„Computerul fără baterii din bibliotecă” de Sanda Cordoș text argumentativ, clasa a VI-a

1. Computerul fără baterii din bibliotecă
de Sanda Cordoș
Dintre străvechile invenții ale omului, niciuna nu seamănă mai bine cu computerul
decât cartea.
Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de diferențele superficiale și să adâncim opoziția dintre
civilizația cărții și civilizația electronică, pentru că, în multe și foarte interesante forme,
cea din urmă nu o înlocuiește, ci o preia pe cea dintâi, reciclând-o și revigorând-o. Este
destul să reținem deocamdată faptul că rețelele electornice ușurează accesul la carte și că
nu suportul material determină structura specifică a operei literare: suportul electronic sau
magnetic poate fi o gazdă la fel de bună pentru textul literar ca tradiționala foaie de hârtie.
În plus, rețeaua electronică permite întâlnirea cititorilor în funcție de preferințe, întărind,
așadar, iar nu amenințând condiția cărții – site-urile de astăzi sunt, în fond, alte forme ale
cluburilor de lectură. Departe de a fi adversarul de temut al literaturii, computerul este,
înclin să cred, fratele ei mai nevârstnic, mai năbădăios, mai excentric prin vinele căruia
curge, în fond, același sânge: sângele virtual.
La fel ca în rețeaua electronică, și în literatură se pornește de la o „interfață”
convețională, care rămâne mută și opacă până în momentul în care o comandă dată de o
minte curioasă – sau, dimpotrivă, plictisită - o pune în mișcare. Odată trezită la viață de
ochiul cititorului, de răsfoitul leneș ori febril al paginii sau de clicul unui mouse, realitatea
virtuală a operei se concretizează, deschide ferestre peste ferestre, activează programe și
subprograme și face să ruleze pe ecranul interior – mai puțin spectaculos, deși nu mai
puțin animat decât monitorul – fascinante lumi posibile. Orice carte de literatură este un
mic computer așezat pe raft, unul care se pune în mișcare nu prin comenzi tastate pe
claviatură, ci prin acel enter încastrat în ochiul meu și declanșat de el. Dacă avem în vedere
o singură caret, am putea spune că numărul „programelor” utilizate este limitată, dar dacă
ne raportăm la literatură ca întreg, atunci putem afirma că acesta constutie o realitae
viruală conținând o infinitate de lumi posibile. Este un lucru pe care îl exprimă Bastian,
eroul lui Michael Ende din Povestea fără sfârșit, atunci când i se cere să ducă toate basmele
începute până la capăt: „Sunt nenumărate povești, strigă Bastian, și din fiecare răsar mereu
altele noi”. Tot Bastian descoperă nu doar că poveștile și lumile care se deschid odată cu
ele sunt nenumărate, ci și că „orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit”. Ceea ce
înseamnă că una și aceeași poveste își deschide lumea pentru fiecare dintre cititorii sau
„utilizatorii” săi, că reîncepe, mereu proaspătă și neumblată, pentru fiecare în parte,
îngăduind un traseu în multe privințe comun, dar care variază, de la un cititor la altul,
măcar în peisajele zărite pe margini, dacă nu și în consistența pavajului.
La fel ca un joc pe computer, și textul literar are niveluri diferite, care se dezvăluie
treptat pentru cei destoinici sau le rămân multă vreme inaccesibile celor grăbiți, spreiați
sau lipsiți de perseverență. Trecerea de la un nivel la altul aduce imagini mai complexe,
un spor de putere și un plus de semnificații. La ce folosesc toate aceste câștiguri, în fond,
virtuale și simbolice? Au același folos ca inimile suplimentare, claponii sau tăvile cu

2. cartofi prăjiți dobândite în cursele și bătăliile din realitatea virtuală electronică, unde sunt
marcate vizual: îți sporesc viața. Literatura este, cum scrie cu îndreptățire Nicolae
Manolescu, „un multiplicator pentru experiențele noastre, căci dacă ne-am mărgini la ceea
ce putem trăi sau vedea în jurul nostru într-o viață de om, am fi foarte săraci.” (N.
Manolescu, Lectura pe înțelesul tuturor).
Așadar, literatura, cu lumile ei, îi „furnizează vieții o enormă cutie de rezonanță, în
care întâmplările trăite de noi se confruntă cu cele trăite sau imaginate de alții și în care,
prin comparație, semnificațiile le sporesc considerabil”. (N. Manolescu, Viață și cărți.
Amintirile unui cititor de cursă lungă). Literatura are funcția – care este totodată și forța –
ca prin aceste lumi imponderabile să te orienteze în marile teme ale vieții (dragostea,
suferința, familia, boala, moartea, prietenia), să te familiarizeze cu acele situații
existențiale pe care, foarte tânăr fiind, le aștepți sau numai le întrevezi cu nerăbdare și
teamă.