Acest document analizează nuvelele lui Mircea Eliade, subliniind diversitatea personajelor și căutarea sinelui ca teme centrale. Eliade explorează complexitatea sinelui și experiențele personale ale indivizilor, evidențiind influența familiei și a mediului asupra formării sale culturale și intelectuale. De asemenea, se remarcă pasiunea tânărului Eliade pentru științele naturale și literatură, care îl va îndrepta spre o carieră de succes.

1. I. INTRODUCERE
I.1 De ce nuvelele?
În afară de farmecul aparte caracteristic, nuvelele lui Mircea Eliade
oferă o diversitate de personaje şi de modele ale căutării de sine. Fiecare
individ are propria personalitate şi, în acelaşi timp, se înscrie în identitatea
universală.
Există diverse exemple care dovedesc că fiecare pas făcut de om în
existenţa sa constituie o acumulare de experienţă în labirintul vieţii, spre
sine. Personajele par a urma în mod inconştient o hartă a regăsirii.
În afară de acest aspect, nuvelele sunt pornite din sentimente
puternice, motivate. Scrise în momente de cumpănă şi de ruptură cu trecutul,
aceste opere sunt expresia unor încercări iniţiatice, unor morţi urmate de
reînviere şi regăsire.
Iată de unde provine această putere expresivă a nuvelelor, ce le
conferă trăsături speciale:
„Din când în când, simţeam nevoia să-mi regăsesc izvoarele,
pământul natal.În exil, pământul natal e limba, e visul. Şi atunci, scriam
nuvele”. (Eliade Mircea, Încercarea labirintului).
2

2. I.2 De ce „sinele”?
Căutarea sinelui, fiind „modelul oricărei existenţe”, oferă o mare
libertate de gândire şi creaţie. În acelaşi timp, permite tratarea unor subiecte
de o maximă importanţă dintr-o perspectivă nouă, personală.
Deşi însuşi Mircea Eliade evită definirea conceptului de „sine”, acesta
se poate deduce cu uşurinţă din ansamblul operelor sale: „sinele” înseamnă
„a fi tu însuţi”, atman, fiinţa eternă, fiinţa universală, centrul.
Oriunde există un Centru al lumii. Odată aflat în acest centru, eşti cu
adevărat în centrul Cosmosului.
Spaţiul omului nu-şi găseşte adevărata măsură decât atunci când se
orientează după punctele cardinale ale inimii.
Regăsirea sinelui coincide cu momentul în care individul iese din
labirint, devine liber, îşi găseşte menirea, îşi vede rostul în armonia
universală, se recunoaşte şi întreaga sa existenţă capătă sens.
3

3. I.3 Helios; mir...
A văzut lumina zilei la 9 martie 1907, la Bucureşti, cel de-al doilea fiu
al căpitanului Gheorghe Ieremia – Mircea Eliade. Familia sa, ce făcea parte
din mica burghezie, avea înclinare pentru lucrările spiritului, deşi era fără
pretenţie de mare cultură şi în acelaşi timp fără opacitatea unei familii, aşa
zise, mic-burgheze.
Cuvânt de origine greacă-Eliade- te face să te gândeşti fără îndoială la
Helios. La început se scria Heliade. Un joc între Helios şi hellade: soare şi
grec... Numai că nu a fost numele tatălui său. Bunicul său se numea Ieremia.
Or, în România cînd cineva era puţin leneş, sau foarte încet, sau şovăielnic, i
se aducea aminte zicala: ,, Eşti ca Ieremia care nu poate să-şi scoată căruţa’’.
Şi la şcoală, aceasta i se spunea tatălui său. De aceea, cînd a devenit major,
părintele viitorului savant şi-a ales numele Eliade, din admiraţie pentru un
scriitor foarte cunoscut din veacul al XIX-lea : Heliade Rădulescu.
Mircea Eliade îi era recunoscător tatălui pentru numele său,
gândindu-se la început la muzicalitatea lui, apoi şi la sens: helios-soare; mir-
pace, lume, cosmos. El s-a considerat o sinteză: tata moldovean şi mama
olteancă. În cultura românească, Moldova reprezenta polul sentimental,
melancolia, înclinarea către filozofie, pentru poezie şi un fel de pasivitate în
faţa vieţii. În schimb oltenii erau oameni mândri, energici, erau nu numai
ţărani dar şi haiduci. Provincia mamei, din vest, de lângă Iugoslavia era cea
mai întreprinzătoare şi cea mai aprigă, cea mai entuziastă; ea se opunea cu
desăvârşire Moldovei... Când a aflat de moştenirea sa a fost foarte fericit.
Acea moştenire moldovenească i-a dat înclinarea spre melancolie,
spre poezie şi metafizică – pentru ,,noapte’’.
4

4. Au fost trei copiii – fratele său născut cu doi ani înaintea lui şi sora sa
cu patru ani mai mică. A fost un mare noroc de a nu fi fost sufocat de un
exces de dragoste maternă sau paternă pe lângă acela de a fi avut mai târziu,
o prietenă şi un prieten: pe sora sa şi pe fratele său.
La Şcoala primară din strada Mântuleasa, între 1914 şi 1917, copilul a
fost încântat de zoologie şi de istoria antică, obiecte pe care nu le studia la
şcoală, dar ale căror taine le aflase din manualele fratelui său. Tot atunci
începuse să colecţioneze şi timbre, să le claseze , să le aşeze cu minuţiozitate
în caiete şi să se lase purtat pe aripa fanteziei spre ţinuturi îndepărtate.
Pe când era în clasa întâi de liceu se împrietenise cu haimanalele
mahalalei şi-şi petrecea cea mai mare parte din timp pe maidanul Primăriei
şi în pivniţele Universităţii. Încă de la început îl pasionează viaţa de la
Liceul ,,Spiru Haret’’ şi, în primul rând, Nicolae Moisescu, profesorul de
ştiinţe naturale. Pătrunderea treptată în tainele naturii devine o preocupare
majoră. Privitul la microscop ajunsese o îndeletnicire predilectă. Începuse să
iubească cu pasiune reptilele, batracienii, insectele. Mai întâi le studia pe
planşele colorate aduse de profesor în clasă, împăiate şi conservate în alcool
sau în insectare. Duminica le contempla pe îndelete la Muzeul de Ştiinţe
Naturale de la Şosea. Împreună cu tovarăşii de hoinăreală pleca la sfârşitul
săptămânii, de dimineaţă, către mânăstirile de pe lângă Bucureşti, la Băneasa
sau la Herăstrău, căutând plante şi insecte: ,,Mă reîntorceam aproape de
miezul nopţii, obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de
insecte, cu borcane în care aduceam şopârle, broaşte, tritoni. Dintr-o lădiţă
acoperită cu geam, îmi făcusem un „terrarium’’. Petreceam ceasuri întregi
urmărind viaţa domoală, mohorâtă a gândacilor de tot felul, a
brotăceilor, a şopârlelor’’ .
5

5. Corigenţele cu care se soldează primul an de liceu nu îl descurajeajă.
E hotărât să producă surpriză tuturor celor ce-l considerau un pierde-vară.
Ştia că, deşi nu va fi niciodată premiant, va ajunge odată şi-odată cineva:
ucelebru zoolog, pianist sau doctor, un vestit inventator, chimist sau
explorator. Timpul urma să-şi spună cuvântul. În următorii doi-trei ani,
ştiinţele naturale îl vor subjuga din ce în ce mai mult. Cele mai vechi
însemnări dateză din 1920: câteva despre floră şi mult mai numeroase despre
faună. Lumii celei care nu cuvântă îi sunt consacrate câteva caiete. Unul
dintre ele e intitulat „Eu’’ şi are următorul motto: „ Le faits, en histoire
natturelle, conduisent seuls a la verite’’. Încă din prima pagină a acestuia se
întrezăreşte pasiunea cercetărilor sale. Uneori nu îşi explică unele reacţii şi
îşi mărturiseşte cu sinceritate ignoranţa: „De ce e acest zgomot? Care e
rostul lui? E el numai un strigăt de frică sau o încercare de fugă sau
apărare?
Petrecându-şi o lună de vacanţă alături de fratele său la Turgheş, în
iulie 1921, pleca din zori cu o carte şi cutiile pentru insecte, sta ore întregi în
faţa unui muşuroi de furnici, prindea şerpi, citea şi traducea „Souvenirs
entomologiques” ale lui Fabre, învăţa pe de rost „Dicţionarul plantelor
medicinale” a lui Zaharia Pa1nţu. În descrierea observaţiilor sale,
adolescentul dă dovadă de precizie în notarea amănuntelor, reţinând valoarea
cromatică a unei himenoptere „împodobită cu cercuri dinţate de culoare
galbenă, pe un fond negru”.
„Jurnalul unui om sucit” care reprezintă forma incipientă a
„Romanului adolescentului miop” remarca – în octombrie 1921 – că şi Fabre
primise în copilărie epitetul de leneş, dar se puse pe muncă, întrecându-i pe
1
Mircea Eliade, Amintiri I (Mansarda), Madrid, Colecţia „Destin”, 1966, p. 46.
6

6. toţi. Comparându-se cu naturalistul său preferat, descrie odăiţa mansardei
sale plină de eprubete, borcane, rafturi cu cărţi – un mic muzeu.
Confundându-se cu magnifica lume a micilor vieţuitoare, uita astfel de
toate necazurile zilei.
La 13 ani, elevul Mircea Eliade alcătuieşte un volumaş intitulat „Gâze
şi gângănii”, pe care îl trimite la „Biblioteca pentru toţi”.
Pasiunea pentru chimie îl va îndemna să-şi improvizeze primul
laborator: „La început, destul de modest: în pod, alături de mansarda
noastră, pe o măsuţă de tablă, mi-am instalat o retortă, o duzină de
eprubete, o lampă cu alcool şi câteva borcane cu „substanţe”. Când veneau
colegii să mă vadă le arătam câteva experienţe clasice”2
Debutul va avea loc în 24 mai 1921, în Ziarul ştiinţelor populare şi al
călătoriilor. Această primă pagină tipărită „Duşmanul viermelui de mătase ”
valorifică pasiunea naturalistului amator, nemulţumit cu ceea ce-i oferea
manualul şcolar.
Peste mai puţin de două luni în revistă apăreau preocupările tânărului
chimist, căruia profesorul îi încredinţase cheile laboratorului spre a face
experienţe.
Scurtul articol „Diamantul fabricat cu o lovitură de tun” este tot o
compilaţie, fără pretenţii de originalitate.
Din toamna anului 1921 încep să apară „Convorbirile entomologice”.
La cei 14 ani ai săi, elevul Mircea Eliade, care citise în original opera lui
Fabre, este perfect familiarizat cu tema pusă în discuţie. Paginilor studiate le
adaugă propriile observaţii, expuse cu claritate şi, pe alocuri cu umor. Prima
secvenţă, „Musca albastră a cadavrelor”, descrie totul cu mare precizie.
2
Mircea Eliade, op. cit. p. 62.
7

7. Stilul sec de comunicare al primelor articole e înlocuit printr-o cozerie
firească: „Atrasă de mirosul aducător de bucurie, diptera ajunge după câtva
timp, plimbându-se în sus şi în jos, parcă uitând de scopul ce o aduce aici,
apoi se stabileşte pe botul sau ciocul cadavrului şi după câteva zeci de
secunde de ezitare, depune un pachet conţinând vreo 300 de ouă”.3
Introducând firesc dialogul, debutantul exersează spre a obţine
premiul revistei pentru povestirea fantastică „Cum am găsit piatra
filosofală” publicată la 27 decembrie 1921. Pornind de la proprietăţile
substa3nţelor chimice cu care se familiarizase, făcând uz şi de imaginaţie,
această scurtă povestire constituie propriu-zis debutul literar al lui Mircea
Eliade. Dorinţa de perfecţiune de autodepăşire, permanenta aspiraţie spre noi
şi fascinante tărâmuri ale cunoaşterii, năzuinţa către atât de râvnitul „uomo
universal”, tenacitatea, voinţa, setea de cultură sunt extraordinare. Perfect
conştient de contradicţiile fiinţei sale, Mircea Eliade n-a făcut din ele o taină:
„În mine se zbat, de când mă ştiu, două şi mari seducătoare nostalgii: aş
vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu
repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic” 4
Scânteia geniului nu ar fi fost valorificată, dacă lipsea munca îndârjită,
perseverentă, continuă. La 16 ani învaţă singur italiana ca să-l poată citi în
original pe Papini, şi engleza, pentru a parcurge opera lui Frazer; începe
studiul ebraicei şi persanei, face exerciţii de educare a voinţei şi-şi
imaginează proiecte grandioase. Avea mare nevoie de timp pentru că
trebuiau citite toate cărţile adunate în vrafuri pe masa sa de lucru şi în rafturi
şi pentru că începuse să scrie în zeci de caiete rezumate, critici, articole,
3
3
Mircea Eliade, Convorbiri entomologice:Musca albastră a cadavrelor, în “Ziarul
ştiinţelor populare şi al călătoriilor, 1921, octombrie, 11, nr. 41,p. 45.
4
Mircea Eliade, Şantier, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1935,p. 219.
8

8. precum şi romanul fantastic de dimensiuni ciclopice „Memoriile unui soldat
de plumb” publicat în 1922, roman ce îngloba nu numai istoria universală, ci
întreaga istorie a Cosmossului, de la începuturile galaxiei noastre la
alcătuirea Pământului, la originea vieţii şi la apariţia omului.
E subjugat de febrilitatea vieţii şi scrierilor lui Papini, de
enciclopedismul lui Voltaire, de „Comedia umană” a lui Balzac, ale cărui o
sută de volume le citeşte în întregime. Dintre personalităţile româneşti de tip
renaşcentist, îi „soarbe” pe Haşdeu şi Iorga, idoli ai adolescenţei şi tinereţii
sale.
„Jurnalul” anilor de liceu oferă un bogat material documentar asupra
personalităţii în formare a autorului lui, a felului cum, treptat, pasiunea
pentru ştiinţele naturii a fost înlocuită cu cea pentru chimie, iar aceasta din
urmă cu preocupările pentru filosofie orientalistică şi istoria religiilor. În tot
timpul şcolii, pasiunea pentru lectură nu l-a părăsit nici o clipă. În
momentele de oboseală şi deprimare era destul să privească cele câteva zeci
de volume ale lui Iorga pe care le adunase în rafturile bibliotecii. Ca prin
miracol, exemplul ilustrului savant îi reda forţa stenică şi încrederea
nelimitată în posibilităţile lui creatoare. Dacă în clasa I de liceu, Nanul l-a
lăsat corigent, peste câţiva ani acelaşi profesor de română îşi va da seama de
valoarea excepţională a elevului său care publică între 1924-1925 articole de
istorie a religiilor, orientalistică şi alchimie, în revistele „Orizontul”, „Foaia
tinerimii”, „Universul literar”, „Lumea”, „Adevărul literar”, „Ştiu tot”.
Deşi în toamna anului 1925 elevul Mircea Eliade obţinuse la
bacalaureat doar media 6,40, preocupările lui de atunci întrecuseră cu mult
pe cele ale examinatorilor săi. Sărbătorirea publicării celui de-al o sutălea
articol avusese loc cu câteva luni în urmă. Zborul spre aştri începuse de
mult.
9

9. Devenind student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în
octombrie 1925, cei trei ani de studenţie ai lui Mircea Eliade sunt de o
extraordinară bogăţie spirituală. Aceşti ani sunt trăiţi cu febrilitate, la cea
mai înaltă tensiune. E o „ardere” continuă, o pasiune titanică în absolut tot
ceea ce întreprinde: lecturi, călătorii, creaţii personale, proiecte. Acum are
loc primul contact cu străinătatea: Italia şi Elveţia.
Chiar dacă nu ajunsese celebru, era foarte cunoscut şi apreciat prin
cele trei sute de eseuri de orientalistică, istorie a religiilor, folozofie şi critică
literară şi universală. Îmbogăţise spiritualitatea românească prin „Itinerariul
spiritual”, publicat la 6 septembrie 1927, unde îşi caracteriza confraţii de
aceeaşi vârstă drept „întâia generaţie torturată de imperativul sintezei”;
definitivase „Romanul adolescentului miop” şi redactase urmarea acestuia
„Gaudeamus”. Toate acestea făceau ca Universitatea şi lumea ei să nu
reprezinte o „terra incognito”. Profesorii P. P. Negulescu, C. Rădulescu-
Motru, Mircea Florian nu prea îl entuziasmează, deoarece nici unul dintre ei
nu vedea „setea de cunoaştere a lui Faust”. E fascinat de Nae Ionescu, care
preda logica şi metafizica. Colegii, cunoscându-i activitatea ştiinţifică şi
publicistică, se vor convinge, în scurt timp, în mod direct, că solida
pregătire folizofică şi literară a lui Mircea Eliade nu era o legendă.
Memorialistica eliadescă ne dezvăluie unele din lecturile studentului,
pasiunea cu care erau receptaţi anumiţi scriitori, indiferenţa faţă de alţii. La
un moment dat aflăm un „secret”: „Autorii mei favoriţi: Papini, Haşdeu,
Iorga, Balzac, Fabre”. 5
La câteva luni după aceea acestor preferinţe li se vor adăuga altele:
Novalis, Dostoiewski, Knut Hamsun, Kierkegaard. Cărţile de orientalistică
5
Mircea Eliade, Amintiri I (Mansarda), Madrid, Colecţia “Destin”, 1966, p. 121.
10

10. şi istoria religiilor ale lui Pettazzoni, Tucci, Buonaiuti, vor fi parcurse cu
aceeaşi pasiune ca şi beletristica.
În timpul studenţiei continuă să semneze atât în publicaţiile din timpul
liceului, precum şi în „Pasul vremii”, „Foaia tinerimii”, „Sinteza”, „Est-
Vest”, „Gândirea”.
Deosebit de importantă e activitatea desfăşurată la „Revista
universitară” înfiinţată, în primul rând, datorită intervenţiilor sale.
Solicitarea şi strângerea articolelor, supravegherea tipăririi, corectura şi
difuzarea erau toate în sarcina sa.
Încă din decembrie 1926, Mircea Eliade devine redactor al publicaţiei
„Cuvântul”, având datoria de a scrie câte două foiletoane săptămânal,
precum şi variate note de informaţii pentru prima pagină.
În anii studenţiei şi-a încrucişat floreta cu Mihail Dragomirescu,
Camil Petrescu şi Tudor Teodorescu-Branişte.
Polemica sa cu Camil e memorabilă, după întoarcerea din India, cei
doi devenind foarte buni prieteni.
Dedicaţiile reciproce, cele câteva scrisori păstrate, redau „ceva” din
strânsa lor amiciţie. Articolele lui Eliade nu sunt improvizaţii. Scrisul
reprezintă pentru el o chestiune vitală, de aceea nu acceptă compromisul şi
complezenţa.
Preocupările de istoria ştiinţelor încep să apară după contactul cu
opera a doi prestigioşi reprezentanţi ai acestei noi discipline: Sarton şi Aldo
Mieli. În „Cuvântul” din 1 decembrie 1927, Mircea Eliade publică o notă
despre „Archeion”. Aceasta declanşează interesul lui Valeriu Bologa care îi
trimite publicaţiile Institutului, fericit fiind că găseşte în Eliade un nou
adept. Studentul publică în „Cuvântul” un vibrant elogiu la adresa studiilor
lui Valeriu Bologa şi la activitatea Institutului de Istoria Medicinei din Cluj.
11

11. Aceste preocupări n-au constituit doar un capriciu al anilor de studenţie. În
septembrie 1975, „Jurnalul” ne destăinuie unele gânduri ale tinereţii, când
dovedea un interes viu şi statornic faţă de istoria medicinei: „Toate
doctrinele şi metodele medicale, din toată lumea, aveau ca obiect omul în
raporturile lui, pe de o parte cu Cosmosul, iar pe de altă parte cu „lumea
spirituală” – înţelegând prin această expresie atât zeii şi forţele divine sau
demonice, cât şi activitatea psiho-mentală a fiecărui individ în parte.” 6
În vara şi toamna anului 1927, cu o bursă studenţească din partea
Naţiunilor Unite, Mircea Eliade petrece câteva luni la Geneva. Din această
perioadă datează cele douăsprezece foiletoane ale „Itinerariului spiritual”.
Activitatea de conferenţiar a studentului Eliade a fost un preludiu al
extraordinarelor lui succese de mai târziu, din cadrul „Criterionului”.
Debutul a avut loc în toamna anului 1927, la Fundaţia „Carol I” într-un
ciclu de conferinţe consacrat romantismului. Aplauzele şi ovaţiile de atunci
au continuat vreme îndelungată. Farmecul şi fascinaţia conferenţiarului au
încntat câteva generaţii de-a lungul a şase decenii, în săli modeste sau în
aulele celor mai prestigioase universităţi şi academii din trei continente.
Faima începuse încă din anii studenţiei dacă nu şi mai dinainte.
Mircea Florian e încântat de erudiţia tânărului student. Dincolo de cultură,
putere de muncă, perseverenţă, spirit critic Eliade dă dovadă de iniţiativă.
Pentru formarea unei biblioteci a „Revistei universitare” solicită câte
un exemplar din toate cărţile tipărite tuturor editurilor vremii, precizând
intenţia revistei de a ţine la curent studenţii de la toate facultăţile cu
diferitele probleme generale ale ştiinţei.
Îşi imaginase de multe ori că va reuşi, odată şi – odată să cunoască
personalităţile despre care scrisese şi cu care coresponda. Ocazia s-a ivit mai
6
Mircea Eliade, Fragments d un journal, Paris, Galimard, 1981, p. 247.
12

12. repede decât se aştepta. Între 14 aprilie şi 10 mai 1927, Liceul „Spiru Haret”
pa organizat o excursie în Italia, la care participă şi Eliade. La Florenţa îl
vizitează pe Giovanni Papini, unde e uimit de rafturile de cărţi care se întind
până în plafon. Cărţile alcătuiesc cadrul firesc şi al casei lui Ernesto
Buonaiuti „De cum se sfârşesc treptele scării, încep cărţile. În rafturi,
printre rafturi, pe mese, pe scaune, pe ferestre, pe podele. O odaie, două,
trei...”7
La Napoli se întâlneşte cu Macchioro, directorul Muzeului de
Antichităţi, cu care coresponda şi de la care primise lucrările sale ştiinţifice.
Fiind întrebat despre România de către savantul italian, Eliade mărturisea:
„I-am vorbit entuziasmat despre Iorga, despre Pârvan şi în cele din urmă
despre Eminescu şi Mioriţa.” 8
Încântat de splendorile Italiei, revine în ţară, îşi dă examenele anului
II şi împreună cu câţiva colegi pleacă imediat la Geneva, obţinând o bursă
studenţească oferită de Societatea Naţiunilor. Ascultă orga, studiază la
bibliotecă şi trimite foiletoane la „Cuvântul”. Face numeroase excursii şi-şi
petrece câteva zile la un castel din Fernay. În drum spre casă se opreşte din
nou pentru câteva zile la Milano, Florenţa, Veneţia şi Verona. Va revedea
aceste locuri la începutul lui aprilie 1928, când are prilejul să viziteze, pe
îndelete, frumuseţile Oraşului Etern, Vaticanul, Forul, Circul, Catacombele,
Catedrala Sf. Petru. Esenţialul în cele trei luni petrecute la Roma este studiul
febril la Biblioteca Universităţii, preocupările lui enciclopedice: „Aş fi vrut
să văd tot, să citesc tot, să transcriu tot.
Luam note în neştire, neîndurându-mă să las netranscrisă o pagină
care ştiam că nu-mi va mai cădea sub ochi. Teza mea de licenţă ameninţa să
7
Mircea Eliade, La Ernesto Buonaiuti, în Cuvântul, an IV (1928), mai 28, nr. 1112, p. 1.
8
Mircea Eliade, Amintiri I (Mansarda), Madrid, Colecţia “Destin” 1966, p. 142.
13

13. devină o istorie comporată a filosofiei Renaşterii Italiene. În dosare
speciale adunam o documentaţie suplimentară asupra hermetismului şi
ocultismului, alchimie şi legăturilor cu Orientul. Îmi completam în acelaşi
timp informaţia despre India şi în special despre filosofia indiană” 9
Licenţa s-a desfăşurat în octombrie 1928. După examenele de istoria
filozofiei şi logică îşi susţine teza intitulată ,,Contribuţii la filosofia
Renaşterii”, obţinând calificativul de ,,Magna cum laudae”.
Ori de câte ori se reîntoarce în Italia regăseşte pasiunea primei tinereţi
faţă de Renaştere. Chiar dacă aceste studii nu vor mai fi reluate, ele
constituie o importantă etapă a biografiei sale spirituale.
Citind în prefaţa primului volum din „Istoria filosofiei indiene” de
Surendranath Dasgupta despre opera culturală a maharajahului Manindra
Chandra Nandy de Kassimbazar, îi scrie acestuia, în mai 1928, solicitându-i
o bursă şi precizându-i că ar dori să vină pentru doi ani la Calcutta, să
studieze cu profesorul Dasgupta. În acelaşi timp se adresează şi celebrului
filosof indian, rugându-l să accepte să-i fie îndrumător. Peste aproape trei
luni, maharajahul îi răspunde favorabil. Şi Dasgupta consimte să-l aibă
doctorand. La 22 noiembrie 1928 pleacă spre „Ţara făgăduinţei”,
Alexandria fiind primul său popas în marea sa călătorie. Ajuns la Ceylon,
primul punct al ţării visurilor sale, în noaptea de 12 decembrie, cele dintâi
„senzaţii” pe care i le oferă India sunt olfactive: „E o mireasmă ce te
tulbură, te ameţeşte, pe care nu ştii cu ce s-o identifici, nu ştii unde s-o
cauţi, care te izbeşte neîncetat în faţă, ca un vânt înfierbântat şi
mângâietor”.10
9
Mircea Eliade, op. cit. p. 162.
10
Mircea Eliade, India, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura pentru turism, 1991 , pp. 13-14.
14

14. După două nopţi şi două zile de călătorie cu trenul, Eliade soseşte la
Calcutta, în ajunul noului an, unde cu ajutorul profesorului său se va instala
într-o pensiune.
Aici va rămâne până la sfârşitul anului. Condus de Dasgupta, în prima
zi a anului, e prezentat ilustrului său protector, care îşi petrecea întreaga
viaţă ajutând şi făcând bine.
Tânărul Eliade se adaptează încetul cu încetul. La numai o lună după
sosirea lui, profesorul Ronado îl invită la Allahabad să ţină o conferinţă
despre relaţiile dintre filosofia orientală şi cea occidentală. Cunoaşte un
celebru botanist vienez, venit să studieze flora Indiei şi e invitatul Stellei
Kramrish, profesoară de istoria artei la Universitatea din Calcutta.
Prietenii din ţară care se interesează cu dragoste de tot ce i se
întâmplă, înţeleg că această călătorie înseamnă ceva esenţial.
Departe de cei dragi, Eliade se bucură atunci când primeşte din ţară
bursa pe cinci luni. Aceasta îi dă posibilitatea organizării în martie-aprilie
1929, a unei excursii în India Centrală. O insolaţie ce-i provoacă o cumplită
hemoragie pe fundalul unei Indii a contrastelor, bântuită de foamete şi
molimă, va constitui substanţa articolului 110 „Fahrenheit, ciclon direcţia
S-V”, publicat iniţial în „Cuvântul” şi devenit ulterior capitol în cartea
„India”.
În timpul căldurilor cumplite din vara anului 1929, începe lucrul la
romanul „Isabel şi apele diavolului”. Scrie cu furie apoi se întrerupe o clipă
pentru a nota în „Jurnal”: „Ce firoasă şi ce dulce este, în acelaşi timp,
pentru mine, munca, scrisul!”11
Cea de-a doua călătorie, în mai-iunie o face în Himalaya, unde îşi
propune să urmeze cu stricteţe un anumit „ program ”: dimineţile colindă
11
Mircea Eliade, Şantier, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1935, p. 66.
15

15. împrejurimile, după-amiezile aprofundează gramatica sanscrită, iar
serile lucrează la roman.
În tot ceea ce face pune pasiune şi crede că va putea găsi în filosofia
indiană lucruri esenţiale neobservate de alţii până atunci. Doreşte din tot
sufletul să devină indianist, pasionându-se de filologie: „Aflarea unei
rădăcine sanscrite e nouă voluptate, descifrarea unui text e aproape un
ritual”. 12
Are succese senzaţionale, după mai puţin de patru luni, „secretul”
acestora fiind perseverenţa şi tenacitatea: „Munceam 12 ore pe zi şi numai
sanscrita... Această concentrare exclusivă asupra unui singur subiect,
sanscrita, a dat rezultate surprinzătoare”.13
Legăturile ştiinţifice ale lui Eliade sunt surprinzătoare. Marile somităţi
ale orientalisticii şi istoriei religiilor sunt uimite de cunoştinţele lui
prevestindu-i un viitor strălucit. Pregătirea tezei nu era o chestiune facilă.
Familia şi prietenii sunt rugaţi să-i procure cărţi. E furios că bursa din ţară
încetează în noiembrie, gândindu-se că după atâtea sacrificii ar exista
posibilitatea de a fi chemat în ţară. Aşa cum mărturiseşte „Jurnalului”
citeşte în ceasurile triste Bhagavadgita, iar în cele neutre poeziile lui Shelley.
La începutul lui iulie 1929, îl cunoaşte pe Tagore şi e încântat de
Universitate, unde cursurile se ţineau în aer liber, în grădină.
Bolnav, internat pentru câteva zile în spital, are dificultăţi financiare.
În dimineaţa zilei de 2 noiembrie 1930 se va muta la Dasgupta. Hotărârea
fusese luată cu câteva zile mai înainte.
12
Mircea Eliade, op. cit. p. 24.
13
Mircea Eliade, L epreuve du labirinthe, Entretiens avec C. H. Rocquet, Paris, Pierre
Belfond, 1978, p. 50.
16

16. E propriu-zis un obicei al Indiei tradiţionale ca ucenicul să locuiască
alături de învăţătorul său. Pe lângă avantajul financiar şi ştiinţific se bucură
şi de o viaţă mai liniştită. Munceşte cu râvnă adâncindu-se în gramatica
sanscrită sau folosofie şi începe studiul bengalezei. Se contopeşte organic,
simte că face parte din familie, îmbrăcat în dhoti, atunci când stă la masă,
aşezat pe jos, cu picioarele încrucişate, cu o frunză de arbore în loc de
farfurie. După numai un an vedea cu alţi ochi ţara în care se afla: „Mi se
pare că încep să-i înţeleg tainele, să mi se descopere frumuseţile şi sensuri
care-mi fuseseră inaccesibile puţine luni mai înainte”. 14
Deşi integrat în viaţa ţinuturilor pe care le străbate, familia, prietenii,
peisajul şi spiritualitatea românească sunt prezenţi în gânduri, vise şi
însemnări. Nu numai corespondenţa, ci şi reportajele scrise în acei ani îl
„desconspiră”. Încă din primele pagini ale „Indiei” aflăm că la masă erau
serviţi „de o indiană tânără şi frumoasă, semănând leit cu ţiganca din
tabloul lui Luchian”15
În Himalaya, la un moment dat îi vin în minte, printr-o asociaţie de
idei, alte imagini din ţară: „Serdarul îmi serveşte o cină incertă, dar caldă.
O iau numai pentru că e caldă. Vasele sunt noi, de aluminiu, şi îmi amintesc
atâtea drumuri din adolescenţă, când dormeam pe creste sau plajă, în jurul
unui foc păzit de prieteni, răspândiţi acum pe toată faţa pământului. Atâtea
cine vesele, în farfurii de aluminiu spălate dimineaţa cu nisip. Şi acum sunt
singur ca un cuc, şi plouă, plouă...”16
Aflând de la Rădulescu-Motru că s-ar putea ca la înapoierea în ţară să
se creeze, pe lângă Universitatea din Bucureşti, o catedră de sanscrită, îşi
14
Mircea Eliade, Memoire, I, Editura Gallimard, p. 253
15
Mircea Eliade, India, Bucureşti, Editura pentru turism, 1991, p. 32.
16
Mircea Eliade, op. cit. p. 151.
17

17. intensifică munca şi, împreună cu Dasgupta, traduce şi conversează în
sanscrită câte trei ore pe zi. Profesorul continuă să-i dicteze capitolele celui
de-al treilea volum din „Istoria filosofiei indiene” şi cartea despre
Upanishade, iar alături de Maitreyi – cu care are o strânsă legătură –
alcătuieşte Indexul monumentalei lucrări. Începe să redacteze un nou roman
„Lumina ce se stinge” publicat în 1934.
Se hotărăşte în februarie 1930, asupra tezei de doctorat „Istoria
comparată a tehnicilor yoga” pe care o va redacta între 1930 – 1932 şi o va
publica în 1936.
Aflând de legăturile fiicei sale cu Eliade, se produce „ruptura” cu
Dasgupta, acesta cerându-i oaspetelui său să părăsească imediat locuinţa,
pretextând că sănătatea lui nu-i mai îngăduie să-l găzduiască. După un
intermezzo de câteva zile în Ripon Street 82, Eliade se îndreaptă spre
Swarga Ashram. Cele şase luni de sihăstrie sunt cunoscute din volumul
„Într-o mânăstire din Himalaya” publicat în 1933.
Îşi consacra timpul meditaţiei, exerciţiilor yoga şi lecturilor din textele
sanscrite. Are şansa de a-l avea drept guru pe Swaimi Shivananda, autor, mai
târziu, a circa trei sute de volume : „El m-a călăuzit puţin câte puţin în
practicile respiraţiei, meditaţiei, contemplaţiei”. 17
Îşi regăseşte seninătatea şi ritmul de viaţă de altădată. Nu doarme
decât trei patru ore pe noapte, fără să resimtă oboseala.
La slaba lumină a unei lămpi cu gaz îşi redactează teza, scrie articole
pentru „Cuvântul” iar noaptea continuă noul său roman „Lumina ce se
stinge”. Tot acum definitivează studiul „Cunoştinţele botanice în vechea
Indie”, pe care-l trimite la Cluj, lui Valeriu Bologa.
17
MirceaEliade, L epreuve du labirinthe, Entretiens avec C. H. Rocquet, Paris, Pierre
Belfond, 1978, p. 54.
18

18. Din când în când vizitează satele şi templele de la poalele Himalayei.
De Crăciun petrece minunat la o familie creştină din Rurks. Şi aici are loc un
episod sentimental. Eroina, Jenny, violonistă din Johannesburg, venise în
India în căutarea absolutului.
La începutul primăverii anului 1931, Mircea Eliade va pleca – după
şase luni de sihăstrie – tot atât de brusc ca şi atunci când venise.
Revenit la Calcutta, lucrează nebuneşte la Imperial Library, preocupat
în primele zile de tema mătrăgunei în botanica şi folclorul indian. Învaţă
tibetana – pentru Eliade o limbă înseamnă posibilitatea de a comunica, de a
citi, de a vorbi dacă era popsibil, un nou instrument de lucru – şi e pasionat
de etnologia indiană şi sud-est asiatică. Continuă cu aceeaşi îndârjire studiul
şi începe lucrul la un nou roman, intitulat „Victorii” mai întâi, „Petru şi
Pavel” după aceea. E, de fapt, nucleul viitoarei „Întorceri din rai” care vede
lumina tiparului în 1934.
În timpul luptei supraomeneşti cu căldurile Indiei, soseşte din partea
tatălui o scrisoare disperată; prezenţa fiului în ţară e absolut necesară,
deoarece trebuia să-şi satisfacă stagiul militar. N-are încotro şi-şi pregăteşte
reîntoarcerea, expediind mai întâi cărţile. În toiul celei mai aride munci
simte nevoia să se relaxeze şi atunci îşi petrece timpul cu o carte de
literatură, după ce şase luni nu mai pusese mâna pe vreun roman: Viciul
acesta pe care mi-l satisfac alături de o bibliotecă plină de tratate erudite, la
o masă încărcată cu dicţionare şi texte, mă înalţă brusc în propriii mei ochi.
Îmi dă un ciudat sentiment al libertăţii.” 18
Experienţa anilor 1929-1931 a fructificat aproape o sută de eseuri.
India a clarificat în gândirea lui Mircea Eliade concepţia despre autenticitate,
ideea de libertate trezindu-i interesul pentru yoga şi tantrism. Deceniul al IV-
18
Mircea Eliade, Şantier, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1935, p. 182.
19

19. lea a însemnat pentru el apariţia primei forme a volumului „Yoga”. Şederea
în India a fost hotărâtoare pentru formarea spirituală a lui Mircea Eliade. El
nu a văzut aici „exotism”, ci şi-a dat seama de profunda unitate a culturii
aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti.
Pentru Eliade „România nu e numai o răscruce, ci mai ales un pod
între Orient şi Occident. Dacă ne asemănăm atât de mult cu
<<orientalii>>, nu este pentru că ne-am <<turcit>>, ci pentru că în
România, ca şi în Sud-Estul Europei şi în Asia întregă geniul creativităţii
de tip neolitic s-a păstrat până mai deunăzi. Nu e vorba de a ne întoarce în
trecut, ci de a cunoaşte mai bine şi a înţelege elementele de unitate ale
Orientului şi ale Europei”19.
Ajuns „acasă” la 10 decembrie 1931, îşi reia cu febrilitate
activitatea :publică zeci de articole şi îşi pregăteşte în acelaşi timp, teza de
doctorat despre yoga, pe care o depune în februarie 1933 la secretariatul
Facultăţii de Litere. Între timp scrie romanul „Maitreyi”, încununat în
primăvara aceluiaşi an cu premiul „Techirghiol – Eforie”.
La sfârşitul lui iunie, comisia de sub preşedinţia lui Dimitrie Gusti,
ministru al Instrucţiei şi Artelor, îi atribuie doctoratul cu calificativul
„Magna cum laudae”.
După examenul de licenţă, din toamna anului 1928, Mircea Eliade
revine peste cinci ani în amfiteatrele Facultăţii de Litere şi Filosofie din
Bucureşti în calitate de Magister. În lustrul care trecuse avusese loc o
experienţă esenţială: „descoperirea” Indiei. Mai parcusese o viaţă.
Pentru prima dată la o catedră universitară din România se ţine un
curs de istorie a religiilor – Problema răului în filosofia indiană până la
19
Mircea Eliade, Yoga and Modern Phylosophy în “ Journal of General Education”, an
XV (1963) July, pp. 124-137.
20

20. apariţia creştinismului – vorbindu-se cu competenţă despre magie, karma,
sakya, yoga, nirvana, orfism, iudaism, hermetism, krisna, Confucius,
Zarathustra.
În perioada cât a funcţionat ca profesor, Eliade şi-a pregătit cu
conştiinciozitate şi meticulozitate fiecare curs şi seminar. Totdeauna, a
pledat pentru seriozitate, competenţă şi corectitudine. Cu puţin timp înainte
de a pleca în India, îşi făcea public dezgustul faţă de anumite practici
folosite de universitarii de pe malurile Dâmboviţei.
Se simţea bine, întotdeauna, în mijlocul tinerilor pe care i-a iubit şi i-a
înţeles. Diferenţa de vârstă dintre magistru şi studenţi era minimă. Chiar şi
atunci când s-a mărit, Eliade i-a respectat şi a crezut în ei. El considera că
această vârstă e obsedată de absolut, de libertate, de universal şi permanent.
Efemerul, fragmentarul, moderatul, confortabilul, aproximativul,
compromisul sunt cuceririle vârstei de mijloc, sunt experienţele oamenilor
maturi:
„A iubi, a respecta, a crede în tinereţe este un lucru atât de firesc, încât
nici nu mai trebuie justificat.”20
Profesor la Bucureşti, Paris şi Chicago, Mircea Eliade a preţuit şi a
înţeles această tinereţe, căreia i-a infuzat înţelepciune şi erudiţie şi a primit
de la ea entuziasm, optimism şi bună dispoziţie.
Documentarea exhaustivă era o obsesie a anilor studenţiei ce-l va
„teroriza” şi-n timpul pregătirii cursurilor. Epuizarea tuturor surselor
bibliografice, permanenta aspiraţie de a fi la curent cu informaţia ştiinţifică
nu l-a părăsit până în ultima clipă.
20
Mircea Eliade, Mitul generaţiei tinere, în Vremea, Bucureşti, an VIII (1935), august, p.
4.
21

21. Succesele cursului lui Mircea Eliade sunt răsunătoare. Unora din
„bătrâni” nu le prea convenea. În toamna anului 1934, P. P. Negulescu se
opune ca Eliade să suplinească în continuare la Catedra de metafizică. Şi
totuşi, pe 9 noiembrie 1934, tânărul conferenţiar îşi începe cel de-al doilea
an universitar într-un amfiteatru arhiplin. Cursul îşi propune să prezinte
problema ontologică a lui esse, ocupându-se de metafizicile asiatice şi
filosofia prearistoteliană.
Nu se putea să nu apară...contestatarii. Unul dintre aceştia Georgescu-
Cocoş se năpusteşte cu furrie împotriva romanului „Domnişoara Christina”
publicând în câteva numere ale ziarului unele scene „tari” din cartea lui
Eliade, acuzându-l de pornografie. Aceeaşi acuză va fi lansată şi de
Ministerul Educaţiei Naţionale, care incriminează un alt roman apărut în
urmă cu trei ani şi cere să se facă cercetare asupra literaturii publicate de
Mircea Eliade în „Întoarcerea din rai” şi să se aplice sancţiunile cerute de
lege.
În „Vremea” apar pagini cu protestul vehement al studenţilor care
sunt indignaţi de hotărârea arbitrară luată de Ministerul Educaţiei-
considerându-l un dascăl de excepţie.
Emil Cioran intitulează articolul „Crima bătrânilor” afirmând că
„Idea sinistră de a elimina pe Mircea Eliade din Universitate sub pretextul
pornografiei, dacă nu este revelatoare pentru nivelul acestei ţări, ea ne
descoperă în tot cazul gradul de imbecilitate a unei generaţii de la care n-
am învăţat decât cum nu trebuie să fim”.21
Numeroase ziare şi reviste din provincie îşi alătură protestul celor din
capitală. Procesul s-a amânat de câteva ori, şi până la urmă, tribunalul i-a dat
câştig de cauză lui Eliade. Prin aceasta s-a anulat hotărârea înlăturării din
21
Emil Cioran, Vremea, an X (1937), iunie 20, p. 3.
22

22. învăţământ, şi profesorul, spre satisfacţia celor câteva sute de studenţi, şi-a
reluat activitatea.
Ultimul curs, cel început în ianuarie 1938, consacrat simbolismului
religios, se va ocupa de simbolismul acvatic şi cel al arborelui cosmic.
Continuă să deplângă soarta învăţământului românesc şi să pledeze pentru
crearea unui propice muncii intelectuale.
În toţi cei cinci ani, atunci când a ţinut lecţii din istoria religiilor, a
folosit numeroase date şi concluzii oferite de celelalte discipline.
Eliade visează un Institut de studii orientale care să studieze relaţiile
noastre cu Orientul Apropiat şi să facă posibilă în România cunoaşterea
temeinică a marilor culturi asiatice din India, China şi Japonia. Propune în
1936 înfiinţarea unei Universităţi de vară la Constanţa şi încearcă să
îmbogăţească fondul de cărţi al Bibliotecii Universităţii.
În anii în care a predat la Universitatea din Bucureşti lui Mircea Eliade i-a
apărut volumul „Yoga” elogiat de zeci de orientalişti şi tot în intervalul
acesta a publicat două volume de studii „Alchimia asiatică” şi „Cosmologie
şi alchimie babiloniană”, şapte cărţi de beletristică şi peste cinci sute de
eseuri, articole şi studii de dimensiuni reduse.
Sub îngrijirea sa, apare în 1937 monumentala ediţie critică, în două
volume, a operelor lui B. P. Hasdeu „Scrieri literare, morale şi politice.”
Se imprimă între anii 1939-1942, tot sub conducerea lui Mircea
Eliade, cele trei volume din „Zalmoxis”, revistă de studii religioase.
Volumul de eseuri „Fragmentarium” e tipărit în anul 1939.
Mircea Eliade părăseşte România în 1940 când este desemnat ca atşat
cultural la Londra, apoi la Lisabona şi în final la Paris. Este martorul
evenimentelor care au loc în Europa şi implicit în România şi, considerând
aceasta tot o încercare, hotărăşte să ajute poporul român să supravieţuiască
23

23. prin cultură. Tipăreşte amplele volume fantastice „Secretul doctorului
Honigberger” şi „Nopţi la Serampore” în 1940.
În 1942 Editura Vremea tipăreşte „Mitul reintegrării” iar la un an mai
târziu apar volumele „Comentarii la legenda Meşterului Manole” şi „Insula
lui Euthanasius”.
Eliade hotărăşte în 1945 să nu se mai întoarcă în România datorită
schimbărilor brutale impuse din afară instituţiilor politice şi sociale. Invitat
de profesorul G. Dumezil ţine un curs liber la Ecole des Hautes Etudes –
primele trei capitole ale viitorului „Tratat de istorie a religiilor”, care
publicat la 18 ianuarie 1949, îi consolidează prestigiul ştiinţific. Tot atunci
apare şi unul dintre cele mai îndrăgite eseuri „Le Mythe de l eternel retour”.
Din când în când simţea nevoia să-şo regăsească izvoarele, pământul natal.
În exil pământul natal e limba, e visul. Şi atunci scria nuvele.
Mircea Eliade nu trăia numai în condiţii vitrege ci trăia şi o ruptură cu
trecutul. Dar acea ruptură şi acea pierdere i se păreau încărcate de sens.
Considera că ceea ce exprimă mai bine şi defineşte mai exact condiţia
umană, sunt o serie de încercări iniţiatice, de morţi şi de învieri.
Universităţile şi academiile nu se grăbeau să-şi deschidă porţile şi să-l
primească în sânul lor chiar dacă-l invitaseră să conferenţieze, să ţină cursuri
şi seminarii încă din 1946 – la Sorbona, Ascona, Roma, Paris, Strasbourg,
Munchen, Freiburg.
Invitat la Chicago să ţină celebrele „Haskell lectures” – cele şase
conferinţe au fost publicate sub titlul „Naşteri mistice” – decanul a insistat
ca Mircea Eliade să fie profesor titular şi conducătorul secţiei de istoria
religiilor. Şovăind la început, atras apoi de atmosfera Universităţii – aproape
paradisiacă – Eliade se stabileşte la Chicago în martie 1957.
24

24. Colecţia de eseuri a Editurii Gallemard îi scoate o nouă carte „Mythes,
Reves et Mysteres”.
Începând din 1961 şi până la moarte, Eliade este conducătorul
publicaţiei „History of Religious” împreună cu J. M. Kitagawa şi Charles
Long.
În preajma împlinirii vârstei de 60 de ani i se decernează primul titlu
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Yale. Şi în România, din 1967
încep să apară studii şi articole de şi despre Mircea Eliade.
În deceniul ce urmează „onorurile” se ţin lanţ. Versiunea românească a cărţii
„De la Zalmoxis a Gengis-Klan”, în traducerea Mariei şi a lui Cezar
Ivănescu se publică în 1980 şi tot atunci cele trei cărţi care-i sunt consacrate
în întregime – „Hermeneutica lui Mircea Eliade” de Adrian Marino,
„Introducere în opera lui Mircea Eliade” de Ion Lotreanu şi „Contribuţii
biobibliografice Mircea Eliade” de Mircea Handoca – văd lumina tiparului
în România. Volumul de nuvele „În curte la Dionis” apare la Editura Cartea
Românească, sub îngrijirea lui Eugen Simion în anul 1981.
Sărbătorindu-şi cea de-a 75-a aniversare la 9 decembrie 1983,
Academia Americană de Religie a omagiat personalitatea lui Mircea Eliade
pentru excepţionalele sale contribuţii în domeniul istoriei religiilor.
După ce în luna aprilie a anului1985, în urma unor conferinţe ţinute la
Universitatea din Washington, i se decernase titlul de Doctor Honoris Causa,
la 15 mai Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade
catedrei de istorie a religiilor. Este pentru prima oară în lume când unei
catedre universitare i se atribuie numele unei personalităţi în viaţă.
În februarie 1986, la Editura Gallimard, vede lumina tiparului ultimul
volum antum „Briser le toit de la Maison” cuprinzând, printre altele, eseuri
25

25. despre Constantin Brâncuşi, Eugen Ionesco, C. G. Jung, Giovanni Papini,
Marta Bibesco, G. Ticci.
Mircea Eliade trece în eternitate în dimineaţa zilei de 22 aprilie 1986,
în urma unei boli necruţătoare.
La serviciul funerar de la Capela Rockfeller din Hyde Park, campusul
Universităţii din Chicago, cei apropiaţi au citit din opera lui în limba
română, franceză şi engleză – limbi în care el şi-a elaborat lucrările
ştiinţifice.
Lui Mircea Eliade, care s-a înscris printre acei „uomini universali” de
la răspântia veacului, se pare că maxima lui Vergiliu – „Labor omnia vincit
improbus” – i-a stat toată viaţa la inimă.
El a lăsat posterităţii o operă globală de o impresionantă bogăţie şi
întindere, de o excepţională importanţă pentru umanitate.
II. CONCEPTUL DE „SINE”
II.1 Jung, Freud şi Mircea Eliade despre „Sine”
26

26. În viziunea lui Jung, Sinele transcede Eul şi conţine capacităţile
străvechi ale speciei. Deşi are scopuri biologice în contextul vieţii
individului, Sinele „îşi caută concomitent împlinirea în realizările spirituale
ale artei şi religiei, ca şi în viaţa lăuntrică a sufletului ... Îl putem regăsi sub
forma unui mister profund ... ori ca manifestare a lui Dumnezeu înlăuntrul
nostru”.1
Personalitatea umană conţine şi Eul, care se formează în interiorul
Sinelui. Eul determină simţământul constant de identitate. Eul trebuie să fie
mai puternic în prima jumătate a vieţii pentru a se putea realiza desprinderea
de părinţi, obţinerea slujbei şi alte obiective specifice vârstei. În a doua parte
a vieţii, Eul se poate subordona Sinelui. Lupta dintre cele două laturi este
benefică, deoarece se obţin astfel atât integrarea personalităţii, cât şi o
conştiinţă superioară.
Asemănarea dintre concepţia lui Jung despre Sine şi cea a lui Mircea
Eliade este foarte puternică.
Majoritatea personajelor din nuvele caută descifrarea misterului prin
două căi principale: artă şi religie, iar Sinele este o reflexie a lui Dumnezeu
sau a adevărului suprem. Procesul regăsirii prin artă este prezentat în
numeroase nuvele (Adio! ..., Uniforme de general, În curte la Dionis), iar
aluziile la concepte din istoria religiilor sau folosirea ritualurilor sunt
pretutindeni (Pe strade Mântuleasa, Ivan, Adio! ...).
Pentru Freud, Sinele înseamnă conţinuturile inconştiente, care ţin de
procesul primar şi de instinctele personalităţii. Aceste instincte pot fi
înnăscute şi ereditare sau refulate şi dobândite. Supraeul controlează
atitudinile şi apără Eul de impulsurile incompatibile provenite din Sine. 2
1
Anthony Stevens, -C. G., Jung, Cluj-Napoca, Editura Mistere, 1991, pp. 71-72.
2
N. Groeben, Psihologia literaturii, cap. Interpretarea psihologică a operei, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1991, p. 14.
27

27. Aşadar, pentru Freud, Sinele este reprezentat de pasiuni, pe când Eul
înseamnă raţiune şi înţelepciune, iar individul este alcătuit dintr-un sine
psihic necunoscut şi inconştient, peste care se suprapune eul, situat
superficial şi care se dezvoltă din sistemul percepţie ca dintr-un nucleu.3
Sinele este amoral, Eul moral, iar Supraeul poate deveni hipermoral,
dacă este la fel de puternic ca Sinele.
La Mircea Eliade, sinele coincide în mare măsură cu un adevăr uitat,
care trebuie reamintit.
Noţiunea de „sine” este răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu ?” şi
aflarea lui poate produce traumatisme, aşa cum s-a întâmplat în cazul
locotenentului din Podul: Când locotenentul şi-a pus întrebarea „Cine sunt
eu ?” şi a răspuns corect: „Eu, adevăratul eu sunt <atman>, care e identic
cu brahman [ ...], ceva s-a surpat în adâncurile fiinţei lui.
Este ceea ce unii numesc ruptură metafizică. În cazul lui,
traumatismul a fost total. 4
În urma acestui eveniment, locotenentul s-a identificat cu Adonis la
nivel metafizic şi teologal, nu fiziologic. Sufleteşte este detaşat, iar ceea ce
conteză este spiritul, de aceea în existenţa sa şi a prietenilor săi a intervenit o
schimbare radicală: salonul consacrat petrecerilor a devenit „un loc rezervat
meditaţiilor şi ceremoniilor”.
Întâlnirea cu sine, în nuvelele lui Mircea Eliade, modifica modul de
viaţă şi de gândire al personajelor. După o asemenea experienţă, fiinţa
umană se schimbă sau trece la alt nivel, se eliberează.
3
S. Freud, Dincolo de principiul plăcerii, cap. Eul şi sinele, p. 111.
4
Mircea Eliade, Integrala prozei fantastice, vol. I-V, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1992, p. 38.
28

28. II. 2 Sinele în buddhism şi hinduism
Problema Sinelui sau doctrina anatta afirma că toate lucrurile sunt
lipsite de sine şi Buddha nega doctrina conform căreia acest univers este
atman; după moarte voi fi acela care este permanent ( ...) şi voi exista astfel
în vecii vecilor. Nici o realitate nu există în forma vreunui sine sau eu, nimic
nu apare din sine, nu există prin sine însuşi.
Buddhismul nu vorbeşte despre un Sine substanţial şi chiar îl neagă,
de aceea s-a pus problema dacă există nirvanizarea şi eliberarea eului.
29

29. Negându-se sinele, se neagă, din punct de vedere moral, agentul.
Avantajul acestei viziuni este că individul nu se mai antrenează în rivalităţi
metafizice inutile.
În cazul hinduismului, opinia despre atman este diferită de cea
buddhistă, universul este considerat identic cu atman.
Concepţia lui Mircea Eliade despre atman este exprimată foarte clar în
Podul, când locotenentul răspunde: Eu, adevărat eu, sunt atman, care e
identic cu brahman. În sanscrită aham brahma smiti sau, folosind o altă
expresie, ayam atma brahma. 5
Locotenentul are o revelaţie când se întâlneşte cu această realitate
ultimă, misterul identităţii atman-brahman şi se regăseşte în Adonis din
punct de vedere spiritual.
Onofrei vorbeşte despre sensul lui atman prezent în Upanishade şi le
recomandă prietenilor săi: să-l ascultaţi pe locotenent vorbindu-vă despre
atman sau, încă şi mai tragic, despre mitul lui Adonis!6
Acest locotenent are un mod de a fi asemănător lui Dumnezeu. El a
citit Upanishadele şi şi-a pus anumite probleme: realitatea ultimă, fiinţa, în
sfârşit, „atman”.
5
Mircea Eliade, op. cit. p. 38.
6
Mircea, Integrala prozei fantastice, vol. I-V, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1992, p. 38.
30

30. II. 3 Căutarea sinelui şi labirintul
„ În centru se află sinele”
Labirintul este simbolul vieţii, reprezentarea obstacolelor pe care
omul trebuie să le depăşească pentru a trece la un nivel superior. Înaintarea
prin labirint se realizează gradat, ca şi obţinerea cunoaşterii, pe măsura
apropierii de „misterium magnum”.
Centrul labirintului conţine dezvăluirea unui mister, un înţeles
esenţial, el este sfera sau inima labirintului în care căutarea îşi atinge scopul.
31

31. Din ansamblul labirintic nu poate lipsi acest centru, fie el sub forma
abstractă, căci acolo omul găseşte dezlegarea tainei. În centru se află ceea ce
fiinţa umană vrea să găsească: Deseori se gândeşte ... pe sine însuşi: „gnoti
seauton” ! Ultima cunoştinţă este aceea de sine, înţelegerea propriului eu,
oglindit în proprie cunoştiinţă. Iată motivaţia profundă a faptului că în
fundul labirintului este aşezată deseori o oglindă, pentru ca omul care s-a
învârtit timp îndelungat prin cotiturile drumului, ajungând în sfârşit la ţinta
călătoriei sale „Deus absconditus” sau monstrul, este el însuşi.7
Pentru Mircea Eliade, existenţa este alcătuită dintr-o înşiruire de
labirinturi, fiecare contribuind la cunoaşterea sinelui. În momentul depăşirii
unui labirint încercarea se înnoieşte.
Atingerea centrului coincide cu regăsirea sinelui şi se poate realiza pe
cale ritualică: Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei
bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual iniţiatic, după
cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricărei
existenţe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul
său centru, spre sine însuşi, Atman, ca să folosesc termenul indian ..8.
Atingerea centrului presupune (cu excepţia regăsirii accidentale a
sinelui de către omul comun) experienţă în alegerea drumului potrivit.
Iniţiatul trebuie să fie pregătit, aşa cum se cere în Adio! ...publicului alcătuit
din oamenii care vor „să înţeleagă” şi au studiat.
O părere asemănătoare cu a lui Mircea Eliade, conform căreia centrul
coincide cu sinele este cea a lui Rene Gueron. În opinia sa, punctul central şi
intim corespunde ideii de centru spiritual şi se acordă cu simbolismul
echivalent al inimii, este propriul centru, sinele: Fiinţa care parcurge
7
Paulo Santarcangeli, Cartea labirinturilor, 1991, p. 25.
8
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 23.
32

32. labirintul sau o reprezentare echivalentă ajunge până la urmă să găsească
„locul central” sau, din punct de vedere iniţiatic, propriul său centru.9
Parcurgerea labirintului şi a complicaţiilor sale este o reflecţie a
modurilor în care fiinţa rătăceşte înainte de instalarea în propriul centru sau
în „paradisul pierdut”
În momentul sacru, omul se îmbogăţeşte spiritual, îşi înţelege
menirea, îşi vede adevăratul rost în armonia universală, totul devine clar şi
simplu, conştientizează ce are de făcut şi primeşte o nouă „orientatio”. Însuşi
Mircea Eliade a trăit de nenumărate ori atingerea centrului, recunoscându-se:
- V-aţi atins vreodată centrul ?
- Am avut de mai multe ori certitudinea că l-am atins şi, atingându-
l, am învăţat multe, m-am recunoscut. Apoi, din nou, m-am pierdut. Aşa e
condiţia noastră, nici îngeri, nici eroi. Când omul îşi atinge centrul se
îmbogăţeşte, conştiinţa îi devine mai largă şi mai profundă, totul se
limpezeşte, devine semnificativ, dar viaţa continuă: se iveşte alt labirint, alte
încercări, alte feluri de încercări, la un alt nivel ...10
Uneori, centrul poate fi construit, iar alcătuirea sa este o cosmogonie, o
creaţie a lumii. Labirintul este o imagine completă a universului, iar în
mijloc se află sinele ca reflexie a Divinităţii. Drumul labirintic are două
funcţii importante: echivalează cu un ritual de iniţiere uneori periculoasă,
dar, pe de altă parte, îl apără pe iniţiat de forţele externe care îl pot afecta.
Structura sa îl ajută să se concentreze, să găsească propriul său centru.
În nuvelele lui Mircea Eliade, labirintul poate avea diferite forme
concrete sau abstracte. Un model concret este casa din La ţigănci, în care
Gavrilescu se simte pierdut, camera obiectelor.
9
R.Gueron, Symboles fundamentaux de la Science sacree, Paris, Editura Gallimard, 1995,
pp. 392-393.
10
Mircea Eliade, op. cit. p. 157.
33

33. În Ghicitor în pietre, Emanuel întâlneşte numeroase obstacole (ploaia,
lipsa unui mijloc de transport, necunoaşterea spaţiului) şi rătăceşte pe străzi
pentru găsirea ghicitorului în pietre, care îi poate da informaţii despre sine,
despre menirea sa în lume.
Acest drum, care cu greu ar putea fi refăcut, pare a avea puncte
comune cu „dincolo” în momentele în care Emanuel primeşte semne. Chiar
dialogul artiştilor despre evenimentele viitoare povestite de Adriana în trecut
are o structură labirintică menită să reveleze adevărul, să stârnească
anamneza tânărului. Artiştii au rol de mesageri sau chiar de iniţiatori.
În Pe strada Mântuleasa, întreg discursul cu structură arborescentă,
cu numeroase ramificări, are scopul de a trezi conştiinţa anchetatorilor.
Personajele despre care vorbeşte învăţătorul au corespondenţe mitologice
adânc înrădăcinate în spiritul uman.
Un alt tip de labirint este prezent în Nopţi la Serampore sau în 19
trandafiri: pădurea, din care dispar atât persoane, cât şi obiecte.
În pădure timpul nu mai are valoare istorică, ci arhetipală, eternă. Acest loc
intim şi sacru este un izvor al vieţii şi presupune prezenţa probelor şi a
semnelor.
Uneori, pădurea induce în eroare şi coincide cu labirintul care precede
moartea. În pădure, personajele au sanşa de a-şi cunoaşte fiinţa interioară,
sinele. Natura sălbatică este stăpânită de vrajă şi cunoaşte secrete, este un
tărâm la graniţa dintre lumea reală şi cea ireală, unde personajul se poate
întâlni cu sine.
În Ivan, labirintul este prezent sub forma lanului nesfârşit de porumb
în care personajele încearcă să se orienteze cu ajutorul stelelor, sau sub
34

34. forma discursului ţinut de Ivan despre „coincidentia oppositorum”, despre
Dumnezeu şi camuflarea sacrului.
În curte la Dionis conţine labirintul pe verticală (se urcă şi se
coboară), ca şi Podul, iar în Ghicitor în pietre un labirint abstract, la un alt
nivel, este marea, oglinda infinită.
Itinerariul spre centru eliberează spiritul şi corespunde drumului spre
sine. Ca şi limbajul indirect folosit de Mircea Eliade sau de personajele sale,
fie ele poeţi, cântăreţi, ghicitori, preoţi, actori, pictori, alchimişti, drumul
şerpuitor, ocolit, dă individului posibilitatea de înţelegere treptată, profundă
a experienţelor şi a semnalor, de recunoaştere.
Pentru a se descoperi pe sine, oricare intrare în labirint este potrivită şi
oricare probă trecută devine folositoare.
II. 4 Continuitatea existenţei
Existenţa umană pare deseori alcătuită din fragmente. Simţirea duratei
vieţii în continuitatea şi profunzimea sa revelează scopul, o „orientatio”. În
acel moment, individul conştientizează că nimic nu a fost rău sau
nefolositor, că toate obstacolele şi eşecurile au alcătuit un şir de experienţe
sau probe care au apropiat-o, indirect, de adevăr. Orice întâmplare, aparent
lipsită de sens, pregăteşte sau conduce spre „ceva”. Toate aceste fragmente
capătă unitate logică şi continuitate pentru sine când pot fi văzute în
ansamblu.
35

35. Iată cum explică Mircea Eliade acest concept, referitor la existenţa sa:
Totul se leagă, chiar şi perioadele pe care le socoteam fără
importanţă ca, de pildă, serviciul militar, şi pe care le-am uitat, totul se
leagă şi, deodată, vedem că un scop ne-a condus – o „orientatio”.
Fragmentele se unesc ca într-o recapitulare cu un sens clar:
adolescenţa, India, Londra şi restul formau un întreg. Nimic nu a fost trăit
degeaba, nici chiar cel mai banal moment sau ceea ce părea la acel moment
o pierdere de timp.11
Mircea Eliade atrage atenţia asupra importanţei privirii în ansamblu a
oricărei existenţe pentru a i se putea desluşi sensul. Fiecare eveniment al
vieţii este de o importanţă majoră. Lipsa lui poate influenţa sau schimba
evoluţia fragmentelor de viaţă următoare sau înţelegerea existenţei
personajului. Întregul sistem poate funcţiona diferit.
Nuvelele alcătuiesc, pe de o parte, un ansamblu fără de care nu ar
putea fi complet înţeleasă opera eliadescă în întregul ei; pe de altă parte,
fiecare nuvelă este alcătuită din fragmente. Nu de puţine ori personajele trec
din planul profan în realitatea sacră, apoi ciclul se reia. Alternanţa vis-
realitate ar putea părea, de asemenea, două fire narative care nu au legătură
unele cu altele, în mod treptat.
Nuvela Ivan ar fi, de exemplu, imposibil de înţeles, dacă nu ar fi
conţinut o orientatio, datorită căreia întregul drum străbătut de personaje
(inclusiv evaziunile în vis, cu trecerea dintr-un spaţiu în altul) capătă o
linearitate logică, o continuitate fascinantă datorită priceperii scriitorului. În
cazul iniţierii personajelor pentru trecerea „dincolo”, totul capătă sens şi
utilitate.
11
Mircea Eliade, op. cit. p. 158.
36

36. II.5 Moartea iniţiatică şi naşterea
Mircea Eliade consideră moartea sa o moarte iniţiatică, o trecere spre
alt tip de existenţă. Iată ce nota I. P. Culianu în textul Ultimele clipe ale lui
Mircea Eliade [ ... ], apărut în volumul Memorii: Mircea Eliade citeşte
foarte mult despre Life after Life – Viaţa după viaţă – şi e convins că
moartea e un „semn de lumină”; repetă asta de mai multe ori. În concepţia
sa, moartea este o integrare în Cosmos şi o întâlnire cu sine.
Scriitorul se află într-o continuă încercare de a descifra enigmele
vieţii, ca şi personajele sale. Moartea simbolizează înţelepciunea, morţii sunt
omniscienţi, cunosc viitorul, ca în Ghicitor în pietre, nuvelă în care aflăm că
37

37. bătrânul era puţin de dincolo, iar fata lui era moartă. Prin moarte omul
atinge cunoaşterea, căci pentru a deveni înţelept trebuie să coboare în
tenebre.
În viziunea lui Jung, moartea înseamnă reîmprospătarea contactului cu
inconştientul activ. La Mircea Eliade, moartea este o renaştere pentru
altceva, o participare la sacru, la Divinitate, un început de imortalitate. Unul
dintre misterele fundamentale este că moartea reprezintă o regenerare
spirituală.
Moartea este întotdeauna urmată de eliberare, fericire şi revelare.
Trecerea dincolo, de exemplu, poate fi, într-adevăr, însoţită de frică, însă
este văzută ca o împlinire a personajului, ca o întâlnire cu sine şi cu
Universul (În curte la Dionis, Ghicitor în pietre, Ivan), iar
imposibilitatea trecerii este interpretată drept o invaliditate (La ţigănci,
prima încercare a lui Gavrilescu).
Prin moarte, vechea personalitate de dizolvă sau se transformă.
Moartea iniţiatică este o problemă indispensabilă regenerării sau unei vieţi
noi, o trecere spre alt mod de a fi, ca în ritualuri.
În timpul existenţei, oamenii mor de mai multe ori pentru a se regăsi.
Prin fiecare moarte omul se renaşte, se cunoaşte, se înţelege pe sine, se
apropie de existenţa sacră. Fiecare ciclu începe şi se termină, începe cu o
renaştere şi se termină cu o moarte iniţiatică. Apoi totul se reia.
Schema iniţiatică de bază conţine: suferinţa, moartea, reînvierea. În
nuvele, suferinţa coincide cu viaţa limitată oferită de condiţiile profane,
moartea – cu momentul trecerii, când, deseori, personajele sunt orbite de o
lumină puternică, iar renaşterea – cu integrarea într-o lume nouă. Omul îşi
38

38. ucide existenţa profană, istorică, uzată deja pentru reintegrarea unei
existenţe imaculate, neatinse de timp.12
Viaţa yoghinului conţine numeroase morţi iniţiatice: Yoghinul moare
pentru acestă viaţă ca să se renască într-un alt mod de a fi: cel reprezentat
de eliberare, [...], beatitudine, incondiţionare.
Aşadar, în întreaga creaţie eliadescă, moartea iniţiatică este văzută ca
o eliberare, ca o profundă modalitate de cunoaştere, o reînnoire sau
posibilitate de evadare spre „altceva”.
III. MODALITĂŢI DE REGĂSIRE
III.1 Regăsirea prin cultură şi pierderea
memoriei colective
Mircea Eliade consideră că există întotdeauna o posibilitate de
supravieţuire prin cultură, văzută ca o condiţie specifică a oamenilor, care
trebuie să lucreze fiecare după vocaţia sa: Nu poţi fi om fără să fii o fiinţă
culturală.1
Cultura înseamnă sacralizarea omului, apropierea de absolut şi de
libertate, iar uitarea acestor valori ar transforma destinul umanităţii într-o
12
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, pp. 233-234.
1
1
Mircea Eliade, op. cit. p. 72.
39

39. tragedie: pot să-mi închipui o posibilitate îngrozitoare: indiferenţa, dispreţul
absolut faţă de această clasă de valori.2
Omul cultural, creator, este împlinit din punct de vedere spiritual, a
găsit calea căutată, legătura şi convieţuirea în pace cu Dumnezeu.
O ilustrare a salvării fiinţei umane prin cultură există în nuvela Podul,
sinteză a concepţiilor lui Mircea Eliade. Cartea din care o fată citeşte unei
bătrâne simbolizează cunoaşterea prin cultură.
Setea de cunoaştere a bătrânei care ascultă cu atenţie, încordată, în timp ce
este condusă astfel de tânără, trimite la convingerea scriitorului conform
căreia suntem condamnaţi să învăţăm şi să ne trezim la viaţă spirituală prin
cultură: Cartea are o importanţă covârşitoare nu numai culturală, ci şi
religioasă şi spirituală.
Fata citeşte mereu, iar bătrâna află lucruri interesante, înţelege ce se
întâmplă cu ea, îşi înţelege viaţa. De fapt, bătrâna trăgea să moară, se
pregătea pentru o trecere şi o renaştere spirituală. Cele două personaje
feminine au rol de mesageri, traversează restaurantele, băncile şi şcoli citind,
în vreme ce oamenii încearcă să-şi dea seama despre ce este vorba în textul
despre luntrile de pe apa Vavilonului.
Despre pierderea memoriei, Mircea Eliade declară: Pierderea
memoriei este ceva ce mă obsedează. Aveam o memorie extraordinară şi
simt că nu mai este aceeaşi. Apoi am fost mereu obsedat de pierderea
memoriei ca dispariţie a unui trecut, a unei întâmplări pe care numai eu o
cunoşteam3.
În opera sa, teama, spaima în faţa dispariţiei unei moşteniri, este
omniprezentă. Pierderea memoriei colective ar fi o tragedie pentru întreaga
2
Mircea Eliade, op. cit. p. 73.
3
Mircea Eliade, op. cit. p. 62.
40

40. lume, de aceea majoritatea personajelor conştiente de sine îndeplinesc o
funcţie principală sau secundară de mesager, se află într-o continuă încercare
de a transmite ceva.
Chiar Fărâmă din Pe strada Mântuleasa are un astfel de rol, îndeplinit cu
mai mult succes de Leana (În curte la Dionis) şi de Adrian, care are
misiunea de a trezi conştiinţa maselor începând din grădini şi restaurante, de
foarte jos. În Pe strada Mântuleasa, procesul de anamneză este dificil de
declanşat, pentru că lumea opresivă, artificială, şi-a pierdut conştiinţa
rădăcinilor. Cartea constituie un mijloc privilegiat de a ieşi din Timp, de a
pune în valoare Moartea ca reintegrare, nu ca pierdere. Un simbol al
pierderii memoriei colective este arderea cărţilor din bibliotecă, adică uitarea
originilor.
Un asemenea moment a fost trăit de Mircea Eliade înainte de moarte.
I. P. Culianu observa: „Moartea colectivă”, care îl preocupa de atâta timp,
începea cu cea a scrierilor sale inedite, ataca profund amintirile.
41

41. III. 2 Salvarea prin întoarcere la izvoare
Redescoperirea spiritualităţii arhaice şi primitive este importantă
pentru omul modern, [...], ea fiind o regăsire a propriilor sale origini, şi –
implicit – a identităţii sale.4
Toate nuvelele lui Mircea Eliade fac trimitere la izvoare, la origini, în care se
poate regăsi întreaga omenire. Mergând spre punctul de ramificaţie, toate
firele se unesc într-un loc comun, în care se îngemănează.
El (Brâncuşi) a regăsit, dinăuntru, universul valorilor omului arhaic,
[...]. Dacă te întorci cu adevărat la izvoare, la rădăcini, [...], atunci este
4
Doina Cornea, Prefaţă la Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p.
5.
42

42. foarte român sau foarte francez, şi totodată universal; nu am putea înţelege
rostul omului fără să cunoaştem fazele arhaice ale experienţei religioase.5
Referirile la credinţele precreştine sunt numeroase şi dau uneori
naştere unor noi religii. Adrian şi Leana sunt Orfeu şi Euridice, iar ea îl
numeşte „Măria Ta”, îi recunoaşte statutul de fiinţă superioară.
A se uita pe sine, pentru personajul eliadesc, înseamnă a-şi uita
originile.
Miticul continuă să se manifeste în existenţa omului modern, iar
revelaţiile primordiale (anamnezele personajelor) pot fi atribuite fiinţei
umane universale: Nu cred, totuşi, că revelaţiile primordiale ar putea să
dispară, pentru că viaţa noastră nu încetează să se desfăşoare în ritmul
cosmic fundamental: zi şi noapte, iarnă şi vară, viaţă diurnă şi viaţă a
viselor, lumină şi întuneric. Valorile primordiale sunt esenţiale.
Fără recunoaşterea rădăcinilor condiţiei umane, omul modern
occidental nu poate supravieţui crizei culturale şi spirituale în care se află.
Recunoscându-şi originile se găseşte pe sine, înţelege principiile de bază
după care este alcătuită existenţa.
De remarcat că personajele lui Mircea Eliade sunt implicate, uneori în mod
inconştient, în căutări de sine. Nu numai ele îşi caută originile, ci şi originea
lor le atrage ca o forţă invizibilă, dar sesizabilă.
5
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 24.
43

43. III. 3 Tipuri de mesageri
Mesagerii au ocupaţii dintre cele mai interesante: actori (Adio!... –
directorul, actorii; Uniforme de general – Ieronim), scriitori sau cititori
pasionaţi (Podul – fata), pictori, muzicieni, poeţi (În curte la Dionis –
pictorul dispărut de la hotel, Leana, Adrian), ghicitori (Ghicitor în pietre).
Mesagerii pot fi conştienţi de rolul pe care îl îndeplinesc pentru
salvarea umanităţii. Informaţia esenţială pe care o transmit de obicei în
restaurante şi cârciumi are puterea de a schimba soarta omenirii şi provoacă
anamneza, regăsirea identităţii. Prin harul pe care îl posedă, aceşti aleşi
deşteaptă speranţa şi trezesc conştiinţele. În general, mesajul se referă la
moarte şi înviere, la aspectele mitologice existente în inconştientul colectiv,
la o reîntoarcere la origini sau la principii de o importanţă deosebită.
44

44. Repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte anunţă prezenţa
semnelor.
În momentul în care se trece peste misterul primei repetiţii, mesajul se
instalează în conştiinţa umană şi funcţionează ca o obsesie sau ca o
necesitate a descifrării, care are rădăcini în trecut. Oricât de banală ar fi
forma de exprimare a mesajului, conţinutul său este perceput ca fiind foarte
important.
III. 3. 1 Poetul
D. Ruşti remarca faptul că poezia oferă o cale de recunoaştere care
nu se limitează la nivelul raţionamentului sau al convenţiilor şi are puterea
de a renova fiinţa dezorientată.6
Limbajul poeziei este unic, transmite ceea ce nu poate fi exprimat.
Conţinutul capătă astfel o valoare magică. Poezia anunţă apropierea unui
moment revelator pe care îl produce şi atrage atenţia asupra valorilor
esenţiale.
Poetul este superior altor tipuri de mesageri, el este creatorul unui
mesaj care urmează să fie transmis.
6
Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri în opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura
Coresi, 1997, p. 116.
45

45. Poezia este o tehnică mistică, un instrument de cunoaştere şi o metodă
politică (În curte la Dionis), are capacitatea de a transforma un om în om
adevărat: Poezia este prin excelenţă o metodă politică şi, din nefericire, este
ultima metodă politică pe care o mai avem la îndemână. Dacă nici ea nu
reuşeşte, ni mai avem nici o speranţă. Dispărem sau ne întoarcem acolo
unde ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat, Dumnezeu
se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămâne treji şi ne va spune:
„Messieurs, on ferme!”7
Poetul Adrian avea convingerea că oamenii au rămas, dintr-un anumit
punct de vedere, în stadiul în care erau înainte de venirea lui Orfeu printre
traci, lupi şi mistreţi. Modul în care Orfeu a îmblânzit lupii, urşii şi mistreţii
prin muzică şi poezie este cel mai important, căci revelează magia supremă a
verbului. Acele fiare simbolizează omenirea în starea naturală şi culturală.
Tot sălbatici sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost
confruntaţi cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor
de a fi: magia verbului, poezia ...8
Unica identitate a creatorului de versuri este cea de poet. Ce sînt eu în
afară de poet? Credinţa sa este poezia, iar el este trimis, ca şi ceilalţi
mesageri, de altcineva. Adrian consideră că poezia este singura cale de
mântuire a omului, o soteriologie şi o tehnică politică, o cale de acces la un
nivel superior.
Cuvântul ascunde taine, un univers ideal, o treaptă superioară.
Poezia este o cheie sau un mesaj cifrat care iniţiază şi pregăteşte fiinţa
umană pentru acest alt mod de a fi, un mister camuflat, o sugestie a lumii de
dincolo de poezie.
7
Mircea Eliade, În curte la Dionis, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992,
p. 194.
8
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 194.
46

46. Puterea cuvântului fascinează şi îngândurează omul, îl determină să
caute răspunsuri. Prin poezie, omul este eliberat de pornirile instinctuale şi
de existenţa profană.
În concluzie, poetul are menirea nobilă de a pune omul în relaţie cu
sine, generează armonie şi împlinire, transfigurează printr-o magie specifică,
eliberatoare.
III. 3. 2 Cântăreţul
Muzica are rezonanţe adânci în fiinţa umană, care stârnesc amintiri de
„demult”. Efectele sale asupra sufletului sunt profunde, iar importanţa
mesajului şi modului plăcut de transmitere hrănesc nevoile spirituale: Ar fi
de neînţeles vraja ce pune stăpânire asupra noastră, dacă nu ar răspunde
unui apel interior, unor chemări şi frământări mai adânci. 9
Cântecul este o cale de salvare. Singura.
Ca şi poetul, cântăreţul este un mesager al altor lumi, cunoscător al
miracolelor. Muzica alăturată textului generează o vrajă irezistibilă. Viaţa
poate fi un cântec, conţine un univers complet, iar cântecul poate fi o viaţă.
9
Ernest Stere, Artă şi filosofie, cap. Farmecul muzicii, Cluj-Napoca, Editura Mistere,
1991, p. 45.
47

47. Cântecul Leanei din În curte la Dionis, ca oricare manifestare
artistică, permite o evadare din cotidian, o eliberare de constrângerile
realului. Încă de la grecii antici se cunoaşte faptul că artistul avea un rol
aparte, de a-i face pe oameni mai buni (Aristofan).
Cântăreţul, ca şi ceilalţi artişti sau mesageri (poet, ghicitor, scriitor,
pictor) este un intermediar între om şi Divinitate, o punte între „aici” şi
„dincolo”, între individ şi sine.
În nuvele, cântecul are puteri magice care îi învăluie pe ascultătorii
din cârciumi sau restaurante şi îi trece în atemporalitate.
Mesagerul care preferă salvarea omului prin farmecul muzicii este cel
mai bine reprezentat în nuvela În curte la Dionios, prin Leana, cântăreaţa de
cârciumă.
Omul modern s-a uitat pe sine, ca şi pe cei din jur. Existenţa sa nu mai
are continuitate, este fragmentată, îşi pierde acea orientatio care îi dă sens.
Care este meritul Leanei ca mesager? Cântăreaţa încearcă să scoată
lumea din întuneric, să îndepărteze starea de dezorientare şi să trezească
oamenii din amnezie.
Nuvela conţine puternice trimiteri la mitologie. Identificându-se cu
Euridice, Leana îmblânzeşte fiarele profanului.10
Adrian, care îi corespunde lui Orfeu, suferă de amnezie şi are şi el însuşi
nevoie să se regăsească, de aceea Euridice cântă în locul lui pentru a trasmite
lucruri de o excepţională importanţă. El are sentimentul că exercită, astfel, o
funcţie sacră; aceea de a iniţia oamenii care au pierdut sensul spiritului,
misterului.
10
E. Simion, Postfaţă la Integrala prozei fantastice, Colecţia “Capricorn”, nr. 5-6, 1989,
p. 201.
48

48. Deşi îi place să i se spună „Leana”, femeia adaugă întotdeauna că
numele său este altul: Nu mă cheamă aşa.
Leana ştie cum să îşi folosească farmecul pentru a revela, într-un mod
artistic, indirect, adevărul primordial.
Cântând prin cârciumi mărunte din cauza „păcatelor” sale, Leana se
aşează deseori lângă tineri melancolici, frumoşi şi visători. Zâmbetul femeii
nu poate fi comparat cu nimic, îi luminează întrega fiinţă şi ascunde un
mister care o înnobilează. Cântăreaţa sădeşte speranţă în sufletele
ascultătorilor şi îi întoarce la valorile esenţiale, care le-ar putea ordona
existenţa. Pe vremea când cânta acompaniindu-se cu vioara, Leana îi vrăjea
pe toţi oamenii şi era conştientă de puterea pe care o avea asupra lor, atât
prin melodie cât şi prin mesajul străvechi al versurilor.
Leana avea un mod ciudat de a ţine vioara atunci: pe sân, pe coapsă,
în aer. Vioara era ca o artă a fiinţei sale. Cântecele erau celebre prin sunetele
grave, melancolice, joase, prin vechimea lor: Nu ştiu de unde, nici de la cine
le învăţase căci erau cîntece vechi, mai de nimeni cunoscute.Dar nu era
numai asta, numai faptul că ştia cîntece şi balade atît de vetuste, şi melodii
arhaice: le crea din nou, le cînta aşa cum trebuiau ele cîntate ca să ne placă
nouă, tinerii de pe atunci.11
Leana cântă mai ales pentru tineri şi pentru oamenii din cârciumi, căci
„îmblânzirea”, iniţierea oamenilor care au pierdut sensul spiritului, misterul
trebuie să înceapă de la bază, de la nivelul inferior al societăţii. Femeia este
un mesager care îşi simte menirea şi îşi foloseşte farmecul, melancolia
discretă pentru a-şi îndeplini destinul.
Originea Leanei este necunoscută, nimeni nu ştie nimic despre ea, cu
excepţia patronului care poate pretindea numai că nu ştie: Te întrebai:
11
Mircea Eliade, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 53.
49

49. „Leana asta de unde o fi venit, din ce mediu? Nimeni nu ştia unde locuieşte
şi nici dacă are sau nu familie; nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi
nu mai da pe la „Floarea-soarelui” cu săptămânile, şi nici de ce se
întorcea” 12
Leana pare să repete ritmurile cosmice prin apariţii şi dispariţii şi
reuşeşte să menţină viu interesul publicului. Un lucru este cert: Leana este
superioară, deţine un secret care nu poate fi dezvăluit decât prin arta
producătoare de revelaţii.
Leana nu cere bani: Dar dacă o să vă placă, să mă lăsaţi să vin aici,
serile, căci aşa mi-a fost scris mie.13
Scopul cântăreţei este altul: de identificare cu Euridice şi de împlinire a
destinului de mesanger al lui Adrian, care corespunde lui Orfeu, pentru a da
naştere sau a renaşte o altă religie. Adrian este singurul de care femeia este
îndrăgostită şi nu întâmplător el este un mesager – poetul: Pentru păcatele
mele, spunea, nu-l cunosc încă, deşi ştiu cine este şi-l iubesc. Îl iubesc mult
şi nu mai pot iubi pe altul ... Leana simte în adâncurile fiinţei că îl iubeşte pe
Adrian (Orfeu), indiferent de identitatea lui în lumea profană. Important este
că inima sa este dăruită poetului.
Celebritatea nu are importanţă pentru Leana. După ce lansează un
cântec, refuză să-l mai cânte, deşi era cântecul ei, pe care ea îl descoperise.
Repertoriul Leanei nu seamănă cu al nimănui, cântecele sale par a fi de pe
vremea ducăi Ralu şi a lui Anton Pann.14
Toţi cei care o cunosc pe Leana sunt dornici să afle mai multe despre
tânăra femeie stranie şi să înţeleagă despre ce este vorba în cântecele sale.
12
Mircea Eliadse, În curte la Dionis, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1992, p. 166.
13
Mircea Eliade, op. cit. p. 167.
14
Mircea Eliade, op. cit. p. 175.
50

50. Păstrând misterul în legătură cu identitatea sa, ascultătorii caută să o
cunoască prin mesajul cântecelor sale. Farmecul tinerei melancolice este
încurajator în acest sens: O femeie tînără, frumoasă, echilibrată, trăind în
lumea noastră aici, pe pămînt cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei
curioasă, neobişnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea
nimic nevrotic în ea...
La Veuve se îmbracă în rochiile negre dăruite de doctor, ţine doliu pentru
moartea lui Adrian. Ea este cernita soţie a lui Orfeu. Acest doliu
simbolizează şi o moarte spirituală, o pierdere a identităţii, o uitare a unui
secret ordonator care dă sens existenţei. Şi în cazul lui Adrian cântecul
produce procesul regăsirii de sine, definitivat prin conversaţia revelatoare pe
care poetul o poartă cu Îngerul Morţii (Leana). Adrian simte că i se fac
semne care vin de foarte departe, de la „începutul începutului”, mai ales la
auzul versurilor:
...Pe vînturi ascult
Orficul tumult
Cînd şi-ardică struna
Fata vede, Una...15
Deşi Leana crede că nimeni nu a înţeles mesajul despre Orfeu şi
Dionysos care vestea beatitudinea vieţii sub semnul credinţei născută din
mitologie, tânăra simte că şi-a îndeplinit misiunea: N-au înţeles că poemul
era scris sub semnul lui Orfeu, că era vorba de Dionysos, şi vesteam acolo
15
Mircea Eliade, op. cit. p. 205.
51

51. beatitudinea fără nume, cînd vom fi toţi lîngă el, alături de el, la curţile lui,
ale împăratului, la curţile zeului...
Am făcut cum m-ai învăţat [...]. Le-am împărţit. Le-am risipit. Mi-ai
spus să le cînt noaptea..16
Dar numai unii dintre oameni mai pot fi îmblânziţi sau mai au şansa
de a se regăsi prin amintirea rădăcinilor mitologice. Totuşi, nimeni nu a
înţeles adevăratul sens al mitului orfic: că această regăsire se poate realiza de
jos, de la oamenii de rând, nu începând de la elite.
Funcţia sacră a acestui tip de mesager oferă umanităţii un model
mitic şi o deschidere spre libertate prin creaţie şi credinţă.
Alături de ceilalţi mesageri, cântâreţul are capacitatea de a declanşa
anamneza lumii (cei care frecventează cârciumile şi restaurantele) şi a
individului (fie el însuşi un mesager), cum se întâmplă în cazul lui Adrian,
pe care îl conduce spre eternitate.
16
Mircea Eliade, op. cit. p. 206.
52

52. III. 3. 3 Ghicitorul
Ghicitorul este un tip de mesager, unul dintre aleşi. Împreună cu
poeţii, misticii, artiştii în general sau oamenii de ştiinţă, ghicitorul face parte
din elita capabilă să declanşeze procesul de anamneză a lumii, de regăsire,
de refacere a civilizaţiei. Ghicitorul este un om de condiţie superioară, un
îndrumător care provoacă reîntoarcerea la sine, recunoaşterea rădăcinilor
fiinţei proprii şi ale fiinţei universale.
Acest iniţiator cunoaşte dimensiunea sacră a universului şi salvează pe cei
care sunt interesaţi de soarta lor, căci are dreptul de a atrage atenţia asupra
semnelor.
Ghicitorul are trăsături comune cu şamanul, caracterizat printr-un
comportament ciudat, preferă singurătatea, hoinăreşte prin păduri sau locuri
pustii, are viziuni şi cântă în timpul somnului. Şi şamanismul este ereditar,
însă, ca trăsătură distinctă, se manifestă uneori prin crize violente, fugă şi
comportament sălbatic. Şamanul are puternice legături cu lumea spiritelor,
unde este iniţiat de strămoşi şi înţelege adevărul, esenţialul.17
17
Mircea Eliade, Mituri, vise, mistere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 83.
53

53. Din punctul lui Mircea Eliade de vedere, şamanii nu au aceste
caracteristici ale nevropatului, sunt sănătoşi mintal, au prestigiu social şi
memoria lor este superioară mediei.
În Ghicitor în pietre, Beldiman este bătrân, ca un iniţiator, trăieşte
izolat, iar comportamentul său este misterios.
Felul în care se mişcă denunţă o continuă stare de contemplaţie, de
căutare: Călca atent, aproape cu teamă, oprindu-se, privind stăruitor nisipul
din jurul lui, parcă ar fi căutat ceva, apoi schimba brusc direcţia, se
îndreptas spre mare... Relaţia sa cu marea, cu dincolo, pare a fi mai
puternică decât cu lumea în care trăieşte. De fapt, ghicitorul se situează la
graniţa dintre cele două lumi.
Scopul vieţii ghicitorului este să înţeleagă, să descifreze semnele care, în
cazul său, sunt oferite de pietre: se plecă, ridică o piatră, o privi cu atenţie
şi zâmbi trist, clătinând din cap. Puterea sa de a cerceta şi de a vedea destine
individual îi dă posibilitatea de a înţelege destinul universal. Ca şi actorul,
ghicitorul are experienţa mai multor vieţi.
Beldiman este un iniţiat care revelează sacralitatea la fel ca regizorul
(Ieronim Thanase), ghicitorul ştie să facă perceptibil sacrul, misterul. Lui nu
îi este permis să intervină în existenţa oamenilor, să dezvăluie tot ce înţelege
despre viitorul sau destinul lor. Când este întrebat de ce nu i-a dat unei femei
vestea îmbucurătoare că va avea copiii mult visaţi, Beldiman răspunde
concis: Nu, asta nu se cade. Nu sunt ghicitor de meserie. Nu am dreptul să
mă amestec în viaţa altuia, necunoscut, şi să-i dau o veste pe care nu mi-a
cerut-o .18
18
Mircea Eliade, Ghicitor în pietre, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1992 , p. 9.
54

54. Cei care nu sunt interesaţi de menirea lor trec neştiutori pe lângă
ghicitor, căci nu sunt pregătiţi şi preferă să trăiască încă în ignoranţă.
Beldiman îi îndrumă pe cei receptivi, deschişi, pe cei care-şi dau
silinţa să înţeleagă. Doar cei atenţi la semnele care li se adresează pot fi
avertizaţi asupra destinului personal, ceilalţi nu îl consideră pe ghicitor decât
un bătrân ciudat.
După prima întâlnire (aparent întâmplătoare) cu Beldiman, iniţiatul îl
caută cu frenezie, într-un mod labirintic, plin de obstacole, parcă stăpânit de
o obsesie.
În adâncul fiinţei, tânărul simte importanţa unei noi conversaţii cu acest
mesager, ştie că îl poate conduce spre adevăr, spre împlinire sau regăsire:
Voiam să te întreb [...] unde l-aş putea găsi pe domnul Beldiman.19
Ah, făcu Emanuel, neizbutind să-şi ascundă dezamăgirea. Credeam
că sînteţi domnul Beldiman.20
Cunoşti pe un domn Beldiman?
Căutam pe domnul Beldiman.21
Venisem să-l întîlnesc pe domnul Beldiman, şopti el, dar nu-l văd.
Beldiman îi transmise lui Emanuel că cele două fete „visate” îi poartă
ghinion. Nimic mai mult. Consideră că indiciul a fost suficient pentru a da
un semn, iar restul rămâne secret: Curios, făcu Beldiman aşezîndu-şi haina
pe umeri. Şi fără să mai adauge ceva, fără să-l salute, se îndreptă agale
spre mare.22
19
Mircea Eliade, op. cit. p. 15.
20
Mircea Eliade, op. cit. p. 15.
21
Mircea Eliade, op. cit. p. 16.
22
Mircea Eliade, op. cit. p. 12.
55

55. Ca şi Mircea Eliade sau actorul din faţa cortinei (Adio!...), Beldiman
foloseşte limbajul indirect care provoacă setea de informaţie, curiozitatea,
stârneşte interesul.
În Adio!... publicul întreabă mereu „Ce-a zis?”. În Ghicitor în pietre,
Emanuel îi reproşează lui Beldiman:
De ce nu mi-aţi spus? Dacă aţi ştiut, de ce nu mi-aţi spus?
- Dacă aţi ştiut ar fi trebuit să mă avertizaţi[...]. E vorba de ceva
foarte important.23
Individul este singur în procesul de căutare. Semnele adresate lui capătă
sens în contextul existenţei sale, de aceea ghicitorul doar supraveghează.
III. 3. 4 Actorul
Actorul se regăseşte pe sine îndeplinind funcţia de mesager.
Ca şi ghicitorul, actorul are o bogată experienţă de viaţă datorită
capacităţii de a înţelege destine diferite şi trăieşte întrupări succesive se
identifică, pe rând, cu nenumărate existenţe umane şi suferă, dacă e un
actor bun, întocmai cum ar suferi în viaţă.24
Actorul recuperează o gestualitate arhetipală şi trăieşte sub semnul
libertăţii spirituale. Cu ajutorul piesei de teatru, omul poate trece în timpul
sacru, dar nu poate trăi individual, ci prin intermediul personajului, adică
indirect.
Când sunt purtate, costumul sau uniforma schimbă identitatea individului, îl
proiectează într-o realitate asemănătoare celei din spatele oglinzii, în timpul
sacru: Încercaţi să trăiţi în Evul Mediu, în chip real, adică în concretul
23
Mircea Eliade, op. cit. p. 29.
24
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Bucureşti, Editura Minerva, 1991, p. 241.
56

56. istoric, nu ca noi, care jucăm tocmai pentru că suntem actori, suntem
eliberaţi de contextul istoric.25
Eroii trăiesc epifaniile prezentului. Le trăiesc în spectacol ţi prin
spectacol. Misterul se poate ascunde în orice întâmplare, cum libertatea
poate trăi în orice cuvînt inventat.Teatrul este o formă de salvare a
individului, acea formă prin care se revelează mitul, cea care face
suportabilă existenţa.
Actorul este eliberat de teroarea istoriei, se poate salva şi înţelege pe
sine : prin schimbarea identităţii, are capacitatea de a trezi
cunoştinţele şi stări anterioare sau, mai degrabă, din atemporalitatea
mitologică.26
Sensul spectacolului este că libertatea nu poate fi decât interioară şi ea
se ascunde în orice act uman. Marta Darvari (personaj din nuvela Pe strada
Mântuleasa) face demonstraţia că privind îndelung şi, în deplină libertate a
spiritului, un perete plin de crăpături, poţi descoperi un înţeles interior.
Elefterescu, un tânăr bucureştean petrecăreţ, citeşte o biografie a lui
Buddha şi are sentimentul unei revelaţii. Identificându-se cu prinţul
Siddharta, pleacă în lume. El ia la propriu povestea despre „Marea Plecare”,
optând pentru o viaţă trăită în spirit. Eroii trăiesc epifaniile...Orice formă
artistică, în general, produce anamneza, iar actorul cunoaşte puterea de
revelare a adevărului prin folosirea limbajului indirect şi a misterului.
(Adio!..., În curte la Dionis).
25
Mircea Eliade, Adio! …, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 70.
26
Tudor Vianu, Studii de filosofie şi estetică, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2001,
p. 50.
57

57. IV. PROCESUL DE CĂUTARE ŞI
REGĂSIRE
IV. 1 Experienţe neobişnuite involuntare
Întâmplările surprind deseori pe căutătorii care nu-şi pot explica cum
se trezesc în anumite situaţii.
În Podul, Zamfirescu povesteşte cum s-a întâlnit fata şi cu bătrâna
căreia i se citea dintr-o carte: M-am trezit o dată privind o femeie bătrână.
N-aş putea să vă spun de ce mă opriosem tocmai acolo, dar parcă aşteptam
ceva. Abia mai târziu am înţeles.1
Tot astfel se petrec evenimentele în Douăsprezece mii de capete de
vită, unde Iancu Gore încearcă să ţină pasul cu experienţele neobişnuite
atunci când trece în alt plan, unde se întâlneşte cu trei oameni care, de fapt,
decedaseră în bombardamentul de la Ploieşti pentru obţinerea petrolului. În
momentul în care se întoarce la cârciumă şi află că nu mai există casa de la
numărul 14, nici madam Popovici Elisaveta sau bărbatul care era cu ele în
1
Mircea Eliade, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 36.
58

58. adăpost, Gore îşi dă seama că a fost implicat într-o experienţă neobişnuită la
care nu se aşteptase.
A doua trecere dincolo este, însă, voluntară. Pentru a câştiga pariul şi a
dovedi celor din cârciumă că cealaltă lume există, Gore nu va fi surprins de
evenimente şi va trece dincolo în mod conştient.
În La ţigănci, Gavrilescu se simte atras de nucul răcoros tot aşa cum
Zamfirescu se duce să asculte tânăra citind. De fapt, forţa care cheamă
personajele spre anumite locuri se află chiar în centru sau în propria fiinţă,
răzbătând vag prin perdeaua amneziei.
IV. 2 Semnele
Regăsirea de sine sau învingerea anamnezei se realizează treptat, cu
ajutorul semnelor care sunt comparabile unor indicaţii existente în labirint,
arată apropierea unui moment important, pregătesc fiinţa pentru producerea
anamnezei.
Semnele au înţeles diferit, transmit o alarmă, anunţă un eveniment
important sau apropierea de sacru şi abundă pe măsură ce personajele sunt
pe cale de a ieşi din starea de amnezie.
Semnele au înţeles diferit în funcţie de persoană, adică cele adresate
unei fiinţe nu pot fi înţelese decât în contextul existenţei şi sunt
nesemnificative pentru ceilalţi.
Camuflarea lor în banalitate, în profan, nu le face total inaccesibile. Un
personaj instruit, pregătit, cum este Adrian din În curtea la Dionis, simte
mult mai clar decât Gavrilescu prezenţa semnelor. Când Adrian o întâlneşte
59

59. pe Leana, inima începe să îi bată tare, înţelege că se apropie de anamneză şi
trebuie să se pregătească pentru o trecere:
- A început iar să se zbată, spuse Adrian, apăsându-şi palma pe
inimă. Mi se fac semne. Dacă nu mă întorc, să nu vă neliniştiţi. Nu
mi se poate întâmpla nimic. Ca şi voi toţi, sunt nemuritor...2
Adrian o ascultă pe Leana cum Zamfirescu o ascultă pe fată citind.
Chiar dacă nu înţeleg semnificaţia profundă a textului, amândoi sunt
conştienţi de prezenţa semnelor în comunicarea mesagerului:
- Îmi place să te ascult vorbind, spuse. Nu te înţeleg întotdeauna,
dar simt că mi se fac semne. Semne, repetă coborând uşor glasul,
şi parcă vin de departe..3.
În La umbra unui crin se explică faptul că ni se fac mereu semne de
tot felul, pe care trebuie să le ghicim şi să ne dăm silinţa să le descifrăm.
Eugen Simion atrage atenţia asupra prezenţei semnelor în spaţiul
bucureştean: un oraş plin de semne, epifanii, un oraş iniţiatic cu străzi care
ascund mistere vechi şi indivizi care poartă cu ei, fără să ştie, mituri. 4
În opinia Doinei Ruşti, semnele sunt definite ca înţelesul particular pe care
îl pot căpăta lucrurile, întâmplările, oamenii [...] ele avertizează, ascund
sau revelează, anunţă; chiar dacă semnificaţia lor nu este percepută, ele
conţin o alarmă, transmit o nelinişte, un presentiment. 5
Semnele abundă în nuvela Podul, unde un motociclist urcă şi coboară
un deal pentru a declanşa anamneza tânărului de la cabană, care şi-a uitat
2
Mircea Eliade, În curte la Dionis, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1992, p. 205.
3
Mircea Eliade, op. cit. p. 206.
4
Eugen Simion, Postfaţă la Integrala prozei fantastice, Colecţia “Capricorn”, nr. 5-6,
1989, p.209.
5
Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri în opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura
Coresi, 1997, p. 130.
60

60. identitatea. Alte personaje fac cu ochiul sau repetă gesturi care pot fi
recunoscute, fac semne cu mâna. Când incendiul i-a devastat o parte din
biroul său de la Meadville, la 18 decembrie1985, cu puţin înainte de moarte,
Mircea Eliade a fost profund afectat. Despre acest moment, Alain Paruit
scria: să fi văzut el în asta, sub aparenţa profanului, unul din acele „semne”
pe care ştia să le descifreze ca nimeni altul?6
Iată ce nota Ioan Petru Culianu la Chicago: deşi paguba materială a
incendiului a fost redusă, pentru Mircea Eliade însă, incendiul a avut o altă
semnificaţie. Mi-a repetat de atâtea ori că lumea are un camuflaj, că e plină
de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre.7
Semnele dezvăluie parţial misterul unui adevăr sau al unei realităţi
devenită irencognoscibilă şi nu pot fi povestite sau explicate, ele avertizează
asupra destinului personal. În toate nuvelele, semnele anunţă posibilitatea
unei treceri, iar mesajul transmis este întotdeauna de o maximă importanţă
pentru realizarea regăsirii.
6
Mircea Eliade, Memorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 508.
7
I. P. Culianu, Memorii, Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Nemira,
1994, p. 509.
61

61. IV.3 Necesitatea repetării
Prin repetare, se pot realiza re-naşterea, naşterea în lumea spiritului,
regăsirea şi înţelegerea sinelui, trecerea dincolo.
Chiar structura nuvelelor este bazată pe repetarea esenţialului.
Semnele, conceptele fundamentale şi referirile la mitologie sunt
repetate pentru a se atrage atenţia asupra lor: coincidentia oppositorum,
semne, urcă şi coboară, dincolo, atman..
În Podul, Emanuel repetă urcarea dealului şi coborârea până în dreptul
podului pentru a sugera o trecere dincolo, ştiut fiind simbolul de poartă de
trecere al podului: Era un om interesant. Răbdarea pe care o avusese să
urce de atâtea ori dealul cu motocicleta şi să coboare până la vale, până jos
în vale în dreptul podului...8.
În structura nuvelei, întâmplările sunt reluate, pe rând, astfel încât
fiecare eveniment este povestit de trei ori, adăugându-se noi informaţii.
Mircea Eliade explică rolul repetiţiei prin intermediul unui personaj
care afirmă că misterul primei repetiţii poate fi înlăturat (parţial) prin
reluarea mesajului. Pe măsură ce se repetă, irecognoscibilul începe să se
8
Mircea Eliade, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 38.
62

62. reveleze, iar în acel moment fiinţa începe să înţeleagă, ajungând din nou la
lumină.
Repetarea este necesară, deoarece conduce la „abolirea rituală a timpului”,
ca în ritualuri. Personajele din Podul trăiesc o existenţă deosebită, căci şi-au
transformat existenţa într-un ritual.
În fiecare seară, ordonanţa îl aşteaptă pe locotenent la colţul străzii,
apoi îi deschide sticla de vin. Aici repetarea are valoare de taină, de
sacrament.
A doua oară este o expresie aparent banalizată printr-o uzură
excesivă. Totuşi, se păstrează un sens bine camuflat, fragmente dintr-o
revelaţie primordială: A doua oară, adică născut a doua oară, re-născut,
înviat din morţi, într-un cuvânt: născut în lumea spiritului.
A doua oară înseamnă regăsirea de sine, naşterea spirituală.
Când sticla este destupată a doua oară, totul se transformă în jur şi
intră în lumea atemporalităţii.
63

63. IV. 4 Amnezia şi anamneza
Amnezia reprezintă o uitare a sinelui, a adevărului de o importanţă
deosebită care dă sens existenţei şi este antonimul anamnezei. Prin amnezie,
se uită un principiu transcedental în interiorul sinelui.
Doina Ruşti observă legătura dintre procesul amnezie şi anamneză şi
sine: Procesul amnezie-anamneză simbolizează reîntoarcerea la sine, la
originile individuale şi, prin aceasta, recunoaşterea rădăcinilor celeste ale
fiinţei.9
Majoritatea personajelor din nuvele suferă de amnezie. Adrian
vorbeşte deseori deaspre starea de amnezie: ştiu că orice aş face e inutil. E
ca un baraj. Numele domnului care mă aşteaptă, vreau să spun. Imposibil
să mi-l amintesc! Zadarnic l-a identificat la recepţie, zadarnic mi-a spus
numărul camerei.10
Din dorinţa de a se regăsi, Adrian se priveşte câteva clipe în oglinda
aflată la capătul culoarului, ca o ieşire din labirint. Apropiindu-şi chipul de
luciul oglinzii, observă că arăta mai tânăr, şi-şi păstrase părul aşa cum îl
avusese în liceu (semn): căzându-i rebel pe frunte. Frumos ca Îngerul
Morţii, îi spusese cineva. Fără îndoială, o fată. Dar cine? 11
9
Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri în opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura
Coresi, 1997, p. 13.
10
Mircea Eliade, În curte la Dionis, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1992, p. 178.
11
Mircea Eliade, op. cit. p. 177.
64

64. Amnezia simbolizează moartea spirituală. Sufletul îşi uită fiinţa eternă
şi nu mai poate ieşi din valorile profane. De aceea, amnezia este considerată
o încercare şi se opune anamnezei sau eliberării.
Mesagerii au capacitatea de a pune capăt stării de amnezie.
Motociclistul din Podul cunoaşte importanţa repetiţiei şi reia ritualic
experienţa ratată: urcă şi coboară de mai multe ori pe strada din faţa cabanei,
apoi, ca să provoace amintiri, se preface că a avut un accident care poate fi
cauza amneziei.
Acest personaj, ca şi Adrian, a uitat un episod al vieţii sale deoarece
evenimentul l-a speriat.
O cale de ieşire din amnezie pot fi spectacolele, cântecele, reluarea
accidentelor, comunicarea prin priviri, gesturile, arta.
Anamneza este o revenire la Fiinţa Universală şi o regăsire a sinelui în
cadrul său.
65

65. IV. 5 Oglinda
Oglinda este o imagine obiectivă în care aflăm adevărul despre noi
sau o poartă de trecere. Pe lângă utilizările sale practice, acest obiect are,
încă din cele mai vechi timpuri, numeroase funcţii magico-religioase.
Ca replică a realităţii, oglinda este o imagine inversată a obiectului, o
similitudine aparentă, care ajută la observarea realităţii dintr-o perspectivă
diferită. Oglinda se află sub incidenţa lunii, a nopţii, a apei şi a principiului
feminin şi este o metaforă a artei în general, iar în Uniforme de general, a
teatrului.
Oglinda dă posibilitatea unei cunoaşteri indirecte, care este reflectată
şi mijlocită. Faptul că imaginea pe care o arată este inversată simbolizează o
îndepărtare de la Principiu, însă şi posibilitatea atingerii esenţialului într-un
mod obiectiv.
Lumea morţilor este redată prin săli de bal cu oglinzi mari în care se
află uneori artişti (În curte la Dionis şi romanele Şarpele sau Domnişoara
Christina).
În spatele oglinzii poate exista o lume atemporală, lumea de
„dincolo”, secretă, la care nu au acces decât cei eliberaţi de profan. Operele
care fac referire la oglindă conţin pasaje despre artă sau artişti (profesorul de
pian Gavrilescu din La ţigănci, Ieronim din Uniforme de general, Leana şi
Adrian din În curte la Dionis).
În creaţia eliadescă, trecerea este mai mult o şansă decât un eveniment
malefic.
66

66. Ca şi uşa de biserică, oglinda se află la graniţa dintre lumea profană şi
cea sacră, iar trecerea prin ea constituie o schimbare de nivel.
În spatele oglinzii este marea taină despre care Ieronim nu poate vorbi
decât indirect.
Melania şi Antim trec prin oglinda de la capătul tunelului, scăldată în
lumina neobişnuită:
- Vrei să trecem prin oglindă?[...]
Oglinda era într-adevăr acolo, departe, la celălalt capăt al salonului,
şi când fata îl trase brusc după ea , nu se mai împotrivi şi pătrunse ca
într-o ramă de lumină. 12
12
Mircea Eliade, op. cit. p. 183.
67

67. IV. 6 Eliberarea sau trecerea dincolo
Trecerea dincolo înseamnă regăsirea liniştii, a împăcării, revenirea la
condiţia eternă. Frumuseţea descrierii momentului de trecere, al păşirii de pe
un tărâm pe altul, cu toate metamorfozările implicate, îl determină pe cititor
să viseze la atingerea unui astfel de moment în propria existenţă.
La capătul unui tunel în care te loveşti de peretele muntelui şi încerci
atunci să te întorci, dar nu izbuteşti, exista o eliberare în absolut, privirea
exprima fericirea nepământenească şi chipul se umple de zâmbet, aşa cum se
întâmplă cu majoritatea personajelor lui Mircea Eliade.
Momentul trecerii spre sacru este descris dintr-o perspectivă interioară în
Podul, nu exterioară, ca în majoritatea nuvelelor. Iată ce simte fiinţa umană
când trece în atemporalitate: Dacă v-aş spune că este vorba de o
transfigurare, aş exagera. Căci, aparent, nimic nu se transfigurează.
Ordonanţa e tot acolo [...]. Dar repet, toate acestea numai aparent. În
realitate începi să simţi cum, treptat, totul se transformă în jurul tău. La
început nu-ţi dai seama. [...] asculţi conversaţia şi se pare că ghiceşti ceva
neobişnuit, oarecum ireal în jurul tău. 13
În curte la Dionis se încheie printr-o trecere a cuplului Adrian şi
Leana (Orfeu şi Euridice). Ca în mitologie, „fiarele” asistă îmblânzite la
evadarea celor doi: Atunci dădu cu ochii de măştile care-i priveau,
împietrite, de la mese, de la estradă.14
13
Mircea Eliade, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 37.
14
Mircea Eliade, În curte la Dionis, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1992, p. 178.
68

68. Ca şi în legendă, imperativul să nu te mai uiţi înapoi este repetat cu
fermitate:
- Adrian, Măria ta, să nu te mai uiţi înapoi, şopti apropiindu-şi
buzele de urechea lui. Să priveşti tot înainte, că iar ne pierdem şi
cine ştie dacă ne va mai fi dat să ne regăsim... [...]
- Nu trebuie să te uiţi înapoi, îl întrerupse Leana. Adrian, să nu te
uiţi niciodată înapoi. Că, dacă te mai uiţi o dată înapoi, ne
pierdem. Ne pierdem pentru totdeauna...15
Trecerea se realizează prin recuperarea unei identităţi străvechi şi prin
recunoaşterea sinelui ca o componentă a lumii atemporale.
15
Mircea Eliade, op. cit. p. 179.
69

69. IV. 7 Libertatea
În cadrul operei lui Mircea Eliade, libertatea înseamnă a fi tu însuţi,
depăşirea condiţiei umane, a atinge esenţialul, şi este opusul labirintului.
Starea profană încarcerează spiritul, îi ia posibilitatea de a se
manifesta liber, de a crea. Libertatea este înţeleasă, în primul rând, ca o
disponibilitate sau deschidere spirituală mereu creativă. 16
Ideea de libertate este deseori legată de cea a creaţiei, căci există o
strânsă relaţie între viaţa spirituală, libertate şi cultură.
Libertatea este o caracteristică a întregii opere a lui Mircea Eliade,
care farmecă prin creativitate şi deschidere. Scriitorul ignoră tiparele de
gândire şi legile acestei lumi, conform cărora anumite fenomene sunt
imposibile.
Creaţia înseamnă libertate, pentru că este văzută ca un joc liber al spiritului,
o invenţie dincolo de procesele logice.17
Pentru Mircea Eliade, grota din Himalaya reprezintă libertatea,
legătura cu divinul, regăsirea:
[...] mai există încă o grotă în Himalaya care mă aşteaptă.
E marea speranţă [...] e libertatea şi singurătatea. Atât cred că
ajunge: să fii liber şi să nu fii izolat; eşti izolat numai în lumea pe care
socoţi s-o părăseşti, dacă o părăseşti... Am avut mai ales sentimentul
libertăţii acolo.18
16
Doina Cornea, Prefaţă la Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p.
6.
17
Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p. 152.
18
Mircea Eliade, op. cit. p. 60.
70

70. Spiritualitatea indiană a accentuat ideea libertăţii în Cosmos, a căutat
în mod obiectiv să anuleze condiţionările omului pentru a transcede. Un
jivanmukta, adică un eliberat în viaţă, nu poate atinge libertatea decât într-un
Cosmos care este el însuşi liber: într-un Univers dominat de legi, libertatea
absolută este de neconceput. India are meritul de a fi adăugat o nouă
dimensiune în Univers: aceea de a exista liber.19
Mircea Eliade consideră că omul poate atinge libertatea încă din
timpul vieţii, dar pentru scurt timp, în general prin artă. Sentimentul
imposibilităţii rămânerii în înalturi îndeamnă fiinţa umană la o căutare mai
atentă. În nuvele, dorinţa căutării este şa început neclară, deoarece obiectul
căutat nu este cunoscut sau precizat.
În romanul Noaptea de Sânziene, concluzia lui Pavel Anicet este o sinteză a
conceptului de libertate din perspectiva eliadescă: libertatea este un fel de a
aboli condiţia umană, adică tot ce se leagă de cădere şi Istorie, şi a dobândi
un drept care nu pare a fi îngăduit aici, pe pământ, decât sfinţilor. Restul
oamenilor nu o pot nădăjdui decât, cel mult, prin moarte. Dincolo înseamnă
libertate, a te descoperi aşa cum eşti.
Ca antonim al labirintului, libertatea este căutată în majoritatea
nuvelelor. O situaţie aparent fără ieşire, în care pereţii tunelului nu permit
nici măcar mişcarea trupului, este prezentată în Podul. Omul se socoteşte
prins pentru vecie în cripta strâmtă şi îngheţată din inima muntelui, dar,
tocmai în acea clipă, este scos din nou la lumină..20
Libertatea ca depăşire a condiţiei umane nu este caracteristică acestei
lumi, ci celeilalte:
19
Mircea Eliade, op. cit. p. 59.
20
Mircea Eliade, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 43.
71

71. În viaţa aceasta nu ţi se cere să fii nemuritor, nici indestructibil; tot
ce ţi se cere este să fii viu.
În Adio!..., Melania reprezintă spiritul, mai precis atman.
Spiritul care parcă s-ar deştepta dintr-un vis şi îşi dă seama că i se
părea numai că e legat. Când se deşteaptă bine, Melania – adică spiritul,
atman – înţelege că n-a fost niciodată legată, că în fond atman nu poate fi
niciodată „legat”, adică robit, de materie...21
Actorii sunt fiinţe libere prin creaţie, independente de durata profană
şi de constrângeri. Aceşti mesageri au dreptul să prezinte pe scenă fapte care
s-au petrecut demult:
Acestea s-au petrecut demult şi, deci, le putem juca noi, actorii, între
noi, pentru că noi suntem liberi să trăim – adică să jucăm – în orice secol,
în orice epocă istorică.
Libertatea este o stare de detaşare de real, o evadare de sub teroarea
istoriei şi presupune a trăi în prezentul etern. În sensul yoghin, termenul
înseamnă identificarea cu esenţele lumii şi regăsirea individului în
totalitate.
Teatrul, poezia, cântecul, rugăciunea, jocul, arta şi contemplaţia
mistică oferă şansa de a atinge libertatea pe durata existenţei profane şi
pregătesc fiinţa pentru marea eliberare.
IV.8 Întâlnirea cu sine produce schimbări radicale
21
Mircea Eliade, Adio! …, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 72.
72

72. Întâlnindu-se cu sine, omul se recunoaşte şi se îmbogăţeşte, îl poate
cunoaşte pe Deus absconditus. Omul care iese din labirint nu mai este cel
care a intrat.
Locotenentul din Podul s-a întâlnit cu realitatea ultimă, cu misterul
identităţii brahma-atman, s-a regăsit – asta a adus o schimbare radicală în
existenţa lor. Acesta este motivul pentru care petrecerile sunt transformate în
ceremonii.
Ruptura metafizică a fost produsă de dorinţa sa de a afla cine este.
Prin pronunţarea întrebării „Cine sunt eu ?”, o mutaţie de ordin spiritual l-a
făcut să simtă că ceva s-a surpat în adâncul fiinţei lui.
Locotenentul nu va mai fi la fel. Fenomenul anamnezei l-a făcut să
devină altcineva, cel care era demult.
În momentul întălnirii cu sine, locotenentul zâmbeşte fericit şi parcă
se abandonează ca o epifanie privirilor curioase ale intelectualilor veniţi la
ceremonie, apoi nu va mai fi niciodată la fel.
Vladimir, un bărbat de 55 de ani, îşi dă seama că a greşit, la
întâmplare. Apropierea morţii îl determină să se caute pe sine: nu trăisem
eu, ci trăiseră alţii pentru mine, mă lăsasem trăit laolaltă cu alţii, pentru
alţii... Cît de total puteam iuta esenţialul...!22
Prin reamintirea imaginii sale, Vladimir începe să joace teatru.
Centrul conţine totdeauna o mutaţie: ceea ce numim viaţă şi ceea ce numim
moarte, trecerea de la o viaţă la alta, din lumea aprenţelor în aceea a
esenţelor, de la carnalitatea animalică la umanitatea spirituală. (Marcel
Brion)
22
Mircea Eliade, Podul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 45.
73

73. Întâlnirea cu sine produce anamneza, personajele îşi amintesc o mare
parte a vieţii lor „dinainte”, de demult, recunosc acea „orientatio”, au
conştiinţa că trăiesc cu totul altceva, lipsit de profan sau cotidian.
Liniştea absolută şi libertatea sunt semne ale găsirii paradisului
originar, pe care îl cunoscuseră cândva.
Despre momentul regăsirii de sine se vorbeşte şi în Adio!...
Omul nu mai ştie ce se întâmplă cu el, este condus, se reîntoarce în
neant, în atemporalitate, în inconştient, se întâlneşte faţă în faţă cu
Dumnezeu.
Contactul cu Divinitatea îi instaurează ordinea existenţei terestre sau îl
trece în altă dimensiune.
Concluzii
74

74. Nuvelele lui Mircea Eliade conţin o diversitate de modele ale căutării
de sine şi numeroase tipuri de personaje interesante, care caută răspunsul la
întrebarea Cine sunt ?
Pentru Jung, Sinele se împlineşte prin realizările spirituale ale artei şi
religiei şi este o manifestare a lui Dumnezeu în fiinţa umană, un mister, spre
deosebire de Sinele freudian, care reprezintă instinctele personalităţii
înnăscute sau dobândite, inconştientul necunoscut.
La Mircea Eliade, sinele este adevărul uitat, atman, fiinţa universală
eternă, a fi tu însuţi. Regăsirea de sine dă coerenţă şi sens existenţei,
eliberează individul de teroarea istoriei (II.1)
În hinduism, universul este considerat identic cu atman (ca în Podul),
iar buddhismul neagă existenţa unui Sine substanţial, consideră că nimic nu
există prin sine însuşi.
Labirintul este simbolul vieţii, modelul oricărei existenţe, iar Centrul
conţine dezvăluirea unui mister. Ultima cunoştinţă este aceea de sine,
reflectată de oglinda din capătul labirintului, Deus absconditus
identificându-se, deseori, cu sinele. Itinerariul spre Centru eliberează
spiritul, drumul şerpuitor dă posibilitatea înţelegerii şi recunoaşterii treptate,
profunde.
Fiinţa care parcurge labirintul îşi găseşte propriul centru, se
îmbogăţeşte spiritual, îşi înţelege menirea în armonia universală.
La Eliade, labirintul are diferite forme, concrete sau abstracte: camera
obiectelor ( La ţigănci), străzile, dialogul artiştilor (Ghicitor în pietre),
discursul arborescent (Pe strada Mântuleasa), pădurea lanul de
porumb (Ivan). Toate aceste tipuri de labirint presupun prezenţa probelor şi a
semnelor (II.3).
75

75. Pentru regăsirea de sine, este importantă simţirea existenţei în
continuitatea sa, nu fragmentat. Astfel, se revelează scopul, o orientatio, iar
individul conştientizează că toate obstacolele şi eşecurile au alcătuit un şir de
probe care l-au apropiat de adevăr. Fragmentele se unesc ca într-o
recapitulare cu sens clar, care trebuie privită în ansamblu. Chiar şi nuvelele
sunt alcătuite din fragmente care se completează în mod treptat. Nuvela Ivan
ar fi, de exemplu, imposibil de înţeles fără linearitatea logică, fără
continuitatea fascinantă care uneşte lumea visului cu cea reală (II.4).
Regăsirea se poate realiza şi prin moarte iniţiatică, prin trecerea spre
un alt tip de existenţă, care înseamnă o integrare în Cosmos şi o întâlnire cu
sine. Moartea simbolizează înţelepciunea, căci morţii sunt omniscienţi,
cunosc viitorul (Ghicitor în pietre).
Trecerea dincolo presupune o eliberare şi o revelare, de aceea este
văzută ca o împlinire a personajului, ca o întâlnire cu sine şi cu Universul
(În curte la Dionis, Ivan).
Vechea personalitate se dizolvă şi fiinţa renaşte, se cunoaşte, se
înţelege pe sine, se apropie de sacru şi dă posibilitatea evadării spre altceva.
În momentul regăsirii de sine, fragmentele existenţei capătă
continuitate şi orice experienţă trăită devine utilă pe drumul spre sine (În
curte la Dionis, Ivan, Ghicitor în pietre) (II. 4).
Moartea este o întâlnire cu sine, o integrare în Cosmos, o naştere la alt
nivel spiritual, o reînnoire.
Regăsirea sinelui se poate obţine pe mai multe căi (III). Supravieţuirea
prin cultură este o condiţie specifică omului, care îl pregăteşte pentru marea
întâlnire cu sine, cu Divinitatea.
76

76. Omul cultural este împlinit din punct de vedere spiritual şi se apropie
de absolut, căci este condamnat să înveţe şi să se trezească la viaţa spirituală
prin cultură.
În opera lui Mircea Eliade, spaima în faţa dispariţiei unei moşteniri
este omniprezentă, iar pierderea memoriei colective este văzută ca o tragedie
pentru întreaga lume. (III. 1).
Redescoperirea spiritualităţii arhaice înseamnă regăsirea propriilor
origini şi, implicit, a identităţii.
Pentru personajul eliadesc, a se iuta pe sine înseamnă a-şi uita
originile, iar fără recunoaşterea acestora, nu poate supravieţui crizei
spirituale în care se află, nu poate fi salvat decât prin întoarcerea la izvoare.
(III.2).
Există mai multe tipuri de mesageri, conştienţi sau inconştienţi de
rolul pe care îl îndeplinesc pentru salvarea umanităţii.
Aceştia cunosc importanţa artei şi a limbajului indirect în transmiterea
adevărului absolut. Informaţia esenţială pe care o răspândesc are puterea de
a schimba soarta omenirii şi provoacă anamneza, regăsirea identităţii.
Prin harul pe care îl posedă, aceşti aleşi deşteaptă speranţa ţi trezesc
conştiinţele.
Mesajul lor are o importanţă deosebită şi se instalează în conştiinţa
umană ca o obsesie care generează trezirea.
Mesagerii au ocupaţii dintre cele mai interesante: actori (Adio!...-
directorul, actorii; Uniforme de general- Ieronim), scriitori sau cititori
pasionaţi (Podul- fata), pictori, muzicieni, poeţi (În curte la Dionis- pictorul
dispărut de la hotel, Leana, Adrian), ghicitori (Ghicitor în pietre).
77

77. Poetul este superior altor tipuri de mesageri, deoarece este capabil să
creeze mesajul care urmează să fie transmis.
Credinţa sa este poezia, singura cale de mântuire a omului, sugestia
lumii de dincolo care fascinează şi îngândurează omul, îl determină să caute
răspunsul. Prin poezie, cuvăntul capătă valoare magică, iar omul este eliberat
de pornirile instinctuale şi de existenţa profană, se transformă în om
adevărat.
Poetul are menirea nobilă de a pune omul în relaţie cu sine prin
această tehnică mistică, de a transfigura printr-o magie specifică eliberatoare
(III. 3. 1).
Cântăreţul este un mesager al altor lumi, cunoscător al miracolelor, un
intermediar între om şi divinitate, o punte între aici şi dincolo, între individ
şi sine. Muzica are rezonanţe adânci în fiinţa umană, care stârnesc amintiri
de demult, hrănesc nevoile spirituale şi răspund unor frământări adânci.
Misiunea cântăreţului este de a răspândi mesajele, de a declanşa anamneza
lumii începând „de jos” (În curte la Dionis) (III. 3. 2).
Ghicitorul este şi el unul dintre cei aleşi, un om de condiţie superioară,
un îndrumător care provoacă reîntoarcerea la sine, recunoaşterea rădăcinilor
fiinţei proprii şi universale.
Acest iniţiator salvează pe cei interesaţi de soarta lor şi atrage atenţia
asupra semnelor.
Ghicitorul are trăsături comune cu şamanul şi se situează la graniţa
dintre cele două lumi, având capacitatea de a descifra semnele (Ghicitor în
pietre). Totuşi, nu îi este permis să intervină în existenţa oamenilor, îi poate
ajuta decât pe cei receptivi şi dornici să înţeleagă (III. 3. 3).
Ca şi ghicitorul, actorul are o bogată experienţă de viaţă datorită
capacităţii de a înţelege destine diferite şi de a trăi întrupări succesive.
78

78. Acesta recuperează o gestualitate arhetipală şi trăieşte în atemporalitate,
produce anamneza (III. 3. 4).
Procesul de căutare şi regăsire se realizează prin experienţe
neobişnuite involuntare (IV. 1), cu ajutorul semnelor care sunt moduri de a
atrage atenţia asupra sacrului prin repetiţie, anamneză. (IV. 2; IV. 3)
Oglinda este o imagine obiectivă, în care individul află adevărul
despre sine sau o poartă de trecere. În spatele oglinzii poate exista o lume
atemporală, de dincolo, căci oglinda se află la graniţa dintre lumea profană şi
cea sacră. (În curte la Dionis, Uniformă de general ) (IV. 4).
Eliberarea se obţine prin trecerea dincolo, prin revenirea la condiţia
eternă, când totul se transformă, parcă, în irealitate (IV.6). Întâlnirea cu sine
produce schimbări radicale, iar existenţa anterioară îi pare străină
personajului eliadesc (4.7) când se recunoaşte şi se îmbogăţeşte spiritual, îl
întâlneşte pe „Deus absconditus”. Individul care iese din labirint este diferit
de cel care a intrat.
Cunoaşterea Divinităţii şi identificarea cu Cosmosul îl transformă în
fiinţa eternă, în care ne regăsim cu toţii.
79