Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Biblioteca Babel

877 views

Published on

  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

Biblioteca Babel

  1. 1. Philippe LOUBIÈRERedactor-şef, revista Lettre(s) a Asociaţiei ASSELAF,cercetător, Universitatea Sorbona (Paris III) – FRANŢA « Biblioteca din Babel » Titlul, « Biblioteca din Babel », este o aluzie la nuvela cu acelaşi nume ascriitorului argentinian Jorge Luis Borges, nuvelă care a fost şi sursa de inspiraţie aacestei lucrări. Acesta e om de cărţi, întrucît a lucrat cîţiva ani la Bibliotecamunicipală din Buenos Aires, înainte de a deveni, o dată cu notorietatea şi răsturnareaputerii peroniste împotriva căreia luptase, directorul Bibliotecii naţionale din ţara sa.El este apoi om al cărţii, nu doar pentru că a scris mai mult de treizeci de volume, darşi pentru că, fiind un erudit, un universitar – în plus, specialist de literatură –cunoaşterea şi cartea se confundau pentru el într-un obiect unic, într-un semn unic,aşa cum se confundă vasul şi conţinutul, semnificantul şi semnificatul, zeul şi statuia. Era firesc să fie bîntuit de cărţi, în aşa măsură încît acestea să-şi piardă statutulde obiecte – venerabile, dar materiale şi tangibile – şi a-l dobîndi pe cel de obiecte deficţiune, şi aproape de fantasme – Ficciones (« Ficţiuni ») este de altminteri titlul uneiadintre cele mai cunoscute culegeri ale sale, cea care cuprinde şi Biblioteca din Babel. Aceasta e descrisă ca biblioteca totală, ce conţine toate cărţile, cele existente întoate limbile – Babel oblige – dar şi pe toate cele posibile, cum le numea Borges, toatecărţile virtuale am spune noi, precum şi dublul şi refutaţia lor. Îşi află aici loculinclusiv viaţa şi opera lui Pierre Ménard, autorul lui Quijote, text identic cu DonQuijote al lui Cervantes, dar redactat mult mai tîrziu în spiritul lui Borges deimaginaţia fertilă a unui cărturar din Nîmes care nu cunoştea nimic despreprecedentul său. Bibliotecă totală, bibliotecă totalitară Bogăţia bibliotecii e aşa de mare încît ea cuprinde un număr incomensurabil –indefinit şi infinit – de cărţi « de natură informă şi haotică », compuse din simplelitere alipite la întîmplare –, fără a se găsi în vasta bibliotecă două cărţi cu totulidentice. « Pentru un rînd logic, o informaţie exactă, există kilometri întregi de cacofoniilipsite de sens, discursuri încîlcite şi incoerenţe. Cunosc un ţinut barbar în carebibliotecarii repudiază ca fiind superstiţios şi zadarnic obiceiul de a căuta în cărţi un
  2. 2. sens anume, comparîndu-l cu acela de a consulta visurile sau liniile haotice alemîinii… » Biblioteca nu are nici început, nici sfîrşit, ea este cauză şi scop, creaţie şidemiurg. Ea reprezintă universul, iar ideea că – urmare a conţinutului său nesfîrşit –s-ar afla în ea totalitatea este exaltantă : « prima reacţie a fost o fericire extravagantă.Cu toţii se simţiră stăpînii unei comori intacte şi secrete. Nu exista problemă personalăsau mondială a cărei elegantă soluţie să nu se găsească undeva. Universul îşi găseajustificarea, universul cucerise brusc dimensiunile nesfîrşite ale speranţei. […] Mii denerăbdători au părăsit dulcile brazde natale şi s-au năpustit asupra scărilor, împinşi descopul iluzoriu de a-şi găsi Justificarea. » Totuşi, în faţa atîtor volume, probabilitatea de a da peste o lucrare purtătoare desens apreciabil e accidentală, cea de a da peste o lucrare care ar explica lumea ţine demiracol. Cunoaşterea şi suportul său, cartea, s-au despărţit : în biblioteca din Babelexistă o infinitate de cărţi ce nu sînt purtătoare de cunoaştere şi sens. A ajunge la sensţine de întîmplare, iar întîmplarea e contrariul sensului. Însă există poate undevacititorul sau bibliotecarul care are acces la sens, « precum un zeu », prin aceea că ţineîn mînă sensul inefabil şi secretul lumii. « Cunosc regiuni în care tinerii se înclină înfaţa cărţilor şi aşează pe paginile lor sărutări barbare, fără a fi capabili să descifreze nicio literă », în vreme ce « nelegiuiţii afirmă că non-sensul face regula în Bibliotecă şi căpasajele dotate cu sens sau doar cu cea mai modestă coerenţă, constituie o excepţieaproape miraculoasă ». De la ficţiune la realitatea virtuală Nuvela lui Borges, publicată în anii 1950 la Buenos Aires, răspunde uneiproblematici a vremii său, pe care autorul poate chiar a creat-o, alături de cîţivacontemporani de pe Vechiul Continent, Ionesco, Beckett, Camus, Arrabal, Queneau :problematica absurdului, adică cea a crizei limbajului dusă pînă la non-comunicare,cea a rupturii sensului. Însa, spre deosebire de aceşti dramaturgi franco-hispano-irlando-români carenu au făcut decît să exprime haosul timpului, Borges a avut o intuiţie genială care aînceput ca un joc şi care a sfîrşit în profeţie, fără ca el să-şi dea seama pe deplin deacest lucru, întrucît, în mod obscur, se temea de acesta. La Borges, ficţiunea, literaturaa precedat realitatea : a fost un vizionar în măsura în care o asemenea bibliotecă, deneconceput în anii 1950, a fost ulterior creată. Într-adevăr, sîntem din ce în ce mainumeroşi cei care utilizăm zilnic o bibliotecă babeliană şi nesfîrşită numită internet. Aceasta ne oferă, într-o infinitate de pagini, asemănătoare bibliotecii din Babelimaginate de Borges, totul şi dublul său, totul şi plagiatul său, totul şi contrariul său ;
  3. 3. ajungem în mod nediferenţiat la cunoaşterea necesară şi la cea inutilă, la cunoaştere şila falsa cunoaştere, la cunoaştere şi la non-cunoaştere, la cunoaştere şi la iluziacunoaşterii. O simplă comandă pe motorul de căutare ne poate propune sute de mii depagini de răspuns. Cum să alegi printre tot ce e în plus, cum să nu te sufoci în faţaexcesului ? În Evul Mediu, căutarea ştiinţei era plină de obstacole materiale : drumurileerau lungi, uneori tăiate de hoţi, oamenii care ştiau carte erau rari, iar cărţile şipergamentele încă şi mai rare. Conţinutul bibliotecilor şi al scriptoriumurilor eraredus la esenţial, dar mănăstirile care le adăposteau erau bine identificate de călugăriice străbăteau Europa spiritului în căutarea a ceea ce e livresc în divin. Ştiau ce vroiauşi găseau ce căutau. Tocmai raritatea suportului cunoaşterii făcea imposibilă risipireaîn obiectele de cercetare şi mreajă pe drumul cunoaşterii timpului – la care sîntemmartori astăzi. Obstacolele de azi nu mai sînt de ordin material : calculatoarele se găsescpretutindeni, chiar şi în casele în care raportul cu lectura este redus la minim ; costulconexiunii la internet este din ce în ce mai scăzut ; însă accesul la cunoaştere nu s-ademocratizat, şi probabil că nu se va ajunge niciodată aici : ce se află la îndemînaoricui e accesul la prea plin, la iluzie, la confuzie, după bunul plac al hazardului care apus în mîinile unui bibliotecar din Babel unul din inefabilele secrete ale lumii, fără caordinea să-i fie tulburată. Navigăm, în acest internet din Babel ca într-un labirint – altă temă dragă luiBorges – al rătăcirii, al căutării împinse pînă la abstracţia geometrică a labirintului.Însă şi timpul nostru are un sfîrşit, nu avem eternitatea în faţă pentru a-i exploratoate impasurile sau pentru a consulta o bibliotecă fără început şi fără sfîrşit, şi căreia,în plus, îi lipseşte firul Ariadnei – catalogul. Altminteri, avem motoarele de căutare, ce accelerează cercetarea, dar nu găsesccu adevărat. Criteriile lor sînt, desigur, din ce în ce mai fine, însă rămîn şi vor rămîneformale : o adunătură fără sens, aleatorie, de litere, lansată ca o sticlă pe mare şi caretratează orice vălurel ca pe un vapor. De la hazard la necesitate Dacă ne-am menţine în logica absurdului şi a indefinitului care înconjoarănuvela lui Borges, situaţia ar fi disperată. Însă omul consideră infinitul ca ţinînd delumea de dincolo şi încearcă să pună ordine, dacă nu în ceea ce vede, măcar în ceea ceface.
  4. 4. Mitul Ariadnei nu a rezultat printr-o magie favorabilă, ci din voinţa umană de atriumfa asupra labirintului. E ceea ce ne interesează şi pe noi aici. Din ce e constituit firul Ariadnei de astăzi ? El constă în primul rînd în formareaspiritului critic al cititorului, care să-i ofere mijloacele de a examina, aprecia, judecafaptele de cultură pe care le întîlneşte – faptele de cultură, adică chestiunile tratate deceilalţi oameni şi modul în care aceia au crezut că pot oferi un răspuns. Înainte de a seafla pe internet, întrebarile şi răspunsurile se găsesc în cărţi – cele adevărate, nuobiectele virtuale precum cele din Biblioteca din Babel, cărţi pe care oamenii nu doarle citesc, dar le şi scriu pentru a hrăni astfel reflecţia comună. Cărţile adevărate, cele alese pentru conţinutul lor, sînt de găsit într-un loc opusvirtualului babelian : într-o bibliotecă. În acest loc tangibil şi liniştit se citesc volumelecare reconciliază cunoaşterea cu suportul său, pe care nu le citeşti în diagonală, ci cuîntreaga concentare, ce permite accesul deplin la subiect, şi în acelaşi timp cu distanţanecesară unei reflecţii senine. Tot în bibliotecă îl întîlneşti pe bibliotecar, nu careprezentant al unui demiurg inaccesibil, ci ca fiinţă în carne şi oase, care a întîlnitpasiunea de a citi şi care ştie unde se găseşte ceea ce cauţi. Uneori îţi comunică propriasa subiectivitate, dar aceasta e prilej de dialog, de interogare a propriului demers, şinu iluzie cronofagă şi sterilă. Fireşte, internetul nu e exclus de la un asemenea cîmp de investigaţii. Funcţia sae aceea de a prelungi ici şi colo biblioteca, dar nu de a o înlocui. Astfel, el poate fiextrem de util : cutare carte, absentă din acest catalog, se poate afla în alt catalog, bachiar disponibilă virtual. Motoarele de căutare pot constitui un fir al Ariadnei, cucondiţia să nu-ţi acapareze cu totul cercetarea. Google nu e decît un sclav şi trebuiedoar să se supună. Trebuie să-i impui limite pentru ca acesta să poată căuta oinformaţie sau un document fără a te rătăci, fără a te face să pierzi timp preţios culectura unor pagini neadaptate, ba chiar să te facă să citeşti de mai multe ori aceleaşipagini. Îi poţi regla parametrii : însă cine o face, în special cînd e vorba de parametriilingvistici ? E inutil să cauţi în toate limbile, cîtă vreme nu le cunoşti pe toate ! Şi efoarte simplu, cînd deschizi Google, şi înainte de a lansa o căutare, să dai un clic pepreferinţe, să anulezi căsuţa « Căutare în toate limbile », marcînd « Căutare doar înpaginile scrise în limba sau limbile următoare » şi să nu marchezi apoi decît limbilecare îţi sînt familiare, româna, franceza, ba chiar limbile romanice în general, saupunctual cele care pot ajuta îndeaproape la o căutare de specialitate. Progresul tehnic va duce din ce în ce mai mult la numerizarea cărţilor, ceea ce vacontribui cu siguranţă la obţinerea unui spaţiu mai mare, însă va permite cu maipuţină uşurinţă să deschizi două sau trei cărţi deodată pentru a le comparaconţinutul. Aşa cum televiziunea nu a dus la dispariţia radioului, biblioteca numerică
  5. 5. nu va face să dispară cartea, iar bibliotecile vor mai avea de oferit, cititorilorprivilegiaţi care sîntem noi, cadrul prin excelenţă al accesului la cunoaştere. Limbi şi culturi pe picior de egalitate Revoluţia în mijloacele de comunicare, reprezentată de internet, are o altă, şifoarte importantă consecinţă : aceea de a permite fiecărei scrieri, provenind din oricecultură, gândită în orice limbă, de a-şi găsi cititorul, prin forţa hazardului sau dinnecesitate, cu condiţia ca acesta să fie deja familiarizat sau, măcar să manifeste interesfaţă de cultura respectivă şi de limba ei. Drept urmare, toate sînt pe picior deegalitate, cel puţin din perspectiva accesului la reţeaua internet. Căci, pentru moment,această egalitate rămâne pur teoretică, dată fiind puterea limbilor şi a culturilordominante, în primul rând cea a limbii engleze mondializate. Nu este de mirare,întrucât sînt interese americane aflate la originea giganticei reţele, creată iniţial deamericani, pentru americani. Totuşi este foarte interesant să studiem poziţia pe care o ocupă, în cadrul reţeleiinternet, limbile, altele decât engleza, şi, plecând de aici, culturile, ale căror suport şiexpresie sînt reprezentate de aceste limbi. Să studiem, deci, acestă poziţie, în raport cuengleza americană. Universitatea Laval, din Canada, a publicat, şi a postat pe internet, rezultatulunei astfel de anchete, efectuată în martie 2009. La finalul acesteia, clasamentulprimelor 10 limbi, în funcţie de numărul de pagini postate, este următorul : 1 -engleza, 2 - chineza, 3 - spaniola, 4 - franceza, 5 - japoneza, 6 - portugheza, 7 -germana, 8 - araba, 9 - rusa şi 10 - coreeana. Acest clasament surpride destul depuţin ; dar ce surprinde cu adevărat este indicele de progresie al numărului de paginicorespunzător fiecărei limbi. Numărul de pagini în limba engleză creştea, în 2009, cu226 % pe an. În acelaşi interval de timp, numărul de pagini în limba chineză creşteacu aproape 900 % ; numărul de pagini în limba spaniolă, cu peste 600 %, în limbafranceză, cu peste 500 %, în portugheză, cu peste 850 %, în limba rusă, cu peste1000 %, iar în arabă – ţineţi-vă bine ! –, cu peste 1500 %. De alfel, progresia medie a numărului de pagini a tuturor celorlalte limbi era depeste 400 %, ceea ce înseamnă că media celorlalte limbi a progresat de două ori mairepede decât engleza. În 13 octombrie 2007, ziarul Le Monde a putut titra : « Engleza riscă să fiedetronată pe internet ». Încă nu am ajuns acolo, cel puţin pentru moment, dar sepoate constata, citind cifrele, că tendinţa este ca acest raport să se inverseze, pur şisimplu. Limba chineză ar putea, într-un termen relativ scurt, ocupa primul loc, şi,ceea ce este cel mai important, engleza va deveni o limbă ca toate celelalte, tot maipuţin hegemonică.
  6. 6. Din păcate, după ştiinţa mea, nu există o statistică şi pentru limba română, dareste logic să credem că numărul de pagini în limba română sau create de internauţiavând ca limbă maternă româna (deopotrivă din România şi Republica Moldova)progresează în mod evident, mai ales dacă luăm în considerare şi gustul românilorpentru internet, familiarizarea largă cu acesta, ca şi profesionalismul recunoscut alinformaticienilor români. Din păcate, mulţi români, şi nu numai din domeniul informaticii, nu binevoiescsă folosesc limba română, pe care o neglijează în favoarea englezei, de parcăhegemonia actuală a acesteia nu i-ar deranja deloc, de parcă, dimpotrivă, comunicândîntr-o limbă care nu este a lor ar da impresia că participă mai direct la mersul lumii,de parcă hegemonia englezei ar fi eternă, de parcă ei n-ar avea încredere încapacitatea lor de a spune lumii şi de a-i vorbi cu cuvintele locului, de parcă aradopta, fără să se opună, vechiul complex moştenit de la Cioran, care îi reproşa ţăriisale că este o « cultură mică ». Nu există cultură « mică » Acest complex de « cultură mică », oricât de frumos l-ar fi descris Cioran înlucrări precum Tratat de descompunere, Ispita de a exista, Despre neajunsul de a te finăscut şi Schimbarea la faţă a României, este prea restrictiv, limitând prea mult, la untrecut resimţit de români, fie ca tragic, pentru perioada care a început după război, şis-a terminat acum 20 de ani, fie ca încheiat sau lipsit de interes pentru oricine nu esteromân. E păcat şi chiar mai mult decât atât. Cioran nu a inventat opoziţia între « culturile mari » şi cele « mici ». MartaPetreu, într-un eseu despre Schimbarea la faţă a României, consacrat « trecutuluideocheat » al lui Cioran, cum îl numeşte ea, aminteşte că acesta a reluat noţiunea de« cultură mare », adică o cultură caracterizată, între altele, prin vitalitatea saagresivă, de la filosoful german Oswald Spengler, care, el însuşi, a preluat-o de laHegel şi Nietzsche, noţiune pe care Germania naţional-socialistă a folosit-o în sensulrău pe care îl ştim. Prin comparaţie, România, cum nu era nici invadatoare, niciinstalată de mult timp în istoricitate, era, pentru Cioran, în situaţia unei « culturimici », situaţie din care nu putea ieşi, decât printr-un voluntarism îngrijorător şi care,probabil, nu-i era la îndemână. Istoria a făcut dreptate în acest gen de opoziţie, dintre marile culturi agresive şimicile culturi pasive. Astăzi nu mai gândim în aceşti termeni ; sau mai degrabă nu artrebui să gândim, că cultura dominantă ar fi odioasa Germanie nazistă saumondializarea anglofonă, corectă politic. Valoarea unei culturi se măsoară princapacitatea ei de a spune, prin capacitatea ei de a asuma ceea ce spune, prin
  7. 7. capacitatea de a-şi asuma expresia şi fiinţa şi, prin urmare, prin capacitatea de a seface apreciată şi iubită de cei care o împărtăşesc şi care au o nevoie vitală ca ea să sesimtă bine cu ea însăşi. Cultura română are, pe acest plan, la fel de multe atuuri ca şicelelalte culturi ; ar fi de dorit ca ea să fie mai convinsă de acest lucru, în plan practic. Da, dar sînt atât de puţini oameni care cunosc limba română, dicolo de graniţeleRomâniei, îmi veţi spune. E adevărat, dar ăsta e un motiv ? Creaţiile româneşti n-arputea să-i atragă şi seducă pe deţinătorii « marilor culturi » ? Nu se poate învăţalimba română ? Nu se poate traduce din limba română ? Bineînţeles că da. InstitutulCultural Român, ale cărui peripeţii estivale le-am urmărit cu perplexitate şiîngrijorare, în contextul politic tensionat, este pe aceeaşi linie cu ceea ce susţinem şinoi ; el a susţinut – şi sperăm că va continua să o facă – numeroase proiecte culturale,traduceri din literatura contemporană, în special, pentru a oferi culturii române oimagine pozitivă în străinătate, pentru a integra cultura română, aşa cum este ea, cumse construieşte ea zi de zi, în efortul concertat, dar nu cel al « marilor culturi », ci, purşi simplu, al celorlalte culturi, într-un dialog de pe poziţii de egalitate. Îi urăm bun venit ! În concluzie, vom susţine că nu există « culturi mici », că există, în schimb,culturi în pericol, în pericol de indiferenţă, şi de îndiferenţă, uneori mortală. Laaserţiunea lui Paul Valéry, după care « toate civilizaţiile sînt muritoare », vom adăugacă datoria noastră este să nu grăbim sfârşitul, săvîrşind astfel păcatul împotrivaspiritului.

×