea Adăugată Brută (VAB)
din UE-25 şi furnizează 53% din ocuparea forţei de muncă, dar tind să
rămână în urmă în ceea ce priveşte un număr de indicatori socio-economici,
inclusiv indicatorii structurali, comparativ cu zonele nerurale. În zonele
rurale, venitul pe locuitor este mai mic cu în jur de o treime, ratele activităţii
40

41. pentru femei sunt mai mici, sectorul serviciilor este mai puţin dezvoltat,
nivelele de educaţie superioară sunt în general mai mici, şi un procent mai
mic de gospodării au acces la internet. Îndepărtarea şi periferalitatea sunt
probleme majore în unele zone rurale. Aceste dezavantaje tind să fie chiar
mai semnificative în zonele predominant rurale, deşi viziunea generală la
nivel UE poate varia substanţial între Statele Membre. Lipsa de oportunităţi,
contacte şi infrastructură de pregătire sunt o problemă specifică femeilor şi
tinerilor din zonele rurale îndepărtate.
Spaţiul rural privit din punct de vedere economic şi social este împărţit în:
spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, spaţiul rural intermediar şi spaţiul rural
periferic, marginal sau defavorizat.
Spaţiul rural periurban sau preorăşănesc, cuprinde zona limitrofă marilor
oraşe, pe o distanţă variabilă între 5 şi 10 km, în funcţie de forţa economică şi
administrativă a centrului urban, considerat ca referinţă.
Zonele rurale periurbane sunt în general cele mai dinamice din punct de
vedere economic, dar şi cele mai supuse unei presiuni continuie a oraşului
(presiunea elementelor de urbanizare şi presiunea demogafică determinată de
imigrările din satele mai îndepărtate şi de exodul urban temporar sau definitiv
-locuinţe secundare, rezidenţiale sau turişti la sfârşit de săptămână).
Spaţiul rural intermediar, cuprinde cea mai mare parte a spaţiului rural şi
se caracterizează prin:
a). structura economică este dominată de o agricultură performantă şi
activităţi conexe, cu alte cuvinte este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului
rural;
b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt favorabili,
respectiv permit o dsezvoltare bună a producţiei agricole. Astfel, spaţiul rural
intermediar cuprinde zonele producţiei de cereale, plante tehnice, legume şi
zarzavaturi, fructe şi struguri, furaje, şi a producţiei animale. Aici se întâlnesc
exploataţiile agricole performante bazate pe productivitate şi profitabilitate
utilizând în acest scop tehnologii intensive şi de tip industrial în special, în
creşterea animalelor de producţie. Specializarea, concentrarea şi integrarea
exploataţiilor agricole, crearea unor filiere agroalimentare puternice care
integrează producţia, prelucrarea şi comercializarea produselor agricole,
standardizarea produselor şi a proceselor de producţie, preocupări importante
pentru protecţia mediului şi pentru fasonarea peisajului etc., sunt fenomene şi
41

42. procese economice caracteristice zonelor cuprinse în acest tip de spaţiu rural. Spre
exemplu zone agricole întinse din Europa şi America au devenit strict specializate,
- cordonul porumbului din statele Iowa, Minnesota, Wisconsin şi Ohio; soia în
statul Missouri; cereale boabe în bazinul parizian, pajişti şi creşterea animalelor în
Bretania; suine în Danemarca; flori în Olanda etc;
c). populaţia activă a spaţiului rural intermediar este ocupată preponderent
în sectorul sectorul producţiei agricole şi se caracterizează print-o anumită
stabilitate socio-economică (venturile sunt “satisfăcătoare”, nu sunt navetişti etc.).
Spaţiul rural periferic, marginal sau defavorizat, (sensul noţiunii de
“periferic”nu este din punct de vedere spaţial ci din punct de vedere economic şi
social) se caracterizează prin:
a). structura economică este dominată de o agricultură neperformantă-
tributară unor tehnologii rudimentare şi defavorizată atât de factorii naturali-
pedoclimatici cât şi de factori sociali şi economici care aparţin istoriei dezvoltării
acestor regiuni rurale. Factorii naturali se împart în două categorii importante, şi
anume: factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă, cum ar
fi altitudinea, panta şi clima din zona de munte şi factori naturali a căror acţiune
defavorabilă poate fi corectată prin măsuri de îmbunătăţiri funciare, cum ar fi
combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin irigaţii, combaterea
acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.
b). factorii de producţie ( naturali şi socio economici) sunt defavorabili
producţiei agricole, iar rezultatul, - aceste zone se află la periferia eficienţei
economice a activităţilor agricole, care, în lipsa unor “compensări” a costurilor de
producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile mai fertile, nu vor putea
face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea (efectul rentei diferenţiale).
Caracterul regiunii “rural” sau “urban” este conferit de ponderea populaţiei care
trăieşte în aşezări rurale, de relaţia centru-periferie, de ponderea agriculturii, de
dimensiunile aşezărilor, de densitatea populaţiei, de regionalitate, de legătura
omului cu natura, şi de toate acestea considerate ca un tot (Kovács K., 1998).
Astfel există trei categorii de regiuni:
1. regiune predominant rurală (predominantly rural region) - este regiunea unde
peste 50 % din populaţie locuieşte în comune, sau/şi sate.
2. regiune semnificativ rurală (significantly rural region) – este regiunea unde
15 – 50 % din populaţie locuieşte la sat.
42

43. 3. regiune predominant urbană (predominantly urban region) – este regiunea
unde mai puţin de 15 % din populaţie trăieşte în comunităţi rurale.
În consecinţă o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populaţiei
care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15 %.
În UE-15, agricultura reprezintă 2% din PIB, în noile state membre 3%
şi în România şi Bulgaria mai mult de 10%. În noile state membre de trei ori
mai mulţi oameni muncesc în agricultură (12%) comparativ cu vechile state
membre (4%).
Sectorul agroalimentar reprezintă o parte importantă a economiei UE,
asigurând 15 milioane de locuri de muncă (8,3% din totalul ocupării) şi 4,4%
din PIB pentru UE-25.UE est cel mai mare producător de alimente şi băuturi din
lume, cu o producţie combinată de 675 miliarde euro. Totuşi, sectorul rămâne
foarte polarizat şi fragmentat în ce priveşte mărimea, cu oportunităţi şi
ameninţări semnificative pentru firme. Silvicultura şi industriile asociate ocupă
aproximativ 3,4 milioane de oameni cu o cifră de afaceri de 350 miliarde euro
(se exploatează 60% din creşterea anuală a pădurilor).
Agricultura şi silvicultura reprezintă 77% din utilizarea pământului din
UE-25. Problemele de emisii de amoniu, eutroficare, degradarea solului şi
declinul biodiversităţii persistă în multe zone. Totuşi, o parte semnificativă a
zonei agricole este destinată producţiei ecologice (0,9 milioane hectare pentru
UE-15). Tendinţele pe termen lung în schimbările climatice vor modela din ce în
ce mai mult modelele agricole şi silvice. Protejarea biodiversităţii a făcut primii
paşi prin implementarea „Natura 2000”. Sistemele agricole cu mare valoare
naturală joacă un rol important în conservarea biodiversităţii şi habitatelor
precum şi a protecţiei peisajului şi solului.
Zonele rurale se confruntă cu provocări specifice în ce priveşte
creşterea, locurile de muncă şi durabilittaea în anii viitori. Ele oferă reale
oportunităţi prin potenţialul lor de creştere în următoarele sectoare: recreere
rurală şi turism, loc de viaţă şi muncă, rezervor de resurse naturale şi de
peisaje foarte valoroase.
Sectorul agroalimentar trebuie să folosească oportunităţile oferite de
noile abordări, tehnologii şi inovaţii pentru a răspunde nevoii pieţei în
dezvoltare atât în Europa cât şi la nivel global. Mai presus de toate,
investiţiile în capitalul uman (resursa cheie) vor permite zonelor rurale să
privească spre viitor cu încredere.
43

44. Cu ocazia relansării Strategiei de la Lisabona, Consiliul European a
reafirmat că Strategia de la Lisabona trebuie văzută în contextul mai larg al
dezvoltării durabile, că nevoile prezente trebuie îndeplinite fără a compromite
abilitatea generaţiilor viitoare de a veni în întâmpinarea nevoilor. Noua
perioadă de programare oferă o oportunitate unică de a refocaliza sprijinul
noului fond de dezvoltare rurală, pentru creştere, locuri de muncă şi
durabilitate. Politica de dezvoltare rurală trebuie să ajute zonele rurale să
îndeplinească aceste obiective în perioada 2007 – 2013. Trebuie să existe o
concentrare mai mare asupra investiţiilor viitoare în oameni, în expertiză şi
capital în sectorul agricol şi silvic, asupra noilor modalităţi de a oferi servicii de
mediu şi asupra creării de locuri de muncă prin diversificare, mai ales pentru
femei şi tineri. Prin ajutarea zonelor rurale din UE să îşi relaizeze potenţialul ca
locuri atractive pentru investiţii, muncă şi viaţă, politica de dezvoltare rurală îşi
poate juca rolul în dezvoltarea durabilă a teritoriului Europei.
În cadrul obiectivelor stabilite în reglementarea privind dezvoltarea
rurală, aşa cum sunt prezentate în concluziile Consiliilor de la Gotteborg şi
de la Lisabona, rezultă următoarele:
-pentru îmbunătăţirea competitivităţii sectoarelor agricol şi silvic resursele
disponibile trebuie să se concentreze asupra acţiunilor cheie, precum:
1. facilitarea inovaţiilor şi accesul la cercetare şi dezvoltare. Inovarea este din
ce în ce mai importantă pentru sectoarele agricol, agroalimentar şi silvic. În vreme
ce marile companii agroalimentare din Europa sunt adesea în vârful noilor
tendinţe, introducerea de noi produse şi procese ar putea contribui semnificativ la
performaţa procesatorilor mai mici şi a firmelor agricole. Îndeosebi noi forme de
cooperare ar putea facilita accesul la cercetare şi dezvoltare, inovare şi acţiuni
realizate conform Programului Cadru 7;
2. îmbunătăţirea integrării lanţului agroalimentar. Industria alimentară a
Europei este una dintre cele mai competitive şi mai inovatoare din lume, dar se
confruntă cu concurenţă mondială în creştere. Există suficientă acoperire în
economia rurală pentru a crea şi comercializa noi produse, a păstra mai multă
valoare în zonele rurale prin planuri de calitate şi pentru a face produsele
europene mai cunoscute peste hotare. Utilizarea serviciilor de consiliere şi sprijin
pentru realizarea standardelor Comunităţii va contribui la acest proces de
integrare. Un sector agricol orientat către piaţă va ajuta şi mai mult la consolidarea
poziţiei sectorului agroalimentar al Europei ca anagjator principal şi sursă de
44

45. creştere economică;
3. încurajarea preluării şi difuzării ICT. Sectorul agroalimentar în întregime a
fost identificat ca deficitar în preluarea tehnologiilor ICT. Aşa se întâmplă mai
ales în cazul firmelor mici. Adoptarea aplicaţiilor afacerilor electronice este încă
la un nivel scăzut în afara companiilor multinaţionale şi a marilor lor furnizori2
.
Fondurile de dezvoltare rurală trebuie să completeze iniţiativele viitoare ale
Comisiei precum i2020 în domeniile afacerilor electronice (mai ales în ce priveşte
IMM-urile), abilităţile electronice şi învăţarea electronică3
.
4. ocrotirea antreprenoriatului dinamic. Reformele recente au creat un nou
mediu orientat spre piaţă pentru agricultura europeană. Aceasta aduce noi
oportunităţi firmelor agricole. Dar realizarea acestui potenţial economic va
depinde de dezvoltarea abilităţilor strategice şi organizaţionale;
5. dezvoltarea de noi puncte de desfacere pentru produsele agricole şi silvice.
Noi puncte de desfacere pot oferi o valoare adăugată mai mare. Sprijinul pentru
investiţii şi pregătire în domeniul producţiei nealimentare conform dezvoltării
rurale poate completa măsurile luate conform primului pilon prin crearea de noi
puncte de desfacere inovatoare pentru producţie sau pentru sprijinirea dezvoltării
materialelor energetice regenerabile, biocombustibililor şi capacităţii de producţie;
6. îmbunătăţirea performanţelor de mediu ale fermelor şi silviculturii.
Durabilitatea pe termen lung va depinde de abilitatea de a fabrica produse pe care
consumatorii doresc să le cumpere, realizând în acelaşi timp standarde de mediu
înalte. Investiţiile în performaţe de mediu sporite pot şi să conducă la câştig de
eficienţă în producţie, în crearea de situaţii de succes;
7. restructurarea sectorului agricol. Dezvoltarea rurală este un instrument
cheie pentru resptructurarea hărţii agricole. Ajustările agricole reuşite pot fi cheia
îmbunătăţirii competitivităţii şi durabilităţii de mediu a sectorului agricol şi
sporind locurile de muncă şi creşterea în domeniile legate de economie. Toate
Statele Membre trebuie să promoveze anticiparea schimbării în cadrul sectorului
agricol în contextul restructurării, şi să dezvolte o abordare proactivă a pregătirii
şi reconversiei agricultorilor, mai ales în ceea ce priveşte abilităţile transferabile.
8. Pentru a spori reînnoirea generaţiilor în agricultură, trebuie avute în
vedere combinaţii de măsuri disponibile conform axei 1 adaptate nevoilor
tinerilor agricultori.
-pentru îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale resursele disponibile
trebuie să se focalizeze asupra acţiunilor cheie, precum:
45

46. 1. promovarea serviciilor de mediu şi a practicilor agricole ce nu dăunează
animalelor. Cetăţenii europeni se aşteaptă ca agricultorii să respecte standardele
obligatorii;
2. conservarea peisajului agricol. În Europa, mare parte din mediul rural
valoros este produsul agriculturii. Sisteme agricole corespunzătoare ajută la
conservarea peisajelor şi habitatelor variind de la mlaştini la pajişti uscate şi
păşuni montane. În multe zone, peisajul este o parte importantă a moştenirii
culturale şi naturale, a atractivităţii generale a zonelor rurale ca locuri de viaţă şi
muncă;
3. combaterea schimbării climei. Agricultura şi silvicultura sunt în fruntea
dezvoltării energiei regenerabile şi a resurselor naturale pentru instalaţii de
bioenergie. Dezvoltarea acestor surse de energie trebuie să ţină cont de
reducerea de emisii de gaze cu efect de seră şi conservarea efectului pozitiv al
pădurilor;
4. consolidarea contribuţiei agriculturii ecologice. Agricultura ecologică
reprezintă o parte a agriculturii durabile. În acest sens, contribuţia sa la obiectivele
de bunăstare a animalelor şi mediului ar putea fi şi mai accentuată;
5. încurajarea iniţiativelor de mediu/economice de succes. Asigurarea de
bunuri materiale, îndeosebi prin măsuri agricole şi de mediu, poate contribui la
identitatea zonelor rurale şi a produselor lor alimentare. Ele pot forma o bază
pentru creştere şi locuri de muncă asigurate prin turism şi activităţi conexe;
6. promovarea echilibrului teritorial. Programele de dezvoltare rurală pot
aduce o contribuţie vitală la atractivitatea zonelor rurale. În combinaţie cu alte axe
ale programelor, măsurile de administrare a terenurilor pot avea o contribuţie
pozitivă la distibuirea spaţială a activităţii economice şi la coeziunea teritorială.
-pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi încurajarea diverificării
resursele disponibile trebuie să se concentreze asupra următoarelor acţiuni:
1. creşterea activităţii economice şi a ratelor ocupării în economia rurală
extinsă. Diversificarea este necesară pentru creştere, ocupare şi dezvoltare
durabilă în zonele rurale şi astfel contribuie la un mai bun echilibru teritorial,
atât din punct de vedere economic cât şi social. Turismul, meşteşugurile şi
asigurarea posibilităţilor de recreere rurală sunt sectoare de creştere în multe
regiuni şi oferă oportunităţi atât pentru diversificarea în cadrul fermei cât şi de
dezvoltare a micro firmelor din economia rurală extinsă;
2. încurajarea intrării femeilor pe piaţa muncii. Iniţiativele locale de
46