curs 5 utm criminologie

1. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
Universitatea Titu Maiorescu
Facultatea de Drept din București
lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 5
3) Criminalitatea aparentă
Criminalitatea aparentă cuprinde ansamblul faptelor săvârșite în realitatea
obiectivă care prezintă aparenţă penală și ajung la cunoștinţa organelor de
înfăptuire a justiţiei penale.
Fiind vorba despre fapte care sunt scoase în evidență, fiind cunoscute
organelor de urmărire penală, acest tip de criminalitate mai poartă denumirea și de
criminalitate relevată, pentru a fi diferențiată mai bine de categoria cifrei negre a
criminalității.
Modalitatea juridică prin care săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală
este adusă la cunoștința organelor de urmărire penală o reprezintă actul de sesizare.
Efectul principal al sesizării este învestirea organului de urmărire penală pentru
desfășurarea de activități specifice, sesizarea reprezentând o condiție necesară
începerii urmăririi penale1
.
Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt prevăzute în Codul
de procedură penală. Astfel, conform art. 288 alin. (1) și (2) Cod procedură penală,
organele de urmărire penală sunt sesizate prin: i) plângere, atunci când sesizarea
este făcută chiar de către persoana vătămată prin fapta penală, ii) prin denunţ,
atunci când sesizarea este făcută de o altă persoană decât cea care este vătămată
prin fapta penală, iii) prin plângere prealabilă, atunci când legea prevede
necesitatea plângerii prealabile, iv) prin actele încheiate de alte organe de
constatare ori v) sesizarea din oficiu, atunci când organul de urmărire penală află pe
orice cale că s-a săvârşit o infracţiune.
Plângerea reprezintă o încunoștiințare făcută de o persoană fizică sau
juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune2
, în timp ce
1
Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. 2, Editura C.H. Beck, București, 2015. p. 335.
2
A se vedea art. 289 din Codul de procedură penală.

2. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 2
denunțul reprezintă încunoștiințarea făcută de o altă persoană decât persoana
vătămată, despre săvârșirea unei infracțiuni3
.
În ceea ce privește plângerea prealabilă aceasta este un mod special de
sesizare pe care îl întâlnim în sistemul judiciar românesc. Astfel, dreptul de a
formula plângere prealabilă aparține doar persoanei vătămate, în sensul de persoană
fizică sau juridică ce a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin
săvârșirea infracțiunii4
. Conform art. 288 alin. (1) Cod procedură penală, dacă în
lege se prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face doar la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa
acesteia. O prevedere asemănătoare este valabilă și în cazul infracțiunilor prevăzute
de art. 413-417 din Codul penal săvârșite de militari, pentru care acțiunea penală se
pune în mișcare doar la sesizarea comandantului, dar și în alte cazuri prevăzute de
lege, cum ar fi de exemplu infracțiunile prevăzute în Legea nr. 191/2003 privind
infracțiunile la regimul transportului naval, când este necesară sesizarea
comandantului, proprietarului, operatorului navei ori a organelor abilitate ale
autorității navale, după caz.
În privința sesizării prin acte încheiate de alte organe de constatare,
aceasta reprezintă o modalitate generală de sesizare a organelor de urmărire penală,
sesizarea realizându-se prin întocmirea de procese-verbale (în cazul sesizărilor
realizate de organele de constatare conform art. 61 Cod procedură penală, de către
comandanții navelor și aeronavelor, în cazul art. 62 Cod procedură penală, sau în
cazul infracților flagrante conform art. 293 Cod procedură penală) sau prin
intermediul unei încheieri de ședință, în cazul infracțiunii de audiență prevăzută de
art. 360 Cod procedură penală.
Sesizarea din oficiu reprezintă o modalitate prin care organele de urmărire
penală se autosesizează atunci când află despre săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală, prin orice altă cale decât celelalte modalități de sesizare prevăzute de
art. 288-291 din Codul de procedură penală.
Faptele care intră în categoria criminalităţii aparente sunt înregistrate la
organele de poliţie sau la parchete. În cazul în care plângerea sau denunțul sunt
greșit îndreptate, acestea se trimit, pe cale administrativă, organului competent.
Prin urmare, pentru o evaluare corectă a criminalităţii aparente, trebuie luate în
considerare datele statistice furnizate de ambele categorii de organe mai sus
amintite.
3
A se vedea art. 290 din Codul de procedură penală.
4
Andrei Zarafiu, op. cit. p. 341.

3. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 3
Criminalitatea aparentă cuprinde toate faptele penale care, cel puţin într-o
fază inițială, prezintă o aparenţă penală. Rămâne în sarcina organelor judiciare să
stabilească dacă aparenţa penală a acestor fapte se confirmă sau nu. Confirmarea
sau nu a caracterului penal al faptei se face în urma soluţiilor care se dau de către
procuror sau instanţa de judecată și care au ca rezultat stingerea acțiunii penale5
.
Așa cum s-a arătat în doctrină, stingerea acțiunii penale marchează practic
momentul la care acțiunea penală este epuizată prin una din modalitățile prevăzute
de lege6
. Epuizarea acțiunii penale presupune practic pronunțarea unei solții de
către procuror sau instanța de judecată prin care cauza este soluționată definitiv.
Există câteva situații în care poate avea loc stingerea acțiunii penale:
a)- Atunci când acțiunea penală își realizează obiectul său, care constă în tragerea
la răspundere penală a uneia sau mai multor persoane.
Potrivit art. 396 alin. (2)-(4) Cod de procedură penală, stingerea acțiunii
penale prin realizarea obiectului său poate avea loc prin una din următoarele soluții:
condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Oricare din aceste soluții poate fi pronunțată doar de către instanța de judecată,
presupune parcurgerea tuturor celor trei faze ale procesului penal (urmărirea
penală, camera preliminară și judecata) precum și stabilirea, dincolo de orice
îndoială, a următoarelor elemente: existența faptei, fapta constituie infracțiune,
săvârșirea faptei de către inculpat, vinovăția inculpatului.
b) Atunci când intervine unul din cazurile care împiedică realizarea obiectului
acțiunii penale.
În acest sens, în numeroase situații organele judiciare pot ajunge la concluzii
contrare aparenţei iniţiale. Astfel, în art. 16 din Codul de procedură penală sunt
prevăzute cazurile în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a
fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată. În funcție de momentul la care
intervin, aceste cazuri au ca efect fie împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii
penale (dacă aceasta nu a fost pusă încă în mișcare), fie stingerea acțiunii penale
(dacă aceasta fusese deja pusă în mișcare). Aceste cazuri sting acțiunea penală în
mod total și imediat atunci când devin incidente, indiferent de faza procesuală, de
etapa sau stadiul în care a ajuns acțiunea penală7
.
5
Valerian Cioclei, op. cit., p. 26.
6
Andrei Zarafiu, op. cit., p. 85.
7
Andrei Zarafiu, op. cit., p. 85

4. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 4
c) Separat de cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, acțiunea penală
mai poate fi stinsă și prin renunțarea la urmărirea penală, care poate fi dispusă de
procuror în faza de urmărire penală, atunci când acesta apreciază cu respectarea
dispozițiilor art. 318 Cod procedură penală că nu mai există un interes public în
urmărirea faptei. Ordonanța procurorului prin care se dispune renunțarea la
urmărirea penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.
În concluzie, având în vedere și dispozițiile art. 17 Cod procedură penală
identificăm următoarele moduri de stingere a acțiunii penale:
În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin:
- clasare, când se constată apariția unuia din cazurile de împiedicare a acțiunii
penale prevăzute de art. 16 Cod procedură penală, sau
- renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.
În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin:
- rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, când se realizează obiectul
acțiunii penale, în sensul că se produce tragerea la răspundere penală a persoanei
vinovate de săvârșirea unei infracțiuni;
- achitare, când instanța constată existența unuia din următoarele cazuri prevăzute
de art. 16 lit. a)-d) Cod procedură penală: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de
legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de legea penală; nu
există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate; toate aceste cazuri echivalează cu constatarea nevinovăției
inculpatului, caz în care acțiunea penală este lipsită de temei;
sau
- încetarea procesului penal, când instanța constată existența uneia din următoarele
cazuri prevăzute de art. 16 lit. e)-j) Cod procedură penală: lipsește plângerea
prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit
amnistia sau prescripția, decesul inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea
inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul
infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a
intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a
intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; intervenirea uneia
din aceste situații nu echivalează cu nevinovăția inculpatului și atrage doar
imposibilitatea ca acesta să fie tras la răspundere penală, caz în care se constată
că acțiunea penală este lipsită de obiect.

5. lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 5
Rezultă că un prim motiv pentru care unele fapte rămân în zona criminalităţii
aparente îl reprezintă constatarea unuia din cazurile în care punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale este împiedicată sau atunci când se dispune renunțarea la
urmărirea penală.
Al doilea motiv îl reprezintă neidentificarea autorilor unor fapte penale, când
se constituie cunoscutele dosare cu autor necunoscut.
Dosarele cu autor necunoscut îşi au sursa în abilitatea infractorului, în erorile
de investigare sau în combinarea celor două elemente.
4) Criminalitatea legală (sau judecată)
Criminalitatea legală cuprinde faptele penale pentru care s-a pronunţat o
hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Din această definiţie se desprinde observaţia că nu toate faptele ajunse pe
rolul instanţelor de judecată vor intra în categoria criminalităţii legale. Astfel,
hotărârile prin care se pronunţă achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal
rămân în sfera criminalităţii aparente.
Totodată, faptele pentru care în faza de urmărire penală se dispune clasarea
sau renunțarea la urmărire penală rămân în sfera criminalității aparente.
În concluzie, trebuie spus că, pentru o evaluare cât mai corectă a
criminalităţii, trebuie avute în vedere toate categoriile de criminalitate examinate
mai sus, cunoscând particularităţile fiecăreia în parte şi conexiunile existente între
ele. Criminalitatea cuprinde ansamblul faptelor penale sau cu justificată aparență
penală care se comit, reprezentând o parte componentă a fenomenului criminal.8
8
Valerian Cioclei, op. cit., p. 27.