Documentul analizează teoria comunicării, evidențiind componentele fundamentale ale situației de comunicare, precum emițătorul, receptorul, canalul, codul, mesajul și contextul. De asemenea, se explorează funcțiile limbajului conform modelului lui Roman Jakobson, inclusiv funcțiile emotivă, conativă, referențială, metalingvistică, fatică și poetică. În final, se discută despre comunicarea verbală și nonverbală, fiecare având trăsături specifice care contribuie la procesul de transmitere a informației și emoțiilor.

1. Elemente de teoria comunicării
Componentele situaţiei de comunicare
Funcţiile limbajului
Tipuri de comunicare
Comunicarea verbală
Comunicarea nonverbală (trăsături,
“transmiţători”

2. Componentele situaţiei de comunicare
 Emiţătorul (E) = reprezintă sursa de informaţie
prezentă intr-o situaţie de comunicare, sursa
mesajului, fiind dotat cu un aparat şi un mecanism de
codare;
- în cazul comunicării verbale locutorul (emiţătorul) va
selecta semnele din codul lingvistic şi le va combina
conform regulilor gramaticale.

3. Componentele situaţiei de comunicare
 Receptorul (R) = este beneficiarul informaţiei intr-o situaţie de
comunicare; este vizat de către emiţător; primeşte mesajul si îl
decodează
- în cazul comunicării verbale interlocutorul (receptorul) va face apel
la memorie (operaţie de decodificare a mesajului) şi va actualiza
cunoştinţele de limba necesare degajării semnificaţiei conţinute
in mesaj .
- în general, receptorul este şi destinatarul informaţiei, dar există
situaţii de comunicare în care cele două poziţii se disociază (ex.:
a spune ceva cuiva pentru a auzi altcineva).

4. Componentele situaţiei de comunicare
 Canalul = reprezintă suportul fizic al transmiterii mesajului.
(în cazul comunicării verbale orale, se constituie din aerul prin
care se propagă undele sonore.)
 Codul = sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc
mesajele (ex.alfabetul unei limbi naturale, cod lingvistic
alcătuit din semne lingvistice; alfabetul Morse, cod artificial;
limbajul surdo-muţilor).

5. Componentele situaţiei de comunicare
 Mesajul = vehiculul informaţiei (în cazul comunicării verbale
orale, este constituit din rezultatul operaţiei de codare care
merge de la sunet la sens.)
 Referentul = în orice situaţie de comunicare mesajul
vehiculează informaţie despre un anumit referent; despre ce
anume se comunică (stricto sensu).
 Contextul = circumstanţele în care are loc comunicarea,
circumstanţe privind timpul, locul emiterii, respectiv
receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile dintre actanţi
etc.

6. Funcţiile limbajului – cf. Roman Jakobson
Lingvistică şi poetică
 Funcţia emotivă (expresivă) = centrată pe emiţător,
exprimă starea afectivă a acestuia;
Mărci gramaticale în enunţuri:
- persoana I la pronume şi verbe;
- interjecţii;
- exclamaţii.
Ex. Of, ce greu îmi e!

7. Funcţiile limbajului – cf. Roman Jakobson
Lingvistică şi poetică
 Funcţia conativă (persuasivă, retorică) = centrată pe
receptor, vizează efectul de convingere pe care mesajul trebuie
sa îl aibă asupra acestuia;
Mărci gramaticale în enunţuri:
- persoana a II-a la pronume şi verbe;
- vocativul, imperativul.
Ex. Hei, tu, treci aici!

8. Funcţiile limbajului – cf. Roman Jakobson
Lingvistică şi poetică
 Funcţia referenţială = centrată pe referent, va fi legată de
realitatea pe care o exprimă mesajul;
Mărci gramaticale în enunţ:
- persoana a III-a la pronume şi verbe.
Ex. Cineva strigă afară.
 Funcţia metalingvistică = centrată pe cod (astfel mesajul
va conţine referiri la codul utilizat);
Ex. Ce înseamnă “hebdomadar?”

9. Funcţiile limbajului – cf. Roman Jakobson
Lingvistică şi poetică
 Funcţia fatică = centrată pe canalul de comunicare, pe care
astfel îl vizează, menţinând controlul funcţionării lui;
Ex. Alo, mă auzi?
 Funcţia poetică = centrată pe mesaj, va avea rolul de a-l
pune în valoare, atrăgând atenţia asupra modului în care acesta
este formulat; presupune folosirea procedeelor artistice;
Ex. Sara pe deal, buciumul sună cu jale.

10. Funcţiile limbajului – cf. Roman Jakobson
Lingvistică şi poetică
 Observaţii:
 În contextele reale de comunicare, unui mesaj i se pot asocia
mai multe funcţii ale limbajului, însă una va fi predominantă;
 Funcţia poetică nu este regăsibilă exclusiv în comunicarea
literară. R. Jakobson oferă exemplul unui slogan electoral în
care observă existenţa funcţiei poetice – este vorba de
sloganul preşedintelui american Eisenhower “I like Ike.” În
acest mesaj, lingvistul demonstrează existenţa funcţiei
poetice, realizate prin asonanţă, subiectivitate, simetrie.
 Chiar şi în cazul literaturii, există texte ce au o funcţie poetică
accentuată, aşa cum este poezia lirică, dar există şi unele în
care funcţia referenţială este mai vizibilă – romanul realist.

11. Tipuri de comunicare
Comunicare nonverbală (bazată pe diferite limbaje)
verbală(bazată pe limbile naturale)
limba naturală = codul folosit in comunicarea
interumana
= orice limbă care s-a vorbit sau se vorbeşte
pe suprafaţa pământului
orală • după felul canalului scrisă
de transmisie
literară nonliterară • după caracterul ficţional literară nonliterară
sau nonficţional

12. Comunicarea verbală
 Conform Gramaticii Academiei (2005: 1), „comunicarea
lingvistică – în componenta sa constructivă – reprezintă un
proces care se bazează pe existenţa unui fond comun şi relativ
stabil de unităţi lingvistice apte de a fi incluse, în virtutea unor
reguli, de asemenea comune şi relativ stabile, în componenţa
unor semne lingvistice superioare ca întindere şi complexitate,
marcate însă prin specificitate şi efemeritate, trăsături variind
între stereotip / comun şi (strict) specific / particular, între
repetabil / durabil şi efemer / strict circumstanţial şi
personal.”

13. Comunicarea verbală
 Codul lingvistic este stratificat, distingându-se componente
minimale la diferitele sale niveluri (fonetic – fonem, lexical –
lexem, morfologic – morfem etc.), iar unităţile stabilesc între
ele relaţii de echivalenţă sau de opoziţie, de coprezenţă (în
plan sintagmatic) sau de substituţie (în plan paradigmatic).

14. Comunicarea verbală
 Format dintr-un număr limitat de elemente şi având un set
finit de reguli de combinare, codul lingvistic permite generarea
unei mulţimi potenţial infinite de propoziţii şi fraze bine-
formate (idee susţinută de gramatica generativă). Limba
înregistrează variante diferite în sincronie (de exemplu,
stilurile funcţionale) sau diacronie (româna contemporană
diferă de româna din secolul al XIX-lea).

15. Comunicarea nonverbală
 Comunicarea nonverbală este reprezentată de toate sistemele
de comunicare ce nu presupun folosirea cuvintelor. Ori de
câte ori alţi stimuli decât cuvintele creează un sens în mintea
emiţătorului sau a receptorului, vorbim despre comunicare
nonverbală.

16. Trăsături ale comunicării nonverbale
 combină mai multe coduri (gest, privire, poziţia corpului,
plasarea în spaţiu, mişcare, miros, culori etc.);
 semnificaţiile sale pot fi universale (zâmbetul este în orice
cultură semnul confortului interior), dar pot să şi depindă de
normele culturale (percepţia asupra distanţei interpersonale);
 este un tip de comunicare imediată, naturală, continuă, are un
rol deosebit de important în formarea primei impresii (în
literatura de specialitate se vorbeşte de faptul că primele 30 de
secunde din întâlnirea cu o persoană sunt decisive în evoluţia
interacţiunii cu aceasta);
 este cel mai bun mijloc de transmitere a emoţiilor.

17. Trăsături ale comunicării nonverbale
 Mijloacele de comunicare nonlingvistice „au, în mod obişnuit,
un caracter mai local, mai temporal şi mai ambiguu decât
limbajul. Ele sunt prelingvistice sau extralingvistice, non-
sistematice, de regulă neînregistrate şi învăţate în mod
informal. Sunt moduri de comunicare deschise colectivităţii şi
alegerii libere, legate direct de experienţa personală şi de
interacţiunea socială, de lumea materială concretă în care
trăieşte omul”. (cf. Denis McQuail)

18. “Transmiţători” în comunicarea nonverbală
 Mişcările corpului şi gesturile (de al căror studiu se ocupă
kinezica) sunt importante surse de informaţie. Există gesturi
care au un corespondent verbal imediat (mişcările capului
atunci când aprobăm ceva sau când nu suntem de acord cu
ceva), altele care acţionează ca semnale sociale (strângerea
mâinilor la întâlniri) sau gesturi care exprimă emoţii (atingerea
gâtului). La fel ca alte forme de comunicare nonverbală,
gesturile pot avea semnificaţii universale sau dependente de
contextul cultural

19. “Transmiţători” în comunicarea nonverbală
 Mimica (în care se includ şi mişcările ochilor) este un alt
element important în comunicarea nonverbală pentru a
intensifica, masca sau neutraliza anumite emoţii. În termenii
semioticii, expresia feţei este un index, întrucât se află în
legătură directă cu starea emoţională.
 Cercetările în acest domeniu, întreprinse de Paul Ekman, au
pus în evidenţă existenţa unei categorii speciale de expresii
faciale, microexpresia. Aceasta este un fragment al unei
expresii, aproape imperceptibil (cu durata între 1/15 şi 1/20
dintr-o secundă), care poate oferi informaţii preţioase despre
starea de spirit a interlocutorului.

20. “Transmiţători” în comunicarea nonverbală
 Paralimbajul (intonaţia, pauzele, tonul, frecvenţa vorbirii)
este un alt indicator felului în care se desfăşoară o comunicare.
În egală măsură tăcerea devine un aspect semnificativ şi poate
fi interpretată în moduri diferite (teamă, emoţie, reţinere,
confuzie etc.);

21. “Transmiţători” în comunicarea nonverbală
 Timpul şi spaţiul sunt de asemenea purtătoare de
informaţie. Valoarea pe care o dăm timpului şi felul în care îl
folosim reprezintă indicatori importanţi despre fiecare dintre
noi. La nivel cultural, există diferenţe în felul în care este
perceput timpul (aceste diferenţe se reflectă şi în limbă, prin
felul în care se exprimă gramatical timpul).

22. “Transmiţători” în comunicarea nonverbală
 Felul în care este perceput spaţiul este o variabilă culturală.
Comunicarea faţă-în-faţă este asociată de cele mai multe ori cu
un conţinut emoţional puternic (pozitiv sau negativ). Distanţa
dintre emiţător şi receptor în asemenea tipuri de conversaţii
variază considerabil de la o societate la alta. În ţările
mediteraneene este permisă (chiar privilegiată) apropierea, în
timp ce o cultură asiatică valorizează distanţa.

23. “Transmiţători” în comunicarea nonverbală
 Într-un interviu acordat anul trecut ziarului Washington Post
(Every Body’s Talking)[1], fostul agent FBI, Joe Navarro,
specialist în comunicare nonverbală, atrage atenţia asupra
importanţei pe care o are un aspect al comunicării nonverbale
în viaţa cotidiană: Când sunt întrebat care este cel mai sigur mod
pentru a determina gradul de stabilitate al unei relaţii, răspund că
niciodată cuvintele nu sunt cele importante. Totul se află în limbajul
trupului. Comportamentele nonverbale, pe care cu toţii le transmitem, le
vorbesc celorlalţi, în timp real, despre ce gândim, ce simţim, ce ne dorim
sau ce intenţionăm.

[1] http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article
/2008/06/20/AR2008062002500.html

24. Bibliografie
 Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Ed. Orizonturi,
Bucureşti, 2007
 Valeria Guţu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, vol I-II,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005
 Denis Mc Quail, Comunicarea, Editura Institutului European,
Iaşi , 1999
Resurse web
 http://www.paulekman.com/micro-expressions
 http://www.rdillman.com/HFCL/TUTOR/Relation/relate1.
html#NONVERB)
 http://www.washingtonpost.com/wp-
dyn/content/article/2008/06/20/AR2008062002500.html